Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 25 februarie 2016 A. SRL, în calitate de reclamantă - antreprenor, în contradictoriu cu B. SRL, în calitate de pârâtă -subantreprenor, în temeiul art. 192 şi urm. C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.254.610.22 RON, fără TVA. reprezentând penalităţi de întârziere, calculate potrivit art. 7.1. din Contractul de subantrepriză nr. x din 9 septembrie 2013; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta B. SRL a solicitat, obligarea pârâtei la plata sumei de 405.641,17 RON ce reprezintă penalităţi de întârziere datorate reclamantei de către pârâtă; obligarea reclamantei/pârâtei reconvenţionale la plata către pârâtă a sumei de 1.718.908,77 RON (1.540.125,36 RON - debit restant-preţ neplătit pentru lucrările efectuate + 178.783,41 RON - penalităţi de întârziere calculate până la data de 23 martie 2016 şi care se vor calcula în continuare până la data plaţii efective); iar în temeiul art. 1616 şi urm. din C. civ. să se dispună compensarea sumei de 405.641,17 RON, ce reprezintă penalităţi de întârziere datorate reclamantei de către pârâtă, cu valoarea corespunzătoare din suma (1.718.908,77 RON) pe care le-o datorează reclamanta, iar diferenţa de 1.313.267,6 RON să le fie plătită de către reclamanta-pârâtă reconvenţional conform clauzelor contractuale, obligarea reclamantei-pârâte reconvenţional, la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 478/PI din 24 aprilie 2018, pronunţată de în Dosarul nr. x/2016, a admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, având ca obiect pretenţii; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.068.736,57 RON reprezentând penalităţi de întârziere; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional SC A. SRL, având ca obiect pretenţii; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.718.908,77 RON cu titlu de debit restant şi penalităţi de întârziere, ca urmare, s-au compensat creanţele de mai sus şi în consecinţă a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 349.827,8 RON şi a compensat cheltuielile de judecată.
Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 478/PI din 24 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin Decizia civilă nr. 730/A din 12 noiembrie 2018.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL, în calitate de societate care a absorbit SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material referitoare la compensaţia legală şi trebuia să facă o motivare juridică a deciziei sale şi nu una fundamentată doar pe un punct de vedere contabil, cu nesocotirea incidenţei celorlalte dispoziţii legale în materie.
În opinia recurentei-reclamante pentru a interveni compensarea legală nu sunt obligatorii ordinele de compensare între persoanele juridice, acestea reprezentând doar mijloace sau modalităţi facultative prin care se sting creanţe reflectate în contabilitatea acestora, iar în situaţia facturilor emise de A. şi B. fiind îndeplinite condiţiile referitoare la creanţe, compensaţia s-a produs prin efectul legii.
După prezentarea unor opinii din doctrină şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind compensarea, recurenta-reclamantă a concluzionat că, în ce priveşte compensaţia legală ca mod de stingere a datoriilor, operează în puterea şi efectul legii, în condiţiile în care părţile au datorii reciproce certe, lichide şi exigibile, fără a fi necesar ca vreo autoritate sau instanţa să recunoască incidenţa acestui mod de stingere a datoriei şi poate fi opusă reclamantului de către pârât şi pe calea apărării, iar acest raţionament trebuia aplicat şi de instanţa de apel.
Referitor la penalităţile de întârziere la facturile care se compensează, după reiterarea art. 2.4 din Contractul de subantrepriză nr. x/2013, în opinia recurentei-reclamante compensarea este stabilită de părţi prin contract şi se produce de drept la emiterea facturilor, această prevedere neputând fi modificată unilateral de părţi, experţi, instanţă sau de vreo altă autoritate.
După prezentarea reţinerilor instanţei de apel referitor la motivele de apel invocate, a unor aspecte privind situaţia de fapt privind facturile, extrasele de cont ce fac dovada plăţilor, opiniile separate privind raportul de expertiză contabilă, notele scrise depuse în apel, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a ignorat apărările reclamantei şi probele depuse la dosar nesocotind incidenţa prevederilor art. 478 alin. (2) şi (4) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de control judiciar a aplicat greşit normele de drept material, respectiv cele vizând principiul forţei obligatorii a convenţiilor civile, principiu care se răsfrânge şi asupra clauzelor contractuale privind modul şi condiţiile în care pot fi efectuate plăţile.
Cu privire la ultimele două motive de apel vizând critici asupra expertizelor dispuse în cauză şi alte aspecte procedurale, recurenta susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, în ceea ce priveşte critica privitoare la modul de administrare a probei cu expertiza contabilă şi respingerea de către prima instanţă de judecată a obiecţiunilor apelantei, instanţa de apel apreciază, fără însă să motiveze de ce nu a primit criticile şi apărările reclamantei, ci doar menţionează că instanţa de fond a procedat corect, în baza prevederilor art. 330 şi urm. C. proc. civ.
Se mai arată că, în fapt, neconcordanţele din actele primare privind plăţile şi realizarea lucrărilor au rămas neclarificate, atât de expertize, cât şi de instanţa de fond şi cea de apel.
Recurenta apreciază că preluarea de către instanţa de control judiciar, integral sau doar cu variaţiuni semantice a ceea ce s-a dispus de către instanţa inferioară (în hotărârea apelată, dar şi în încheierile de şedinţă anterioare), nu reprezintă o motivare atunci când există critici concrete în cererea de apel, fără a se arăta, totodată, de ce au fost respinse apărările apelantei.
De asemenea, susţine că instanţa de apel, nu a luat în analiză aceste argumente şi nu a motivat de ce criticile societăţii reclamante nu au putut fi primite, în raport de apărările şi probele existente la dosar.
Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părţilor au fost respinse sau admise parţial, lipsa motivării echivalând cu o nesoluţionare pe fond a acestora.
În fine, arată recurenta - reclamantă, aspectele privitoare la expertize, raportat la modul în care au fost soluţionate de către instanţa de apel, atrag, totodată, şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de control judiciar a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 335 alin. (1), dar şi pe cele ale art. 338 din C. proc. civ.
În contextul celor de mai sus, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel (cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din C. proc. civ.) şi, pe fond, schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 478/2018 pronunţate de Tribunalul Timiş, în sensul admiterii în pateu a cererii reconvenţionale, respectiv, a sumei de 994.704,95 RON (formată din debit în sumă de 963.013 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 31.691,17 RON calculate potrivit clauzelor contractuale), şi compensarea sumelor datorate reciproc; cu obligarea intimate - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, efectuate la fond, apel şi recurs.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei recurate.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a acordat termen la data de 2 aprilie 2020 pentru judecata pe fond, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin Încheierea din data de 2 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) sin Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţa, ulterior cauza fiind repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgenţă.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil analizei recursului trebuie menţionat faptul că în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În raport cu aceste dispoziţii, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat criticile şi apărările reclamantei privind expertiza contabilă dispusă în cauză şi obiecţiunile la aceasta.
Înalta Curte, reţine că pretinsa neanalizare de către instanţa de apel a expertizei contabile nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată în această etapă procesuală, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având plenitudinea de a analiza întregul probatoriu administrat.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest aspect şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. ceea ce în prezenta cauză nu este cazul.
Nesuplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză judiciară nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei şi nici ca un refuz, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi respectiv cel al contradictorialităţii, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor.
Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.
Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Distinct de aceasta, se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, se constată că nu este incidentă niciuna dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva acestui motiv recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la compensaţia legală, considerând că aceasta ar fi trebuit să facă o motivare juridică şi nu una fundamentată doar pe un punct de vedere contabil, cu nesocotirea incidenţei celorlalte dispoziţii legale în materie.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a reţinut în mod corect că pentru a interveni compensarea la care face referire reclamanta, se impunea finalizarea procedurii prin emiterea unui ordin de compensare.
Întrucât reclamanta nu a prezentat un asemenea document, în mod judicios instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Regulamentul din 1999 de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor persoane juridice.
În argumentarea acestui motiv de recurs privind compensarea legală, recurenta-reclamantă prezintă aspecte ale situaţiei de fapt ce a fost stabilită de către instanţele anterioare şi care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului, ştiut fiind faptul că în recurs se analizează hotărârea atacată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate şi nu de netemeinicie.
Nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la interpretarea greşită a normelor de drept material privind forţa obligatorie a contractului reglementată de art. 1270 C. civ., prin faptul că a decis să fie plătită suma solicitată de B. doar pe baza concluziilor expertizei tehnice.
Astfel, se constată că recurenta-reclamantă prin invocarea unor pretinse încălcări ale normelor de drept material, ca de altfel întreaga argumentare a recursului, tinde la o reanaliză a probatoriului administrat, respectiv a rapoartelor de expertiză administrate în cauză şi implicit la o soluţionare pe fond a cauzei, omiţând faptul că se află în etapa procesuală a recursului în care se analizează doar aspectele de nelegalitate şi nu cele de netemeinicie.
Înalta Curte, reţine că aspectele de netemeinicie au fost avute în vedere de instanţa de apel în analiza cauzei, confirmând reţinerile instanţei de fond că între facturile emise de A. SRL şi B. SRL nu a intervenit compensarea legală la data emiterii lor, motiv pentru care a obligat reclamanta la plata sumei de 249.344,78 RON, sumă la care au fost calculate şi penalităţile de întârziere aferente, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală.
Pentru aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL, urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.000 RON cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, în calitate de societate care a absorbit SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 730/A din 12 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9000 RON către intimata-pârâtă SC B. SRL.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2020.
Procesat de GGC - LM