Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 199 din data de 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bacău a reţinut următoarele:
La data de 09.03.2020, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău, sub nr. x/2020, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 199/14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019, fără a fi motivată în scris.
Prezent în faţa instanţei la data de 04.06.2020, contestatorul a susţinut că a formulat contestaţia în anulare atât în baza dispoziţiilor art. 425 din C. proc. pen., cât şi în temeiul prevederilor art. 426 din C. proc. pen., menţionând că nu a existat o plângere prealabilă formulată de persoana vătămată.
Contestatorul a arătat că a fost condamnat în primă instanţă pentru infracţiunea de ameninţare şi a fost schimbată încadrarea juridică în apel, agravându-i-se situaţia, întrucât completul de judecată a judecat şi un alt dosar privind părţile B. şi C.. Contestatorul a mai menţionat că nu a existat o plângere prealabilă, în urma căreia trebuia efectuată o anchetă. De asemenea, contestatorul a precizat că este nemulţumit pentru că a primit un spor de la 8 luni la 1 an închisoare.
Asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea de Apel Bacău a constatat următoarele:
Prin Decizia penală nr. 199 din 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz împotriva Sentinţei penale nr. 115 din data de 24.07.2019 pronunţată de Judecătoria Bicaz, în dosarul nr. x/2019, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, a fost reţinută cauza spre rejudecare şi, în fond, a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare.
În baza art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 20 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de D. şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei 1.000 RON, cu titlu de daune morale.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu sunt contrare deciziei.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins apelul formulat de apelantul-inculpat A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 115/24.07.2019 a Judecătoriei Bicaz, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 257 alin. (1) raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată D.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul şi-a construit întreaga apărare pe faptul că podeţul pe care urma să-l repare a fost edificat de către bunicii săi, fiind reparat de el în anul 2012, că acesta nu deserveşte un drum public, astfel că nici angajaţii primăriei şi nici viceprimarul nu aveau ce căuta la faţa locului. De altfel, susţinerea sa din declaraţia dată în faţa instanţei a fost că, în data de 20 iunie 2018, nu s-a văzut cu persoana vătămată, astfel că fapta nu există. Aceeaşi susţinere se regăseşte şi în declaraţia din dosarul de urmărire penală.
În fapt, la data de 20 iunie 2018, un TAF a adus un lemn, care a fost secţionat în trei bucăţi, din care, potrivit susţinerilor inculpatului, una dintre acestea ar fi fost trasă la circa 100 metri de podeţ, cu intenţia de a fi sustrasă. Această situaţie a trezit suspiciuni inculpatului şi, drept urmare, a sesizat serviciul 112, reclamând o faptă penală care se află în curs de cercetare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz.
Înainte ca organele de anchetă să se deplaseze pentru cercetări privind sesizarea inculpatului, D. şi martorii E. şi F. s-au deplasat la podeţul care trebuia reparat, pentru demararea lucrărilor, având în vedere că se adusese material lemnos. În mod clar lemnul adus nu era suficient, astfel că această situaţie a stârnit mânia inculpatului, care i-a alungat pe cei trei, ameninţările fiind asupra viceprimarului, cel responsabil de situaţia creată. Potrivit martorului F., inculpatul i-ar fi strigat "pleacă de aici că dacă nu te bat", declaraţia din faza de urmărire penală consemnând doar că "l-a ameninţat cu acte de violenţă pe numitul D.". Martorul E. a declarat în cursul urmăririi penale că inculpatul l-a ameninţat cu acte de violenţă pe D. "spunându-i că îi va da cu ranga în cap dacă nu pleacă", confirmând aceasta şi în faţa judecătorului.
Susţinerea inculpatului că nu s-a întâlnit cu persoana vătămată în ziua de 20 iunie 2018 a fost însă infirmată de declaraţiile coroborate ale martorilor din lucrări, angajaţi ai primăriei şi cea a persoanei vătămate. Astfel, potrivit acestora, în ziua respectivă s-au deplasat la faţa locului şi chiar au montat o parte din podeţ, respectiv cele două bucăţi existente la faţa locului, martorul E. răspunzând la întrebarea "Ştiţi cine a pus cele două bucăţi de lemn peste pârâul Ursului?" că "Noi le-am pus, respectiv eu cu Vasile şi ne-a ajutat şi A., ne-a ajutat şi dl. Viceprimar". Instanţa a avut în vedere că inculpatul nu a contrazis susţinerea că ar fi lucrat împreună cu martorii.
Urgenţa lucrării rezulta din faptul că inculpatul dezintegrase podeţul vechi, întrucât era putred şi oamenii nu mai aveau pe unde intra acasă. Aşa a justificat, de altfel, persoana vătămată faptul că a luat un lemn cu împrumut de la o societate încă înainte de a proceda la o marcare silvică pe terenul primăriei.
Instanţa nu a putut da eficienţă susţinerilor inculpatului, potrivit cărora podeţul nu este al autorităţii locale, în primul rând, pentru faptul că, dacă era proprietate privată, nu se justifica solicitarea sprijinului primăriei, fiecare persoană întreţinându-şi prin forţe proprii podeţele din grădină, cererea întocmită de inculpat pentru mama sa (de a aproba schimbarea tuturor podelelor de pe podul, parte care traversez pentru a intra în spaţiul public, motivat de faptul că sunt putrezite în totalitate. Orice întârziere în schimbarea podelelor va duce la accidente pe care din această dată vi le asumaţi …) fiind deosebit de relevantă. Nici supunerea cererii în dezbaterea Consiliului Local nu se justifica dacă atât solicitanta, cât şi autorităţile locale n-ar fi considerat că trebuie să aprobe schimbarea podelelor, asumându-şi astfel obligaţia reparaţiei podeţului.
Legat de prezenţa viceprimarului la faţa locului, s-a constatat că acesta a fost desemnat nominal să se ocupe de schimbarea podelelor, în fişa postului fiind stipulată obligaţia de a organiza evidenţa lucrărilor de construcţie din localitate şi de a pune la dispoziţia autorităţilor evidenţa acestora, apreciind că reparaţia podeţului se circumscrie unei lucrări de construcţie de mică dificultate, care nu necesită întocmirea unui proiect şi nici angajarea unor specialişti, dovadă că podeţul a fost refăcut în cele din urmă de inculpat şi de alte persoane din comunitate, cu materialele puse la dispoziţie de comuna Ceahlău. Împrejurarea că lucrările au fost efectuate de cetăţenii din localitate şi nu de persoane angajate special pentru această lucrare nu schimbă regimul de proprietate al podeţului, implicarea comunităţii locale fiind de altfel un deziderat al unei societăţi civilizate spre care tindem.
Instanţa a reţinut că prezenţa persoanei vătămate la faţa locului este justificată prin cele expuse, ambii martori au confirmat că au fost alungaţi de către inculpat şi viceprimarul a fost ameninţat în mod deosebit cu acte de violenţă. Judecătorul nu a reţinut că ameninţarea s-a realizat cu ranga decât circumstanţial, unealta deţinută de inculpat în mână fiind justificată de natura activităţii prestate. În acelaşi timp, manifestările inculpatului susţinute de conformaţia sa fizică sunt suficiente ca ameninţările verbale să fie percepute ca pericole imediate, fiind de altfel imprevizibil dacă va pune sau nu în practică ameninţările.
Din interacţiunea directă cu inculpatul s-a putut constata că limbajul acestuia este total necontrolat, că nu recunoaşte nici o autoritate şi nici o regulă de convieţuire, civilă, penală sau morală, ci doar normele sale proprii şi că se consideră îndreptăţit să vegheze nu numai la drepturile sale, ci ale întregii comunităţi din care face parte, chiar dacă aceasta nu l-a desemnat în nici un fel s-o apere sau s-o reprezinte. Este adevărat că spiritul său vulcanic nu în puţine rânduri a trecut limita penalului şi s-a materializat în acte de violenţă psihică sau fizică, oricum intenţia şi scopul său fiind clar de intimidare şi impunerea în această manieră a respectului celorlalţi. Acesta însă, pozând în justiţiarul comunităţii, nu a făcut decât să terorizeze un sat întreg, o comună, ignorând cu totul drepturile celorlalte persoane, considerând cel mai probabil că astfel îşi poate impune propria voinţă.
Având în vedere temperamentul său necontrolat şi necontrolabil, dar în acelaşi timp responsabil prin raportare la discernământ, inculpatul nu a realizat că limita pericolului social cu caracter penal este încălcată cu mare uşurinţă şi că un tratament medical (cu altă conotaţie decât cea dată de instituţia obligării la tratament medical) i-ar putea tempera ieşirile şi pedepsele penale. Acesta este contextul în care a fost săvârşită infracţiunea, neexistând vreo provocare din partea nimănui pentru a-l băga la închisoare, în condiţiile în care exercitarea atribuţiilor de serviciu şi prezenţa unei persoane în anumite locuri sunt inerente unei vieţi normale, inculpatul fiind singur responsabil de interpretarea proprie dată oricărei fapte, dar, mai ales, pentru manifestările sale.
În concluzie, calificând declaraţia inculpatului intenţionat nesinceră, instanţa a constatat că din coroborarea întregului material probator administrat, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., rezultă dincolo de orice îndoială că inculpatul este cel care a săvârşit infracţiunea de ultraj, pentru care a fost trimis în judecată.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., care, la data de 20.06.2018, a ameninţat cu acte de violenţă persoana vătămată D., în calitate de viceprimar al comunei Ceahlău, judeţul Neamţ, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în timp ce persoana vătămată se afla în punctul Pârâul Ursului din comuna Ceahlău, judeţul Neamţ, întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, potrivit art. 41 din C. pen.
Elementul material al infracţiunii de ultraj constă în exercitarea de acte de intimidare susceptibile să producă o stare reală de temere asupra unui funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Urmarea imediată o constituie, în principal, vătămarea relaţiilor sociale referitoare la respectul datorat autorităţilor de stat şi funcţionarilor care exercită o activitate în cadrul acestora, iar în plan secundar, vătămarea relaţiilor sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei ameninţate. Legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi urmarea imediată produsă, starea de pericol pentru autoritatea statului, a fost demonstrată.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea de ultraj cu intenţie indirectă, acesta având reprezentarea săvârşirii faptei sale, întrucât şi-a mobilizat energia în vederea producerii rezultatului dorit şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii sale. Inculpatul se afla sub control judiciar şi avea deplină cunoştinţă despre efectele pe care săvârşirea unei alte infracţiuni le avea asupra situaţiei sale, astfel că nu s-a apreciat drept rezonabilă acţionarea inculpatului cu intenţie directă.
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, instanţa a procedat la tragerea la răspundere penală a acestuia.
Conform dispoziţiilor art. 74 din C. pen., în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei, instanţa a ţinut seama de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii generale: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
În concret, cu privire la individualizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de modalitatea în care a fost comisă fapta, dar şi de profilul psiho-uman al inculpatului. Împrejurarea că acesta îşi priveşte cu uşurinţă faptele comise, nesocotind gravitatea acestora demonstrează o eronată reprezentare a încălcărilor penale pe care inculpatul trebuie să şi-o lămurească cu maximă prioritate. Astfel, inculpatul trebuie să înţeleagă că, fiind deplin responsabil, dacă nu-şi poate controla ieşirile nervoase, inclusiv verbale, în condiţiile în care manifestările sale sunt nocive pentru cei din jur şi aduc atingere drepturilor acestora, încalcă norme penale care au la bază cuantificarea gravităţii acestora, indiferent de aprecierea sa personală.
Instanţa a reţinut că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie Potrivit art. 43 alin. (5) din C. pen., după ce pedeapsa anterioară mai mare de un an a fost executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare de un an, limitele speciale ale pedepsei prevăzută de legea pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Astfel, infracţiunea tip de ameninţare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, limitele majorându-se cu o treime, potrivit art. 257 alin. (1) din C. pen. şi cu jumătate, potrivit art. 43 alin. (5) din C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse în speţă între 6 luni şi 2 ani închisoare sau amendă.
Prin urmare, în temeiul art. 257 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) cu aplicarea art. 41 din C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, neexistând altă modalitate de executare a pedepsei decât cea în regim de detenţie.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă promovată în cauză de către persoana vătămată D., s-a reţinut că acesta a solicitat 2000 RON cu titlu de daune morale. Potrivit literaturii de specialitate şi jurisprudenţei în materie, daunele morale reprezintă prejudicii cauzate unei persoane, constând în suferinţe de ordin psihic. Este justificată acordarea unor compensaţii materiale acelor persoane ale căror posibilităţi de viaţă familială şi/sau socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de alte persoane. Aceste compensaţii sunt destinate să creeze condiţii de viaţă care să aline într-o oarecare măsura suferinţele psihice ale victimei. Daunele morale au fost denumite în doctrina dreptului "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane" sau "prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţe fizice sau morale pe care le resimte victima".
Durerea suferită de pe urma unei infracţiuni constituie un prejudiciu moral. Daunele morale sunt, deci, consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
S-a mai reţinut că nu există un criteriu de cuantificare a daunelor morale, instanţa fiind în măsură să le stabilească astfel încât să se realizeze o compensare reală a suferinţelor victimei, principiul de bază fiind cel al reparării integrale a prejudiciului, având în vedere şi prevenirea unei îmbogăţiri fără just temei, de natură speculativă.
În speţa dedusă judecăţii, persoana vătămată nu a propus probe pentru justificarea pretenţiilor civile, martorii audiaţi nefiind în măsură să cuantifice sau să explice gradul de afectare a persoanei vătămate. Contextul în care s-a produs infracţiunea raportat la numărul persoanelor prezente, dar şi a faptului că în cele din urmă podeţul a fost reparat de inculpat, iar viceprimarul nu a putut preciza care este starea acestuia la ora actuală, nu califică automat persoana vătămată spre acordarea de despăgubiri de ordin moral. Chiar dacă susţinerea sa era pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de proces, aceste sume se circumscriu daunelor materiale care nu au fost solicitate, astfel că cererea a fost respinsă
În cauză au formulat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz şi inculpatul A..
În motivele scrise ale procurorului s-a arătat că se poate observa din fişa de cazier judiciar a inculpatului A. că, de-a lungul timpului, a fost condamnat de mai multe ori pentru infracţiuni cu violenţă şi contra autorităţii, pedepsele aplicate în aceste cazuri fiind orientate către minim. S-a apreciat că scopul pedepsei, respectiv de educare a condamnatului şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu a fost atins, în condiţiile în care inculpatul mai săvârşise acest gen de infracţiuni de-a lungul timpului, iar pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. s-a stabilit o pedeapsă de doar 8 luni închisoare. S-a considerat că, faţă de împrejurările comiterii faptei, se impunea aplicarea unei pedepse mai mari.
S-a considerat că, în speţă, infracţiunea comisă de inculpat se caracterizează printr-o gravitate sporită, având în vedere perseverenţa inculpatului în acest gen de activitate infracţională.
Cu privire la persoana inculpatului, s-a susţinut că acesta a manifestat lipsă de responsabilitate şi o atitudine total nesinceră, chiar sfidătoare, în condiţiile în care din probatoriul administrat a rezultat fără dubiu faptul că el este autorul infracţiunii.
Având în vedere aspectele menţionate, s-a considerat că aplicarea unei sancţiuni blânde ar putea genera o creştere a fenomenului infracţional în ceea ce priveşte infracţiunile contra autorităţii.
Faţă de aspectele mai sus menţionate, s-a susţinut că doar condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea mai grea este în măsură să asigure funcţia de reeducare a inculpatului, precum şi realizarea rolului de prevenţie generală şi specială a sancţiunii aplicate.
Prin motivele orale de apel, inculpatul a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare, întrucât partea civilă nu a fost prezentă acolo, pentru că el sesizase o faptă de furt de lemne, iar dacă a fost acolo D. nu i s-a produs nicio stare de temere. S-a mai arătat că partea civilă nu avea nicio atribuţie de a se prezenta la faţa locului, aceasta venind doar în scop şicanator.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa penală apelată, prin prisma motivelor invocate de apelanţi, precum şi sub toate aspectele permise de art. 417 şi art. 418 din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt, cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a format convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii, precum şi a probelor care au fundamentat-o, în expunerea argumentelor faptice şi juridice ce au condus la pronunţarea soluţiei criticate respectând întocmai dispoziţiile art. 403 din C. proc. pen., care prevăd menţiunile pe care trebuie să le conţină considerentele unei hotărâri. Astfel, Judecătoria Bicaz a făcut o descriere detaliată a situaţiei de fapt, expunând pe larg activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, dar şi mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, care au confirmat pe deplin activitatea infracţională expusă în considerentele rechizitoriului.
Totodată, instanţa s-a conformat dispoziţiilor art. 403 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele.
Rezultă din întregul material probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa instanţei de judecată, că, la data de 20.06.2018, inculpatul a ameninţat cu acte de violenţă persoana vătămată D., în calitate de viceprimar al comunei Ceahlău, judeţul Neamţ, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în timp ce persoana vătămată se afla în punctul Pârâul Ursului din comuna Ceahlău, judeţul Neamţ.
O primă critică a vizat împrejurarea că partea civilă nu a fost la faţa locului, aspect care este însă contrazis de celelalte probe, respectiv persoanele audiate de prima instanţă la termenul din data de 17.07.2019. Prin urmare instanţa de apel a reţinut că acest motiv este nefondat.
O a doua critică a vizat măsura în care viceprimarul localităţii se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu în acea locaţie. Sub acest aspect, s-a reţinut că inculpatul este cel care a reclamat că autoritatea publică locală trebuie să reconstruiască podeţul şi i-a avertizat pe reprezentanţii ei că sunt răspunzători de eventuale daune. Toate probele indică împrejurarea că D. s-a deplasat acolo în calitatea sa de viceprimar, iar nu ca simplu cetăţean. În acelaşi timp, s-a constatat că instanţa penală nu este chemată să lămurească în ce măsură deplasarea lui D. corespunde atribuţiilor sale de serviciu, dacă folosirea unui material lemnos marcat sau nemarcat era îndreptăţită sau nu, ori dacă provenea din altă pădure decât cea a primăriei şi a fost obţinut printr-o achiziţie publică legală. Aceste împrejurări nu se regăsesc între elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, iar o eventuală nelegalitate din acest punct de vedere poate fi îndreptată pe baza demersurilor judiciare specifice, iar nu prin săvârşirea de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală, de violenţă psihică.
Ceea ce este important de reţinut constă în aceea că inculpatul a înţeles că partea civilă a venit la faţa locului ca reprezentant al autorităţii publice locale, urmare tocmai a sesizării făcute de el. Doar în această împrejurare, o eventuală conduită abuzivă a funcţionarului public, ceea ce este evident că ar excede atribuţiilor sale de serviciu, îl poate scoate pe acesta de sub protecţia sporită oferită de sancţionarea infracţiunii de ultraj, însă, în niciun caz, nu poate constitui o justificare în săvârşirea de acte de ameninţare. În cauza de faţă, D. avea ca sarcină de serviciu refacerea podeţului, adică o activitate de pe urma căreia urmau să profite toţi riveranii, inclusiv inculpatul (din actele dosarului rezultă că un vecin chiar i-a servit cu o cafea), lucru care în cele din urmă s-a şi întâmplat, astfel că niciun element probator nu a indicat o activitate care să poată fi caracterizată drept abuzivă, cu atât mai puţin una care să determine actele de ameninţare comise de inculpat. Instanţa de apel a reţinut că impresiile personale, de factură justiţiară, aşa cum şi le arogă inculpatul, sunt irelevante şi contrastează flagrant cu faptele expuse, aşa cum sunt ele susţinute probator.
În ceea ce priveşte măsura în care actele de ameninţare săvârşite de inculpat au avut aptitudinea de a crea părţii civile o stare de temere reală, instanţa de apel a reţinut că toate datele cauzei pledează în acest sens. Pe lângă aspectele reţinute de prima instanţă, referitoare la caracterul vulcanic, constituţia masivă şi lipsa de recunoaştere a oricărei autorităţi, instanţa de apel a avut în vedere că toate aceste însuşiri negative şi faptele de violenţă (pentru care inculpatul a mai fost condamnat penal) erau bine cunoscute în comunitatea restrânsă din care provine acesta, astfel că orice fel de ameninţare provenind de la inculpat nu putea fi caracterizată decât una credibilă, nicidecum una lipsită de importanţă. În aceeaşi împrejurare, inculpatul avea în mâini o rangă, lucru care nu a făcut decât să potenţeze pericolul la care era expusă partea civilă.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că vinovăţia stabilită de prima instanţă este confirmată de ansamblul probator administrat în cauză, iar faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, sub forma ameninţării directe.
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator aplicat de prima instanţă, Curtea de Apel Bacău l-a găsit întemeiat în cea mai mare parte. Astfel, în contextul cauzei, examinarea criteriilor obiective prevăzute în art. 74 din C. pen. se efectuează în mod plural, fără preeminenţa vreunuia din acestea. Instanţa de apel a reţinut pericolul social ridicat al infracţiunii comise de inculpatul A., reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, circumstanţele de fapt şi modul concret de comitere a acesteia. Deşi prima instanţă a enumerat toate circumstanţele reale şi personale care pun în evidenţă gravitatea faptei şi periculozitatea inculpatului, în mod nejustificat s-a orientat aproape de minimul special al pedepsei închisorii, aşa cum reiese el potrivit calculelor corecte făcute de Judecătoria Bicaz.
În consecinţă, prin raportare la aceste circumstanţe reale şi personale reţinute, respectiv pericolul social concret al infracţiunii, atitudinea violentă a inculpatului, pedeapsa aplicată de prima instanţă a fost majorată la 1 an.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de D., deşi prima instanţă a reţinut în mod corect că acesta a suferit o stare de temere, fiind astfel subiectul pasiv al unui raport juridic obligaţional în care a fost prejudiciat moral, şi, în acelaşi timp, a reţinut în mod corect principiile pe baza cărora i se pot acorda daunele morale şi cum pot fi acestea cuantificate, în cele din urmă a apreciat că daunele solicitate nu sunt probate. În sens contrar acestei concluzii, Curtea de Apel Bacău a constatat că, prin ea însăşi, constrângerea morală produsă prin actele de ameninţare, cu atât mai mult unui exponent al autorităţii de stat, este cauzatoare de prejudicii morale. Lipsa unor manifestări exterioare ale victimei, care să fie, eventual, observate şi descrise de martori organelor judiciare, nu constituie un motiv suficient pentru a fi respinse daunele solicitate, în raport de obiectul juridic lezat prin fapta comisă, respectiv personalitatea umană şi libertatea psihică inerentă acesteia. În concluzie, luând în considerare împrejurările concrete ale cauzei şi persoanele implicate, Curtea de Apel Bacău a apreciat că suma de 1.000 RON este în măsură să compenseze prejudiciul moral suferit de D. la data faptei.
Examinând cauza în raport de motivele contestaţiei în anulare formulate, Curtea de Apel Bacău a constatat că cererea este inadmisibilă.
S-a reţinut că prin pronunţarea de către Curtea de Apel Bacău a Deciziei penale nr. 199 din data de 14 februarie 2020, hotărârea de condamnare a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat.
Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor judecătoreşti care au această putere, admiţându-se ideea că numai o împrejurare excepţională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări şi numai printr-o procedură având caracter excepţional.
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii. Astfel, sunt prevăzute condiţiile care să permită posibilitatea declanşării acestor căi de atac.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, având o natură juridică mixtă de anulare şi de retractare. Fiind o cale de atac extraordinară, părţile nu pot formula oricând o astfel de cerere şi nici să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea şi temeinicia hotărârii rămase definitivă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 431 şi art. 432 din C. proc. pen., soluţionarea unei contestaţii în anulare parcurge două etape, respectiv, etapa admiterii în principiu, reglementată de art. 413 din C. proc. pen. şi etapa soluţionării pe fond, prevăzută de art. 432 din C. proc. pen.
În cadrul primei etape, potrivit art. 431 din C. proc. pen., instanţa are obligaţia să verifice dacă cererea de contestaţie în anulare a fost făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute de art. 426 şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori s-au invocat dovezi care sunt la dosar. Numai în condiţiile în care instanţa constată că toate aceste condiţii cumulative sunt îndeplinite, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 428 din C. proc. pen.:
"(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a), c)-h poate fi introdusă în 30 zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel. (2) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând."
În cauză, Decizia nr. 199/14.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019 a fost comunicată contestatorului A. la data de 13.03.2020, iar contestaţia în anulare a fost înaintată la Curtea de Apel Bacău la data de 09.03.2020 (data poştei - 06.03.2020), fiind astfel formulată anterior comunicării deciziei contestate, deci în termenul legal de declarare, prev. de art. 428 din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazurile în care se poate uza de această cale extraordinară de atac, acestea sunt prevăzute în mod expres şi limitativ în art. 426 lit. a) - i) din C. proc. pen.
Contestatorul a invocat că prima instanţă l-a condamnat pentru infracţiunea de ameninţare, iar în apel s-a schimbat încadrarea juridică, agravându-i-se situaţia. De asemenea, acesta a susţinut că nu a existat plângere prealabilă, iar ancheta se deschide la plângere prealabilă. De asemenea, contestatorul a arătat că este nemulţumit pentru că a fost majorată pedeapsa de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare.
Curtea de Apel Bacău a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 115 din 24 iulie 2019 a Judecătoriei Bicaz, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 257 alin. (1) raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
Prin Decizia penală nr. 199 din 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019 a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare.
Deci, obiectul judecăţii l-a constituit infracţiunea de ultraj, şi nu infracţiunea de ameninţare, iar pentru infracţiunea de ultraj acţiunea penală se exercită din oficiu şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aspect care rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 257 din C. pen.
Potrivit art. 157 din C. pen. (cu denumirea marginală "lipsa plângerii prealabile"), "(1) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală".
Or, art. 257 din C. pen. nu prevede o menţiune conform căreia "acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate" ca în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 din C. pen., ameninţare prev. de art. 206 din C. pen. sau violarea de domiciliu prev. de art. 224 din C. pen.
În plus, la dosarul de urmărire penală se regăseşte plângerea formulată de persoana vătămată D., viceprimar al comunei Ceahlău, care a arătat că "în timp ce lucrau la cojitul catargelor, a ieşit din curtea lui, A., aducându-le cuvinte jignitoare şi ameninţări cu acte de violenţă. L-a împins (pe viceprimar - nota instanţei) şi, cu o rangă ce o avea în mână, i-a ameninţat spunând că le dă cu ranga în cap, dacă mai lucrează, sau bagă ranga în ei". La finalul plângerii, persoana vătămată a solicitat să se ia măsurile legale.
În concluzie, instanţa a constatat că motivul invocat, al lipsei plângerii prealabile ca şi cauză de încetarea a procesului penal, nu există, nefiind incident cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.
De asemenea, contestatorul A. a susţinut că i s-a agravat situaţia în calea de atac a apelului promovat. Sub acest aspect, instanţa a constatat că, în speţă, au formulat apel atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Bica, cât şi inculpatul A.. Prin motivele scrise de apel, parchetul a solicitat majorarea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanţă inculpatului A., în timp ce inculpatul a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare.
Prin Decizia penală nr. 199 din 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019 a fost admis doar apelul formulat de către parchet, dispunându-se majorarea cuantumului pedepsei de la 8 luni la 1 an închisoare, apelul inculpatului A. fiind respins, ca nefondat.
În aceste condiţii, Curtea de Apel Bacău a constatat că apelul promovat de către parchet a fost în defavoarea inculpatului, iar instanţa de apel nu a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, reglementat de art. 418 din C. proc. pen., potrivit căruia:
"(1) Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. (2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia".
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 418 alin. (2) din C. proc. pen. rezultă că în apelul declarat de procuror, în defavoarea unei părţi, instanţa de apel poate agrava situaţia acesteia.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că şi din această perspectivă contestaţia apare ca fiind inadmisibilă nefiind incident vreun caz de contestaţie în anulare.
În fine, nemulţumirea contestatorului pentru ca a primit acel spor de la 8 luni până la un an de zile, Curtea de Apel Bacău a constatat că acest aspect ţine de fondul cauzei şi a fost analizat de instanţa de apel cu ocazia soluţionării apelurilor promovate de parchet şi inculpat.
Curtea de Apel Bacău a reţinut că redozarea pedepsei nu poate fi solicitată pe calea contestaţiei în anulare, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.
Pentru toate aceste considerente, deşi contestaţia în anulare a fost formulată în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., însă motivele invocate nu se regăsesc printre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare formulată în cauză de contestatorul A..
Împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care s-a soluţionat o contestaţie în anulare, contestatorul A. a declarat o cale de atac intitulată "contestaţie, contestaţie în anulare".
La termenul din data de 10 noiembrie 2020, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, având în vedere că a fost formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins o contestaţie în anulare ca inadmisibilă.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Petentul A. a înţeles să formuleze o cale de atac, intitulată "contestaţie, contestaţie în anulare" împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 199 din data de 14 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019.
Având în vedere că, în cauza în care a fost pronunţată hotărârea atacată, contestaţia în anulare a fost formulată împotriva unei hotărâri rămasă definitivă în faţa instanţei de apel, în mod corect aceasta a fost soluţionată printr-o decizie, în procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, hotărâre care, conform legii, este definitivă.
În situaţia în care calea de atac formulată de petentul A. ar fi calificată ca o contestaţie, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4251 C. proc. pen., contestaţia se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Aşa cum s-a arătat deja, hotărârea împotriva căreia petentul a înţeles să declare calea de atac (Decizia penală nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020) este definitivă, astfel încât este inadmisibilă o contestaţie formulată împotriva acestei hotărâri.
În ceea ce priveşte menţiunea din cerere, în sensul că prezenta cale de atac ar fi o contestaţie în anulare, Înalta Curte reţine că o astfel de cale extraordinară de atac poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestaţia în anulare este o cale de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată. Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanţa de judecată).
Conform dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei. În această etapă procesuală, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, care rezultă din dispoziţiile art. 426, art. 427, art. 428 şi art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.. Astfel, instanţa examinează dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.
Prin urmare, admiterea în principiu este condiţionată, între altele, de constatarea că hotărârea împotriva căreia este declarată calea de atac este susceptibilă de a fi atacată cu contestaţie în anulare.
Instanţa reţine că nu toate hotărârile penale definitive sunt susceptibile de contestaţie în anulare; în art. 426 din C. proc. pen. sunt precizate hotărârile care pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în raport de cazurile invocate.
Astfel, sunt supuse contestaţiei în anulare deciziile penale definitive ale instanţelor de apel prin care acestea s-au pronunţat cu privire la acţiunea penală/civilă atunci când este invocat vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c)-h din C. proc. pen.. Totodată, sunt supuse contestaţiei în anulare hotărârile penale definitive pronunţate de prima instanţă sau de instanţa de apel (sentinţe, respectiv decizii) prin care se rezolvă acţiunea penală/civilă, atunci când este invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.. Deopotrivă, este supusă contestaţiei în anulare ultima hotărâre definitivă prin care instanţa penală s-a pronunţat asupra fondului cauzei, atunci când se invocă existenţa autorităţii de lucru judecat (pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. i) din C. proc. pen.).
O decizie prin care instanţa de control judiciar a respins o altă contestaţie în anulare exercitată anterior în aceeaşi cauză nu poate fi atacată cu contestaţie în anulare, având în vedere că aceasta nu este o hotărâre prin care instanţa se pronunţă cu privire la acţiunea penală sau civilă exercitată într-o cauză penală.
Drept urmare, având în vedere că prin decizia împotriva căreia a fost formulată prezenta cale de atac a fost soluţionată o contestaţie în anulare formulată împotriva unei hotărâri pronunţată de instanţa de apel (prin care s-a soluţionat fondul cauzei), Înalta Curte constată că în situaţia în care prezenta cale de atac ar fi calificată ca o contestaţie în anulare aceasta ar fi inadmisibilă.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac declarată de petentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul prevederilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac declarată de petentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020.
Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2020.
GGC - CL