Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20.12.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat următoarele, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.:
- obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând: remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1 decembrie 2015 - 29 februarie 2016; triplul remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi conform pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1 martie 2016 - 31 decembrie 2018; triplul penalităţilor de întârziere ca urmare a încălcării pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, aferente sumelor solicitate prin capătul 3 de cerere, calculate conform dispoziţiilor deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016;
- obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spaţiile administrate;
- obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 1075/16.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.
În motivarea sentinţei, Tribunalul Bucureşti, în esenţă, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 132 şi art. 107 C. proc. civ. şi a apreciat că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a pricinii revine tribunalului în circumscripţia căruia îşi are sediul pârâta.
Acţiunea priveşte plata remuneraţiilor în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii şi nici nu există o convenţie privind alegerea instanţei competente potrivit înţelegerii părţilor.
Fapta ilicită care face obiectul acţiunii o reprezintă comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în unităţile pe care le administrează pârâta, B. şi C., situate în Iaşi.
Locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata, iar competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, care în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul situării persoanei păgubite, această interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă.
A apreciat că domiciliul creditorului este locul reparaţiei prejudiciului, în sensul art. 1381 alin. (3) şi art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul şi a arătat că prejudiciul poate să privească persoana sau bunurile persoanei păgubite şi cele două locuri - al faptei şi al prejudiciului - reglementate alternativ ca puncte de reper pentru stabilirea competenţei sunt diferite atunci când bunurile sau persoana se află într-un loc diferit de cel al faptei; sumele de bani de care a fost lipsită reclamanta nu sunt bunuri prejudiciate, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti a mai reţinut şi că reglementarea naţională urmăreşte reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
Potrivit acestei jurisprudenţe, locul în care s-a produs prejudiciul este locul în care faptul ilicit s-a manifestat (cauza Zuid Chemie) şi, deşi în materia drepturilor de proprietate intelectuală locul producerii prejudiciului poate fi diferit de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, trebuie ţinut cont de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere (cauza Pinckney).
În dosarul de faţă, este vorba despre utilizarea prestaţiilor ca activitate conexă activităţii comerciale, nu despre acte separate de utilizare care produc prejudicii specifice.
Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că locul producerii prejudiciului nu este locul unde reclamantul pretinde că a suferit pierderea economică şi că dispoziţia legală nu este menită să ofere protecţie în sensul stabilirii competenţei în favoarea părţii care pretinde reparaţia prejudiciului.
Tribunalul a mai reţinut şi faptul că acţiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activităţii fără solicitarea autorizaţiei, nefiind cazul ca, în prezentul dosar, cele două "locuri" - al producerii faptului ilicit şi al producerii prejudiciului - să fie diferite.
Totodată, a avut în vedere şi Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 561/2015 şi nr. 3393/2014, arătând că, prin acestea, s-a stabilit competenţa teritorială pentru soluţionarea unor acţiuni similare.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. x/2019.
Prin Sentinţa nr. 123/4.02.2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamant, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că pretenţiile sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 Cod procedură, iar fapta ilicită este dată de comunicarea publică prin intermediul aparatelor fonogramelor/prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive valabile din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege.
Totodată, prejudiciul este echivalentul remuneraţiilor şi penalităţilor de întârziere datorate conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii aplicabile pentru fiecare perioadă în parte, instanţa având posibilitatea să stabilească despăgubiri echivalente triplului sumelor legal datorate.
Potrivit celor susţinute de către reclamantă, prejudiciul s-a produs chiar patrimoniului acesteia prin neachitarea de către pârâtă a sumelor reprezentând remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1 decembrie 2015 - 29 februarie 2016.
Tribunalul Iaşi a arătat că în prezenta cauză ne aflăm în faţa unei situaţii pur interne, fără niciun element de extraneitate, nefiind aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Pe de altă parte, în cauza C-170/12, Peter Pinckney la paragraful 26 se arată că expresia "locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă", care figurează la art. 5 pct. 3 din regulament, vizează atât locul materializării prejudiciului, cât şi locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre cele două locuri (Hotărârea Melzer, citată anterior, punctul 25). S-a concluzionat că "articolul 5 punctul 3 din regulament trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă încălcarea drepturilor patrimoniale de autor garantate de statul membru al instanţei sesizate, aceasta este competentă să judece o acţiune în răspundere formulată de autorul unei opere împotriva unei societăţi care are sediul în alt stat membru şi care a reprodus în acel stat respectiva operă pe un suport material care este apoi vândut de societăţi cu sediul într-un al treilea stat membru prin intermediul unui site internet care este accesibil şi în raza teritorială a instanţei sesizate. Această instanţă este competentă să se pronunţe numai cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru de care aparţine".
În speţa de faţă, cauza C-189/08 Zuid-Chemie BV împotriva Philippo’s Mineralenfabriek NV/SA nu este aplicabilă, dat fiind că nu s-a discutat în respectiva cauză un prejudiciu adus drepturilor de autor, iar la paragraful 32 Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a limitat în mod expres interpretarea oferită la litigiile similare celui în discuţie ("Din consideraţiile care precedă rezultă că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să fie interpretat în sensul că, în cadrul unui litigiu precum cel din acţiunea principală, "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" desemnează locul unde s-a produs prejudiciul iniţial ca urmare a utilizării normale a produsului potrivit destinaţiei sale").
Astfel, reţinând, deopotrivă, faptul că ne aflăm în ipoteza unei situaţii pur interne, raportat la împrejurarea că între părţi nu există nicio convenţie încheiată, iar, în acest caz, potrivit art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi art. 3.12 din Decizia nr. 120/2016, plata se va face de către utilizatorul care a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia-licenţă neexclusivă, către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, instanţa a constatat că locul producerii prejudiciului este (inclusiv) sediul societăţii reclamante, ca loc în care trebuia efectuată plata.
O interpretare contrară ar transforma beneficiul prevăzut de legiuitor pentru o persoană care se consideră prejudiciată prin săvârşirea faptei ilicite într-un dezavantaj constând în aceea că nu ar mai putea opta niciodată pentru instanţa de la sediului său (deşi este locul în care trebuia efectuată plata şi, implicit, este şi loc al producerii prejudiciului) în cazurile în care domiciliul/sediul pârâtului sau locul săvârşirii faptei ilicite ar atrage competenţa teritorială a unei alte instanţe, iar numeroasele litigii ce ar putea interveni ar putea face chiar extrem de dificilă însăşi apărarea drepturilor protejate de Legea nr. 8/1996.
În consecinţă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 raportat la art. 116 C. proc. civ., reţinând că reclamantului îi revenea alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar acesta a ales să înainteze prezenta acţiune Tribunalului Bucureşti, care este competent să soluţioneze cauza în raport de cele anterior constatate.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta a solicitat despăgubiri pentru fapta de comunicare publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă şi fără plata remuneraţiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamanta CREDIDAM.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.
Fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, reclamantul poate alege între instanţele competente, conform art. 116 C. proc. civ.
Conflictul negativ de competenţă a fost generat de determinarea diferită a locului producerii prejudiciului de către instanţele care s-au dezînvestit reciproc de soluţionarea cauzei.
Înalta Curte constată că instanţa competentă a soluţiona prezenta cauză este Tribunalul Iaşi, pentru următoarele considerente:
Faţă de modalitatea de utilizare arătată anterior şi de pretenţiile formulate în cauză, prejudiciul este reprezentat de efectul patrimonial negativ suferit de titularii de drepturi prin neplata remuneraţiilor, acceptându-se că acest efect se produce, în primul rând, asupra patrimoniului reclamantei, date fiind atribuţiile organismului de gestiune colectivă.
Astfel, în temeiul Legii nr. 8/1996, reclamanta colectează sumele de bani datorate de către utilizatori cu titlu de remuneraţii, potrivit metodologiilor negociate de către organismul de gestiune colectivă cu utilizatorii, pentru diferitele modalităţi de utilizare, sume pe care, ulterior, le repartizează titularilor, ca regulă, proporţional cu repertoriul utilizat.
Din punctul de vedere al competenţei prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator al repertoriului protejat este resimţită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite.
Locul în care se evidenţiază paguba în patrimoniul reclamantei corespunde celui în care se află un anumit bun al victimei, fără, însă, ca acel bun să fi fost afectat în materialitatea sa prin fapta ilicită (precum în cazul unei distrugeri sau al unui furt), fiind ales chiar de către victimă pentru a dovedi producerea prejudiciului.
În atare context, constatarea prejudiciului de către victimă este un fapt subsecvent producerii acestuia, motiv pentru care nu interesează în determinarea locului producerii prejudiciului.
Mai mult decât atât, alegerea victimei înseşi în privinţa evidenţierii diminuării patrimoniului său nu poate reprezenta reperul prevăzut de norma de competenţă în discuţie, întrucât locul producerii prejudiciului ar depinde întotdeauna de voinţa victimei.
Or, exercitarea manifestării unilaterale de voinţă a reclamantului în cazul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală este limitată, potrivit legii, la opţiunea între instanţele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ. şi oricare dintre instanţele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., neputând viza o alegere chiar a locului producerii prejudiciului.
Din punctul de vedere al prejudiciului cert, este relevant faptul că, potrivit metodologiei în vigoare, deţinătorii de restaurante, respectiv de hoteluri, achită sume de bani fixe, al căror cuantum depinde, după caz, de suprafaţa unităţii de alimentaţie publică sau de tipul unităţii de cazare, cu titlu de remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică de fonograme şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual.
Dacă utilizatorul se conformează dispoziţiilor legale şi obţine în avans autorizaţia/licenţă neexclusivă, remuneraţiile pot fi simplu calculate pe baza criteriilor arătate, pentru perioada de timp pentru care s-a acordat autorizaţia achitându-se înainte de utilizarea efectivă.
În schimb, în măsura în care comunicarea publică are loc fără autorizare şi, implicit, fără plata remuneraţiilor, titularii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, pe temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Aşadar, prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă şi poate cuantificat în funcţie de spaţiul în care a avut loc respectiva utilizare şi de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalităţi de calcul prevăzute de art. 139 alin. (2) - câştigul nerealizat sau triplul remuneraţiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare-presupun raportarea la remuneraţia prevăzută de metodologie.
Faţă de aceste circumstanţe, locul în care devine certă şi, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către reclamantă este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică, respectiv în cele două unităţi din Iaşi pe care le administrează pârâta, anume un hotel şi un restaurant.
Din cele arătate anterior, rezultă ca fiind lipsită de relevanţă, pentru identificarea locului producerii prejudiciului, împrejurarea că plata remuneraţiilor trebuia făcută într-un anumit cont bancar al reclamantei - element în considerarea căruia, pe lângă sediul propriu, reclamanta a ales să sesizeze Tribunalul Bucureşti.
Pe de altă parte, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menţionează locul plăţii, spre deosebire de alte norme de competenţă, precum cea din art. 113 alin. (1) pct. 3 din cod, ceea ce înseamnă tocmai faptul că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenţei teritoriale în cazul obligaţiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită.
Dincolo de faptul că, în interpretarea normei, nu s-ar putea adăuga un criteriu de determinare a competenţei ce nu a fost prevăzut în mod expres, trebuie observat că locul executării prin plată a unei obligaţii interesează repararea, şi nu producerea prejudiciului.
Astfel, art. 1381 C. civ. prevede că, în cazul răspunderii civile delictuale, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie (alin. (1), iar acestui drept îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor (alin. (2), aşadar, inclusiv dispoziţiile din C. civ. referitoare la plată, ca mod de executare a obligaţiilor (art. 1469 - 1515).
Drept urmare, locul plăţii are relevanţă în examinarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, pentru stabilirea îndreptăţirii la despăgubiri a reclamantei, însă nu şi pentru determinarea competenţei pe baza locului producerii prejudiciului, în condiţiile în care art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu are în vedere locul reparării prejudiciului.
De altfel, chiar dacă ne-am raporta la prevederile C. civ. în considerarea pretenţiei reclamantei de reparare a prejudiciului, se impune a se da eficienţă dispoziţiilor art. 1504, referitoare la plata prin virament bancar, şi nu celor ale art. 1494 C. civ. privind locul plăţii.
După cum s-a arătat anterior, în stabilirea reperului de competenţă în discuţie pe temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prezintă importanţă locul în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite, şi nu cel în care se evidenţiază paguba în patrimoniul reclamantei.
Din acest motiv, ar interesa neîndeplinirea de către utilizator a obligaţiei legale de plată a remuneraţiilor, care a determinat paguba, şi nu plata în sine, în sensul de alimentare a contului bancar al reclamantei cu sumele de bani corespunzătoare.
În condiţiile în care, în prezenta cauză, plata remuneraţiilor ar fi trebuit să se facă în contul bancar indicat de către creditor, aşadar, printr-un instrument de plată, prin intermediul căruia sumele de bani urmau a fi transferate din contul bancar al debitorului, este suficient a se constata că nu a fost emis un ordin de plată, semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare, dispoziţie care ar fi prezumat relativ plata plăţii, conform art. 1504 C. civ.
În mod evident, neemiterea de către debitor a ordinului de plată este legată de locul în care se află banca debitorului, şi nu cea a creditorului.
Aplicând o prezumţie simplă că debitorul are deschis un cont bancar chiar în locul în care se află sediul său, rezultă, în cauză, că acesta este situat tot în municipiul Iaşi, corespunzând locului în care a fost săvârşită fapta ilicită.
Semnificaţia sintagmei "locul producerii prejudiciului" din actuala reglementare, stabilită prin prezenta decizie, precum şi analiza efectuată pentru determinarea instanţei competente potrivit acestui reper, sunt confirmate prin interpretarea istorico - teleologică.
Reglementarea anterioară a C. proc. civ. a prevăzut exclusiv locul faptei ilicite drept reper pentru stabilirea competenţei teritoriale, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, în cazul obligaţiilor izvorâte din răspunderea civilă delictuală.
Potrivit unei interpretări constante în literatura de specialitate, locul producerii prejudiciului coincide, ca regulă, cu cel al săvârşirii faptei ilicite, însă a fost necesară extinderea, prin noul cod, a reperelor competenţei teritoriale pentru a acoperi acele situaţii în care locul producerii rezultatului păgubitor poate să nu se suprapună cu cel al faptei ilicite. În doctrină s-a exemplificat prin cazul unui prejudiciu viitor sau al unuia prin ricoşeu. În acest din urmă caz, reglementat de art. 1390 C. civ., o terţă persoană faţă de victima directă a faptei ilicite a suferit, la rândul său, un prejudiciu.
În speţă, nu este întrunită niciuna dintre situaţiile de excepţie consacrate de C. civ. şi recunoscute ca atare în doctrină, nici măcar cea a prejudiciului prin ricoşeu, întrucât organismul de gestiune colectivă ce colectează remuneraţiile nu se încadrează în categoria persoanelor anume prevăzute de art. 1390 C. civ., pretinzând că este victima directă a faptei cauzatoare a prejudiciului.
Este de precizat, totodată, că tot în doctrină s-a arătat că soluţia din reglementarea actuală corespunde celei cuprinse în art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (în prezent, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, care a preluat, însă, noţiunile autonome ce interesează cauza de faţă, noţiuni ce s-au regăsit, de altfel, în reglementarea anterioară, respectiv Convenţia de la Bruxelles din anul 1968).
Raportarea la acest instrument normativ este, de asemenea, relevantă pentru interpretarea normei naţionale.
După cum rezultă din expunerea de motive a noului C. proc. civ., la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naţionale şi internaţionale, fiind menţionat şi Regulamentul nr. 44/2001 (pct. 3 "Alte informaţii" din Secţiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ"). De asemenea, "La edictarea soluţiilor legislative cuprinse în proiectul noului C. proc. civ. s-a avut în vedere ca dispoziţiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare" (pct. 2 "Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislaţia comunitară în materie" din Secţiunea a 5-a "Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare").
Faţă de raţiunile noii reglementări, în interpretarea normei din C. proc. civ. este utilă, aşadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru adecvarea la o situaţie juridică pur internă, teritoriul Uniunii Europene îşi găseşte echivalentul în teritoriul naţional, spaţiu în care operează protecţia drepturilor deduse judecăţii.
În mod evident, cauza nu prezintă vreun element de extraneitate, astfel încât Regulamentul nu este aplicabil şi, de altfel, în caz contrar, acest instrument normativ ar fi fost aplicabil în mod direct, făcând inutilă interpretarea normei naţionale.
Compatibilitatea soluţiilor legislative relevă eficienţa preluării raţionamentelor juridice dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, atunci când raţiunile sunt asemănătoare, cu scopul clarificării semnificaţiei sintagmei nou introduse în cod "locul producerii prejudiciului", întocmai ca în cazul aplicării directe a Regulamentului. Atunci când legiuitorul a exprimat intenţia de armonizare a reglementărilor, judecătorul naţional nu se poate plasa în situaţia de a formula raţionamente diferite în funcţie de prezenţa sau absenţa unui element de extraneitate în cauzele pe care le are de soluţionat.
Acest demers a fost făcut, de altfel, şi de către instanţele aflate în conflict în prezenta cauză - cu rezultat diferit -, iar Tribunalul Bucureşti a invocat decizii de speţă ale Înaltei Curţi privind conflicte de competenţă teritorială similare şi în care se regăseşte acest cadru de analiză.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se pot desprinde câteva aspecte esenţiale în abordarea competenţei teritoriale, cu relevanţă în cauza de faţă.
Potrivit considerentelor Regulamentului nr. 44/2001, normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. Autorizarea altor instanţe în afară de cea de la domiciliul pârâtului se bazează pe legătura strânsă între instanţă şi litigiu sau pe scopul bunei administrări a justiţiei.
Art. 5 pct. 3 din Regulament prevede o asemenea situaţie de excepţie în materie delictuală şi cvasidelictuală, competenţa aparţinând instanţelor "de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă".
Aceste instanţe sunt, în mod normal, în poziţia cea mai adecvată să se pronunţe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea faţă de litigiu şi de facilitatea administrării probelor, finalitate pe care Curtea o urmăreşte în toate cauzele în care este chemată să se pronunţe asupra competenţei în materie delictuală şi cvasidelictuală.
Noţiunea "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" vizează atât locul materializării prejudiciului, cât şi pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre cele două locuri (jurisprudenţa este veche şi constantă în acest sens, printre primele hotărâri fiind, de exemplu, cea din 30 noiembrie 1976, Bier, C-21/76).
Cât priveşte prejudiciul, ca element ce caracterizează noţiunea autonomă de "faptă prejudiciabilă", din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se pot desprinde anumite trăsături, ce interesează cauza de faţă, respectiv:
a. Prejudiciul a cărui reparare se solicită este cel produs în mod direct prin fapta ilicită comisă asupra victimei imediate.
Prin hotărârea din data de 11 ianuarie 1990 în cauza Dumez, C-220/88, s-a arătat că locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competenţă, este "locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competenţă în discuţie nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecinţa prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în faţa instanţelor de la locul în care reclamantul însuşi a constatat paguba adusă patrimoniului său".
b. Prejudiciul este cel "iniţial", distinct de consecinţele negative ulterioare.
În această ultimă categorie - care nu este relevantă în definirea noţiunii autonome - intră şi diminuarea concretă, efectivă, a patrimoniului victimei faptei ilicite, inclusiv pierderea financiară înregistrată într-un cont bancar al acesteia.
Prin hotărârea din 19 septembrie 1995 din cauza Marinari, C-364/93, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că noţiunea de "faptă prejudiciabilă", care se referă atât la locul unde a survenit prejudiciul, cât şi la locul evenimentului cauzal, "nu poate fi interpretată în mod extensiv, astfel încât să includă orice loc unde pot fi resimţite consecinţele prejudiciabile ale unui fapt care a cauzat deja un prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc" (pct. 14).
Urmând jurisprudenţa creată în baza hotărârii din cauza Marinari, Curtea a precizat, de asemenea, că norma de competenţă din Regulament nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului şi unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s-a produs şi a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02). Raportarea la circumstanţe nesigure precum "centrul patrimoniului" victimei este contrară obiectivului normei de competenţă de a permite identificarea cu uşurinţă a jurisdicţiei (pct. 20 şi 21).
Ulterior, Curtea a adus precizări importante în legătură cu posibilitatea sesizării instanţei de la domiciliul reclamantului în temeiul materializării prejudiciului.
Astfel, în hotărârea din 28 ianuarie 2015, din cauza Kolassa, C-375/13, s-a acceptat o asemenea posibilitate atunci când acesta se produce direct în contul bancar al respectivului reclamant la o bancă stabilită în raza acestei instanţe, însă în contextul special al cauzei în care s-a pronunţat hotărârea menţionată, care se caracteriza prin existenţa unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenţei în favoarea acelor instanţe.
Această apreciere se regăseşte în jurisprudenţa ulterioară, respectiv în hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15. Curtea a arătat că rezultă din hotărârea pronunţată în cauza Kolassa că "un prejudiciu pur financiar care se materializează direct în contul bancar al reclamantului nu poate fi calificat, în sine, drept "factor de legătură relevant", în temeiul art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (…). Numai în situaţia în care celelalte împrejurări speciale ale cauzei concură la rândul lor la atribuirea competenţei instanţei de la locul materializării unui prejudiciu pur financiar, un astfel de prejudiciu ar putea, în mod justificat, să permită reclamantului să introducă acţiunea în faţa acestei instanţe" (pct. 38 şi 39).
În ceea ce priveşte hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, dezlegările Curţii sunt mai puţin relevante pentru cauza de faţă. Deloc paradoxal, întrucât competenţa în cauzele ce privesc fapte ilicite este atribuită, de regulă, instanţelor din statul membru în care a avut loc înregistrarea dreptului pretins încălcat (hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C-523/2010).
Pe de altă parte, cauzele privind dreptul de autor în care Curtea s-a pronunţat începând cu cauza Pinckney (C-170/12, hotărâre din 3 octombrie 2013) prezintă particularităţi ce nu interesează speţa de faţă, întrucât faptele de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor s-au produs prin intermediul internetului, site-urile fiind accesibile pe teritoriul mai multor state, astfel încât prejudiciul se poate materializa în mai multe locuri.
Ar fi de menţionat, în acest context, doar faptul că, şi în aceste hotărâri, Curtea a arătat că identificarea locului materializării prejudiciului în sensul art. 5 pct. 3 din Regulament depinde de răspunsul la întrebarea care este instanţa cea mai în măsură să aprecieze temeinicia cererii prin care se invocă săvârşirea respectivei încălcări (cauza Pinckney, pct. 34). S-a punctat în mod clar deosebirea faţă de încălcările aduse drepturilor personalităţii, săvârşite prin intermediul unui conţinut publicat online, încălcări care pot fi apreciate cel mai bine de instanţa de la locul unde această persoană îşi are centrul intereselor (cauza Pinckney, pct. 36).
Faţă de jurisprudenţa prezentată anterior, se constată că locul producerii prejudiciului identificat prin prezenta hotărâre corespunde raţionamentelor juridice dezvoltate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, nici din această perspectivă, nu se poate stabili competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamanta îşi are deschis contul în care trebuiau plătite remuneraţiile. Acel loc este legat de consecinţele negative ulterioare producerii prejudiciului.
Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită, iar stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2020.
GGC - NN