Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu B. S.R.L. şi C. S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:
1. Suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare, aferente Contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamantă, în calitate de Utilizator, C. în calitate de Finanţator şi B. S.R.L., în calitate de Furnizor;
2. Rezoluţiunea Contractului de leasing financiar pentru (i) neasigurarea, de către pârâta C. a transmiterii şi garantării, către reclamanta, a dreptului de folosinţă a bunului finanţat, precum şi pentru (ii) imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul Contractului de leasing financiar, pârâta B. nefiind proprietar al bunului;
3. Restituirea de către pârâta C. către reclamantă a tuturor sumelor plătite până la acest moment (avans şi rate de leasing), respectiv obligarea C. la restituirea sumei de 186.044,46 RON, împreună cu dobânda legală de la momentul pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3-Bucureşti a fost admisă excepţia necompetentei materiale a instanţei şi s-a declinat soluţionarea cererii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 1 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017 a admis în parte acţiunea formulată de reclamant A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C. S.A..
A dispus rezoluţiunea Contractului de leasing financiar nr. 91318 din 21 august 2015.
A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza Contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015, în cuantum de 240.456 RON.
A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei dobânda legală aferentă debitului în sumă de 240.456 RON, calculată de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii efective.
A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.915,33 RON, reprezentând taxa de timbru.
A luat act că reclamanta va solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului.
Prin cererea de apel înregistrată la 17 august 2017, apelanta C. S.A., în contradictoriu cu intimatele A. S.R.L. şi B. S.R.L. a solicitat schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2565A din 19 decembrie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4912 din 27 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele B. S.R.L. prin administrator judiciar D. şi A. S.R.L..
Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În preambulul recursului, recurenta arată că în cauză se află în discuţie un contract de leasing financiar care se diferenţiază, în mod fundamental de celalalt tip de contract de leasing şi anume, leasingul operaţional.
Astfel, leasingul financiar este o formă de creditare, operaţiune desfăşurată în mod necesar de către o instituţie financiar nebancară sub supravegherea BNR şi care, se diferenţiază faţă de leasingul operaţional, care într-adevăr ca şi contract se apropie de un raport de locaţiune şi care poate fi încheiat de orice societate comercială, chiar şi cu răspundere limitată şi pentru care nu sunt necesare autorizări speciale de către organismele de supraveghere.
Într-adevăr cele două tipuri de contracte, atât leasing-ul financiar cât şi cel operaţional presupun dincolo de alte aspecte, o cedare a folosinţei bunului ce face obiectul contractului de leasing către utilizator şi tocmai acest aspect este normat de către art. 1 din O.G. nr. 51/1997 atât de valorificat de către instanţa de fond.
Prin urmare, cedarea folosinţei bunului este elementul comun în cazul celor două tipuri de contracte, numai că pe lângă această trăsătură comună, mai are şi alte caracteristici, mai ales în ceea ce priveşte leasing-ul financiar, care se desprind în mod evident din alte prevederi legale, la care trebuie să se raporteze în mod necesar şi de aceea soluţia instanţei de apel de a le înlătura se dovedeşte a nu fi cea corectă, pentru că în final se ajunge să fie tratat acest raport juridic ca un simplu contract de leasing operaţional, sau un simplu raport de locaţiune, ceea ce este fundamental greşit.
Astfel, se explică de ce însuşi legiuitorul, în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, când enumera operaţiunile de creditare pe care o societate financiar nebancară le desfăşoară, aminteşte la lit. b) doar leasingul financiar, făcând o distincţie în această materie.
În consecinţă, se reproşează instanţei de apel că nu a dat o interpretare corectă contractului de leasing financiar, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009.
Instanţa în mod greşit s-a raportat la dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 51/1997, dispoziţii care se aplică operaţiunilor de leasing operaţional.
Aceasta calificare este importantă pentru întreg raţionamentul ce urmează a se construi, întrucât în caz contrar, dacă instanţa împărtăşeşte opinia ca raportul de leasing financiar presupune în esenţă doar cedarea folosinţei bunului, există riscul echivalării raportului de leasing financiar într-un raport de locaţiune.
Un argument în plus este susţinut şi de prevederile Regulamentului 17/2012 privind unele condiţii de creditare emis de Banca Naţională a României din care rezultă viziunea clară a legiuitorului care tratează contractele de leasing financiar ca şi operaţiuni de creditare, aspect care rezulta fără echivoc din simpla lecturare a domeniului de aplicare, în special art. 3 lit. c) în care se arată foarte clar că operaţiunile de tip leasing financiar sunt asimilate creditului.
O altă critică a recurentei-pârâte este reprezentată de faptul că instanţa de apel nu s-a raportat în motivare şi la celelalte prevederi din O.G. nr. 51/1997 care instituie un regim special, astfel cum a fost normat de legiuitor şi faţă de care se raportează pentru a avea tratamentul corect al acestui raport juridic.
Instanţa de apel a apreciat că toate celelalte articole din O.G. nr. 51/1997 pe care pârâta le-a invocat, pur şi simplu nu îşi găsesc aplicabilitate în speţa noastră alegând să dea prevalenţă primei teze din art. 1, potrivit cu care, societatea de leasing trebuie doar să asigure folosinţa, apreciind că această prevedere este suficientă pentru a oferi încadrarea juridică pusă în discuţie în speţa de faţă.
În acest sens, recurenta apreciază că nu este corectă opinia instanţei de apel, care reţine că este esenţial pentru leasingului financiar doar asigurarea folosinţei bunului, iar componenta de finanţare are o poziţie secundară.
Se subliniază că, în raportul juridic generat de raportul de leasing financiar caracterul de creditare/finanţare este esenţial şi în acest sens, consideră că sunt relevante pe lângă cele menţionate şi următoarele prevederi legale din Legea nr. 93/2009.
In aceeaşi ordine de idei, recurenta solicită să se observe şi Regulamentul nr. 5/2012 privind clasificarea creditelor şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităţilor supravegheate de Banca Naţională a României, altele decât instituţiile de credit, de unde rezultă acest tratament special al contractelor de leasing financiar care sunt tratate:
- ca si contractele de credit
- se constituie provizioane ca si in cazul contractelor de credit
- iar bunurile ce fac obiectul contractelor de leasing financiar sunt tratate ca si garanţii, nefiind pus accentul pe dreptul de proprietate.
O altă prevedere interpretată greşit de către instanţa de apel este cea prevăzută de art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, concluzia pe care o trage instanţa de fond este tot rezultatul interpretării greşite a textului de lege, întrucât este firesc ca în rata de leasing să fie cuprinsă întreaga valoare de intrare a bunului pentru simplul motiv că finanţatorul plăteşte întreaga valoare de intrare către furnizor şi aceasta este valoarea care trebuie recuperată de la utilizator în mod firesc şi care se regăseşte în proporţie de 100% în scadenţar, în coloana de capital/principal.
În cazul leasingului financiar cum este cazul de faţă, legiuitorul dispune în mod expres că rata de leasing conţine în mod necesar şi o dobândă, care este de esenţa raportului juridic de creditare, prin urmare, si din această perspectivă leasingul financiar este în esenţă un raport de creditare, iar nu de închiriere/locaţiune, după cum opinează instanţa.
Spre diferenţă, în cazul leasingului operaţional, în care într-adevăr contraprestaţia presupune contravaloarea folosinţei, legiuitorul spune că se datorează o simplă chirie, iar prin analiza comparativă a celor două situaţii de la art. 2 lit. d) se ajunge la aceeaşi concluzie, că leasingul financiar este o operaţiune de creditare, dat fiind că în cazul leasingului financiar rata presupune o dobândă, iar în cazul leasingului operaţional se datorează o simplă chirie, care conform prevederilor C. civ. este într-adevăr specifică raportului de locaţiune/închiriere şi reprezintă contravaloarea folosinţei. Cum legiuitorul a înţeles să facă această distincţie, este evident că şi interpretul trebuie să o facă şi nu este permisă suprapunerea între cele două tipuri de contracte.
Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă critică soluţia dată de instanţa de apel sub aspectul legat de reţinerea în sarcina C. a unei culpe în ceea ce priveşte depunerea diligenţelor pentru a analiza situaţia juridica a bunului - faţă de care arată că pentru această obligaţie reţinută în sarcina C. efectiv nu exista un temei legal şi/sau contractual, în acest fel instanţa de apel a eludat în mod nejustificat prevederile exprese ale art. 9 lit. a) şi b), precum şi art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.
Astfel, critică opinia instanţei de apel care considera că nu a fost îndeplinită aceasta obligaţie de a depune minime diligenţe pentru a verifica starea juridică a bunului, întrucât nu exista niciun temei legal sau contractual care să reţină în sarcina societăţii de leasing atare obligaţii.
Dimpotrivă, pe marginea raportului juridic de vânzare-cumpărare a bunului care urmează a face obiectul contractului de leasing, legiuitorul dispune că finanţatorul doar trebuie să respecte alegerea utilizatorului şi să contracteze cu furnizorul, în condiţiile expres formulate de acesta.
Prin urmare, se arată instanţei de recurs că instanţa de apel efectiv a desconsiderat aplicabilitatea art. 9 lit. a) si b) din O.G. nr. 51/1997, iar legat de aceste temeiuri invocate, aceasta doar a arătat că "obligaţiile reglementate de art. 9 lit. a) si b) [...] nu exonerează pe acesta de obligaţia esenţiala de a transmite folosinţa bunului".
Societatea de leasing este profesionist, în ceea ce priveşte acordarea finanţărilor şi are obligativitatea de a cunoaşte clientul, iar nu bunul finanţat, analiză pe care o societate de leasing o efectuează priveşte capacitatea de a rambursa finanţarea acordată.
Astfel, recurenta-pârâtă solicită să se observe prevederea contractuală care conţine de fapt obligaţia esenţială a finanţatorului C. - adică aceea de a asigura finanţarea, obligaţie care se regăseşte în art. 2 din Condiţiile Generale ale contractului de leasing, de a contracta cu furnizorul ales de către utilizator, practic de a achita preţul bunului, precum şi atenţionarea că societatea pârâtă nu este producătorul bunului.
În ciuda faptului ca legiuitorul a dispus că finanţatorul este exonerat de orice răspundere, instanţa efectiv a apreciat că acest articol nu se aplică pe considerentul că nu este vorba de o simpla neîndeplinire a obligaţiei de livrare, relevant fiind că furnizorul nu dobândise dreptul de proprietate, prin urmare nu avea ce să livreze.
Teza este greşită şi, în acest sens, pârâta solicită să se observe că legiuitorul nu a făcut nicio distincţie - dacă bunul se afla sau nu în posesia utilizatorului, dacă e în stare de livrare sau nu, iar legat de aspectul contractării cu furnizorul, în lit. a) şi b) din art. 9 există o dispoziţie foarte clară, în sensul că, societatea de leasing trebuie să respecte alegerea utilizatorului, prin urmare, toata responsabilitatea alegerii furnizorului aparţine utilizatorului, iar nu finanţatorului.
Recurenta-pârâtă mai solicită ca instanţa de recurs să observe şi următoarele dispoziţii legale care, din interpretarea coroborată a acestora reiese că cel care trebuie să se manifeste ca proprietar este utilizatorul, iar nu finanţatorul, respectiv pct. 360 alin. (6) si 7 din Ordinul nr. 5/2015 BNR privind Reglementari Contabile din 2015 conforme cu directivele europene, în care se dispune că: i) societăţile de leasing înregistrează aceste operaţiuni de leasing drept creanţe; ii) utilizatorii sunt cei care înregistrează în contabilitate aceste bunuri drept active, în cadrul imobilizărilor corporale, astfel că, acest tratament contabil ar aparţine în mod firesc proprietarilor, numai că în cazul leasingului, această maniera de lucru a fost stabilită în sarcina utilizatorului - încă de la începutul contractului de leasing.
De asemenea, art. 29 din Codul fiscal în care se dispune, în mod expres, că până şi din punct de vedere fiscal utilizatorii sunt trataţi ca proprietari de asemenea, potrivit aceluiaşi Cod, amortizarea bunurilor se face de către utilizator, în condiţiile în care, în mod firesc amortizarea s-ar calcula de către proprietari.
Din interpretarea acestor prevederi legale, se poate desprinde concluzia că tratamentul juridic este "inversat" de către legiuitor, toate prerogativele care ar aparţine proprietarului, în cazurile generale, sunt translatate în sarcina utilizatorului, în cadrul raportului juridic generat de contractul de leasing.
In cazul societăţii de leasing, cauza (scopul) perfectării acestui contract de leasing din perspectiva societăţii de leasing nu este dobândirea dreptului de proprietate pentru sine, ci obţinerea de profit din perceperea dobânzilor prin raportare la finanţările acordate, dobânda, în cazul de faţă având natura unei dobânzi remuneratorii, fiind echivalentul marjei comerciale adăugate de orice comerciant.
Din punct de vedere al înregistrărilor contabile, respectiv Ordinul nr. 6/2015, societatea de leasing nu înregistrează nici măcar un moment un drept de proprietate în contabilitate, ci utilizatorul este tratat ca proprietar, prin urmare şi din această perspectivă riscul îl suportă utilizatorul, după cum se va arata în continuare - numai că, toate aceste aspecte care fac diferenţa specifică acestui tip de contract efectiv nu au fost luate în calcul de către instanţa de apel.
Prin urmare, din interpretarea cumulată a acestor dispoziţii legale, rezultă că în materia contractului de leasing, culpa în alegerea furnizorului, a bunului, rămâne în sarcina utilizatorului, întrucât, după cum se coroborează cu alte prevederi legale, care evident că au relevanţă, nu cum apreciază instanţa că nu ar prezenta nicio relevanţă în speţa de faţă, toate conduc la ideea că în materia contractului de leasing financiar nu funcţionează mecanismele juridice din materia contractului de vânzare-cumpărare.
Din interpretarea textului de lege, obligaţia de a asigura folosinţa bunului nu se poate naşte în absenţa îndeplinirii obligaţiei de livrare a bunului din partea furnizorului, neputându-se analiza obligaţia de a garanta folosinţa bunului independent de îndeplinirea obligaţiei de livrare.
Mai mult, este greşită susţinerea instanţei de apel care înţelege să arate că nu se aplică art. 2.5 din Condiţiile generale ale contractului, în care părţile au înţeles să prevadă o limitare a răspunderii furnizorului permise de C. civ.
Se mai susţine interpretare greşită a art. 1674 C. civ., privind modalitatea de transfer a dreptului de proprietate intre furnizorul B. şi C..
Şi în acest caz, instanţa dă o interpretare greşită a acestor dispoziţii, întrucât în mod greşit a considerat că nu îşi găseşte aplicabilitate, deoarece în cazul de faţă nu este cazul unui transfer al dreptului de proprietate afectat de modalităţi, după cum a reţinut instanţa de apel.
Interpretarea corectă este în sensul că în prima teza a lit. a) se dispune că proprietatea se transmite în mod firesc fără nicio condiţionare în condiţiile art. 1674 C. civ., adică la momentul acordului de voinţă, iar teza a II-a priveşte efectiv doar obligaţia de livrare, care urma să se realizeze la sediul vânzătorului.
In ceea ce priveşte interpretarea art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, acesta porneşte de la premisa că bunul se află pe teritoriul României şi poate fi livrat, practic pornind de la premisa că bunul se află în tară, pe stocul vânzătorului, drept pentru care are obligaţia de a dispune 100% din preţ.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 17 septembrie 2015, această înştiinţare de livrare a fost emisă de către furnizor în acord cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare, agreate de altfel şi de către utilizator.
Prin raportare strict la prevederile contractuale s-ar fi putut reţine o culpa în sarcina pârâtei, dacă, dimpotrivă nu s-ar fi procedat la plata preţului.
Prin urmare, se critică opinia instanţei de fond care dispune rezoluţiunea contractului de leasing pentru neîndeplinirea unei obligaţii care cădea în sarcina unei terţe persoane (obligaţia de livrare ce aparţinea furnizorului) şi care era născută dintr-un alt raport juridic, mai exact din contractul de vânzare-cumpărare.
Se mai susţine că, în mod nejustificat, instanţa de apel a înlăturat apărarea privind lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 9 lit. e) şi f) din O.G. nr. 51/1997.
Şi în ceea ce priveşte această apărare, instanţa a considerat că toată discuţia pe care pârâta a făcut-o în jurul acestor prevederi legale nu are aplicabilitate şi reiterează obligativitatea asigurării folosinţei care rezultă în mod absolut din interpretarea art. 1.
Astfel, consideră că obligaţia de a "garanta utilizatorului folosinţa liniştită a bunului în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale" nu se poate interpreta în mod absolut în sensul că ar absorbi şi obligaţia de livrare ce poate fi îndeplinită numai de către furnizor/producător/dealer auto, obligaţie pe care din firescul lucrurilor nu poate fi îndeplinită, decât de către o instituţie financiar nebancară.
In acest context, se susţine că instanţa de apel a făcut abstracţie de toate aceste particularităţi din contractul de leasing şi de vânzare-cumpărare, alegând să interpreteze, că societatea de leasing, în obligaţia de a garanta liniştita folosinţa a bunului, răspunde în mod absolut pentru maniera de executare a unor obligaţii asumate de terţe persoane.
În opinia recurentei, această interpretare nu poate fi primită din moment ce însuşi legiuitorul a dispus ca societatea de leasing nu răspunde dacă bunul nu este livrat indiferent de motiv.
Obligaţia de livrare se naşte din raportul de vânzare-cumpărare, iar acest raport este reglementat la lit. a) şi b) din art. 9 din O.G. nr. 51/1997, faţă de care din păcate, instanţa de fond nu a făcut vorbire, cu toate că acestea sunt prevederile legale care sunt concludente pentru speţa de faţă, iar nu cele din lit. e) din art. 9.
Se mai invocă şi dispoziţiile art. 29 din Codul fiscal, pentru a demonstra că însuşi legiuitorul a acceptat să recunoască, la nivel legislativ, că utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, iar nu finanţatorul, în ciuda faptului că finanţatorul este cel care din punct de vedere juridic a dobândit proprietatea.
Prin urmare, din interpretarea coroborată a tuturor acestor articole se desprinde ideea că punctul de greutate a acestui contract nu este simpla asigurare a folosinţei bunului, ci acordarea finanţării astfel cum a fost solicitată de utilizator, iar finanţatorului i se cuvinte şi o dobândă, iar nu o chirie.
Prin urmare, este evident că, potrivit viziunii legiuitorului plata ratelor de leasing nu este strict dependentă de asigurarea folosinţei bunului, după cum a interpretat instanţa de apel, ci este esenţial că legiuitorul a instituit obligaţia de a restitui întreg creditul împreună cu toate dobânzile aferente, independent dacă utilizatorul mai are folosinţa sau nu.
Instanţa de apel a interpretat total greşit acest contract de vânzare care reprezintă legea părţilor în ceea ce priveşte condiţiile în care urma să se realizeze transferul dreptului de proprietate, condiţiile plăţii şi ale livrării bunului, contract în care reclamanta este parte semnatară, fiind evident că avea cunoştinţă care sunt condiţiile în care societatea urma să dispună plata către furnizor şi în tot acest timp nu a acţionat, în raport cu cerinţele anterior menţionate specifice prerogativelor unui proprietar.
Evident că pentru a fi admisibilă o acţiune în rezoluţiunea acestui contract de leasing este necesar ca reclamantul să dovedească că cealaltă parte contractantă nu şi-a executat o obligaţie esenţială ce-i revenea din respectivul contract asumat, adică din contractul de leasing.
Numai că, în cazul de faţă, respectiva obligaţie de predare este născută din alt contract şi anume, din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.2015 încheiat cu furnizorul B., la care reclamanta este parte semnatară, iar obligaţia de predare a fost stabilita de părţi în sarcina altei persoane, mai exact a pârâtei B..
Relevant este faptul că societatea recurentă, în temeiul art. 14 din O.G. nr. 51/1997, este exonerată de orice răspundere dacă bunul nu este livrat, prin urmare, prin prisma acestei prevederi legale acţiunea formulată împotriva societăţii este complet neîntemeiată, neexistând niciun temei contractual sau legal, care ar putea să ţină răspunzătoare societatea de leasing pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare.
De asemenea, se apreciază că este relevant, în acord cu teza finală a art. 3 din contract, că această cedare de folosinţă trebuie să se realizeze în acord cu prevederile contractului şi ale O.G. nr. 51/1997 şi astfel, trebuie particularizată această cedare de folosinţă prin prisma celorlalte prevederi de care se va face vorbire în continuare, prin urmare este absolut necesar ca această lipsire de folosinţă trebuie analizată în mod necesar prin prisma prevederilor contractuale şi ale O.G. nr. 51/1997.
In acest sens, art. 3 din contract precum şi alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, trebuie interpretat în sensul că, într-adevăr finanţatorul trebuie să cedeze dezmembrământul folosinţei utilizatorului, dar evident, numai după ce furnizorul şi-a executat la rându-i obligaţia de livrare, întrucât acesta este singurul care este în măsură să execute această obligaţie.
Prin urmare, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că societatea nu a făcut decât să-şi respecte obligaţiile, astfel cum au fost stipulate în contractul de vânzare-cumpărare agreat şi cu reclamanta din prezenta cauză.
În egală măsură, recurenta solicită să se observe şi prevederile art. 4 din acelaşi contract de vânzare-cumpărare, în care este stipulată doar o singură obligaţie în sarcina cumpărătorului C. şi anume, aceea de a asigura plata preţului autovehiculului la termenele şi condiţiile prevăzute în acest contract, iar termenele şi condiţiile se regăsesc în art. 9 din acelaşi contract de care s-a făcut vorbire.
In ceea ce priveşte documentele de proprietate - factura fiscală şi Cartea de Identitate a autovehiculului - având în vedere că obiectul contractului îl reprezintă un bun nou, acestea urmau a fi predare de vânzător cumpărătorului abia după 7 zile de la predarea autovehiculului după cum se poate observa din prevederile art. 3 lit. g).
Referitor la transferul dreptului de proprietate, acesta se realizează în acord cu art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare coroborat cu art. 1674 C. civ., adică la momentul perfectării acordului de voinţă, întrucât părţile nu au stipulat alte condiţii, cunoscut fiind că poate avea loc transferul dreptului de proprietate, chiar dacă preţul nu a fost plătit şi bunul nu a fost livrat.
Legat de teza vehiculată, în considerentele deciziei care a fost pronunţată la 23 noiembrie 2011, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că în noul C. civ., aplicabil spetei de faţă şi care nu exista la momentul perfectării contractului avut în vedere de speţa din dosarul soluţionat de Înalta Curte a fost tranşată, oricum teza vânzării bunului altuia, în sensul că respectivul contract este valabil (art. 1683 C. civ.).
Se mai arată că natura juridică a contractului de leasing financiar, în care este esenţial ca riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului.
Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin întâmpinarea depusă la 20 mai 2019, intimata-reclamantă A. S.R.L. solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 23 septembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului.
Prin încheierea din 12 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2565/A din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi intimata-pârâtă B. S.R.L. prin administrator judiciar D. şi a acordat termen la data de 26 martie 2020 şi apoi la 21 mai 2020, cu citarea părţilor.
În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul pârâtei S.C. C. S.A. este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., conţinând critici explicite prin raportare la textele de lege pe care s-au fundamentat atât cererea de chemare în judecată, sentinţa tribunalului cât şi decizia instanţei de apel, în lumina particularităţilor speţei şi a corectei aplicări şi interpretări a normelor de drept material incidente în cauză.
Cu întâietate, Înalta Curte reţine că pretenţiile reclamantei S.C. A. S.R.L. deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, respectiv de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare, aferente contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamanta utilizator, C., în calitate de finanţator şi pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor, rezoluţiunea contractului de leasing şi restituirea de către pârâta C., către reclamantă, a tuturor sumelor plătite până la data introducerii acţiunii, avans şi rate de leasing, împreună cu dobânda legală aferentă de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la plata efectivă a despăgubirilor, s-au întemeiat pe faptul neasigurării de către pârâta finanţator a transmiterii şi garantării către reclamantă a dreptului de folosinţă a bunului finanţat şi pe imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul contractului de leasing financiar, către reclamantă.
A susţinut reclamanta, că pârâta B. S.R.L. nu este de fapt proprietara autovehiculului de mare tonaj, marca x, în considerarea căruia părţile au încheiat contractul de leasing contestat şi că, în atare situaţie, bunul nici nu i-a mai fost predat de către furnizor, după încheierea convenţiei tripartite.
Consecinţa nepredării bunului desemnează, în opinia reclamantei, şi faptul că pârâta finanţator nu i-a transmis niciun moment utilizatorului dreptul de folosinţă asupra bunului, aşa încât şi obligaţia ce îi incumbă reclamantei, de plată a ratelor de leasing, este complet lipsită de cauză juridică. De asemenea, s-a mai susţinut prin acţiune, că o altă consecinţă a nepredării bunului de către furnizor, lipseşte reclamanta de posibilitatea de a obţine dreptul de proprietate asupra acestuia la finalul contractului de leasing financiar.
Cu alte cuvinte, întreaga construcţie juridică prezentată de către reclamantă instanţelor judecătoreşti, menită să justifice pretenţiile sale, îşi are originea în faptul nepredării bunului de către furnizor, pe care îl şi acuză că nu a deţinut dintru început dreptul de proprietate asupra bunului, obiect al convenţiei de leasing financiar contestată.
Prin decizia recurată, instanţa de apel îşi însuşeşte raţionamentul primei instanţe care a dispus rezoluţiunea contractului de leasing financiar şi a obligat pârâta finanţator să restituie reclamantei sumele încasate în baza convenţiei, cu dobânda aferentă debitului, cu motivarea că furnizorul B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transfera către finanţator dreptul de proprietate asupra autovehiculului de mare tonaj, că nici nu putea face acest lucru, nefiind proprietar, că prin urmare C. S.A. nu a devenit nici el proprietar asupra bunului şi că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite folosinţa asupra bunului către reclamantă.
A mai reţinut instanţa de apel că o acţiune directă a reclamantei utilizator împotriva furnizorului bunului, în vederea livrării bunului, ar fi putut să se promoveze numai în situaţia premisă a transferului dreptului de proprietate asupra bunului către societatea de leasing, caz în care s-ar fi înlăturat şi răspunderea finanţatorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare.
Continuând raţionamentul de mai sus, instanţa de apel a reţinut culpa gravă a finanţatorului, raportată la neexecutarea obligaţiei de a transmite mai departe folosinţa bunului către utilizator, grefată pe lipsa efectuării unui minim demers în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, demers care să justifice plata ratelor de leasing încasate de la utilizator.
Potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, locatarul/utilizatorul are următoarele drepturi: de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere.
Din analiza textului legal citat rezultă tipurile de acţiuni judiciare pe care utilizatorul le poate exercita în contra furnizorului. Interpretarea instanţei de apel conform căreia textul nu i se mai poate aplica reclamantei utilizator, tocmai ca urmare a împrejurărilor specifice speţei, din care a reieşit că furnizorul nu era şi proprietar al bunului, aşa încât, grefată pe situaţia expres reglementată de legiuitor în norma precitată, utilizatorul are la îndemână o acţiune în rezoluţiunea contractului de leasing, transferând ideea culpei furnizorului asupra finanţatorului, este nelegală.
Reclamanta urmăreşte desfiinţarea contractului de leasing în temeiul art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 care instituie în sarcina finanţatorului obligaţia de a garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale, ocazie cu care susţine că deşi a început să achite ratele de leasing din data de 16.09.2015 şi în prezent, totuşi, acest lucru apare ca fiind fără niciun beneficiu, din cauza lipsei asigurării folosinţei, şi în mod evident, fără niciun beneficiu în viitor, din cauza imposibilităţii de transfer de proprietate în privinţa bunului.
Instanţa judecătorească ar fi trebuit, în raport de pretenţiile reclamantei, să verifice întrunirea cumulativă a condiţiilor în care o parte contractantă solicită desfiinţarea pe calea rezoluţiunii a convenţiei de leasing financiar, conform principiului relativităţii efectelor contractului, dar şi în considerarea mecanismului tripartit instituit de legiuitor în cazul unui astfel de contract; raportul juridic procesual în speţă implicând cu necesitate analizarea comportamentului reclamantei utilizator (şi eventual a culpei sale) la data încheierii contractului, câtă vreme acesteia îi era recunoscut de lege dreptul de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale (art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997).
Instanţa de apel reţine în mod nefondat culpa gravă a recurentei finanţator, cu nesocotirea obligaţiilor ce-i reveneau utilizatorului şi a normelor legale care guvernează acţiunea în rezoluţiunea contractului de leasing.
Este necesar ca aceeaşi instanţă să reexamineze criticile formulate de apelanta finanţator, reluate pe calea recursului, şi să stabilească în ce măsură se poate dispune desfiinţarea convenţiei contestate, aşa cum a solicitat reclamanta-intimată, doar din culpa S.C. C. S.A., în condiţiile în care la baza contractului de leasing financiar s-au aflat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.06.2015 încheiat de reclamantă cu furnizorul S.C. B. S.R.L., demersurile reclamantei de a obţine finanţare de la recurentă în vederea achiziţionării bunului, obiect al antecontractului amintit, cu indicarea S.C. B. S.R.L. ca furnizor şi proprietar al bunului, precum şi plata unui avans către furnizor, de către reclamanta utilizator. Nu în ultimul rând, urmează a se verifica în ce măsură situaţia de fapt descrisă de către intimata-reclamantă, în justificarea pretenţiilor sale, exista şi anterior încheierii contractului de leasing, pentru a se putea concluziona sub aspectul unei culpe grave numai în sarcina recurentei, aşa cum reţine instanţa de apel, pentru a da eficienţă principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil.
Pentru toate considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul S.C. C. S.A., iar în temeiul art. 497 din C. proc. civ. va casa decizia atacată cu consecinţa rejudecării pricinii de către instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2565/A din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi intimata-pârâtă B. S.R.L. prin administrator judiciar D..
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2020.