Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Obiectul cererii introductive.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 22 decembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 55.000 euro + TVA reprezentând contravaloarea structurii, fundaţiei, ramei, ancorei corespunzătoare suplimentării de 0,4 MWP.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 329.072,936 euro (având TVA inclus) reprezentând TVA rămasă de plată şi la plata cheltuielilor de judecată.
B. Hotărârea primei instanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 433/PI din 5 aprilie 2018 Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. şi a obligat pârâta la plata sumei de 55.000 euro la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea structurii, fundaţiei, ramei, ancorei corespunzătoare suplimentării de 0,4 MWP conform Convenţiei din 25 iulie 2013, precum şi la plata sumei de 291.732,44 euro, ce cuprinde TVA, reprezentând rest de plată conform Contractului FN din data de 24 aprilie 2013; a respins în rest acţiunea; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.605,98 RON reprezentând taxă de timbru aferentă sumei de 55.000 euro, la care se calculează TVA, taxa de timbru în sumă de 16.441,23 RON aferentă sumei de 291.732,44 euro ce cuprinde TVA; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în sumă de 1200 RON pentru expertul C., onorariu de expert în sumă de 1500 RON reprezentând onorariu plătit expertului D. şi 3.000 RON onorariul expertului E.; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 17.299,32 RON.
C. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Timiş a formulat apel principal pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând în ceea ce priveşte suma de 55.000 euro + TVA, în principal admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere; în subsidiar, respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat; în ceea ce priveşte suma de 329.072,936 euro (având TVA inclus) solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel incident reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei inclusiv la suma de 37.340,49 euro, sumă respinsă de către instanţa de fond.
D. Hotărârea instanţei de apel.
Prin Decizia civilă nr. 843 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi apelul incident formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 433/PI din 5 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat apelanta-pârâtă să-i achite apelantei-reclamante suma de 329072,936 euro, reprezentând în rest acţiunea; a obligat apelanta-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 18467,24 RON în loc de 23.047,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, constând în taxă judiciară de timbru; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
E. Considerentele instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 1289 din 14 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. x/2013, având ca obiect o contestaţie la executare formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva executării silite declanşate de BJE F. în Dosarul execuţional nr. x/2013 s-a statuat că apelanta-reclamantă nu este îndreptăţită la suma de 55.000 euro + TVA, pe care a solicitat-o şi în prezentul dosar.
Pe de altă parte, atât din convenţia părţilor, cât şi din raportul de expertiză tehnică judiciară rezultă faptul că apelanta-reclamantă nu şi-a îndeplinit integral obligaţiile care să îi permită să solicite pe temei contractual să i se achite suma de 55.000 euro, respectiv nu a obţinut ATR modificat şi licenţă de producător de la ANRE corespunzătoare puterii de 2,87 MWP.
Cea de-a doua ipoteză a art. 3.1.6 din convenţia încheiată la 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 presupunea o imposibilitate obiectivă de obţinere a ATR-ului, care nu a fost dovedită de către apelanta-reclamantă şi care nu devine incidentă doar în lipsa montării panourilor de către apelanta-pârâtă.
În cauză a fost întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară contabilă, în care se menţionează faptul că valoarea totală a facturilor emise de către apelanta-reclamantă în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 este de 13.849.537,18 RON. În convenţie se prevede suma maximă de 2.516.000 euro fără TVA, iar facturile emise totalizează 2.516.000 euro fără TVA şi se încadrează în prevederile contractuale. Suma totală facturată este de 2.516.000 euro + 603840 euro TVA, care reprezintă la cursul zile de la data emiterii Facturii fiscale x.849.537,18 RON.
Părţile au prevăzut că achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei.
Este adevărat că o factură fiscală trebuie să cuprindă şi TVA-ul, dacă părţile sunt plătitoare de TVA, iar imputaţia plăţii din perspectiva organului fiscal se va face potrivit normelor fiscale incidente.
Acest aspect nu poate fi însă invocat de către apelanta-pârâtă în favoarea sa, câtă vreme este verosimil faptul că iniţiativa inserării acestei clauze i-a aparţinut, aceasta dorind să aibă posibilitatea să solicite rambursarea TVA-ului aferent investiţiei.
Din această perspectivă şi potrivit înţelegerii părţilor, având în vedere plăţile efectuate de apelanta-pârâtă, se poate concluziona că suma solicitată de către apelanta-reclamantă reprezintă, astfel cum aceasta a şi susţinut, un rest de TVA.
Potrivit expertizei tehnice judiciare efectuate de expertul D., din documentele transmise de către S.C. G. S.A., rezultă faptul că instalaţia fotovoltaică a funcţionat de la punerea sa în funcţiune (3 septembrie 2013), înaintea termenului de predare, dar nu a atins capacitatea nominală stabilită contractual de 2488,32 KWP, cea mai mare valoare a energiei electrice produse fiind de 2032 MWh şi a fost atinsă la 22 aprilie 2015.
Puterea debitată de către parcul fotovoltaic reprezintă puterea efectiv livrată/evacuată/injectată în reţeaua electrică de medie tensiune, în vederea comercializării acesteia. Valoarea acestei puteri reprezintă valoarea puterii obţinute prin diferenţa dintre puterea totală produsă de parcul fotovoltaic şi puterea consumată de serviciile interne aferente parcului şi a pierderilor de putere în echipamentele electrice aferente serviciilor interne ale parcului. Se precizează că potrivit certificatului de racord emis de către G., puterea instalată a serviciilor interne este de 17 KW, iar puterea maximă absorbită de acestea este de 15 KW.
Curtea a reţinut că nu s-a dovedit de către apelanta-pârâtă faptul că apelanta-reclamantă nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile contractuale, aceasta neputând să asigure că parcul fotovoltaic va asigura un randament constant, ci prin specificul acestuia, puterea debitată depinde de factori externi, precum temperatura, lumina solară, sau interni, constând în pierderile provocate de propriile echipamente.
Pe cale de consecinţă, apelanta-reclamantă este îndreptăţită la încasarea sumei de 329072,936 euro, cu titlu de rest de TVA.
F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta S.C. A. S.A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Apelanta S.C. B. a atacat numai sentinţa pronunţată de instanţa de fond, nu şi încheierea din 6 iunie 2016 prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii apelului.
Nu se poate reţine că instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea căii de atac împotriva încheierii sus-menţionate, care are caracter interlocutoriu, fiind lipsit de relevanţă faptul că în expunerea motivelor de apel s-au adus critici şi cu privire la această încheiere.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat, iar în cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Se susţine de către recurenta-reclamantă că în cauză au fost încălcate normele de drept material în ceea ce priveşte răspunderea contractuală a părţilor în raport de obligaţiile asumate prin contractul încheiat, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel a decis că lucrarea de suplimentare reală nu este realizată, contrar recunoaşterii beneficiarei, astfel încât obligaţia de plată a sumei de 55.000 euro îi revine B. în virtutea clauzelor prevăzute la art. 3, pct. 3.1.6 care statuează asupra acestei obligaţii.
În sarcina B. a fost instituită o obligaţie alternativă - de a semna documentele de autorizare a lucrării, în calitate de producător de energie electrică şi de a monta panourile suplimentare pentru funcţionarea acestei instalaţii în vederea autorizării lor - care atârna exclusiv de voinţa ei.
Imposibilitatea finalizării procedurii de îndeplinire a formalităţilor cerute pentru asigurarea legalităţii lucrării are cauze de ordin subiectiv şi sunt consecinţa conduitei culpabile a beneficiarei contractului care a refuzat semnarea lor.
Concluzia instanţei de apel este una greşită, atunci când reţine contrar recunoaşterii pârâtei că societatea reclamantă nu ar fi executat suplimentarea reală şi, ca atare, nu ar fi îndeplinită să pretindă plata lucrării.
Se solicită admiterea excepţiei nulităţii apelului B., prin raportare la neatacarea încheierii din 6 iunie 2016 (prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat); în subsidiar să se constate că elementele autorităţii de lucru judecat nu sunt întrunite în cauză; să se constate că o corectă aplicare a normei de drept material justifică pe deplin soluţia instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii în privinţa acestei componente a pretenţiilor şi anume suma de 55.000 euro + TVA; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs şi pârâta S.C. B. S.R.L. invocând motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nearătarea în concret a motivelor pentru care a înlăturat criticile pârâtei formulate prin cererea de apel, instanţa de control limitându-se la a expune un scurt istoric al poziţiei părţilor, să citeze din expertiza judiciară electroenergetică întocmită de expert D. şi la a reitera motivarea primei instanţe cu privire la aşa zisa îndeplinire în conformitate cu contractul a obligaţiilor asumate de către S.C. A. S.A.
A fost criticată hotărârea primei instanţe, arătându-se că prin contract părţile au convenit toate aspectele referitoare la verificarea modulelor, ulterior livrării, iar prin excluderea din ansamblul probator a expertizei extrajudiciare întocmite de H., prima instanţă nesocoteşte voinţa părţilor, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului.
Atât timp cât în considerente instanţa nu analizează toate probele administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.
Instanţa de apel înlătură din materialul probator cea mai importantă probă căreia părţile i-au atribuit valoare determinantă în stabilirea preţului, importanţa raportului întocmit de H. neputând fi ignorată decât cu încălcarea forţei obligatorii.
Instanţa de control judiciar situează beneficiarul, care este consumatorul final ce suportă TVA-ul, în sfera dreptului civil, nesocotind obligaţia intrinsecă a acestuia de a plăti TVA-ul aferent preţului contractului, astfel cum este reglementat de Codul fiscal.
Instituţia imputaţiei plăţii reglementată la art. 1506 - 1509 C. civ. nu este incidentă în speţă, întrucât o pretinsă defalcare, în bază şi TVA, a plăţii nu se circumscrie acesteia.
Deşi părţile, în necunoştinţă de cauză au prevăzut contractual că plata TVA-ului se va achita ulterior (însă în executarea contractului pârâta a achitat acest TVA odată cu fiecare plată parţială), având în vedere o eventuală compensare a costurilor fiscale între beneficiar şi prestator, instanţa de apel în motivare, face referire la un element străin de contract şi anume instituţia rambursării TVA-ului aferent investiţiei.
Instanţa s-a limitat la a prelua trunchiat o prevedere contractuală care să susţină soluţia, prevedere contractuală nelegală.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., Înalta Curte reţine că apărătorul acesteia a arătat că înţelege să nu mai susţină excepţia nulităţii apelului declarat de pârâtă, excepţie invocată în cererea de recurs.
În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat. În realitate, Curtea de Apel prezintă unele aspecte reţinute în considerentele Deciziei civile nr. 1285 din 14 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. x/2013 având ca obiect o contestaţie la executare formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva executării silite declanşate de BJE F., în Dosarul execuţional nr. x/2013 După prezentarea respectivelor considerente, instanţa de apel concluzionează că "aceste considerente pe care le regăsim într-o hotărâre judecătorească definitivă într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi şi care au vizat aceeaşi chestiune sunt obligatorii pentru părţi, fiind incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ceea ce înseamnă că hotărârea respectivă poate fi invocată într-un alt litigiu de oricare dintre părţi".
Aşa fiind, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în speţă a autorităţii de lucru judecat, care presupune existenţa triplei identităţi, respectiv: părţi, obiect, cauză, ci efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.
"Autoritatea de lucru judecat" şi "puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
Aşadar, Curtea de Apel a reţinut în mod legal că în speţă este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, respectiv faptul că prin decizia pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin s-a statuat că recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la suma de 55.000 euro + TVA.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a analizat convenţia părţilor încheiată la data de 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013, cât şi concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară şi a reţinut că reclamanta-recurentă nu şi-a îndeplinit integral obligaţiile care să îi permită să solicite pe temei contractual să i se achite suma de 55.000 euro, respectiv nu a obţinut ATR modificat şi licenţă de producător ANRE corespunzătoare puterii de 2,8 MWp.
Pe de altă parte, cea de-a doua ipoteză a art. 3.1.6 din convenţia încheiată la data de 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 presupune o imposibilitate obiectivă de obţinere a ATR-ului, care nu a fost dovedită de către reclamantă şi care nu devine incidentă doar în lipsa montării panourilor de către pârâtă.
Aşadar, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-pârâtă susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nearătarea în concret a motivelor pentru care a înlăturat criticile pârâtei formulate prin cererea de apel, instanţa de control limitându-se la a expune un scurt istoric al poziţiei părţilor, să citeze din expertiza judiciară electroenergetică întocmită de expert D. şi la a reitera motivarea primei instanţe cu privire la aşa zisa îndeplinire în conformitate cu contractul a obligaţiilor asumate de către S.C. A. S.A.
Această critică este nefondată. Obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Legea permite instanţei de control judiciar să reitereze motivarea primei instanţe, în măsura în care aceasta răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Instanţa de recurs nu are competenţa de a verifica temeinicia hotărârii examinate, respectiv stabilirea corectă a situaţiei de fapt, aceasta va putea verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reţinute de instanţa de fond.
În cauză, motivarea hotărârii instanţei de apel se înfăţişează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii. Considerentele prezentate nu sunt dubitative şi oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Instanţa de apel a analizat contractul încheiat de părţi şi a reţinut în soluţionarea cauzei concluziile expertizei tehnice judiciare dispuse, care a fost realizată de expertul D. În mod corect a reţinut instanţa că o expertiză extrajudiciară, aşa cum este expertiza H. de care se prevalează pârâta, fiind realizată fără a se asigura contradictorialitatea părţilor are o relevanţă probatorie scăzută. De altfel, expertiza reprezintă procedeul prin intermediul căruia stabilirea unor împrejurări de fapt necesare pentru soluţionarea unui litigiu se realizează cu ajutorul unor specialişti, ce deţin cunoştinţe într-un anumit domeniu, numiţi de către instanţa de judecată.
Aşadar, critica privind faptul că s-au reţinut concluziile unui raport de expertiză efectuat ca urmare a dispoziţiilor instanţei şi nu cele ale unei expertize extrajudiciare, nu poate fi primită.
Recurenta-pârâtă susţine că în cauză sunt întrunite dispoziţiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. însă face referire la raportul de expertiză întocmit de H., arătând că hotărârea este nelegală pentru că instanţa de apel a înlăturat din materialul probator acest raport.
Înalta Curte apreciază că probele în cauză au fost încuviinţate şi administrate potrivit dispoziţiilor legale, iar aprecierea instanţei referitoare la probele administrate este o chestiune care ţine de temeinicia hotărârii şi nicidecum nu constituie un motiv de nelegalitate ce poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia privind admiterea cererii formulate de reclamantă cu privire la suma de 329.072,936 euro, TVA inclus, considerentele hotărârii instanţei de apel răspund exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprind analiza făcută de instanţă asupra clauzelor contractuale.
Recurenta-pârâtă nu se poate prevala în recurs de faptul că există o prevedere contractuală care susţine soluţia însă această prevedere contractuală este nelegală. Instanţa de apel nu face referire în motivare la un element străin de contract, ci redă întocmai clauza prevăzută la art. 10 alin. (1) din contract, prin care părţile au prevăzut că achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi admisă, atunci când este vorba despre achitarea TVA-ului, ce reprezintă un impozit indirect, care este doar încasat de parte şi virat către stat, mai ales în condiţiile în care nu s-a formulat o cerere reconvenţională având ca obiect rezoluţiunea parţială a contractului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la instituţia imputaţiei plăţii reglementată la art. 1506 - 1509 C. civ. în sensul că nu este incidentă în speţă, întrucât o pretinsă defalcare, în bază şi TVA, a plăţii, nu se circumscrie acesteia, nu poate fi primită. În considerentele hotărârii recurate nu se face nicăieri vorbire despre dispoziţiile art. 1506 - 1509 C. civ.
Curtea de Apel reţine doar faptul că părţile au prevăzut achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei şi că o factură fiscală trebuie să cuprindă şi TVA-ul, dacă părţile sunt plătitoare de TVA, iar imputaţia plăţii din perspectiva organului fiscal se va face potrivit normelor fiscale incidente.
În mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că reclamanta este îndreptăţită la încasarea sumei de 329.072,936 euro, cu titlu de rest de TVA, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză judiciară.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 843 din 12 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 25 iunie 2020.
GGC - NN