Şedinţa publică din data de 18 martie 2020
Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.06.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B.-C., D. şi E., solicitând obligarea pârâţilor D. şi S.C. B. S.A., în solidar, la plata sumei de 9.135.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor sale nepatrimoniale, constând în dreptul la demnitate, la onoare, la reputaţie, la imagine şi la viaţă privată; obligarea pârâtei E. la plata sumei de 4.567.500 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor sale nepatrimoniale, constând în dreptul la demnitate, la onoare şi la reputaţie; obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze, în mod public, reclamantei; obligarea pârâtei S.C. B. S.A. şi a pârâtului D. la redarea dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată, în cadrul emisiunii "F.".
Prin încheierea din data de 15.01.2018, tribunalul a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, pentru neindicarea corespunzătoare a datelor reprezentantului convenţional şi pentru lipsurile prevăzute de art. 194 lit. c), d) şi e) C. proc. civ. a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii, iar în privinţa timbrajului, s-a renunţat la susţinerea excepţiei de către pârâta E., după ce i s-a pus în vedere reclamantei să completeze taxa de timbru corespunzătoare.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 628/23.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de către reclamanta A. împotriva pârâţilor B. - C., D. şi E. şi a luat act că pârâta E. a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A..
Prin decizia civilă nr. 1203 A/19.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 628/23.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. - C. and C., D. şi E.; a schimbat în tot sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea.
Au fost obligaţi pârâţii B. S.A. şi D. la plata către reclamantă, în solidar, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale.
A fost obligat pârâta E. la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale.
Au fost obligaţi pârâţii B. - C. şi D. la redarea dispozitivului prezentei hotărâri judecătoreşti, în cadrul emisiunii "F.", la momentul şi sub condiţia rămânerii definitive a acesteia.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze reclamantei, în mod public, ca neîntemeiat.
A fost respinsă cererea intimatei-pârâte E. de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate în apel, ca neîntemeiată.
4. Cererile de recurs:
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. şi pârâţii E., S.C. B. S.A. şi D..
1. Prin recursul declarat de reclamanta A., s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. reclamanta solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a hotărârii recurate, exclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de cuantificare a daunelor morale ce i se cuvin, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în limitele casării, şi cu menţinerea tuturor celorlalte dispoziţii ale hotărârii recurate.
Recurenta a apreciat că, în contextul admiterii pretenţiilor vizând obligarea pârâţilor la plata daunelor morale, instanţa de apel a enunţat doar generic principiul potrivit căruia nivelul despăgubirilor trebuie să fie stabilit proporţional cu scopul urmărit, fără a motiva, în mod concret, modalitatea în care acest principiu a fost aplicat în speţă ori modalitatea în care suma de 8.000 RON, acordată cu titlu de daune morale, ar avea un caracter suficient, echitabil şi proporţional, în raport de importanţa valorilor lezate prin fapta ilicită, precum şi în raport de consecinţele negative, suferite de reclamantă, ca urmare a săvârşirii faptelor ilicite.
Din această perspectivă, în opinia recurentei, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dat fiind faptul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele care au fundamentat modalitatea de cuantificare a daunelor morale.
În acest context, deşi s-a reţinut că emisiunea "F.", în cadrul căreia au fost săvârşite faptele ilicite, are o largă audienţă, la orele de vârf ale programelor de televiziune, instanţa de apel nu a analizat, în mod concret şl real, criteriile care au stat la baza cuantificării daunelor morale şi nici nu a argumentat, în nicio modalitate, cum daunele morale, în cuantum de 8000 RON, imputate pârâţilor, sunt de natură a repara, integral şi în mod echitabil, prejudiciul moral pe care l-a suferit.
Simpla invocare, în mod formal şi generic, a unui principiu care, de altfel, nu este nici măcar suficient în cadrul operaţiunii de cuantificare a daunelor morale, fără a prezenta, în mod concret, maniera de aplicare a acestui principiu în cauza dedusă judecăţii, nu poate fi apreciată ca reprezentând motivarea unei hotărâri judecătoreşti, în sensul reglementat de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Dintr-o altă perspectivă, recurenta a susţinut că modalitatea în care instanţa de apel a procedat la cuantificarea daunelor morale este rezultatul unei eronate interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia autorului faptei ilicite de a repara integral prejudiciul cauzat, urmare săvârşirii faptei ilicite, împrejurare care este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În acest sens, urmează a fi avut în vedere faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului este consacrat în cuprinsul dispoziţiilor art. 1357, coroborate cu art. 1385 alin. (1) C. civ.
În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, doctrina şi practica judiciară în materie sunt constante în a aprecia că, deşi nu sunt reglementate, în mod distinct/expres, criterii de cuantificare a daunelor morale, aceste daune urmează a fi stabilite prin raportare la consecinţele negative suferite de persoana vătămată, atât în plan fizic, cât şi psihic, prin raportare la importanţa valorilor lezate şi proporţia în care aceste valori au fost lezate; dar şi prin raportare la măsura în care situaţia familială, profesională şi socială a persoanei vătămate a fost afectată, urmare săvârşirii faptei ilicite.
Toate aceste criterii de evaluare a prejudiciului şi, implicit, a cuantumului daunelor morale, se circumscriu principiilor consacrate de jurisprudenţa CEDO, respectiv principiului statuării în echitate asupra despăgubirilor şi principiului proporţionalităţii prejudiciului cu despăgubirea acordată.
În aplicarea acestor principii, nu este acceptat ca daunele morale să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să asigure persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă, de natură a compensa, în mod integral şi just, prejudiciul moral suferit de către aceasta.
După expunerea largă a obligaţiilor încălcate de către pârâţii D. şi B. S.A., ce prezintă elementele constitutive ale faptelor ilicite săvârşite de aceştia, s-a concluzionat de către recurenta reclamantă că, în speţă, prejudiciul moral nu este integral reparat, ceea ce echivalează cu o aplicare greşită a normelor legale care reglementează efectele antrenării răspunderii civile.
2. Recurenţii-pârâţi S.C. B. S.A. şi D. au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material şi a principiilor care reies din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la exercitarea dreptului la liberă exprimare care au valoare normativă, potrivit prevederilor articolului 20 din Constituţia României.
În cauză, instanţa de apel, în mod greşit, a exclus din aria de reglementare şi protecţie a libertăţii de exprimare informaţiile prezentate în cadrul emisiunii "F.", astfel cum acestea sunt definite de art. 10 al Convenţiei, precum şi din jurisprudenţa CEDO.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, în cadrul considerentelor deciziei recurate, că reclamanta nu este o persoană publică, ci o persoana privată, ce se bucura de notorietate, atât din perspectiva faptului că este fosta soţie a lui G., cât şi din perspectiva faptului că, la rândul sau, este cunoscută în spaţiul public ca activând în domeniul afacerilor. În plus, în timpul emisiunii, au fost difuzate imagini cu reclamanta deplasându-se prin Bucureşti, s-a permis pârâtei E. să expună aspecte ce priveau înmormântarea fostului soţ al reclamantei, dosarul de divorţ dintre cei doi soţi, toate acestea fixând chestiuni ce ţin în mod exclusiv de viaţa privată a reclamantei".
Or, recurenţii consideră că, atât în stabilirea caracterului privat al imaginilor difuzate în cadrul emisiunii, care o înfăţişau pe intimata în timp ce se deplasa prin oraş, însoţită de mai multe gărzi de corp, cât şi în stabilirea caracterului exclusiv privat al informaţiilor privind funeraliile lui G. şi al acţiunii de divorţ continuate de moştenitorii acestuia împotriva intimatei, instanţa de apel a făcut o greşit aplicare a prevederilor CADOLF, ignorând practica relevantă a CEDO care a statuat că, la momentul soluţionării unui conflict dintre viaţa privată şi libertatea de exprimare, trebuie avute în vedere inclusiv aspectele referitoare la publicarea prealabilă a unor imagini cu persoana în cauză şi la modul în care aceasta s-a poziţionat faţă de public sau de presă în trecut.
Astfel, potrivit acestei jurisprudenţe, s-a stabilit că:
"Acceptând să dea interviuri, o persoană nepublică a ieşit în arena publică, astfel că nivelul de toleranţă a criticii contra sa este mai ridicat."
"Comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare".
Or, în cauza de faţă, este evident, aspect reţinut, de altfel, de prima instanţa, faptul că imaginile şi informaţiile referitoare la intimata A. erau, la momentul difuzării emisiunii "F.", de notorietate, fotografiile fiind preluate din spaţiul public, de pe internet, unde fuseseră publicate de către alte entităţi aparţinând mass-media, fără ca intimata sa le fi contestat sau să se fi arătat lezată, în orice fel, până la momentul formulării acţiunii introductive de către acestea, iar informaţiile privind decesul şi funeraliile lui G. fuseseră amplu dezbătute în presă, la nivel naţional, într-un mod similar cu cel din cadrul emisiunii, prin prisma conflictului dintre moştenitori asupra succesiunii şi a acţiunii de divorţ continuate, în numele defunctului, împotriva intimatei, dezbateri de care intimata nu s-a ferit cu adevărat, oferind pe această temă comunicate de presă sau scrisori deschise publicului, admiţând, astfel, interesul manifestat de presă şi publicul larg faţă de aceste informaţii.
Recurenţii au considerat, aşadar, că, în condiţiile în care, prin conduita sa anterioară, reclamanta nu numai că nu a încercat împiedicarea difuzării în public a unor aspecte privind viaţa sa privată, ba mai mult, a contribuit la dezbaterea unor astfel de informaţii, o simplă declaraţie, conform căreia nu i-ar plăcea să discute chestiuni legate de acţiunea de divorţ la televizor, ori nu ar dori să comenteze, deocamdată, pe marginea acestui subiect, nu poate nega deschiderea manifestată în trecut faţă de public şi presă şi, implicit, acceptarea interesului faţă de aceste informaţii, precum şi că, în consecinţă, conform practicii CEDO, aceasta şi-a limitat speranţa legitimă de a-i fi protejată eficient viaţa privată, în legătura cu dezbaterea informaţiilor prezentate în emisiunea "F.", iar demersurile jurnaliştilor sunt circumscrise protecţiei mai ample oferite presei de către art. 10 al Convenţiei şi de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Totodată, s-a invocat faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea de constatare a răspunderii delictuale, încălcând principiul potrivit căruia:
"pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui sa fie admisă decât dacă exista motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru", principiu constant enunţat de CEDO.
In schimb, instanţa, în mod greşit, a reţinut aplicabilitatea unor norme administrative, ca temei al răspunderii civile.
Este de netăgăduit faptul că sancţionarea civilă a jurnaliştilor a fost pronunţată în condiţiile în care informaţiile stabilite de instanţă ca fiind vătămătoare pentru reclamanta A. au avut ca punct de pornire declaraţiile intimatei E., instanţa de apel reţinând următoarele:
"Dintr-o altă perspectivă, a inacţiunilor părâtului D., Curtea reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 40 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual".
În concret, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (4) şi (5) din decizia menţionată, moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea, precum şi să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă.
Din proba video administrată în cauză, se constată că, pe parcursul interviului acordat de pârâta E., în cuprinsul căruia, s-au făcut afirmaţii de natură să aducă atingere atât dreptului la viaţa privată, cât şi dreptului la demnitate al reclamantei, pârâtul D. nu a acţionat în sensul dispoziţiilor cuprinse în art. 40 alin. (4) şi (5) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, inacţiune care, contravenind acestor dispoziţii legale, intră în sfera delictului, de natură să cauzeze un prejudiciu susceptibil de a fi reparat.
"Cu privire la apărările susţinute de acest pârăt, în sensul că, dată fiind natura normelor din Decizia nr. 220/2011, de drept administrativ, încălcarea acestora nu poate conduce la un delict civil şi, astfel, nu este posibilă atragerea răspunderii civile delictuale, Curtea urmează să le înlăture. Reţine în acest sens faptul că, deşi este necontestată natura deciziei nr. 220/2011, de a fi un act administrativ, aceasta nu înseamnă că este exclusă atragerea răspunderii civile a autorului faptei. Dimpotrivă, câtă vreme legea nu exclude o astfel de posibilitate, câtă vreme fapta imputata îmbracă forma faptei ilicite, este posibilă angajarea răspunderii civile, nefiind exclus ca, pentru aceeaşi faptă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, să atragă şi alte sancţiuni din sfera dreptului administrativ".
Astfel, recurenţii susţin că au fost sancţionaţi inclusiv pentru faptul că, în cadrul programelor lor, o terţă persoană, care nu era prepus al societăţii de televiziune, şi-a exercitat în mod independent dreptul la exprimare, aspect care, coroborat cu o presupusă încălcare a unor norme administrative, reprezentată de o inacţiune din partea lor, ar fi dus la lezarea drepturilor personal nepatrimoniale la demnitate şi onoare ale reclamantei.
Or, în măsura în care intimaţii au fost chemaţi să răspundă pentru presupusa săvârşire a unor fapte ilicite, prin care se susţine că au fost încălcate drepturi subiective, civile, personal nepatrimoniale, consideră că, în mod greşit, au fost interpretate şi aplicate dispoziţii materiale de drept administrativ, precum cele prevăzute de Decizia nr. 220/2011 a CNA, privind conţinutul audiovizual şi de Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, întrucât obligaţiile cuprinse în aceste acte normative sunt obligaţii administrative, iar constatarea încălcării acestora se face prin acte juridice unilaterale, emanate de o autoritate publică, ce are competenţa exclusivă de a constata şi sancţiona anumite fapte contravenţionale, respectiv de către Consiliul National al Audiovizualului, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat, deşi intimata s-a adresat în mod expres autorităţii indicate, depunând înscrisuri în acest sens la dosarul cauzei.
Astfel, în măsura în care art. 88 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului reglementează faptul că "supravegherea respectării, controlul îndeplinirii obligaţiilor şi sancţionarea încălcării prevederilor prezentei legi, precum şi a deciziilor şi instrucţiunilor cu caracter normativ emise în baza şi pentru aplicarea acesteia revin Consiliului!", iar în ceea ce priveşte emisiunea "F.", ce a făcut obiectul analizei instanţelor anterioare şi al CNA, nu au fost constatate încălcări ale legislaţiei audiovizuale de către autoritatea special abilitată de lege în acest sens, recurenţii apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile art. 40 alin. (4) şi (5) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, constatând ca inacţiunea recurentului D. ar fi reprezentat un delict civil şi atrăgând, astfel, răspunderea civilă delictuală a acestuia, în solidar cu cea a intimatei B. S.A..
Suplimentar, pronunţarea unei astfel de hotărâri, prin intermediul căreia este atrasă răspunderea civilă delictuală a unui jurnalist, pentru inacţiunea de a opri declaraţiile unui terţ, contravine inclusiv principiului CEDO, potrivit căruia un jurnalist nu poate fi sancţionat pentru că a diseminat afirmaţiile unei alte persoane.
Aplicarea principiului mai sus enunţat se regăseşte inclusiv în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a stabilit că proba verităţii în ceea ce priveşte afirmaţiile unui terţ este o sarcina imposibil de îndeplinit:
"în cauza Thorgeirson c/Islandei, Curtea Europeana a apreciat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alţii, stabilirea adevărului respectivelor afirmaţii constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă".
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a interpretat în mod eronat principiile CEDO referitoare la minima bază factuală, necesară pentru emiterea unor judecaţi de valoare şi pe cele referitoare la dreptul jurnaliştilor de a prezenta publicului şi informaţii cu caracter negativ, reţinând, în schimb, că prezentarea informaţiei privind modul inexplicabil de lent în care are loc cercetarea fiului intimatei de către DNA a fost realizata cu rea-credinţă.
În măsura în care jurnaliştii beneficiază, în temeiul art. 10 din Convenţie, în exercitarea propriului drept la libera exprimare şi al îndeplinirii obligaţiei de informare a publicului cu privire la aspecte de interes general, de o mai mare protecţie, recurentul D. a emis câteva judecaţi de valoare, sub forma unor întrebări privind posibila influenţă şi protecţie de care s-ar putea bucura, în prezent, intimata A. şi, implicit, fiul ei H., având ca baza factuală un document privind cercetarea penală a acestuia, ca urmare a săvârşirii unor grave infracţiuni de natură fiscală.
Informaţia a fost, astfel, supusă atenţiei publicului, în contextul discutării influenţei de care s-a bucurat G., prin raportare la imensa sa avere şi la rapiditatea notorie cu care sunt, în mod normal, instrumentate dosarele penale de către DNA, în baza unui document penal oficial, descoperit de intimata E., printre actele din dosarul penal, în cadrul căruia G. fusese condamnat.
Deşi documentul a fost integral prezentat, sub forma de imagine, publicului, din cadrul acestuia, a fost citată, pe cale orală, numai informaţia relevantă dezbaterii emisiunii în acel moment, respectiv aceea că, de aproximativ doi ani, ancheta privindu-l pe fiul intimatei, H., nu cunoscuse nicio evoluţie.
Considerând că acest mod de prezentare al informaţiei a fost realizat cu rea-credinţa, instanţa de apel a înlăturat baza factuală a celor supuse atenţiei publice privind posibila influenţă pe care intimata ar fi căpătat-o, odată cu averea lui G., ignorând astfel principiile statuate de CEDO şi reluate chiar în practica Înaltei Curţi, conform cărora libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor cu caracter negativ care pot şoca statul sau orice parte a comunităţii.
3. Recursul declarat de pârâta E. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. aceasta solicitând casarea hotărârii atacate, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca temeinică şi legală.
Recurenta pârâtă a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Conform cererii de chemare în judecată, reclamanta intimată A. (Palade) a sesizat instanţa de judecată cu patru capete de cerere, prin capătul al doilea al cererii, solicitând obligarea pârâtei E. la plata sumei de 4.567.500 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, constând în dreptul la demnitate, la onoare şi la reputaţie.
Art. 9 C. proc. civ. consacră principiul disponibilităţii, în baza căruia instanţa va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată. În speţă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, se poate reţine că instanţa de apel a nesocotit acest principiu procedural, având în vedere că a soluţionat apelul, pe motiv că, prin intervenţia sa la emisiunea "F.", difuzată de B., la data de 02.03.2017, ar fi adus atingere vieţii private, cu toate că reclamanta nu a învestit instanţa cu un asemenea capăt de cerere, în ceea ce o priveşte.
Cauza este percepută ca fiind temeiul legal al unei acţiuni, fiind definită ca situaţia de fapt calificată juridic, reprezentând instituţia de drept material care se raportează la expunerea motivelor de fapt şi de drept ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, raportat la art. 9 C. proc. civ., instanţa nu poate, cu de la sine putere şi peste voinţa celui care are calitate de reclamant, schimba cauza acţiunii dedusă judecăţii.
Prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat şi dreptul la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană, art. 6 C. proc. civ. şi art. 21 pct. 3 din Constituţia României, ca o componentă a principiului asigurării preeminenţei dreptului într-un stat de drept, având în vedere că instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO şi, în special, la cauza Von Hannover împotriva Germaniei, dând o cu totul altă interpretare acestei hotărâri, întrucât Curtea Europeană, prin hotărârea menţionată, a apreciat că, în speţă, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţia Europeană ce vizează dreptul la viaţă privată.
În baza principiului echităţii, instanţa de apel trebuia să analizeze nu numai aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 din C. civ. şi reglementările stabilite de art. 75 din C. civ., ci, în primul rând, proporţionalitatea între respectarea vieţii private, a dreptului la demnitate al reclamantei şi dreptul la libera exprimare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană şi art. 30 din Constituţie.
Ignorarea analizei principiului libertăţii de exprimare, raportat la speţă, a condus la situaţia în care principiul echităţii nu a fost respectat şi aplicat de instanţa de apel.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)
Instanţa de apel, în considerente, a apreciat că instanţa de fond a analizat raportul între dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare, drepturi ce au fost pe larg redate, dar această din urmă instanţă a înlăturat întreaga jurisprudenţă CEDO, avută în vedere de instanţa de fond, reducând totul la hotărârea Curţii Europene din 07.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei.
Este de reţinut că instanţa de apel nu a făcut o analiză riguroasă a acestei decizii care a statuat, de fapt şi de drept, o cu totul altă situaţie decât cea reţinută de instanţa de apel, întrucât, prin dezlegarea dată, CEDO a confirmat că fotografiile publicate şi editarea lor nu aduc atingere vieţii private, aşa cum aceasta este reglementată de art. 8 din Convenţie.
În acelaşi context, instanţa de apel a apreciat că informaţiile privind cercetarea penală a fiului reclamantei reprezintă un subiect de interes general şi a recunoscut că i se permite presei chiar "exagerarea, alegerea unor modalităţi de exprimare care să şocheze, o astfel de îngăduire fiind impusă de ideea de pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă", cu toate acestea, simplul fapt că un document din dosarul penal ar fi fost prezentat, fără a fi subliniat cu roşu menţiunea de extindere a urmăririi penale, ar reprezenta, în opinia acestei instanţe, o dezinformare a publicului.
Faţă de prevederile art. 425 C. proc. civ., se poate constata că, în considerentele deciziei atacate, există contradicţii, întrucât instanţa de apel a considerat acţiunea promovată de reclamantă ca fiind neîntemeiată, iar prin prisma altor aspecte, acţiunea este întemeiată.
Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebui să motiveze soluţia dată, fiind necesar ca, prin această motivare, părţile să cunoască raţionamentul care a condus la pronunţarea hotărârii, iar prin coroborare cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., părţile trebuie să cunoască motivele pentru care au fost înlăturate cererile lor.
Or, prin întâmpinarea formulată, precum şi prin apărările efectuate în faza de apel, atât ea, cât şi ceilalţi pârâţi au expus faptul că, în speţă, nu se regăsesc elementele vreunei răspunderi delictuale, în accepţiunea art. 1373 C. civ., au relatat, pe larg, jurisprudenţa CEDO şi, cu toate acestea, instanţa de apel nu a adus argumente privind motivele înlăturării acestor apărări şi, în primul rând, a înlăturarii jurisprudenţei CEDO invocate.
O altă critică a vizat faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).
Instanţa de apel s-a axat numai pe considerentul că emisiunea "F." din 02.03.2017 şi intervenţia sa la această emisiune ar fi adus atingere vieţii private a reclamantei, fără, în schimb, a analiza dacă, în speţă, sunt întrunite sau nu cerinţele răspunderii civile delictuale, conform dispoziţiilor art. 1349 C. civ.
Or, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie îndeplinite, cumulativ, condiţiile impuse de art. 1357 C. civ., respectiv existenţa unei fapte ilicite, înregistrarea unui prejudiciu cert şi actual, existenţa vinovăţiei şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Atât din cronologia evenimentelor, cât şi din situaţia de fapt prezentată, rezultă fără dubiu că instanţa nu a analizat aceste condiţii, dimpotrivă, a ignorat total dreptul la liberă exprimare drept, consacrat de art. 10 din Convenţia Europeană şi art. 30 din Constituţia României, precum şi art. 75 C. civ.
Raportat la împrejurările cauzei, instanţa de apel a ignorat total faptul că, anterior emisiunii difuzate de B., însăşi reclamanta, din propria voinţă, a expus public situaţia sa familială şi, în acest mod, a acceptat ca viaţa sa personală să fie cunoscută public. În acest sens, recurenta a făcut referiri la publicaţia J. din 29 septembrie 2015, Jurnalul. Ro din 26 ianuarie 2017, ziarul on-line "K.", din 30 ianuarie 2017, L. din 31 ianuarie 2017.
În consecinţă, nenumărate publicaţii şi posturi de televiziune au difuzat imagini şi informaţii privind cazul M. şi atitudinea ostilă a reclamantei faţă de fostul soţ şi faţă de familia acestuia. Acest aspect ar conduce la concluzia că reclamanta s-ar afla într-un real conflict cu nenumărate publicaţii şi posturi TV din România, numai pentru că mass-media îşi face datoria de a informa publicul.
Evident că recurenta cunoştea că, pe rolul instanţei, se află înregistrat dosarul de divorţ şi cunoştea soluţia dată în acest dosar, în sensul că instanţa a dispus ca reclamanta să revină la numele avut anterior, acela de N., şi, astfel, susţinerile făcute privind divorţul şi revenirea la numele avut de către reclamantă, anterior căsătoriei, erau reale, fapt consemnat şi public pe portalul instanţelor, exemplu dosarul nr. x/2015.
Anterior, în anul 2016, au fost, de asemenea, nenumărate informaţii în mass-media, din care rezultă că reclamanta a promovat acţiunea de divorţ împotriva soţului său, imediat după ce acesta a fost condamnat, prin urmare, în cele mai dramatice momente din viaţa acestuia.
În prezent, este deja de notorietate că reclamanta este cercetată penal, sub control judiciar, fiind cercetată pentru delapidare şi evaziune fiscală, prejudiciul fiind estimat la 43.000.000 RON.
Or, intervenţia intimatei la emisiunea moderată de D. a avut loc în anumite circumstanţe, sub imperiul unor emoţii generate de tragedia suferită, urmare a decesului lui G., care era bunicul celor trei copii ai săi şi ai fiului defunctului, astfel că nu se regăsesc elementele răspunderii delictuale, neexistând o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, atât timp cât era de notorietate publică atitudinea abordată de reclamantă faţă de fostul său soţ, faţă de fiul acestuia şi, desigur, în raport cu pârâta.
Modalitatea în care reclamanta a acţionat, prezenţa sa la IML, preluarea trupului neînsufleţit al defunctului G., s-a efectuat fără consimţământul familiei, reclamanta neputând, şi din punct de vedere moral, să se prezinte în aceste momente tragice, dacă se are în vedere faptul că, anterior, aceasta a fost cea care a promovat acţiunea de divorţ, în condiţiile deja descrise.
Astfel, s-a dovedit că situaţia descrisă nu s-a limitat la o bază factuală minimă, ci o bază factuală relevantă, ce nu justifica admiterea apelului de către instanţa de apel.
Ceea ce a ignorat instanţa de apel a fost nesocotirea dreptului la libertatea de exprimare, drept ce aparţine tuturor persoanelor şi, în mod special, jurnaliştilor, drept prevăzut de art. 30 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia Europeană şi art. 75 C. civ.
Nu se pot reţine ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru ca lipseşte fapta ilicita, deoarece cele relatate în emisiunea "F." din 02.03. 2017, precum şi intervenţia sa vizau informarea publicului cu aspecte ce erau deja cunoscute acestuia, or, dacă lipseşte elementul ilicit, desigur că nu se poate vorbi de fapte ce ar genera prejudiciu.
În speţă, faptele expuse au o bază factuală suficientă, iar opinia exprimată cu privire la acestea a fost făcută cu bună-credinţă, în exerciţiul libertăţii de exprimare şi pentru informarea publicului.
Întreaga acţiune se rezumă la simplele susţineri ale reclamantei, cu atât mai mult cu cât o dezbatere în spaţiul public nu necesită probe ca în faţa instanţei, jurisprudenţa CEDO nu reliefează faptul că dreptul la libera exprimare trebuie sa fie întemeiat pe dovezi clare, ci că afirmaţiile trebuie să aibă o bază factuală minimă, condiţie întrunită în speţa, baza factuală fiind pe deplin dovedită, cu dovezi de necontestat, dosare pe rolul instanţelor, declaraţii publice ale reclamantei, imagini filmate, unde reclamanta apare în spaţiul public, însoţită de gărzi de corp etc. Astfel, niciuna din afirmaţiile la care face referire reclamanta, prin cererea formulată, nu dovedeşte săvârşirea vreunei fapte ilicite.
Atacul pornit de reclamantă împotriva pârâtei, dovedite prin trimitere la publicaţiile unde i-au fost aduse acuze grave de către aceasta, atacurile împotriva fiului defunctului G., O., tatăl copiilor săi, nepoţii defunctului G., au fost făcute în spaţiul public, ce a generat, desigur, şi un drept de apărare, pentru a contracara atitudinea reclamantei împotriva familiei defunctului G., atacul împotriva jurnaliştilor de la B..
Reclamanta nu a făcut nicio dovadă, din care să rezulte că ar fi suferit vreun prejudiciu, chiar de ordin moral, întrucât, în situaţia în care o persoană este afectată de un demers jurnalistic, în mai multe jurisdicţii europene, probele medicale sunt evaluate în scopul evaluării prejudiciului moral, constituind o posibilitate de a se constata un eventual prejudiciu.
Or, reclamanta a rămas în continuare beneficiara unei averi pe care puţine femei o pot avea, inclusiv la nivel internaţional, nu s-a izolat de spaţiul public, social, dimpotrivă, a dat nenumărate interviuri presei, dând dovadă că nu a suferit nicio traumă de natură psihică, dimpotrivă, la data respectivă, era deosebit de activă în acţiunile întreprinse, cu scopul de a păstra beneficiile obţinute, urmare a căsniciei avute cu defunctul.
Pornind de la premisa caracterului incontestabil de interes public al demersului jurnalistic şi de la obligaţia jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, în scopul îndeplinirii misiunii activităţii jurnalistice, pe care instanţa de contencios european o caracterizează ca având rolul de "câine de pază al democraţiei", în cazul reclamantei, ca persoana care s-a expus public, limitele unei critici admisibile sunt mai largi.
În cadrul emisiunii de la B., din data de 02.03. 2017, D., prin imaginile prezentate şi documentele arătate, s-a referit la fapte concrete ce s-au petrecut în spaţiul public, şi nu în interiorul casei unde locuieşte reclamanta, veridicitatea informaţiilor fiind dovedite, prin preluarea imaginilor şi a comentariilor şi de la alte publicaţii media, cazul fiind de notorietate.
Relevant este că, la solicitarea reclamantei, Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), cu adresa nr. x/25.07.2017, depusă la dosar de reprezentantul reclamantei, s-a comunicat un extras din procesul-verbal al şedinţei din 23.05.2017, iar în ceea ce priveşte Rapoartele de monitorizare ale Direcţiei de monitorizare, s-a menţionat că propunerea de amendare a postului B., pentru emisiunea din 02.03.2017, nu a întrunit numărul legal de voturi.
Reclamanta a formulat o plângere la CNA, plângere ce nu a fost soluţionată pozitiv, cu toate că s-a reluat votul pentru sancţionarea postului B., pe motiv că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi ar. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului.
Prin respingerea plângerii formulate de reclamantă, s-a constatat, de către CNA, că, prin emisiunea difuzată, nu au fost încălcate prevederile prevăzute de articolele menţionate, ceea ce demonstrează inexistenţa vreunei fapte ilicite.
5. Apărările formulate în cauză:
La data de 2 mai 2019, reclamanta A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de pârâţii S.C. B. S.A. şi D. şi la cel promovat de intimata E., solicitând respingerea acestora, ca nefondate, respectiv, ca inadmisibil, cu privire la motivul de recurs, fundamentat pe prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Recurenta intimată E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă A., solicitând respingerea acestuia.
Intimata S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de A., invocând inadmisibilitatea recursului dedus judecăţii, întrucât, în realitate, acesta cuprinde exclusiv critici privind greşita reţinere şi interpretare a stării de fapt, critici care nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii E., D. şi B. - C. împotriva deciziei civile nr. 1203 A/2018 din data de 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 22 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.
În etapa procesuală a recursului, a fost administrată proba cu înscrisuri, solicitată de recurenta reclamantă.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile legale interne şi convenţionale, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, având ca obiect obligarea pârâţilor E., D. şi B. - C. la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus vieţii private, dreptului la demnitate, onoare şi demnitate, precum şi imaginii sale, prin afirmaţiile făcute de pârâţi în cadrul emisiunii "F." din data de 2 martie 2017.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituţia României şi cele ale C. civ. care reglementează dreptul la viaţă privată şi dreptul la libertatea de exprimare, art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. care consacră regula de principiu, potrivit căreia fiecare om răspunde direct şi nemijlocit pentru faptele sale ilicite, precum şi pe dispoziţiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, republicată.
Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea dedusă judecăţii, constatând că nu există nicio faptă de natură ilicită a cărei săvârşire să poată fi imputată vreunuia dintre pârâţi şi niciun prejudiciu produs reclamantei, nefiind întrunite condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.
Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa imixtiune în viaţa privată a reclamantei, prin prezentarea aspectelor referitoare la persoana sa, la conduita acesteia, în perioada ulterioară decesului lui G., şi a reportajului video în care aceasta este înfăţişată în deplasări prin Bucureşti, însoţită de gărzi de corp, s-a reţinut faptul că, deşi în emisiunea difuzată în data de 02.03.2017, au fost discutate aspecte care ţin de viaţa privată a reclamantei, respectiv relaţia sa cu defunctul G., anterior şi ulterior decesului acestuia, relaţia cu familia acestuia, dezbaterea subiectelor menţionate a fost făcută de o asemenea manieră, încât nu se poate reţine reaua - credinţă a pârâţilor persoane fizice şi nici o imixtiune în drepturile reclamantei care să nu fie permisă de lege şi care să fie disproporţionată, în raport de dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, acceptând că reclamanta nu este o persoană publică, prin prisma activităţii proprii pe care o desfăşoară, tribunalul nu a ignorat faptul că aceasta a ajuns în atenţia publicului larg, prin prisma relaţiei pe care a avut-o cu defunctul G., om de afaceri care, în ultima perioadă a vieţii, a fost intens mediatizat, date fiind condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate pentru fapte de corupţie, declinul afacerilor sale în domeniul asigurărilor, cu impact asupra unui număr mare de persoane, precum şi acuzele referitoare la condiţiile precare de care ar fi avut parte în sistemul penitenciar, în timpul executării pedepsei cu închisoarea, fiind astfel justificat interesul publicului pentru persoana acesteia, mai ales că toate afirmaţiile pretins incriminatoare vizează acea parte a vieţii reclamantei care are o strânsă legătură cu G. şi cu familia acestuia.
Astfel, din examinarea emisiunii, pretins a fi denigratoare, tribunalul a constatat că prezentarea aspectelor referitoare la viaţa privată şi de familie a reclamantei, de către cei doi pârâţi persoane fizice, s-a făcut cu bună credinţă, în exercitarea libertăţii de exprimare şi, totodată, în vederea asigurării dreptului cetăţenilor la informare, aspectele prezentate în cadrul emisiunii, chiar dacă priveau viaţa privată şi de familie a unei persoane fizice, fiind de interes general şi prezentând, astfel, un interes public justificat, în contextul în care, în perioada respectivă, în presa naţională, erau ample discuţii referitoare la decesului omului de afaceri G. şi la succesiunea acestuia, fiind amplu dezbătute subiectele referitoare la procesul de divorţ în care acesta era implicat, la modul în care reclamanta a înţeles să se ocupe de funeraliile defunctului, precum şi în privinţa averii rămase de pe urma acestuia, soarta afacerilor pe care defunctul le avea în domeniul imobiliar, bancar, presă sau asigurări prezentând relevanţă pentru un număr mare de persoane, fie că aceştia erau angajaţi, parteneri de afaceri sau simpli clienţi, fiind îndeplinită astfel şi condiţia reglementată de art. 33 alin. (4) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011, referitoare la existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a reclamantei şi interesul public justificat.
În ceea ce priveşte cauza penală ce îl vizează pe fiul reclamantei, H., prima instanţă a reţinut că acesta este un subiect de interes general, câtă vreme în discuţie este modul în care organele de anchetă penală cercetează cauzele penale ce privesc potenţiala săvârşire a infracţiunii de spălare de bani şi evaziune fiscală.
Cu privire la acuzaţia referitoare la ţinerea vieţii private a reclamantei sub observaţie, s-a reţinut că aceasta nu poate fi imputată pârâţilor chemaţi în judecată, reportajul înfăţişând-o pe reclamantă în deplasările sale prin Bucureşti, însoţită de gărzi de corp, fiind realizat de către o altă entitate media, chiar în imaginile difuzate fiind menţionat şi numele realizatorului, preluarea şi difuzarea unor imagini, care deja fuseseră făcute publice anterior, neputând fi considerată o ţinere a vieţii private sub observaţie, în sensul art. 74 alin. (1) lit. C). civ.
Curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, a admis calea de atac exercitată în cauză, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe şi obligării pârâţilor la plata daunelor morale în favoarea reclamantei, respectiv obligării pârâţilor B. - C. şi D. la redarea dispozitivului prezentei hotărâri judecătoreşti, în cadrul emisiunii "F.", la momentul şi sub condiţia rămânerii definitive a acesteia.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că numai discuţiile purtate în cadrul emisiunii "F.", cu privire la modul de desfăşurare a anchetei penale referitor la o cauză penală ce îl priveşte şi pe fiul reclamantei, H., pot fi considerate ca fiind de interes general, dat fiind dreptul publicului de a fi informat cu privire la cauzele penale în desfăşurare, cu impact asupra societăţii. De asemenea, pot fi considerate de interes general şi pot fi spuse dezbaterii chestiunile ce-l privesc pe omul de afaceri G., dată fiind condamnarea sa pentru o infracţiune de corupţie şi domeniile în care îşi desfăşura activitatea (asigurări, imobiliar). În schimb, viaţa privată a reclamantei, chiar dacă aceasta este fosta soţie a lui G., nu poate reprezenta un subiect de interes general. În timpul emisiunii incriminate, au fost difuzate imagini cu reclamanta deplasându-se prin Bucureşti, s-a permis pârâtei E. să expună aspecte ce priveau înmormântarea fostului soţ al reclamantei şi dosarul de divorţ al soţilor Adamescu, toate acestea fiind chestiuni ce ţin, în mod exclusiv, de viaţa privată a reclamantei.
În acelaşi sens, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu este o persoană publică, ci se poate reţine că este o persoană privată ce se bucură de notorietate, atât din perspectiva faptului că este fosta soţie a lui G., cât şi din perspectiva faptului că, la rândul său, este cunoscută, în spaţiul public, ca activând în domeniul afacerilor. În plus, a constatat că aspectele aduse la cunoştinţa publicului vizează exclusiv viaţa privată, în discuţie fiind decesul fostului soţ, dosarul de divorţ în care cei doi erau implicaţi, atitudinea reclamantei faţă de fostul soţ, în perioada în care acesta din urmă se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, iar starea de sănătate a acestuia era una precară, acţiuni ale reclamantei în legătura cu înhumarea fostului soţ. Cât priveşte spaţiul în care au fost realizate fotografiile cu reclamanta, instanţa de apel a reţinut că nu se poate aprecia ca un aspect al vieţii private numai ceva ce se desfăşoară în condiţii de izolare spaţială.
Cu privire la toate aspectele invocate, pârâţii au susţinut, în apărare, existenţa unei baze factuale pentru cele spuse sau difuzate în timpul emisiunii. Instanţa de apel a respins însă toate aceste apărări, din perspectiva încălcării dreptului la viaţă privată, astfel cum el este reglementat de art. 74 din C. civ., reţinând că nu prezintă importanţă veridicitatea afirmaţiilor făcute şi că este lipsit de relevanţă a se susţine dacă există sau nu o minimă bază factuală, câtă vreme imaginea reclamantei, în timp ce se deplasa prin Bucureşti, şi aspectele ce ţin exclusiv de viaţa privată a reclamantei nu sunt destinate publicului, simpla lor difuzare reprezentând o încălcare, fără a mai conta dacă ele sunt reale sau nu, sau dacă au bază factuală.
Asupra recursurilor exercitate de recurenţii pârâţi E., D. şi B. - C.:
Sub un prim aspect, trebuie reţinut că, prin recursurile formulate, recurenţii pârâţi tind la a demonstra o situaţie de aplicare nelegală, în cauză, a unor norme de drept substanţial, respectiv a prevederilor art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 şi art. 1349 şi 1357 C. civ., precum şi a art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, văzute prin prisma art. 20 din Constituţia României, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
Astfel, criticând soluţia instanţei de apel, prin prisma dispoziţiilor menţionate, recurenţii D. şi B. susţin, în esenţă, că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a principiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene, prin raportare la condiţiile şi limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare, context în care se apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel ar fi exclus din sfera de protecţie a libertăţii de exprimare informaţiile prezentate în cadrul emisiunii "F." din data de 02.03.2017, cu privire la o persoană care s-a expus anterior publicului; că, în mod eronat, instanţa de apel a dispus sancţionarea jurnalistului pentru fapta proprie şi, consecutiv, a trustului de presă, în calitate de comitent, pentru mediatizarea declaraţiilor ce aparţin unei terţe persoane, respectiv pentru afirmaţiile din interviul luat E.; că, în mod nelegal, aceeaşi instanţă a reţinut aplicabilitatea, în speţă, a unor norme de drept administrativ, deşi CNA, sesizată fiind de reclamantă, nu a sancţionat faptele imputate; şi că, în egală măsură eronat, instanţa de apel a înlăturat minima bază factuală, aferentă judecăţilor de valoare, promovate de recurentul D., în calitate de moderator, în cadrul emisiunii anterior menţionate.
Recurenta pârâtă E. a invocat şi încălcarea dispoziţiilor legale privind obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, precum şi nerespectarea regulilor de procedură relativ la principiul disponibilităţii, susţinând că reclamanta nu ar fi învestit instanţa cu un capăt de cerere privind încălcarea vieţii sale private, în contradictoriu cu această parte litigantă.
Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum şi a motivării acestei hotărâri, ca o garanţie a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:
Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.
Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.
Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpetării conforme.
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Covenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).
În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).
Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.
În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:
"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).
Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana E. c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României), aspecte evocate, în bună măsură de către instanţa de apel în hotărârea supusă controlului judiciar în recurs.
Trebuie menţionat că instanţele fondului au expus în mod amplu jurisprudenţa instanţei de contencios european în materia dreptului la viaţă privată şi a dreptului la libertatea de exprimare, dar au avut opinii diametral opuse asupra modului în care principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene au a fi aplicate în cauza dedusă judecăţii.
Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptulul la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.
Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
În acest context, trebuie subliniat că cerinţele legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.
Or, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că o asemenea analiză esenţială lipseşte, ceea ce determină casarea hotărârii recurate atât pentru viciul de legalitate al nerespectării principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene care împreună cu dispoziţiile Convenţiei Europene formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, cât şi pentru nemotivarea hotărârii recurate, în sensul prezentării motivelor relevante şi, mai ales, suficiente pentru a "ingera" în dreptul la libertatea de exprimare al pârâţilor.
Astfel, urmărind paradigma deja menţionată, este evident că sancţiunea civilă constând în obligarea pârâţilor la plata daunelor morale reprezintă o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de exprimare, că această ingerinţă are o bază legală în dreptul intern, respectiv dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ. şi putem considera că este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenţiei Europene - protecţia reputaţiei şi a drepturilor reclamantei, îi revine însă instanţei de apel, ca instanţă cu plenitudine de competenţă, în fapt şi în drept, să răspundă, prin motive relevante şi suficiente, interogaţiei dacă această ingerinţă este necesară şi proporţională într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unui nevoi sociale imperioase, urgente de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale aflate în conflict, între mijloacele folosite şi scopul urmărit?
Acestei interogaţii nu i se poate răspunde decât din perspectiva elementelor ce trebuie luate în considerare în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie reglementate în plan intern.
În acest punct, se poate observa că instanţa de apel a analizat global faptele imputate pârâţilor, deşi ele "meritau" o analiză distinctă, întrucât limitele libertăţii de exprimare în cazul jurnaliştilor sunt mai largi decât în cazul persoanelor particulare, corelativ cu o protecţie sporită, iar fundalul subiectiv al relaţiilor dintre reclamanta A. şi pârâta E. ar fi necesitat, de asemenea, o analiza particulară în balansul drepturilor aflate în dispută.
Or, neluând în considerare contextul factual în care s-au derulat relaţiile între părţile persoane fizice, ce relevă faptul că ambele părţi au înţeles să expună, în mai multe rânduri, disputele din viaţa privată, în public, într-un context emoţional special, că temeiul originar al acestor dispute îl constituie comportamentul ambelor părţi, aşadar, inclusiv, al celei care solicită protecţie şi daune, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a examinat în concret circumstanţele particulare ale cauzei.
În consecinţă, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei ce urmează a fi analizate, Înalta Curte apreciază că este absolut necesar, în cauza dedusă judecăţii, să se realizeze un examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate în litigiul dedus judecăţii, subsecventă analizei criteriilor relevate, în această materie, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare a recurentului pârât D., în calitate de jurnalist şi moderator al emisiunii "F." din 2 martie 2017, reţinând obligaţiile inerente profesiei pe care le are un jurnalist şi, corelativ, dreptul publicului de a fi informat în mod corect, instanţa de apel va trebui să realizeze o analiză distinctă şi specifică, adecvată contextului cauzei, răspunzând apărărilor acestuia privind: existenţa sau nu a unei aşteptări legitime de intimitate (privacy) a unei persoane care s-a expus anterior atenţiei publice; a unei difuzări masive în presa scrisă şi audio - vizuală a subiectelor şi imaginilor reluate în emisiunea menţionată (a se vedea în acest sens dosarul de fond, unde se expun, pe larg, diversele publicaţii în care au apărut aceste subiecte), fără ca reclamanta să reacţioneze; a faptului dacă sunt răspunzători jurnaliştii pentru relatarea opiniilor unui terţ, în contextul în care a fost citită şi scrisoarea deschisă a reclamantei adresată presei; a interesului unei anumite părţi a publicului pentru acest tip de subiect de presă; a modului în care acestea au fost expuse (sub forma unor alegaţii de vinovăţie sau, dimpotrivă, sub forma dezbaterii, a întrebărilor dubitative), cu referire specială la cauzele penale în care era implicată reclamanta sau fiul acesteia, H.; a faptului că jurnalistul şi trustul de presă al cărui prepus este nu au fost sancţionaţi de către Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru nerespectarea Legii nr. 504/2002 a audiovizualului, deşi acest organism a fost învestit cu plângerea reclamantei având ca obiect emisiunea "F." din 2 martie 2017; a existenţei unei baze factuale pentru cele expuse constând, în opinia, recurentului, în consistenţa ştirilor expuse pe acest subiect.
În acest punct, este necesar a se menţiona că Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual reprezintă reglementarea normativă ce a fost adoptată de autoritatea publică autonomă care, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 republicată, are funcţia de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, şi anume Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Acest organism are, conform art. 17 lit. d) din Legea nr. 504/2002, atribuţia de a emite, în aplicarea dispoziţiilor legii speciale, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale legale şi cu privire la asigurarea informării corecte a opiniei publice. În consecinţă, această decizie a Consiliului Naţional al Audiovizualului are, pentru furnizorii de servicii din audiovizual, forţa obligatorie specifică unei reglementări legale, impunându-se ca, în activitatea lor, să adopte o conduită conformă cu cerinţele care se regăsesc în conţinutul său. În plus, furnizorii de servicii audiovizuale sunt ţinuţi, în coordonatele deontologiei profesionale, să respecte drepturile persoanelor la propria imagine, la demnitate şi reputaţie.
În cauză, deşi instanţa de apel a stabilit, în mod corect, în esenţă, că cele două răspunderi - administrativă şi civilă - nu se exclud reciproc şi nici nu se suprapun, nu a reuşit să demonstreze, prin argumente convingătoare, raportate la situaţia dedusă judecăţii, că prevederile legale ale deciziei CNA au fost avute în vedere de această instanţă doar din perspectiva verificării existenţei faptelor ilicite imputate pârâtului D., în calitate de jurnalist şi moderator al emisiunii "F." din 2 martie 2017, în considerarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin care s-a declanşat un litigiu civil pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor chemaţi în judecată în acest scop, iar nu a unui litigiu administrativ, cum acest pârât continuă să înţeleagă.
În ceea ce priveşte pretinsa dezvăluire a unor aspecte din viaţa privată, prin publicarea unor fotografii care o înfăţisează pe reclamanta în compania unor gărzi de corp, deşi instanţa de apel a reţinut, conform principiilor expuse în cauza Caroline von Hannover c. Germaniei, că viaţa privată nu înseamnă doar viaţa care se desfăşoară în izolare spaţială, ci că există o speranţă legitimă de protecţie a vieţii private şi în anumite spaţii publice, nu a analizat, totuşi, dacă această manieră în care reclamanta se prezintă în public, însoţită de gărzile de corp, în varii situaţii, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, reprezinta un comportament comun, uzual pentru majoritatea oamenilor sau unul "excentric", neobişnuit care poate fi adus dezbaterii publice, desigur, în acelaşi context al desfăşurării relaţiilor dintre părţile unui conflict familial de durată şi al derulării unor litigii între aceştia, precum şi modalitatea în care au fost realizate aceste fotografii, în sensul dacă au fost făcute clandestin sau cu ajutorul unor mijloace echivalente sau în condiţii defavorabile reclamantei, într-un climat de hărţuire generală a acesteia, întrucât, fără acordul reclamantei, nu însemnă în mod necesar, în condiţii de clandestinitate (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 121, 122).
În consecinţă, instanţa de apel va trebui să răspundă, în cauză, unei interogaţii esenţiale, respectiv dacă se impune cu necesitate imperioasă, în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios a drepturilor omului, a fi aplicată pârâţilor o sancţiune civilă ce îmbracă, negreşit, forma unei ingerinţe în dreptul la libertatea de exprimare, pentru apărarea unei valori, respectiv dreptul la reputaţie a reclamantei, dat fiind că acest drept fundamental la viaţă privată, pretins a fi protejat în cauză, pare că a fost afectat, în mod substanţial, anterior săvârşirii faptei imputate pârâţilor, inclusiv prin acţiunea titularului său, instanţa de rejudecare trebuind să evalueze, în lumina circumstanţelor cauzei, dacă obligarea recurenţilor pârâţi la despăgubiri nu echivalează, în ipoteza dedusă judecăţii, cu o ingerinţă disproporţionată ce nu ar corespunde, în cazul concret, unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale, la care face trimitere art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, furnizând în acest scop motivele relevante şi suficiente la care face referire Curtea Europeană, atunci când analizează modul în care instanţele interne au justificat o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare pentru apărarea dreptului la viaţă privată.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 408 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă E., va fi respins, ca nefondat, Înalta Curte constatând că instanţa de apel a respectat limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta, judecând cauza în aceste limite şi în limitele devoluţiunii, stabilite prin cerea de apel, astfel încât nu poate fi decelată o vătămare procesuală sub acest aspect. În plus, în acord cu apărările reclamantei, formulate în recurs din această perspectivă, pârâta nu a invocat în nicio etapa procesuală anterioară, prin întâmpinările formulate, această apărare, formulând argumente pe fondul cauzei, în sensul inexistenţei unei atingeri a vieţii private a reclamantei, nu a formulat apel împotriva considerentelor hotărârii pronunţate de instanţa de fond, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât această apărare nu poate fi formulată direct în recurs.
În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanta A., instanţa de recurs reţine că aspectele privind criteriile de cuantificare a prejudiciului, în raport cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme în această materie, nu pot fi examinate de instanţa de recurs, în absenţa unor norme legale care să le reglementeze, şi pentru că presupun aprecieri de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de recurs reglementate exhaustiv în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.
Dintr-o altă perspectivă însă, cuantificarea prejudiciului pretins de reclamantă este, în mod necesar, subsecventă examinării de către instanţa de apel a faptelor imputate pârâţilor în mod distinct, şi nu global, astfel cum a fost realizată analiza acestora de către instanţa de apel, astfel încât aspectele invocate de reclamantă privind principiul reparării integrale şi proporţionale a prejudiciului pretins, precum şi motivarea stabilirii acestor daune la un anumit nivel vor fi avute în vedere de instanţa de apel, în rejudecare, în ipoteza în care se va ajunge la admiterea acţiunii, soluţie asupra căreia instanţa de recurs nu are a specula la acest moment procesual.
În consecinţă, recursul reclamantei s-a impus a fi admis din considerente procesuale de judecare unitară a cauzei, întrucât cuantificarea prejudiciului nu poate avea loc decât în condiţiile în care se vor găsi întrunite, în mod cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, şi se va efectua controlul paradigmatic, impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului "primului judecător al Convenţiei" care, în virtutea principiului subsidiarităţii, este judecătorul intern.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii E., B. - C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1203A/2018 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii E., B. - C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1203A/2018 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2020.