Prescripţie extinctivă. Admiterea excepţiei în apel. Efecte
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac
Index alfabetic: acțiune în pretenții
- apel
- excepția prescripției dreptului material la acțiune
- fondul cauzei
C. proc. civ., art. 248 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 pct. 5 - 6
C. civ., art. 2523
În cazul în care instanța de apel, admițând apelul pârâtei, cu consecința schimbării în tot a sentinței pronunțate în primă instanță, în sensul respingerii ca prescrise a cererii de chemare în judecată, a inserat în considerentele hotărârii un raționament juridic ce privește analiza în fond a cauzei deduse judecății, sunt încălcate normele de procedură privind soluționarea excepțiilor [art. 248 alin. (1) C. proc. civ.], precum și cele privind conținutul hotărârii [art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.].
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1408 din 21 iulie 2020
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a construcţiei în natură "platformă betonată" proprietatea reclamantei, edificată pe terenul pârâtei în suprafaţă de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în CF102549 Baia Mare, nr. cad. l 1795, începând cu data de 02.06.2011 şi până la plata contravalorii acesteia, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii construcţiei în natură "platformă betonată" edificată pe terenul său în suprafaţă de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în CF 102549 Baia Mare, nr. cad. l 1795, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în esență, că prin sentinţa civilă nr. 1463/03.05.2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2008, rămasă irevocabilă la data de 29.11.2010, s-a admis cererea SC B. SRL şi, în consecinţă, societatea debitoare SC A. SRL a fost obligată să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a pârâtei terenul în suprafaţa de 7620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3.
În motivarea sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010 pronunțată de Tribunalul Maramureş s-a reţinut că pe această suprafaţă de teren se află o platformă betonată proprietatea SC A. SRL, achiziţionată prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.12.2000. Situaţia juridică a acestei platforme, deşi se afla pe terenul proprietatea SC B. SRL, nu a fost reglementată. Societatea reclamantă din dosarul nr. x/100/2008, SC B. SRL, a solicitat şi i s-a admis constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7620 mp, iar în ceea ce priveşte construcţiile, dreptul de proprietate prin accesiune doar asupra construcţiei, benzinărie cu 3 pompe, deşi pe aceeaşi suprafaţă de teren de 7620 mp se afla şi platforma betonată.
Deşi SC B. SRL a devenit, în ceea ce priveşte construcţiile, proprietara numai asupra benzinăriei cu 3 pompe, aceasta foloseşte şi platforma betonată, fără a deţine vreun titlu asupra acesteia. Mai mult decât atât, din informaţiile pe care le deţine, se arată că această societate a închiriat platforma betonată Primăriei municipiului Baia Mare, încasând chiria aferentă.
În drept, s-au invocat prevederile art.577-597 NCC, art. 453 C. proc. civ.
La data de 01.08.2014, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Maramureş, excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la sumele pretinse de către reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2014, s-au respins excepţiile privind puterea lucrului judecat şi prescripţia dreptului la acţiune invocate de pârâta SC B. Baia Mare.
În fundamentarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1463 din 3.05.2010, pronunţată în dosarul nr. x/100/2008, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, Tribunalul Maramureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC B. SRL Baia Mare şi a respins cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâta SC A. SRL Şurdeşti în contradictoriu cu SC B. SRL Baia Mare şi pârâţii persoane fizice.
Din considerentele hotărârii reiese că prin cererea reconvenţională s-a solicitat a se constata că pârâta reclamantă - reconvenţional este proprietara supraedificatelor situate în Baia Mare str. X nr. 3 şi superficie asupra terenului pe care sunt amplasate aceste supraedificate, printre acestea nefiind menţionată şi platforma betonată în suprafaţă de 7620 mp.
Această împrejurare fiind confirmată de cele reţinute în penultimul aliniat de la pagina 5 în sensul că „În ceea ce priveşte platforma betonată existentă pe terenul proprietatea reclamantei (5.548 mp.) s-a reţinut că în cadrul acestui proces părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel încât pe de o parte reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune şi asupra platformei betonate, iar pe de altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenţie prin cererea reconvenţională în ceea ce priveşte platforma, situaţie în care instanţa a avut în vedere principiul disponibilităţii potrivit căruia părţile sunt cele care stabilesc cadrul procesual, respectiv obiectul cererilor”.
Faţă de cele arătate şi reţinând că în dosarul nr. x/182/2011 al Judecătoriei Baia Mare s-a soluţionat o contestaţie la executare, s-a apreciat că aceasta nu poate influenţa soluţia în prezentul dosar.
În contextul celor arătate şi raportat la înscrisurile depuse la dosar, în cauză nu a putut fi reţinută apărarea pârâtei referitoare la puterea lucrului judecat cu privire la această platformă.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune tribunalul a constatat că aceasta este nefondată având în vedere că reclamanta a avut posesia platformei betonate până la data de 2 iunie 2011, dată la care s-a întocmit procesul verbal de punere în posesie cu privire la terenul în suprafaţă de 7620 mp. în dosar execuţional nr. x/2011 al executorului judecătoresc C.
Prin sentinţa civilă nr. 1191 din 28.06.2018, pronunţată în dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului Maramureş s-a respins în integralitate acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei, suma de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Finalitatea demersului juridic vizează plata echivalentului lipsei de folosinţă a construcţiei în natură „platformă betonată”, edificată pe terenul proprietatea pârâtei, în suprafaţă de 7620 mp, situat în localitatea Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în cartea funciară nr. 102549 Baia Mare, număr cadastral 11795, începând cu data de 02.06.2011 şi până la achitarea integrală.
Instanţa a luat act că prin sentinţa civilă nr. 1463, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2008, societatea reclamantă a fost obligată să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă pârâtei terenul în suprafaţă de 7620 mp, situat în localitatea Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în cartea funciară nr. 102549 Baia Mare, număr cadastral 11795.
Prin sentinţa mai sus indicată s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă SC A. SRL în contradictoriu cu SC B. SRL. În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că „în ceea ce priveşte platforma betonată existentă pe terenul proprietatea reclamantei (5.548 mp), s-a reţinut că în cadrul acestui proces părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel încât, pe de o parte, reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune şi asupra platformei iar, pe de altă parte, nici pârâta nu a formulat nicio pretenţie prin cererea reconvenţională în ceea ce priveşte platforma, situaţie în care instanţa a avut în vedere principiul disponibilităţii potrivit căruia părţile sunt cele care stabilesc cadrul procesual, respectiv obiectul cererilor”.
Cererea reconvenţională a vizat constatarea faptului că pârâta-reclamantă reconvenţional este proprietara supraedificatelor situate în localitatea Baia Mare, str. X nr. 3, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.12.2000, respectiv hală de întreţinere în suprafaţă de 1334 mp, platformă betonată în suprafaţă de 12567 mp, platformă tehnologică în suprafaţă de 1388 mp, punct de distribuţie carburant în suprafaţă de 63,26 mp, clădire administrativă staţie Peco în suprafaţă de 54,62 mp, bazine subterane pentru carburanţi, atelier tâmplărie în suprafaţă de 144,14 mp, gheretă poartă în suprafaţă de 12,15 mp, baracă metalică în suprafaţă de 160,40 mp, atelier mecanic în suprafaţă de 267,25 mp, atelier vulcanizare în suprafaţă de 144,05 mp.
Prin cererea reconvenţională s-a solicitat să se constate că pârâta-reclamantă reconvenţional a dobândit drept de superficie asupra terenului pe care sunt amplasate aceste supraedificate, în baza deciziei nr. 574 din 28.07.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Maramureş.
Reflectarea în plan material a dispozitivului sentinţei civile mai sus menţionate s-a realizat prin procesul verbal de punere în posesie întocmit de BEJ C. în data de 2.06.2011.
Instanţa a luat act că prin cererea având ca obiect contestaţie la executare, promovată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, s-a solicitat anularea procesului verbal de punere în posesie din data de 2.06.2011 şi obligarea intimatei să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă platforma betonată. Acţiunea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2451 pronunţată de Judecătoria Baia Mare la data de 7 martie 2012 în dosar nr. x/182/2011.
Prima instanţă a considerat că, în prim-plan transpare observaţia inserată şi valorificată în cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 2451 din 7 martie 2012, conform căreia, prin hotărârea nr. 1463 din 3.05.2010, s-a considerat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra platformei betonate ca urmare a cumpărării de la SC E. SA.
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi menţiunea conform căreia „chiar dacă în considerentele sentinţei nr. 1463/2010 se reţine că părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia platformei betonate, totuşi se respinge în totalitate cererea reconvenţională, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra platformei în litigiu”.
A fost luată în considerare şi raţiunea care a fundamentat soluţia de respingere a cererii având ca obiect contestaţie la executare şi reprezentată de împrejurarea că „reclamanta nu are un drept de proprietate asupra platformei”, motiv pentru care „nu se impune nici anularea procesului verbal de punere în posesie din 2.06.2011”.
Raportându-se la încheierea din 19.11.2014, prin care instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia puterii de lucru judecat, s-a reţinut că instanţa a analizat puterea de lucru judecat doar în raport de sentinţa civilă nr. 1463 din 3.05.2010 a Tribunalului Maramureş , fără a fi în vizorul examinării inclusiv decizia civilă nr. 3119 din 29.11.2010 emisă de Curtea de Apel Cluj.
În al doilea rând, în privinţa dosarului nr. x/182/2011, având ca obiect contestaţie la executare, s-a reţinut că acesta nu poate influenţa soluţia în prezentul dosar din perspectiva cadrului legal specific contestaţiei la executare, dar valabilitatea acestei concluzii nu poate fi extinsă în privinţa considerentelor acestei hotărâri, sentinţa civilă nr. 2451 din 7 martie 2012 a Tribunalului Maramureş valorificând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1463/2010 a Tribunalului Maramureş.
S-a reţinut, în consonanţă cu prima observaţie, că instanţa a integrat efectului puterii de lucru judecat, în privinţa modului de abordare a dreptului de proprietate asupra construcţiei, de care reclamanta se prevalează, în virtutea contractului de vânzare cumpărare din 19.12.2000, considerentele expuse în cuprinsul Deciziei civile nr. 3119 din 29.11.2010 emisă de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/100/2008, cu precădere fiind vizată menţiunea „cum recurenta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 şi nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor sale nu se poate prevala de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi ca urmare nu poate face dovada că a dobândit construcţiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar care deţine un titlu preferabil titlului exhibat de către reclamanta SC B. SRL.
Pe de altă parte, a apreciat instanţa de fond, chiar dacă s-ar considera că soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat atinge inclusiv decizia civilă nr. 3119 din 19.12.2000, argumentele instanţei privind lipsa probării emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor şi neparcurgerea procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 îşi prezervă valabilitatea şi în cauza dedusă judecăţii.
Mai mult, s-a reţinut, concluzia absenţei unui transfer al dreptului de proprietate prin intermediul contractului de vânzare cumpărare din 19.12.2000 a fost anunţată, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 4105 pronunţată de Judecătoria Baia Mare la data de 12.09.2007 în dosar nr. x/182/2007, prin care s-a respins acţiunea promovată de reclamantă având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10338 mp, situat în localitatea Baia Mare, str. X nr. 3, judeţ Maramureş, prin uzucapiune.
În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că „pretinzând că prin contractul din 19.12.2000, vânzătoarea SC E. SA Baia Mare i-a vândut, sub denumirea de „platformă betonată nr. Inventar 20010”, imobilul teren în suprafaţă de 10338 mp, înscris în cartea funciară nr. 425 Baia Mare, nr. Topografic 3259-2-1-6-4, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil, însă nu prin vânzare cumpărare, căci actul încheiat sub semnătură privată cu un vânzător neproprietar nu era apt a-i transfera proprietatea, ci prin prescripţie achizitivă”.
Adiţional aspectelor precedente, instanţa de fond a remarcat că în finalul contractului de vânzare cumpărare din 19.12.2000 s-a inserat clauza conform căreia intrarea în posesie are loc în data de 19.12.2000 şi în proprietate de drept la data achitării integrale a sumei de 446250000 conform facturii nr. 2389623 din 19.12.2000.
S-a subliniat faptul că, în cauză, nu s-a probat achitarea integrală a preţului stipulat în convenţia mai sus amintită.
A fost considerată pertinentă observaţia pârâtei conform căreia platforma betonată a fost executată de IJTL Maramureş, titularul unui drept de administrare operativă directă asupra terenului şi, în condiţiile în care, în speţă, nu s-a probat un drept de proprietate asupra construcţiei în legătură cu care se emit pretenţii, s-a apreciat că referirile la relevanţa concluziilor rapoartelor de expertiză administrate în cauză se înscriu într-un registru superfluu.
În raport de art. 453 C. proc. civ. şi luând act de caracterul real, necesar şi rezonabil al sumelor pretinse cu titlu de judecată, instanţa a obligat reclamanţii să plătească pârâţilor suma de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentând onorariu avocaţial).
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii interlocutorii din 19 noiembrie 2014, pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2014, a formulat apel S.C. B. S.R.L., solicitând schimbarea în parte a sentinţei în sensul anulării încheierii civile interlocutorii din 19.11.2014 şi, în consecinţă, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv consecutiv a puterii lucrului judecat, astfel cum au fost formulate, respingerea cererii de chemare în judecată în considerarea unuia dintre aceste temeiuri juridice, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 595/2018 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului Maramureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Au fost menţinute restul dispoziţiilor încheierii.
Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei nr. 1191 din 28 iunie 2018, pronunţată de Tribunalului Maramureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca prescrisă a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L.
Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost obligată intimata să plătească apelantei SC B. SRL suma de 2900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Apelul formulat de către reclamanta SC B. SRL a fost apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a calculat împlinirea/neîmplinirea termenului de prescripţie din 2.06.2011 când s-a adresat procesul-verbal de punere în posesie de către BEJ C., ca o continuare a efectelor juridice ale sentinţei civile nr. 1463/2010, în faza executării silite.
Cu toate acestea, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cu totul altul decât un act de executare oarecare pe care reclamanta l-a preferat.
În temeiul art. 2523 C. civ. regula generală privind începutul curgerii termenului de prescripţie este că aceasta începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Reclamanta a cunoscut neechivoc acest aspect cel mai târziu de la data pronunţării deciziei civile de respingere a recursului său de către Curtea de Apel Cluj - 29.11.2010. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie ar fi acela al exigibilităţii creanţei, momentul prim la care reclamanta putea să pretindă sumele de bani. Începând cu data de 30.11.2010, reclamanta avea deschisă această posibilitate, neexistând vreun impediment care să o limiteze în acţiunea sa. Apelanta a precizat consecvent în cauză că indiferent dacă s-ar raporta la data de 3.05.2010, când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1463/2010 - hotărâre judecătorească definitivă, sau la data de 29.11.2010 când Curtea de Apel Cluj a respins recursul promovat împotriva acesteia, hotărârea rămânând şi irevocabilă, concluzia e aceeaşi: dreptul la acţiune este prescris. În mod raţional acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Prin decizia civilă nr. 3119/29.11.2010 pronunţată în dosarul nr. x/100/2008 al Curţii de Apel Cluj s-a respins recursul declarat de pârâta-reclamantă reconvenţională SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1463 din 3 mai 2010, pronunţată în dosarul nr. x/100/2008 al Tribunalului Maramureş, care a fost menţinută în întregime.
Recurenta a fost obligată să plătească intimatei SC B. SRL suma de 1500 lei, iar intimaţilor F., G., H., I., J., K. şi L. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
În considerente se reţine că, prin sentinţa civilă nr. 1463 din 3 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. x/100/2008 al Tribunalului Maramureş, îndreptată prin încheierea din 8 iunie 2010, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL şi cu administratorul judiciar D. IPURL, fiind obligată pârâta SC A. SRL prin administrator judiciar D. IPURL să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantei, terenul în suprafaţă de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în CF 102549 Baia Mare nr. cad 11795, delimitat de punctele 1-2-3-13-12-11-10-9-8-7-1 în anexa nr. l la Raportul de expertiză întocmit de ing. M. De asemenea, s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcţiei „benzinărie cu 3 pompe” cu o suprafaţă construită de 56 mp şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 71.553 lei reprezentând contravaloarea construcţiei.
Totodată, a fost obligată pârâta să îşi ridice următoarele construcţii aflate pe teren: vulcanizare (93 mp), atelier l (144 mp), atelier 2 (272 mp), clădire portar (12mp ). În baza art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii privind plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
S-a mai respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC B. şi cu pârâţii: F., G., I., H., J., K., N., O., L. şi P.
Totodată, pârâta SC A. SRL a fost obligată să plătească reclamantei SC B. SRL suma de 19.486 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, pârâţilor F., G., suma de 600 lei cheltuieli de judecată, pârâţilor H. şi J. suma de 750 lei cheltuieli de judecată, iar pârâtului L. suma de 750 lei cheltuieli de judecată.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 reclamanta SC B. SRL a cumpărat de la pârâţi terenul în suprafaţă de 8.770 mp, situat în intravilanul localităţii Baia Mare, str. X nr. 3. Prin încheierea CF nr. 31116/28.08.2008 s-a dispus înscrierea în CF 102549 Baia Mare, nr. cadastral 11795 a suprafeţei de 8770 mp în favoarea reclamantei, cu titlu de cumpărare.
În cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară se arată că din suprafaţa totală de teren de 8770 mp suprafaţa de 7620 mp, materializată în planul de situaţie din anexa nr. l prin conturul delimitat de punctele 1,2,3,13,12,11,10,9,8,7,1 - haşuri de culoare albastră, este folosită de către pârâta SC A. SRL, motiv pentru care, în baza art. 480 C. civ., pârâta va fi obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă această suprafaţă de teren.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.12.2000 pârâta SC A. SRL a cumpărat de la SC E. SA, fostă SC R. SA, supraedificatele existente pe terenul sus menţionat, proprietatea reclamantei.
Potrivit expertizei tehnico judiciare întocmită de expert tehnic judiciar în specialitatea topografie-cadastru-geodezie M. pe parcela cu nr. cad. 11795, cu suprafaţa totală de 8.770 mp se găsesc edificate mai multe construcţii printre care şi o benzinărie cu suprafaţa construită de 56 mp (construcţie în privinţa căreia s-a solicitat de către reclamantă a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune), o vulcanizare cu suprafaţa construită de 93 mp, atelier l cu suprafaţa construită de 144 mp, atelier 2 cu suprafaţa construită de 272 mp, clădire portar cu suprafaţa construită de 12 mp (clădiri în privinţa cărora reclamanta a solicitat obligarea pârâtei de a le ridica).
Reclamanta a solicitat a se constata că a devenit proprietara construcţiei ce reprezintă „benzinăria” prin accesiune imobiliară artificială. Dreptul de accesiune prevede că proprietarul terenului pe care au fost făcute construcţii, plantaţii sau lucrări devine proprietarul lor având obligaţia unei anumite despăgubiri faţă de constructor.
Art. 494 C. civ. permite proprietarului terenului să aleagă una din două soluţii şi anume: a) să invoce accesiunea şi să dobândească astfel dreptul de proprietate asupra construcţiei, având obligaţia de a dezdăuna pe constructor cu valoarea materialelor incorporate şi a preţului muncii prestate; b) să-l oblige pe constructor să desfiinţeze sau să ridice construcţiile executate, pe cheltuiala sa, cu obligarea acestuia să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
La stabilirea despăgubirii datorate de reclamantă pârâtei s-au avut în vedere concluziile din expertiza întocmită de expert tehnic judiciar S.
Din cuprinsul completării la raportul de expertiză tehnică judiciară a reieşit faptul că la construcţia sus menţionată, în natură benzinărie, societatea reclamantă a executat o serie de lucrări în baza autorizaţiei de construire nr. 749/22.12.2009, lucrări care au sporit valoarea construcţiei, acestea fiind în sumă de 33.238 lei.
Astfel, în final, la stabilirea valorii despăgubirilor datorate de reclamantă pârâtei din valoarea de 104.791 lei s-a scăzut valoarea lucrărilor executate de reclamantă în sumă de 33.238 lei în baza autorizaţiei de construire nr. 749/2009, situaţie în care suma pe care reclamanta va fi obligată să o plătească pârâtei cu titlu de despăgubiri pentru benzinăria asupra căreia reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune este de 71.553 lei.
La stabilirea valorii despăgubirilor nu s-a avut în vedere suma de 546 lei trecută în lista mijloacelor fixe, reprezentând valoarea de inventar, propusă de reclamantă, apreciindu-se că aceasta nu este de natură a acoperi valoarea despăgubirilor la care este îndreptăţită pârâta.
Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, în baza art. 480 C. civ., pârâta a fost obligată să ridice de pe terenul proprietatea reclamantei următoarele construcţii: vulcanizarea (93 mp), atelier l (144 mp), atelier 2 (272 mp), clădire portar (12 mp).
În ceea ce priveşte platforma betonată existentă pe terenul proprietatea reclamantei (5.548 mp), în cadrul acestui proces părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel încât, pe de o parte, reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune şi asupra platformei, iar, pe de altă parte, nici pârâta nu a formulat nici o pretenţie prin cererea reconvenţională în ceea ce priveşte platforma, situaţie în care instanţa a avut în vedere principiul disponibilităţii potrivit căruia părţile sunt cele care stabilesc cadrul procesual, respectiv obiectul cererilor.
Apelul formulat de către pârâta-reclamantă SC A. SRL a fost apreciat nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 şi 5 din H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană, iar societăţilor comerciale li se vor elibera certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, care sunt supuse regimului de publicitate imobiliară.
Cum aceasta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 şi nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor sale nu se poate prevala de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi, ca urmare, nu poate face dovada că a dobândit construcţiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar care deţine un titlu preferabil titlului exhibat de către reclamanta SC B. SRL.
De vreme ce nu s-a probat că SC E. SA era titulara unui drept de superficie asupra terenului, nu se poate susţine cu succes că aceasta i-ar fi transmis pârâtei SC A. SRL un astfel de drept prin contractul de vânzare-cumpărare din 19.12.2000.
În mod temeinic a reţinut prima instanţă că lucrările executate în baza autorizaţiei de construire nr. 749/22.12.2009 au adus un spor de valoare construcţiei cu destinaţie de benzinărie, evaluat de expertul judiciar la 33.238 lei, această statuare fiind în concordanţă cu raportul de expertiză judiciară efectuat de doamna expert tehnic S. în specialitatea „evaluarea proprietăţii imobiliare” aflat la filele 236- 243 care cuprinde constatările personale ale expertului referitoare la lucrările identificate în teren care aduc un spor valoric construcţiei în sine.
Critica apelantei potrivit căreia terenul ce a format obiectul contractului de cumpărare autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 ar fi fost expropriat înainte de anul 1989 nu a fost primită cu motivarea că expertul tehnic judiciar M., prin raportul de expertiză efectuat, a stabilit pe baza încheierii CF nr. 1902/1974, cât şi a operaţiunilor ulterioare din CF 425 Baia Mare, că numărul topografic care a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 214/1973 a fost 3259/1 care a trecut în CF nr. 5293 Baia Mare în proprietatea Statului Român, iar nu numărul topografic 3259/2 care a rămas înscris în aceeaşi carte funciară în proprietatea vechilor proprietari tabulari din care a rezultat prin dezmembrări succesive actualul număr cadastral 11795 care face obiectul prezentului litigiu. Aceeaşi concluzie poate fi dedusă şi în urma unui studiu amănunţit al colii CF 425 Baia Mare unde sub B11 se precizează în mod expres că în baza decretului de expropriere nr. 214/1973 şi a schiţei de dezmembrare parcela cu nr. top. 3259/1 în suprafaţă de 650 mp se înscrie în CF nr. 5293 în favoarea Statului Român, iar parcela nr. 3259/2 se înscrie în prezenta coală în favoarea vechilor proprietari.
De asemenea, pârâţii persoane fizice au probat că acest teren nu a făcut obiectul legilor fondului funciar și nu a fost cooperativizat prin răspunsul nr. 14251/28.05.2008 dat de Primăria municipiului Baia Mare - Comisia de aplicare a Legii fondului funciar.
Nu a putut fi primită teza potrivit căreia încheierea contractului de cumpărare autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 de către intimaţi s-ar fi realizat cu fraudarea legii şi a intereselor recurentei, cât timp intimaţii persoane fizice au înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui teren pe care l-au dobândit cu titlu de partaj şi moştenire prin sentinţa civilă nr. 7851/17 decembrie 2004 a Judecătoriei Baia Mare care se impune a fi respectată inclusiv de recurentă, chiar dacă nu a fost parte în dosarul nr. x/2004 în care aceasta a fost pronunţată, cât timp apelanta nu a reuşit să probeze că deţine asupra terenului în litigiu un titlu preferabil titlului invocat de către pârâţii persoane fizice.
Dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul înscris în CF 102549 Baia Mare a fost recunoscut în favoarea intimatei SC B. SRL în virtutea dispoziţiilor art. 494 C. civ. şi a constatărilor efectuate de domnul expert M. în conformitate cu care clădirea cu destinaţie de benzinărie cu trei pompe este amplasată pe terenul proprietatea acesteia, iar nu în baza contractului de închiriere nr. 81/78 din 1 mai 2005, aşa cum în mod eronat susţine recurenta.
În esenţă, apelanta s-a bazat pe contractul de vânzare cumpărare din data de 10.12.2000, sens în care s-a prevalat de dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul proprietatea intimatei, drept de proprietate volatil, neevidenţiat în regim de carte funciară şi negat definitiv şi consecvent de către instanţele de judecată care s-au pronunţat cu privire la raporturile dintre părţi.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1463 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar nr. x/100/2008, societatea A. SRL a fost obligată să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă pârâtei terenul în suprafaţă de 7620 mp, situat în localitatea Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în cartea funciară nr. 102549 Baia Mare, număr cadastral 11795. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea reconvenţională formulată de SC A. SRL în contradictoriu cu SC B. SRL.
Raportat la aceste elemente de drept, Curtea a apreciat că reclamanta nu are nici măcar o aparenţă a dreptului de proprietate, această concluzie fiind neechivocă în cuprinsul hotărârilor indicate.
În considerarea argumentelor expuse s-a considerat că reclamanta SC A. SRL nu şi-a probat legitimitatea şi nici aparența unui drept de proprietate asupra platformei betonate.
La 9 ianuarie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D. IPURL a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 595/2018 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.
Recurenta-reclamantă a arătat că în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei recurate se susține din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material ce vizează instituţia prescripţiei extinctive, în privinţa momentului de la care începe curgerea termenului acesteia, fiind incident.
În susţinerea acestei critici recurenta a arătat că momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv când se naşte dreptul la acţiune al recurentei având ca obiect plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil, este cel al pierderii folosinţei bunului. S-a mai arătat că petitul subsidiar vizează încetarea acestei stări juridice, în care există un proprietar asupra terenului şi altul asupra construcţiei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 577-597 C. proc. civ. Or, folosinţa platformei betonate a fost pierdută de reclamantă la 2 iunie 2011, când s-a efectuat predarea silită a terenului către pârâtă, teren pe care se află platforma betonată.
Recurenta-reclamantă a mai subliniat că nu au relevanţă în soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/100/2008 al Tribunalului Maramureş care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1463/2010 şi nici decizia civilă nr. 3119/2010 a Curţii de Apel Cluj, întrucât platforma betonată nu a făcut obiectul acelui dosar.
În opinia recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută teza instanţei de ape, care leagă momentul începerii curgerii termenului prescripţiei, echivalent celui al exigibilităţii creanţei, de data de 29 noiembrie 2010, momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1463/2010 a Tribunalului Maramureş, cu justificarea că de la acea dată reclamanta putea pretinde sumele de bani. Se arată că începând cu 30 noiembrie 2010 recurenta avea deschisă această posibilitate, neexistând vreun impediment care să o limiteze în acţiunea sa, deoarece reclamanta nu a fost obligată prin această sentinţă să predea posesia platformei betonate, S.C. A. S.R.L. nefiind deposedată de bun decât la 2 iunie 2011, concomitent cu predarea silită a terenului pe care aceasta este edificată.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate, recurenta a învederat că acesta nu face obiectul prezentului litigiu şi nici nu a făcut obiectul dosarului nr. x/100/2008.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel, în mod greşit, a aplicat normele de drept material în ceea ce priveşte prescripţia, şi anume aspectele referitoare la momentul de început al curgerii termenului prescripţiei. Astfel, s-a subliniat că prescripţia începe să curgă de la momentul la care se naşte dreptul la acţiune. Or, în ceea ce priveşte situaţia dedusă judecăţii, reclamanta nu avea un drept la acţiune anterior punerii în executare a hotărârii de revendicare, acest drept luând naştere în momentul în care reclamanta a pierdut posesia bunului a cărei lipsă de folosinţă este solicitată în litigiul pendinte.
La data de 29 martie 2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de interes, raportat la faptul că recurenta-reclamantă a atacat doar soluţia pronunţată pe apelul pârâtei, cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, nu şi soluţia privind apelul reclamantei, soluţie care priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii.
În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, având în vedere că a intervenit prescripţia extinctivă în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune al recurentei-reclamante, instanţele pronunţându-se definitiv în privinţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate.
La 19 aprilie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.
Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 3 martie 2020, a respins excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-pârâtă SC B. S.R.L. şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat următoarele:
În primul rând, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă susține ca fiind incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, în susținerile sale, prin care dezvoltă argumentele privind nelegalitatea deciziei recurate, face referire și la împrejurarea că instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii, contradictorii, respectiv cele privind dreptul de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate, critică ce se subsumează practic motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., precum și faptul că în condițiile în care s-a pronunțat asupra excepției prescripției nu putea analiza și fondul cauzei (critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.)
Aceste critici sunt întemeiate, în sensul că Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate, deși instanța de apel a soluționat apelul pârâtei SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 1191/28.06.2018, pronunțând o soluție de admitere, cu consecința schimbării în tot a sentinței pronunțate în primă instanță, în sensul respingerii ca prescrise a cererii de chemare în judecată, în motivare face unele referiri la fondul dreptului de proprietate al reclamantei.
O atare motivare a hotărârii încalcă, pe de o parte, dispozițiile procedurale reglementate de art. 248 alin. 1 C. proc. civ., sub aspectul necesitării soluționării cu prioritate a excepțiilor procesuale (cum este în cauză excepția prescripției, care a fost admisă de către instanța de apel), fapt ce face de prisos cercetarea în fond a cauzei, astfel că prin inserarea în considerente a unui raționament juridic ce privește analiza în fond a dreptului de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate s-au încălcat aceste forme de procedură privind modul de soluționare a excepțiilor.
De asemenea, prin acest mod de formulare a considerentelor, care practic contrazic soluția dată exclusiv asupra prescripției dreptului material la acțiune, deoarece se referă la aspecte nejudecate de către instanță, instanța de apel a încălcat și normele procedurale referitoare la motivarea hotărârii (art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.) în ce privește ”... motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția...”. În acest sens, se constată că deși soluția dată a fost ”Respinge cererea ca prescrisă...”, considerentele se referă la inexistența unei ”aparențe a dreptului de proprietate al reclamantei...” ori la faptul că reclamanta nu ”și-a probat legitimitatea ... unui drept de proprietate”, ceea ce încalcă exigențele procedurale impuse de textul mai sus evocat.
Așa cum susține și recurenta-reclamantă, instanța de apel a încălcat și limitele învestirii, prin inserarea în considerentele deciziei a unor argumente privind inexistența unui drept de proprietate, cătă vreme cererea de chemare în judecată nu avea ca obiect revendicarea unui bun imobil (platforma betonată), ci valorificarea unui drept de creanță (acțiune personală) constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra acestei platforme betonate, situație în care, riguros exact, nu se pune problema dreptului de proprietate însuși (pe calea unei acțiuni reale în revendicare), cu atât mai mult cu cât nici dosarul nr. x/100/2008, la care instanța de apel face referire, nu a avut ca obiect revendicarea platformei betonate.
Și cu privire la aceste considerente, hotărârea instanței de apel este nelegală, de vreme ce aspectele privind prescripția dreptului la acțiune, în sens material, pentru valorificarea unui drept de creanță nu privesc, de plano, analiza în fond a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu atât mai mult cu cât soluția dată a fost aceea de a respinge cererea introductivă ca prescrisă.
Toate aceste încălcări ale instanței de apel atrag incidența sub două aspecte a motivului reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul încălcării normelor de procedură privind soluționarea excepțiilor (art. 248 alin. 1 C. proc. civ.), precum și a celor privind conținutul hotărârii (art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.), astfel că recursul reclamantei va fi admis.
De asemenea, pornind de la aceste încălcări, practic este incident și motivul de casare privind motivarea contradictorie a hotărârii (art. 488 pct. 6 C.proc.civ.) de vreme ce instanța de apel, deși a pronunțat soluția ca efect al admiterii apelului pârâtei și al schimbării sentinței apelate în sensul admiterii excepției prescripției și respingerii cererii ca prescrise, a motivat hotărârea cu argumente ce țin de lipsa legitimității dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce depășea limitele analizei procedurale a excepției, după cum am dezvoltat mai sus.
Mai mult, așa cum susține și recurenta-reclamantă, considerentele instanței de apel cuprind o motivare neclară și omisivă și în ceea ce privește analiza momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune, în raport de dreptul subiectiv de creanță ce se dorește a fi valorificat în cauză, fapt ce conduce la concluzia aplicării greșite și a normelor de drept material reglementate de art. 2523 C.civ. (trecute eronat de către instanța de apel ca fiind art. 2523 C. civ.) sub aspectul clarificării momentului la care reclamanta putea pretinde de la pârâtă sumele de bani solicitate pe cale de acțiune, caz în care este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
În această privință, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut o analiză motivată a susținerilor apelantei-reclamante în ce privește aplicarea art. 2523 C.civ., în sensul nașterii dreptului la acțiune de la momentul pierderii posesiei asupra platformei betonate, iar nu de la momentul pronunțării deciziei de către Curtea de Apel Cluj (29.11.2010), ceea ce conduce la concluzia că sub acest aspect lipsește motivarea deciziei asupra criticilor și apărărilor formulate în apel.
Redarea trunchiată în motivarea deciziei din apel a unor aspecte de fapt, fără înlăturarea motivată a aspectelor contrare susținute de părțile în cauză, nu este de natură a suplini motivarea hotărârii sub aspectul criticilor formulate, care trebuie să se refere în special la încălcările săvârșite de către prima instanță, deoarece apelul este o a doua etapă a judecății, un al doilea grad de jurisdicție supus unor rigori speciale, iar acesta nu presupune de plano o reluare a analizei situației de fapt, în lipsa aprecierii, în prealabil, ca fondate a unor critici formulate în apel (art. 477 și art. 478 C.proc.civ.).
Așadar, Înalta Curte a constatat că sunt incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., astfel că a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.