Şedinţa publică din data de 12 martie 2020
Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin acţiunea, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 19.12.2017, sub dosar nr. x/2017, astfel cum a fost precizată, la 13.03.2018, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. Corporation, B. România S.R.L. şi C. S.R.L., obligarea acestora la repararea prejudiciilor morale în sumă de 890.000 RON pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului său, prin abuzul de drept exercitat ca urmare a formulării plângerii penale împotriva reclamantului. S-a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1349 şi următ. C. civ.
Pârâtele B. România S.R.L. şi B. Corporation au formulat întâmpinare.
La solicitarea instanţei, la 29.03.2018, reclamantul a formulat precizări, arătând că pârâta din dosar este persoana juridică care, la 05.09.2014, s-a constituit parte civilă în dosarul penal x/2014, această constituire fiind motivul pentru care în 20.09.2014 s-a extins urmărirea penală împotriva sa, arătând că pârata de rang I - B. Corporation ar fi fost cea care nu a verificat condiţiile în care au fost achiziţionate cele 20 licenţe.
2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal:
Prin sentinţa civilă nr. 793/2018, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâţii B. Corporation, B. România S.R.L. şi C. S.R.L..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtelor la plata sumei de 890.000 RON, cu titlu de daune morale.
3. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel:
Prin decizia nr. 954 din 26 iunie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 793/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu.
4. Cererea de recurs:
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..
Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării, a solicitat obligarea pârâtelor la repararea prejudiciilor (daunelor) morale în sumă de 890.000 RON pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului său.
În cuprinsul cereii de recurs, reclamantul a formulat, în esenţă, următoarele critici:
Instanţa de apel a considerat greşit că solicitarea de constituire ca parte civilă formulată de pârâta B. Corporation, pentru o altă infracţiune decât cea pentru care s-a început urmărirea penală din oficiu, nu constituie plângere penală.
În situaţia în care pârâta de rang I s-ar fi rezumat doar la constituirea de parte civilă ca urmare a săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 1399 din Legea nr. 8/1996, fără a indica infracţiunea prevăzută de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, nu ar fi existat extinderea cercetării penale şi, implicit, nu ar fi existat începerea urmării penale faţă de reclamant. Consideră că, în realitate, constituirea ca parte civilă, în care s-a menţionat infracţiunea prevăzută de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, a fost de fapt o nouă sesizare cu privire la o altă infracţiune, care nu poate fi interpretată decât ca o plângere penală.
Apreciază că, instanţa de apel a apreciat greşit că solicitarea de constituire de parte civilă, în temeiul căreia a fost începută acţiunea penală împotriva reclamantului, nu reprezinţă o faptă ilicită, analiză în cuprinsul căreia instanţele de fond nu au examinat respectarea prevederilor legale de către pârâtele de rang II şi II cu privire la maniera în care au fost comercializate produsele aflate sub licenţă. Consideră că livrarea unor calculatoare cu licenţe care nu sunt adecvate activităţii desfăşurate de către beneficiarul final, poate constituie o instruire necorespunzătoare şi o implementare defectuoasă a instruirii referitoare la modul de utilizare a programelor furnizate, omisiuni care se circumscriu unei fapte ilicite.
Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, întrucât, din cuprinsul dosarului de fond şi de apel, rezultă că toată cercetarea penală se raportează la folosirea de 20 de computere vândute de către C. S.R.L în cadrul unei proceduri impuse de către legislaţia în vigoare, referitoare la funcţionarea şi finanţarea societăţii pe care o administrează. În calitatea sa de vânzător al programelor D., pârâta de rang III trebuia să vândă şi să instaleze programe care să fie conforme caietului de sarcini, adică pentru un internet point, în care calculatoarele şi programele instalate urmau a fi închiriate către terţe persoane. Or, fapta ilicită a pârâtei de rang III constă tocmai în instalarea necorespunzătoare de programe D. pe calculatoare care urmau a fi închiriate către terţe persoane şi de a vinde asemenea produse cu încălcarea prevederilor licenţei, acţiuni care au determinat cercetarea şi urmăririrea penală a reclamantului.
Arată că, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că sunt nefondate aspectele semnalate în legătură cu activitatea societăţii administrate de către reclamant, de vreme ce rezultatele financiare nerealizate au fost rezultatul cercetării penale. Reţinând că nu a existat faptă ilicită, instanţa de apel face referire la o serie de rezultatele financiare care nu privesc patrimoniu recurentului, aprecierea probatoriului nefiind coroborată cu celelalte probe privind situaţia psihică şi fizică a recurentului. Rezultatelor financiare ale societăţii reclamantului întăresc probele administrate şi dovedesc faptul că, urmare a cercetării şi urmăririi penale, recurentul a suferit daune morale, pe care nu le poate acoperi decât prin prezentul demers judiciar.
Mai susţine C. pen., instanţa de apel a apreciat greşit probele administrate şi a concuzionat eronat în sensul că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi deteriorarea fizică şi psihică a reclamantului. Din întreg probatoriul administrat, respectiv proba cu martori şi înscrisuri din perioada 2014-2015, rezultă că reclamantul a suferit depresii şi nu a mai încasat veniturile pe care le avea anterior cercetării si urmăririi sale penale.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatele-pârâte B. Corporation şi B. România S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 954 din 26 iunie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 12 martie 2020, ora 09:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează să fie expuse:
Cu titlu prealabil, verificând încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs şi ţinând cont de argumentele prezentate în cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte reţine că analiza de legalitate a deciziei recurate poate fi efectuată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. numai în privinţa criticilor referitoare la calificarea demersului întreprins de pârâta B., respectiv de constituire parte civilă în dosarul penal nr. x/2014, demers apreciat de reclamant a fi circumscris unui fapt ilicit, care a generat producerea prejudiciului pretins.
Aspectele dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs referitoare la constatările ce decurg din analiza situaţiei de fapt, dar şi susţinerile privind relevanţa probelor administrate pe un anumit aspect al cauzei, pe care le aduce în discuţie recurentul, reprezintă însă chestiuni de fapt care ţin de aprecierea probatoriului şi care intră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, neputând fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate numai motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Prin urmare, instanţa de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond, au fost corect aplicate dispoziţiile legale incidente în cauză, iar în această verificare, instanţa de recurs este ţinută de criticile formulate de recurent şi care se pot subsuma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 din cod prevede ipoteza în care modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În concret, recurentul a invocat faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că solicitarea de constituire de parte civilă pentru o altă infracţiune decât cea pentru care s-a început, din oficiu, urmărirea penală nu se circumscrie unei fapte ilicite care că antreneze răspunderea civilă delictuală, în considerarea dispoziţiilor art. 1349 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentului, neîntrunirea condiţiei referitoare la existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâţilor, ca element al răspunderii civile delictuale, a fost reţinută în mod corect de către Curtea de Apel.
În concret, fapta ilicită reclamată în cauză de reclamant constă în săvârşirea unui abuz de drept, care rezultă din formularea, de către intimata B., a unei plângeri penale împotriva sa, demers care nu a fost precedat de verificarea modului în care au fost achiziţionate un număr 20 de computere, echipate cu programe neadecvate scopului activităţii desfăşurate de E. S.R.L..
În ceea ce priveşte fapta ilicită, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
Din situaţia de fapt stabilită în cauză de către instanţele de fond pe baza examinării directe a materialului probator, rezultă că, demararea cercetărilor penale împotriva reclamantului, în cadrul dosarului penal nr. x/2014 nu a fost realizată la plângerea penală a intimatei B., în sarcina căreia nefiind reţinute nici alte activităţi derulate pe parcursul cercetării penale care să fie apreciate ca fiind vătămătoare pentru reclamant.
În concret, din situaţia de fapt stabilită în cauză, rezultă că, la data de 21.05.2014 a fost începută urmărirea penală in rem pentru infracţiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996. Ulterior, prin ordonanţă, s-a dispus continuarea urmăririi penale faţă de S.C. E. S.R.L. şi A. şi sub aspectul săvărşirii infracţiunii de închiriere de produse purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile pirat, fără autorizarea titularilor de drepturi, prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Prin adresa nr. x/05.09.2014, B. Corporation a solicitat, în carul procesului penal, pornit din oficiu de organele de urmărire penală, despăgubiri de la S.C. E. SRL-D care, ca internet cafe, a închiriat software-ul B. într-un mod neautorizat şi a obţinut venituri prin exploatarea şi închirierea software-ul B., fără a deţine licenţe pentru acest tip de activitate. Astfel, B. Corporation, prin reprezentantul său legal, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 765 euro, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 care se referă la închirierea neautorizată de opere originale.
Din verificările efectuate în cauz penală a rezultat că societatea deţinea licenţă valabilă de funcţionare pentru sistemele de operare D., circumstanţă în raport cu care s-a reţinut, prin ordonanţa din 29.09.2015 emisă de Parchetul de pe lănga Tribunalul Sibiu, că fapta prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996 nu există. În cadrul audierilor efectuate, recurentul A. şi S.C. E. S.R.L. au susţinut că au cumpărat 20 calculatoarele, în anul 2011, de la C. S.R.L. Sibiu împreună cu licenţele de funcţionare valabile, nefiindu-le adus la cunoştinţă faptul că aveau nevoie de achiziţionarea unor licenţe separate pentru închirierea produselor instalate pe calculatoarele societăţii. În circumstanţele reţinute, prin ordonanţa din 29.09.2015 emisă de Parchetul de pe lănga Tribunalul Sibiu, s-a apreciat, că fapta prevăzută de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu a fost săvîrşită cu vinovăţiea prevăzută de legea penală, dispunându-se clasarea.
Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine în cauză săvârşirea vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtei B. Corporation. Constituirea de parte civilă a ârâtei s-a realizat în legătură cu săvârşirea unei fapte, prevăzute şi pedepsite de legea penală, constând în închirierea neautorizată de programe pentru calculator.
În cauză, organul de urmărire penală a dispus, din oficiu, extinderea urmăririi penale atât cu privire la infracţiunea de închiriere de produse purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile pirat fără autorizarea titularilor de drepturi, prevăzută şi pedepsită de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât cât şi cu privire la făptuitor, cercetare care a continuat faţă de reclamant. Prin urmare, începerea urmăririi penale şi continuarea cercetărilor în legătură cu această infracţiune s-a realizat în temeiul obligaţiilor legale ce revin autorităţilor publice.
Constituirea de parte civilă, în dosarul penal nr. x/2014, nu poate atrage per se răspunderea civila delictuală, demersul fiind realizat în exercitatea drepturilor procesuale, pentru o faptă penală, a cărei existenţă a fost reţinută prin ordonanţa procurorului emisă la 29.09.2015. Faptul că soluţia de clasare a fost fondată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen. - "fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege" pentru infracţiunea prevăzută de art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (distribuirea, închirierea sau importul pe piaţa internă a operelor ori a produselor purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile-pirat), acest temei al clasării nu echivalează cu transpunerea demersului procesual al pârâtei (de constituire parte civilă) pe tărâmul abuzului de drept, de vreme ce, procurorul, în cauza pornită din oficiu, a stabilit că fapta există, însă că nu este îndeplinită condiţia intenţiei, ca formă de vinovăţie în săvârşirea faptei penale de către reclamant
În consecinţă, nu se poate susţine cu temei că exercitarea dreptului de a formula cerere de constituire parte civilă s-a realizat cu scopul de a-l vătăma sau prejudicia pe reclamant, fiind exercitate în limitele fixate de lege. Cum faptele imputate în cauză, astfel cum au fost descrise de reclamant, nu configurează caracteristicile unei fapte ilicite, în mod corect, prin decizia recurată, s-a reţinut corect că acestea nu sunt de natură a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a B. Corporation.
Faţă de lipsa caracterului ilicit al faptei reclamate, celelalte susţineri ale recurentului cu privire la consecinţele produse de faptele pretins ilicite ale pârâţilor, respectiv la existenţa celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale sunt de prisos a mai fi analizate, de vreme ce toate aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar lipsa uneia dintre acestea atrage lipsa răspunderii însăşi.
De altfel, trebuie observat, cum deja s-a semnalat în precedent, că argumentele recurentului prin care se reproşează instanţei de apel faptul că nu a ţinut cont de depoziţiile martorilor şi înscrisurile depuse la dosar privind dovedirea faptei ilicite şi întinderea prejudiciului reclamat, neregularitate care ar fi condus la pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea întregului probatoriu administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că aceste susţineri nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.. Argumentele prezentate de recurent tind, în realitate, la reaprecierea elementelor de fapt şi a probelor administrate, atribut exclusiv al instanţelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului.
Relativ la critica recurentului care vizează fapta ilicită a pârâtelor de rang II şi III, constând în instalarea programelor D., pe calculatoare ce urmau a fi închiriate şi de a vinde asemenea produse cu privire la încălcarea prevederilor licenţei, Înalta Curte va reţine că argumentele expuse tind la modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, precizată la termenul din 13.03.2018, prin completarea situaţiei de fapt cu elemente noi, nesupuse analizei instanţelor de fond, drept pentru care susţinerile recurentului nu vor putea constitui obiect de analiză în recurs.
Astfel, prin acţiune, fapta ilicită reclamată a vizat formularea plângerii penale de către pârâta de rang I pentru infracţiunea prevăzută de art. 140 lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi nerespectarea de către pârâtele II şi III a modului în care au fost achiziţionate un număr 20 de computere, echipate cu programe neadecvate scopului activităţii desfăşurate de E. S.R.L..
Or, în raport de cauza cererii deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut corect că, în sarcina pârâtelor, nu pot fi reţinute faptele reclamate, de vreme ce extinderea cercetărilor penale s-a dispus din oficiu în privinţa infracţiunii prevăzută de art. 140 lit. b) din Legea nr. 8/1996 care vizează de inchiriere de produse, purtătoare de drepturi conexe, fără autorizarea titularilor de drepturi, ocazie cu care B. Corporation s-a constituit parte civilă. Referitor la această faptă, după cum deja s-a arătat, prin ordonanţa din 29.09.2015 s-a reţinut că fapta există, deci că societatea E. S.R.L. nu a obţinut distinct şi dreptul de a închiria programul pentru calculator, clasarea cauzei intervenind doar ca urnare a reţinerii, sub aspectul laturii subiective, că fapta imputată nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de legea penală. În contextul în care organele de cercetare penală au reţinut existenţa faptei penale, este evident că în temeiul dispoziţiilor legale (dar şi a clauzei stipulată în contractul de licenţă) se impunea obţinerea obligatorie, distinct de licenţa de utilizare, a licenţei de închiriere, obligaţie a cărei nerespectare a fost sancţionată prin reţinerea încălcării normei penale.
În consecinţă, având în vedere că instanţa de apel a reţinut judicios că faptele reclamante nu configurează caracteristicile unor fapte contrare legii şi nu constituie fapte ilicite care să conducă la antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor, sens în care a procedat la interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează a constata, în baza art. 496 C. proc. civ., că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, urmând să îl respingă ca atare, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 954 din 26 iunie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.