Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 547.651,55 RON, reprezentând a doua tranşă de preţ la plata căreia pârâta s-a obligat conform acordului de încetare a contractului de proiectare, execuţie, livrare şi montare nr. x/15.05.2008 nr. x/30.03.2011; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 547.651,55 de RON, din care urmează a fi scăzută contravaloarea remedierilor stabilite de către părţi în cuprinsul anexei I din acordul de încetare a contractului.
Prin sentinţa nr. 431 din 08 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3985 din 27 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei; a respins cererea formulată de reclamantă, ca prescrisă şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 13.890,16 RON, cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. C. S.R.L.), împotriva sentinţei civile nr. 3985 din 27 octombrie 2017. A fost anulată în tot sentinţa civilă apelată; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. A fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe, ca rămas fără obiect.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.
Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al deciziei şi lipsa motivelor pe care se întemeiază.
Potrivit recurentei-pârâte, decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte reţinerea drept moment de început al cursului prescripţiei extinctive demolarea construcţiei din anul 2014 şi, totodată, în decizie se reţin aspecte contradictorii drept argumente în respingerea excepţiei.
Recurenta-pârâtă susţine în acest sens că demolarea construcţiei în anul 2014 nu poate fi considerată drept un punct de început al cursului prescripţiei extinctive, de vreme ce intimata a recunoscut că a aflat despre demolare abia în data de 21.09.2015, ulterior transmiterii notificărilor privind imposibilitatea de îndeplinire a condiţiilor, ulterior notificării de plată din 22.03.2012 şi ulterior înregistrării cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă a recurentei pentru această sumă.
Recurenta arată că instanţa de apel a reţinut că, deşi potrivit considerentelor dedicate stabilirii situaţiei de fapt în prezenta cauză, apelanta-reclamanta a procedat la emiterea în mod succesiv a unor acte prin care învedera imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor, a unor notificări prin care susţinea obligaţia celeilalte părţi de plată a sumei de bani ca efect al imposibilităţii de îndeplinire a propriilor obligaţii, apelanta-pârâtă nu a invocat şi demonstrat contrariul şi nici nu a solicitat executarea de către cocontractant a propriilor obligaţii - pagina nr. 19.
Or, recurenta susţine că din aceste argumente ale curţii de apel decurge concluzia că la data emiterii notificărilor de plată din 18.08.2011 şi 22.03.2012, condiţiile ar fi fost într-adevăr imposibil de executat. Raportat la aceasta dată, excepţia prescripţiei trebuia admisă, argumentele cuprinse în decizie fiind contradictorii.
Recurenta menţionează, de asemenea, că instanţa de apel a reţinut că nu s-au produs dovezi care să ateste înlăturarea celorlalte impedimente invocate cu privire la realizarea condiţiilor suspensive - pagina nr. 20. Cu alte cuvinte, curtea de apel a reţinut în considerente că intimata a solicitat prelungirea autorizaţiei de construcţie pentru a putea să realizeze condiţiile şi, deşi recurenta a prelungit autorizaţia, nu i-a adus acest lucru la cunoştinţă intimatei, chestiune ce ar echivala cu o imposibilitate obiectivă a acesteia să realizeze condiţiile. Totodată, a reţinut că recurenta nu a probat că ar fi înlăturat şi celelalte impedimente (cum ar pretinsa lipsă de electricitate consemnată în procesul-verbal nr. x/05.05.2011).
În opinia recurentei, şi dacă ne-am raporta la data expirării autorizaţiei de construcţie prelungite, aceasta a expirat la data de 22.05.2012 şi, chiar şi în raport de această dată, acţiunea este prescrisă.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie este demolarea construcţiei în anul 2014 şi că, deşi recurenta a motivat de ce nu s-ar putea reţine acest moment, instanţa s-a limitat să menţioneze că nici apărările fondate pe teza schimbării strategiei de către apelanta-reclamantă, care subsecvent formulării unei cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă, luând cunoştinţă de aspectul demolării construcţiilor din cadrul proiectului la data de 21.09.2015, a formulat cererea de chemare în judecată care a declanşat această procedură judiciară, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune - pagina nr. 20.
Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a motivat în niciun fel respingerea argumentelor sale, cu atât mai mult cu cât intimata a recunoscut că a luat cunoştinţă de demolarea abia în data de 21.09.2015, motiv pentru care, din această perspectivă, decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Un alt motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând că decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material: art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Decretul nr. 167/1958; art. 1004, art. 1012 alin. (1) şi (2), art. 1014 C. civ. de la 1864.
Recurenta-pârâtă afirmă că potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:
"(1) Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită" şi că instanţa de apel a încălcat prevederile de mai sus în momentul în care a reţinut că părţile nu au fixat niciun termen pentru remedierea de către intimată a celor 41 de deficienţe.
În opinia recurentei-pârâte, deşi acordul de încetare nu prevede o dată limită pentru efectuarea lucrărilor de remediere, prevederile acestuia se impun a fi interpretate prin raportare la înţelegerea iniţială a părţilor din contract, referitoare la perioada de remediere a unor astfel de deficienţe, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 1.2 din acordul de încetare specifică faptul că "Antreprenorul va înceta imediat prestarea oricăror servicii prevăzute în Contract, cu excepţia înlocuirii/reparării fâşiilor cu goluri şi grinzilor livrate". Or, potrivit prevederilor art. 11.3 - Capitolul "Remedierea defectelor" din contract:
"Constructorul va trebui să remedieze toate defectele în 30 de zile de la notificarea Beneficiarului".
Potrivit recurentei-pârâte, procedura de notificare este suplinită de asumarea de către intimată a obligaţiei de remediere prin acordul de încetare şi întocmire a anexei nr. 1 la acordul de încetare, prin care au fost stabilite de comun acord cele 41 de deficienţe. În aceste condiţii, intimata avea obligaţia de a remedia lucrările în termen de 30 de zile de la data semnării acordului, prin care părţile s-au înţeles cu privire la deficienţele semnalate şi executantul şi-a asumat obligaţia de a le remedia.
Potrivit prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958:
"În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept".
Conform art. 1004 din C. civ. de la 1864:
"Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert."
Astfel, recurenta arată că, şi în situaţia în care instanţa de apel ar fi considerat că părţile nu au stabilit niciun termen de executare pentru îndeplinirea obligaţiei intimatei de remediere a celor 41 de deficienţe, prescripţia începe să curgă de la data încheierii acordului de încetare (30 martie 2011).
În opinia recurentei-pârâte, deşi părţile au calificat cele două condiţii ca fiind suspensive, în realitate, aşa cum a reţinut în mod corect şi Tribunalul Bucureşti, părţile au stabilit de fapt o obligaţie nouă de remediere de către intimată pe care şi-au asumat-o şi pe care au legat-o în condiţii de reciprocitate şi interdependenţă de obligaţia recurentei de plată a restului de preţ din acordul de încetare.
În aceste condiţii, calificarea condiţiilor ca fiind veritabile condiţii suspensive este, în opinia recurentei-pârâte, nelegală, câtă vreme prestaţia constând în remedierea de către intimată a celor 41 de deficienţe nu reprezintă un eveniment exterior voinţei părţilor viitor şi nesigur în sensul art. 1004 C. civ. de la 1864, ci părţile au dat, prin voinţa lor, caracter sinalagmatic, reciproc şi interdependent, obligaţiilor de execuţie care incumbă intimatei, respectiv obligaţiei de plată care incumbă recurentei.
Aşadar, obligaţia recurentei trebuia îndeplinită simultan cu obligaţia de remediere pe care o avea intimata. Cât timp părţile nu au prevăzut un termen pentru executarea obligaţiilor, acestea trebuia executate de îndată.
Recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 1004 din C. civ. de la 1864, cât şi prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ce prevăd că, în lipsa fixării unui termen, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, respectiv de la încheierea acordului de încetare la 30 martie 2011.
Potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958:
"Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul".
Conform art. 1012 alin. (2) din C. civ. de la 1864:
"Când timpul nu este fixat, condiţia nu este considerată ca căzută, decât când este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla".
Potrivit art. 1014 din C. civ. de la 1864:
"Condiţia este reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei".
În opinia recurentei, instanţa de apel a considerat condiţiile din acordul de încetare drept condiţii suspensive, însă, prin aprecierea faptului că aceste condiţii s-ar considera ca fiind îndeplinite la momentul demolării construcţiei din anul 2014, a aplicat greşit prevederile enumerate mai sus.
O altă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi a prevederilor art. 1012 alin. (2) şi 1014 C. civ. de la 1864. În susţinerea acestei critici, recurenta invocă argumente ce ţin de situaţia de fapt: deschiderea procedurii insolvenţei, momentul la care intimata a aflat despre demolarea construcţiei, momentul expirării autorizaţiei de construire, atât cea iniţială, cât şi cea prelungită, precum şi înscrisurile depuse la dosar, respectiv notificarea nr. x/18.08.2011, notificarea nr. x/22.03.2012, procesul-verbal nr. x/05.05.2011.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.
Prin încheierea din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 18 martie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.
Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.
Judecarea cauzei a fost reluată la 24 iunie 2020.
Recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise.
Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Motivele invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea cererii de recurs sunt reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.
Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.
Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurentei-pârâte în susţinerea acestui motiv de recurs vizează exclusiv aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel cu privire la autorizaţia de construire, la împiedicarea în executarea lucrării prin întreruperea curentului, la momentul la care intimata-reclamantă a aflat despre demolarea construcţiei, la notificările de plată din 18.08.2011 şi 22.03.2012.
Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.
Nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la momentul reţinut de instanţa de apel, respectiv demolarea construcţiei din anul 2014, ca moment de început al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât instanţa nu a motivat respingerea argumentelor sale, nu poate fi reţinut.
Argumentul instanţei în acest sens trebuie analizat în contextul expunerii analizei referitoare la condiţiile suspensive şi la momentul de început al cursului prescripţiei.
Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.
În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.
Nici argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.
O primă critică invocată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocând în acest sens prevederile art. 1.2 din acordul de încetare încheiat la 30.03.2011 şi Anexa nr. 1 la acest acord şi, respectiv, art. 11.3 din contractul nr. x/15.05.2008.
Aspectele de nelegalitate din perspectiva interpretării actelor juridice mai sus indicate nu pot fi reţinute. Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării actelor juridice de către instanţa de apel, din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.
Criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1004 C. civ. vizează, de asemenea, interpretarea voinţei părţilor, aşadar, tot aspecte de netemeinicie.
Înalta Curte reţine că şi argumentele expuse de către recurenta-pârâtă în susţinerea criticilor de nelegalitate privitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 1014 C. civ. de la 1864 vizează situaţia de fapt: deschiderea procedurii insolvenţei, momentul la care intimata a aflat despre demolarea construcţiei, momentul expirării autorizaţiei de construire, atât cea iniţială, cât şi cea prelungită, precum şi înscrisurile depuse la dosar, respectiv notificarea nr. x/18.08.2011, notificarea nr. x/22.03.2012, procesul-verbal nr. x/05.05.2011, aspecte de netemeinicie ce excedează căii de atac a recursului.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.