Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 273/PI din data de 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală s-au hotărât următoarele:
În baza art. 109 alin. (1) raportat la art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
S-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de către Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în Dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., precum şi predarea acesteia către autorităţile judiciare din Germania.
S-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa către autorităţile judiciare din Germania şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.
În baza art. 104 alin. (9) şi 10 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a menţinut starea de arest a persoanei solicitate La A., dispusă prin mandatul de arestare nr. x/ME din data de 10 octombrie 2020, pe o perioadă de 30 (treizeci) zile, începând cu data de 25 octombrie 2020 până la data de 23 noiembrie 2020, inclusiv, în vederea predării către autorităţile judiciare din Germania.
În baza art. 113 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută pe o durată de 24 de ore, la data de 9 octombrie 2020, şi arestată preventiv din data de 10 octombrie 2020.
Totodată, s-a dispus plata sumei de 2.024 RON, cu titlu de onorariu avocat oficiu, din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Timiş şi, respectiv, plata sumei de 1.000 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor asigurate în cauză, din fondurile Ministerului Justiţiei către interpretul de limba italiană B..
În baza art. 88 alin. (1) din Legea 302/2004, republicată, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 10 octombrie 2020, sub nr. x/2020, autorităţile judiciare din Germania au solicitat, în baza mesajului de urmărire internaţională al Biroului Sirene Germania, arestarea provizorie a persoanei urmărite internaţional La A., pe o perioadă de 15 zile.
Prin Încheierea din data de 10 octombrie 2020, în temeiul art. 102 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dispunând arestarea provizorie a persoanei solicitate La A., pe o durată de 15 zile, începând cu 10 octombrie 2020 până la 24 octombrie 2020, inclusiv.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa a amânat cauza la data de 23 octombrie 2020, în vederea depunerii de către procuror a traducerii mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare germane, în limba italiană şi română.
La data de 22 octombrie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a depus la dosar mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare germane, în limbile română şi italiană, precum şi referatul cu propunerea de arestare a persoanei solicitate în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile.
Evaluând cererea cu care a fost învestită, instanţa de fond a reţinut că mandatul european de arestare emis de autorităţile din Germania la data de 6 martie 2020 priveşte 13 infracţiuni de înşelăciune săvârşite de persoana solicitată La A., constând, în fapt, în aceea că:
"În perioada 20 noiembrie 2015 - 2 august 2016, în Augsburg, Germania, persoana urmărită internaţional, simulând voinţa de plată, a încheiat cu diverse instituţii financiare sau bancare contracte de credit sau de leasing privind finanţarea achiziţionării unor autovehicule. Între anii 2016 - 2017, nu se poate stabili cu exactitate perioada, persoana urmărită internaţional a deplasat vehiculele achiziţionate în Italia, unde le-a vândut sau le-a oferit spre vânzare, pretinzând că ar avea capacitatea de a transfera asupra cumpărătorilor proprietatea asupra autovehiculelor în cauză.
Învinuitul urmărea ca prin comiterea repetată a unor asemenea fapte să-şi asigure o sursă de venit de o anumită durată şi de o anumită însemnătate.
Este vorba despre următoarele cazuri particulare:
1. Contract de credit din 20 noiembrie 2015 cu C. pentru finanţarea autoturismului VW Golf, număr de identificare VIN x, în valoare de 25.445,00 EUR, cu un rest de preţ de cumpărare de 16.445,00 EUR, după prestarea unui avans. Nu au fost achitate rate. Vehiculul a fost înmatriculat la 13 octombrie 2016, în Italia, pe numele D..
2. Contract de credit din 15 ianuarie 2016 cu C., VW Golf, număr de identificare VIN x, preţ de cumpărare după avans de 16.445,00 EUR. Nu au fost achitate rate.
3. Contract de leasing din 29 ianuarie 2016 cu E., filială a F., contract de leasing pentru VW Golf, număr de identificare VIN x, în valoare de 31.495,80 EUR (preţ de listă). După achitarea a 18 rate a câte 623,00 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 20.281,80 euro. Vehiculul a fost înmatriculat la 4 septembrie 2017, în Italia, pe numele G. şi transcris la 9 octombrie 2017, ocazie cu care s-a declarat un preţ de vânzare de 32.500,00 EUR.
4. Contract de credit din 16 martie 2016 cu H. pentru finanţarea autoturismului x cu numărul de identificare VIN x, la un preţ de cumpărare după avans de 15.150,99 EUR. După achitarea a 13 rate a câte 225,92 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 12.214,03 euro.
5. Contract de leasing din 20 aprilie 2016 cu I., filială a F., privind autoturismul x cu numărul de identificare VIN x, în valoare de 143.460 EUR (preţ de listă). Pupă achitarea a 6 rate a câte 1.370,00 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 121.524,00 euro. Acest autoturism a fost înmatriculat la 24 mai 2017, în Italia, pe numele J., ocazie cu care s-a declarat o valoare a autovehiculului de 95.000,00 EUR.
6. Contract de credit din 2 august 2016 cu K. pentru finanţarea autoturismului x cu numărul de identificare VIN x, la un preţ de cumpărare de 35.557,99 euro, după achitarea unui avans de 9.000,00 euro. După achitarea unei rate de 199,05 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 26.358,944 €."
În cuprinsul mandatului s-a arătat că faptele descrise mai sus întrunesc elementele infracţiunii de înşelăciune în concurs real cu infracţiunea de delapidare şi cu infracţiunea cu tentativă de înşelăciune, prevăzute de art. 246, art. 263 alin. (1), alin. (3) cifra 1, alin. (2), art. 22, art. 23, art. 53 C. pen. german.
Instanţa de fond a mai reţinut că, în şedinţa publică din 23 octombrie 2020, persoanei solicitate La A. i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare, aceasta declarând în faţa instanţei că nu consimte la predarea sa către autorităţile judiciare din Germania şi că nu renunţă la beneficiul regulii specialităţii.
În acest context, procedând la verificarea condiţiilor de formă şi fond ale mandatului european de arestare, Curtea a constatat că acesta respectă exigenţele art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată.
A mai constatat că faptele prevăzute de C. pen. german pentru care s-a emis mandatul european de arestare sunt prevăzute şi de legea penală română, fiind incriminate prin art. 244 şi art. 295 C. pen. raportat la art. 38 C. pen., iar durata maximă a pedepselor prevăzute de C. pen. german pentru acestea este de 15 ani închisoare.
Totodată, a notat că în cauză nu au fost formulate niciun fel de obiecţii privind identitatea persoanei solicitate şi că nu este incident vreun motiv obligatoriu sau opţional de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autorităţile din Germania, reţinând că opoziţia la predare argumentată de persoana solicitată La A. pe aspectul că nu se face vinovată de săvârşirea faptelor de care este acuzată şi că doreşte să meargă în Italia, unde are angajat un apărător ales, nu poate fi încadrată în niciunul dintre cazurile în care instanţa de judecată poate refuza executarea mandatului european de arestare, expres şi limitativ stabilite de legiuitor prin dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată.
În concluzie, constatând îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate La A., Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de autorităţile judiciare din Germania, dispunând conform dispozitivului redat în preambulul prezentelor considerente.
****
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana solicitată La A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 28 octombrie 2020, sub nr. x/2020.
La termenul fixat pentru data de 30 octombrie 2020, instanţa de contestaţie a amânat cauza la data de 13 noiembrie 2020, la solicitarea apărătorului ales al contestatorului persoană solicitată, pentru a-i acorda acestuia posibilitatea de a depune la dosarul cauzei înscrisurile medicale încuviinţate la termen, traduse în limba română.
La termenul astfel acordat, 13 noiembrie 2020, apărătorul ales al contestatorului persoană solicitată a depus la dosarul cauzei motivele contestaţiei şi următoarele înscrisuri medicale, în limbile italiană şi română: Raportul de expertiză medico-legală din 1 februarie 2008 şi raportul de expertiză medico-legală suplimentar din 10 iunie 2009, ambele întocmite de dr. L., adeverinţa din 20 octombrie 2020 întocmită de dr. M. şi adeverinţa din 12 februarie 2014 emisă de Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap din Lazio.
În cuprinsul motivelor scrise de contestaţie, apărătorul ales al contestatorului La A. a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii autorităţilor judiciare germane de punere în executare a mandatului european de arestare emis pe numele acestuia.
În argumentare, a arătat că, având în vedere gravele probleme de sănătate pe care le are contestatorul încă din anul 2004, când, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, în urma unui accident, a suferit mai multe traumatisme (traumatism cranian şi facial, fractură gambă stângă cu plagă lacerată contuzionată, sechele fractură gambă dreaptă, fractură bazin, fracturi ale oaselor faciale, facturi multiple dentare, traumatisme coloană vertebrală dorsală, plagă lacerată contuzionată buză superioară, fracturi multiple os sacral, calculoză vezicală, leziuni sciatice, etc.), arestarea şi predarea acestuia către autorităţile judiciare din Germania, în vederea cercetării, în stare de arest, i-ar pune viaţa în pericol, în condiţiile în care, în detenţie, contestatorul nu poate să urmeze tratamentul de specialitate şi să facă fizioterapie şi nici poate beneficia de un pat şi o saltea speciale, care să-i asigure o poziţie adecvată a oaselor. Pentru aceste motive, a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, care permit refuzul extrădării unei persoane în cazul în care predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării de sănătate.
Totodată, apărarea a arătat că persoana solicitată doreşte să se întoarcă în Italia, pentru a continua tratamentul şi fizioterapia de care depinde viaţa sa şi că aceasta îşi va angaja un avocat în Germania, care se va ocupa de dosarul în care este cercetată şi în care este dispusă să dea declaraţii prin mijloacele tehnice actuale.
Aceste motive de contestaţie au fost fidel susţinute, de către apărătorul ales al contestatorului persoană solicitată, la termenul de dezbateri din 13 noiembrie 2020, concluziile acestuia, precum şi cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat prezentate în practicaua prezentei decizii.
Examinând contestaţia formulată, în baza actelor dosarului, Înalta Curte constată că acesta este fondată, dar pentru alte motive decât cele invocate de persoana solicitată, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea unei persoane de către un alt stat membru, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 81/24 din 27 martie 2009.
Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacţiona prompt la stimulii infracţionali, în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.
Din dispoziţiile art. 85 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.
Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identitatea persoanei solicitate, existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.
În speţă, respectând rigorile legii, prima instanţă a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., în baza mandatului de arestare emis de aceeaşi instanţă, la data de 19 februarie 2020, în vederea cercetării părţii pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în concurs real cu delapidare şi cu tentativă de înşelăciune, prevăzute de art. 246, art. 263 alin. (1), alin. (3) cifra 1, alin. (2), art. 22, art. 23 şi art. 53 din C. pen. german, constând, în fapt, în aceea că:
"I. La momentele temporale precizate mai jos, simulând voinţa de plată, învinuitul a încheiat cu diverse instituţii financiare sau bancare contracte de credit sau de leasing privind finanţarea achiziţionării unor autovehicule. Între anii 2016-2017, nu se poate stabili cu exactitate perioada, persoana urmărită internaţional a deplasat vehiculele achiziţionate în Italia, unde le-a vândut sau le-a oferit spre vânzare, pretinzând că ar avea capacitatea de a transfera asupra cumpărătorilor proprietatea asupra autovehiculelor în cauză.
Învinuitul urmărea ca prin comiterea repetată a unor asemenea fapte să-şi asigure o sursă de venit de o anumită durată şi de o anumită însemnătate.
Este vorba despre următoarele cazuri particulare:
1. Contract de credit din 20 noiembrie 2015 cu C. pentru finanţarea autoturismului VW Golf, număr de identificare VIN x, în valoare de 25.445,00 EUR, cu un rest de preţ de cumpărare de 16.445,00 EUR, după prestarea unui avans. Nu au fost achitate rate. Vehiculul a fost înmatriculat la 13 octombrie 2016, în Italia, pe numele D..
2. Contract de credit din 15 ianuarie 2016 cu C., VW Golf, număr de identificare VIN x, preţ de cumpărare după avans de 16.445,00 EUR. Nu au fost achitate rate.
3. Contract de leasing din 29 ianuarie 2016 cu E., filială a F., contract de leasing pentru VW Golf, număr de identificare VIN x, în valoare de 31.495,80 EUR (preţ de listă). După achitarea a 18 rate a câte 623,00 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 20.281,80 euro. Vehiculul a fost înmatriculat la 04 septembrie 2017, în Italia, pe numele G. şi transcris la 9 octombrie 2017, ocazie cu care s-a declarat un preţ de vânzare de 32.500,00 EUR.
4. Contract de credit din 16 martie 2016 cu H. pentru finanţarea autoturismului x cu numărul de identificare VIN x, la un preţ de cumpărare după avans de 15.150,99 EUR. După achitarea a 13 rate a câte 225,92 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 12.214,03 euro.
5. Contract de leasing din 20 aprilie 2016 cu I., filială a F., privind autoturismul x cu numărul de identificare VIN x, în valoare de 143.460 EUR (preţ de listă). Pupă achitarea a 6 rate a câte 1.370,00 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 121.524,00 euro. Acest autoturism a fost înmatriculat la 24 mai 2017, în Italia, pe numele J., ocazie cu care s-a declarat o valoare a autovehiculului de 95.000,00 EUR.
6. Contract de credit din 2 august 2016 cu K. pentru finanţarea autoturismului x cu numărul de identificare VIN x, la un preţ de cumpărare de 35.557,99 euro, după achitarea unui avans de 9.000,00 euro. După achitarea unei rate de 199,05 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preţ de cumpărare de 26.358,944 €.
II. De asemenea, la un moment temporal care nu mai poate fi stabilit cu precizie, datat 3 iunie 2016, învinuitul a anunţat verbal la N., unde deţinea o asigurare auto Casco parţială, sub numărul de daună x, contrar adevărului, că autoturismul x cu numărul de identificare VIN x, având o valoarea reală de circa 49.000 EUR, ar fi fost sustras în Italia la un moment care nu-i era cunoscut cu exactitate, situat între 2 iunie 2016 şi 3 iunie 2016. După cum bine ştia, autoturismul nu fusese sustras, ci învinuitul intenţiona ca în urma reclamaţiei respective să obţină achitarea preţului real al autoturismului la momentul pretinsului furt şi să-şi însuşească această sumă de bani, cu toate că, după cum iarăşi bine ştia, nu avea niciun drept la ea. Contrar aşteptărilor sale, N. a refuzat însă plata."
Procedând astfel, instanţa de fond a constatat în mod just că mandatul european de arestare îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Totodată, a constatat, în mod corect, că infracţiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă îndeplinesc condiţia dublei incriminări, având corespondent, în legislaţia penală românească, în infracţiunile de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. şi tentativă la înşelăciune, prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) C. pen.
Pe de altă parte, în respectarea dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa a procedat la identificarea persoanei solicitate, iar după comunicarea către aceasta a mandatului european de arestare, i-a adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
Întrucât persoana solicitată a revenit asupra declaraţiei dată în faţa instanţei la data de 10 octombrie 2020, susţinând că nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, instanţa a făcut aplicarea art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, procedând la audierea părţii în limitele prevăzute de textul de lege precitat.
Ulterior, procedând la examinarea situaţiei invocate de persoana solicitată ca şi potenţial motiv de refuz la predare, respectiv, faptul că nu se face vinovată de săvârşirea faptelor reţinute în mandatul european de arestare, instanţa a constatat în mod just că aceasta nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de refuz al executării, expres şi limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată.
De altfel, în cadrul procedurii punerii în executare a mandatului european de arestare, instanţa naţională nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate vizând fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea faptelor penale ce fac obiectul mandatului, după cum nu are nici competenţa de a se pronunţa cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară solicitantă sau cu privire la oportunitatea arestării părţii dispusă în statul străin.
În caz contrar, s-ar încălca principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Chestiunea adusă în discuţie de persoana solicitată La A. urmează a fi însă evaluată de autorităţile judiciare din Germania, singurele competente să stabilească dacă persoana solicitată a participat sau nu la săvârşirea infracţiunilor descrise în cuprinsul mandatului european de arestare, pretins comise pe teritoriul statului străin.
În prezenta contestaţie, apărarea persoanei solicitate nu contestă însă argumentele reţinute de instanţa de fond în motivarea hotărârii pronunţate, ci, exclusiv, soluţia dispusă în primă instanţă, susţinând, cu caracter de noutate, că, în contextul stării precare de sănătate a contestatorului, relevată de înscrisurile medicale depuse în calea de atac, predarea către autorităţile judiciare germane ar avea efecte negative asupra acestuia, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Evaluând susţinerile apărării, Înalta Curte notează, prioritar, că textul de lege invocat ca fiind incident în cauză - art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, vizează procedura extrădării, acesta statuând că extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
Acest text de lege nu este însă aplicabil în cazul mandatului european de arestare, care constituie o procedură judiciară simplificată de predare transfrontalieră între statele membre U.E., ce se realizează în baza principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce între statele membre.
În al doilea rând, notează că, deşi riscul periclitării situaţiei persoanei solicitate, ca urmare a predării ei, nu constituie un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare nici potrivit art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi nici potrivit Deciziei-Cadru 2002/584/JAI, prin Hotărârea CJUE din 5 aprilie 2016 s-a stabilit că art. 1 alin. (3), art. 5 şi art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în prezenţa unor elemente obiective, fiabile, precise şi actualizate în mod corespunzător, care dovedesc existenţa unor deficienţe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenţie, în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret şi precis, dacă există motive serioase şi temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condiţiilor detenţiei sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului membru menţionat.
Altfel spus, prin această hotărâre, Curtea de la Luxemburg a decis că executarea unui mandat european de arestare trebuie refuzată dacă există un risc real ca persoana solicitată să fie supusă unor tratamente inumane sau degradante din cauza condiţiilor de detenţie în statul de emitere.
Practic, potrivit acestei hotărâri, atunci când autoritatea responsabilă de executarea unui mandat dispune de elemente obiective, fiabile, precise şi actualizate care atestă un risc real de tratament inuman sau degradant al persoanelor deţinute în statul membru emitent, ea trebuie să aprecieze asupra acestui risc înainte de a decide predarea persoanei în cauză.
Atunci când, însă, un asemenea risc decurge din condiţiile generale de detenţie în statul membru în cauză, constatarea existenţei acestuia nu poate conduce, în sine, la refuzul executării mandatului. Pentru pronunţarea unei astfel de soluţii este necesar să se demonstreze că există motive serioase şi temeinice de a crede că persoana în cauză se va expune efectiv unui asemenea risc din cauza condiţiilor de detenţie căreia va fi supusă.
În cauză, singurul argument al invocării riscului agravării situaţiei persoanei solicitate La A., ca urmare a predării acesteia către autorităţile judiciare ale statului solicitant, vizează starea precară de sănătate a părţii, care, în opinia apărării, este incompatibilă cu starea de detenţie, şi necesitatea continuării tratamentului de specialitate în statul de origine. Apărarea nu a indicat însă vreun element obiectiv, concret, ţinând strict de condiţiile de detenţie de care ar putea beneficia contestatorul în Germania şi care, având efectul invocat, ar fi impus o analiză suplimentară, în sensul hotărârii Curţii de la Luxembourg, din partea instanţei de executare.
Or, în lipsa unor astfel de elemente, starea de sănătate a persoanei solicitate, reflectată de înscrisurile medicale depuse în contestaţie, nu poate determina un refuz al predării acesteia către statul emitent, ca efect al hotărârii Curţii de la Luxembourg anterior menţionată.
Deopotrivă, nu poate determina nici o soluţie de amânare a predării, în condiţiile art. 114 raportat la art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât în speţă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de textul de lege menţionat, respectiv aceea a existenţei unei expertize medico-legale care să constate că persoana solicitată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată, adică a unui act medical întocmit la solicitarea instanţei, care să ateste că starea sănătăţii persoanei solicitate nu permite predarea acesteia.
Înscrisurile medicale extrajudiciare depuse de apărare în contestaţie atestă faptul că, în urma unui accident rutier produs în anul 2004, contestatorul a suferit mai multe fracturi şi politraumatisme, care au necesitat intervenţii chirurgicale repetate şi tratament medical de specialitate pe parcursul mai multor ani şi care presupun şi în prezent anumite tratamente şi proceduri chirurgicale specifice. Nu atestă însă faptul că starea actuală de sănătate a persoanei solicitate este atât de deficitară încât face imposibilă predarea acesteia către autorităţile germane.
De altfel, singurul document medical de actualitate depus de apărarea contestorului persoană solicitată este adeverinţa din 20 octombrie 2020, emisă de dr. M., prin care se constată că, în urma unui accident rutier, partea a suferit mai multe fracturi şi politraumatisme, care au fost tratate şi stabilizate prin plăci metalice şi şuruburi, menţionându-se că pacientul necesită tratament de specialitate - chirurgie maxilo-facială - pentru îndepărtarea mijloacelor de sinteză.
Toate celelalte înscrisuri medicale depuse de contestator, respectiv, raportul de expertiză medico-legală din 1 februarie 2008, raportul de expertiză medico-legală suplimentar din 10 iunie 2009 şi adeverinţa emisă de Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap din Lazio din 12 februarie 2014 relevă starea de sănătate a părţii la datele întocmiri lor, deci la momente anterioare declanşării prezentei proceduri, neoferind, prin urmare, date obiective privind starea actuală de sănătate a părţii.
În considerarea acestei constatări, reţinând, în baza propriului examen, şi că, în speţă, nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, prev. de art. 99 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond, de punere în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., precum şi de predare a acesteia către autorităţile judiciare din Germania este temeinică şi legală.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că măsura subsidiară a arestării persoanei solicitate La A., în vederea predării, este deficitară atât sub aspectul temeiului de drept reţinut de instanţa de fond, cât şi sub aspectul duratei măsurii.
În acest sens, Înalta Curte notează că, potrivit art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, odată cu soluţia de punere în executare, conform art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, a mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei, instanţa dispune şi arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, în baza aceluiaşi temei legal.
Altfel spus, ca efect al pronunţării soluţiei de punere în executare, conform art. 109 alin. (1) raportat la art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, a mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei, prima instanţă trebuia să dispună şi arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, în baza aceluiaşi temei legal (art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată).
În cauză însă, ca efect al soluţiei de predare, instanţa de fond a dispus menţinerea stării de arest a persoanei solicitate La A., în vederea predării, în temeiul dispoziţiilor art. 104 alin. (9) şi 10 din Legea nr. 302/2004, republicată. Aceste dispoziţii legale nu sunt însă incidente în acest stadiu al procedurii, ci fie în etapa anterioară pronunţării hotărârii cu privire la predare, în cazul în care se apreciază necesară acordarea unui termen de judecată, fie în etapa ulterioară pronunţării hotărârii de predare, în care instanţa de executare trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării părţii în vederea predării.
Or, în considerarea dispoziţiilor art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, odată cu soluţia de punere în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., prima instanţă trebuia să dispună şi arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, în baza aceluiaşi temei legal (art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată), pe o durată de 30 de zile, cu începere de la data pronunţării hotărârii de predare, 23 octombrie 2020, până la data de 21 noiembrie 2020, inclusiv, urmând ca predarea contestatorului să se realizeze în conformitate cu dispoziţiile legale, fără însă a se depăşi termenele expres stabilite prin decizia-cadru pentru finalizarea operaţiunii de predare.
Neprocedând însă astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale precitate, situaţie în care se impune cu necesitate reformarea acesteia sub aspectele menţionate.
Pentru argumentele prezentate, constatând şi că prin reformarea hotărârii atacate sub aspectele anterior menţionate nu se aduce atingere principiului non reformatio in peius, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, raportat la art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite contestaţia formulată de persoana solicitată La A. împotriva Sentinţei penale nr. 273/PI din data de 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală contestată şi rejudecând:
Va modifica temeiul legal al măsurii arestării precum şi perioada acestei măsuri, în sensul reţinerii incidenţei art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv, a perioadei de 30 de zile a arestării persoanei solicitate, cu începere de la data de 23 octombrie 2020, până la data de 21 noiembrie 2020, inclusiv.
Va constată că persoana solicitată a fost reţinută, arestată provizoriu şi arestată în vederea predării începând cu data de 9 octombrie 2020 la zi.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate, care nu contravin prezentei.
Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei vor fi lăsate în sarcina statului.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul - persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei, iar, conform art. 273 alin. (5) din acelaşi cod, onorariul cuvenit interpretului de limbă italiană va fi suportat din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de persoana solicitată La A. împotriva Sentinţei penale nr. 273/PI din data de 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală contestată şi rejudecând:
Modifică temeiul legal al măsurii arestării precum şi perioada acestei măsuri, în sensul reţinerii incidenţei art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv, a perioadei de 30 de zile a arestării persoanei solicitate, cu începere de la data de 23 octombrie 2020, până la data de 21 noiembrie 2020, inclusiv.
Constată că persoana solicitată a fost reţinută, arestată provizoriu şi arestată în vederea predării începând cu data de 9 octombrie 2020 la zi.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate, care nu contravin prezentei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul - persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă italiană se plăteşte din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2020.
Procesat de GGC - LM