Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 15.11.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor B. şi C. la plata unor daune morale în cuantum de 500.000 RON, reprezentând prejudiciul de imagine produs în urma unor afirmaţii calomnioase făcute la diverse emisiuni de televiziune şi în mediul publicaţiilor on-line de pe internet; obligarea pârâtei B., prin mijloacele de comunicare pe care le deţine, la publicarea hotărârii ce se va pronunţa în această cauză, în situaţia în care acţiunea va fi admisă.
Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 1377/12.07.2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.R.L., a admis, în parte, acţiunea, a obligat pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei D. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia nr. 1110 A din 17 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, că nefondate, apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de apelanta pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 1377/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A respins cererea apelantului reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului său, ca nefondată şi a luat act că în privinţa cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat ales, apelantul reclamant şi-a rezervat dreptul de a le solicita pe cale separată.
A obligat apelantul reclamant să plătească intimatei pârâte C. cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, pârâta C. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că instanţa de apel a dezvoltat în considerente aspecte teoretizate, cu referire la libertatea de exprimare şi la limitele acesteia, că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că, în ce priveşte faptele reţinute, într-adevăr, în cadrul acelei emisiuni televizate, a afirmat că reclamantul i-a adresat ameninţări în timpul convieţuirii şi că încă se teme pentru viaţa ei, că prin afirmaţiile făcute, a adus la cunoştinţa publicului ameninţările reclamantului, vizând viaţa şi integritatea sa fizică, că prin natura lor, aceste fapte pot fi calificate potrivit dreptului penal, şi vor fi întotdeauna caracterizate de un interes general, interesul de a fi descoperite, interesul de a fi pedepsite, şi, respectiv interesul de a fi aduse la cunoştinţa publicului.
S-a mai învederat că instanţa de apel a ignorat Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, act normativ de îndrumare în domeniul audiovizual, care în art. 32 alin. (3) prevede că dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. Noţiunea de interes public justificat este definită în art. 31 din Codul audiovizual, fiind considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influenţează societatea sau o comunitate, în special cu privire la prevenirea sau dovedirea săvârşirii unei fapte de natură penală.
De asemenea, se arată că probarea, prin intermediul martorilor propuşi, a unei stări conflictuale dintre ea şi reclamant pe perioada relaţiei, a existenţei certe a unor ameninţări auzite chiar de către martori, a unor episoade nefericite care i s-au întâmplat ulterior despărţirii de reclamant, în posibilă legătură cu acesta, ar fi fost suficiente pentru a se reţine proba faptelor afirmate. În plus, arată recurenta, odată dovedită atitudinea violentă verbal a reclamantului, manifestată prin ameninţări indirecte ("nu mai cazi o dată pe scări"), chiar în lipsa dovedirii tuturor ameninţărilor expuse de ea în public, nu mai permite reclamantului dreptul la dezdăunare, pentru că ar echivala cu invocarea propriei culpe a reclamantului, culpă ce sta la baza faptului păgubitor.
Recurenta mai susţine că despăgubirile acordate reclamantului apar ca nejustificate sau, cel puţin, nejustificat de mari, motiv pentru care solicită admiterea recursului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 71 şi următoarele C. civ., art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 30 din Constituţia României, art. 10 CEDO.
Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1110 A din 17 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 25 iunie 2020.
Apărările formulate în cauză
Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea lui, că nefondat.
Excepţia invocată a fost înlăturată ca urmare a admiterii în principiu a recursului prin încheierea din 14 mai 2020.
Recurenta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut susţinerile intimatului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Sintetizând motivele invocate de recurentă în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, în esenţă, că acestea vizează greşita reţinere a instanţei de apel, în sensul că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât fapta pârâtei de a dezvălui că se teme de reclamant nu este una care să provoace un prejudiciu de 15.000 RON, că martorii au confirmat susţinerile ei, dar în cuprinsul deciziei instanţa a reţinut doar parţial aceste declaraţii, ce au fost interpretate greşit.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" indicat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.
Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care starea de fapt nu a fost contestată, precum şi în condiţiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la libera exprimare.
Astfel, alin. (2) din art. 10 din Convenţie, ce reglementează libertatea exprimare, prevede că "exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţă publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Or, în acest context, în ceea ce priveşte exercitarea libertăţii de exprimare Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect instanţa de apel a constatat că informaţiile ce au fost făcute cunoscute publicului nu vizează un interes general, de natura celor expuse în alin. (2) al art. 10 din Convenţie, dat fiind faptul că pârâta a făcut afirmaţii ce vizează aspecte din viaţa privată a reclamantului, aduse la cunoştinţa publicului în cadrul emisiunii televizate şi apoi preluate în presă, afirmaţii ce au fost de natură a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, ceea ce face posibilă antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în condiţiile în care fapta pârâtei, constând în afirmaţii de o gravitate deosebită fără a se prezenta argumente credibile, nu pot fi circumscrise sferei de protecţie a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte reţine că, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat şi la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâta, instanţa de apel a analizat depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, prin prisma jurisprudenţei şi a statuărilor Curţii Europene (cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei), în sensul că se impune a se avea în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este făcut, interesul public pentru tema dezbătută, raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, inclusiv notorietatea persoanei vizate.
Potrivit jurisprudenţei CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, şi în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.
Din perspectiva celor expuse şi a întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum şi faptul că în ce priveşte modul de calcul şi cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune.
Raportând aceste aspecte la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că este nefondată susţinerea recurentei legată de cuantumul daunelor morale acordate, cu atât mai mult cu cât în faza procesuală a recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt.
În condiţiile în care, prin cererea de recurs, pârâta a criticat decizia recurată în ce priveşte administrarea şi interpretarea probatoriului, susţinând că declaraţiile martorilor propuşi au fost greşit interpretate, critică întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, nu se susţine o greşită aplicare a normelor de procedură civilă, ci pârâta se referă la modul în care instanţa de apel a interpretat declaraţiile martorilor, fiind o veritabilă critică de netemeinicie, ceea ce exclude posibilitatea examinării ei în calea de atac extraordinară a recursului în condiţiile în care art. 488 C. proc. civ. vizează doar aspecte de nelegalitate a hotărârii.
Faţă de cele expuse, cum niciuna din susţinerile recurentei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar de intimatul reclamant A., constând în onorariu de avocat, Înalta Curte urmează a dispune obligarea recurentei C. la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, că nefondat, recursul formulat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1110 A din 17 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta pârâtă C. la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.