Asupra recursului de faţă;
A. Obiectul cererii introductive:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul S.N. A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 13.578.761,74 RON, reprezentând îmbogăţirea acestuia fără justă cauză, prin achitarea de către reclamant a lucrărilor la pista de decolare-aterizare care se află în proprietatea pârâtului, cu cheltuieli de judecată.
La data de 18 august 2016 şi, respectiv, 22 noiembrie 2016, reclamanta S.N. A. SA şi-a majorat succesiv câtimea pretenţiilor la suma de 13.829.499,02 RON şi, ulterior, la suma de 14.729.499,02 RON.
La data de 30 martie 2017 reclamanta şi-a majorat din nou câtimea pretenţiilor la suma de 15.916.438,21 RON, pentru ca la data de 27 aprilie 2017 reclamanta să depună o nouă precizare a cererii de chemare în judecată prin care şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 16.016.438,31 RON.
B. Hotărârea primei instanţe.
2. Prin Sentinţa civilă nr. 1306/NLP/PI din 18 octombrie 2017 Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanţelor Publice, invocată de Ministerul Finanţelor Publice precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, invocată de Ministerul Transporturilor.
A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.
3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A. SA, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu obligarea intimatului debitor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 - 482 C. proc. civ.
D. Hotărârea instanţei de apel.
4. Prin Decizia civilă nr. 368 din 19 iunie 2018 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva Sentinţei civile nr. 1306 din 18 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2016, având ca obiect pretenţii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
5. Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că art. 1348 C. civ. dispune în sensul că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
Această prevedere legală care consacră caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză (fără just temei) determină inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, în speţă existând un raport juridic între părţile litigante născut prin încheierea unui contract de concesiune, contractul care are ca obiect inclusiv folosirea pistei de aterizare de către concesionar, bun cu privire la care s-au realizat investiţiile de către reclamant.
Instanţa de apel a mai reţinut că apelanta-reclamantă a susţinut ea însăşi existenţa unui temei legal în virtutea căruia lucrările de modernizare ale pistei de aterizare trebuiau a fi suportate de către Statul Român, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998.
Tocmai aceste temeiuri - clauzele contractuale şi dispoziţia legală invocată ca temei al obligaţiei de plată a pârâtului, exclud posibilitatea de exercitare a acţiunii în îmbogăţirea fără just temei, a concluzionat instanţa de apel.
E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.
6. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul SN A. SA, criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
7. Recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit a interpretat instanţa de apel normele de drept, apreciind că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii subsidiare a îmbogăţirii fără just temei, întrucât dispoziţiile H.G. nr. 521/1998 nu conţin referiri la contractul de concesiune pentru recuperarea investiţiilor efectuate în perioada 2012 - 2013 de către recurentul-reclamant asupra pistei de decolare-aterizare.
8. A mai susţinut recurentul-reclamant că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au prevăzut articolele din contractul de concesiune MM/2718 din 1 iunie 2011 în baza cărora să îşi poată recupera însărăcirea suferită de 16.016.438,31 RON, reprezentând investiţii la pista de decolare-aterizare. Ori, răspunderea contractuală are drept temei prevederile din contractul de concesiune încheiat între părţi.
9. Prin urmare, a arătat recurentul-reclamant, pentru ca bunurile de retur ce fac obiectul contractului de concesiune, să fie restituite concedentului în mod gratuit şi liber de orice sarcini este necesar ca reparaţiile sau modernizările să fie efectuate cu surse asigurate integral de la bugetul de stat.
Ori investiţiile efectuate de către recurentul-reclamant la pista de decolare-aterizare care se află în proprietatea pârâtului nu au fost efectuate din sume asigurate de intimatul-pârât de la bugetul de stat, ci din surse proprii ale recurentului-reclamant, intimatul realizând o îmbogăţire fără justă cauză pentru suma de 16.016.438,31 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate.
F. Apărările intimaţilor-pârâţi.
10. Intimaţii-pârâţi Ministerul Transporturilor şi DGRFP Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
11. Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a arătat prin întâmpinarea depusă că în perioada 3 noiembrie 2014 - 12 decembrie 2014 Curtea de Conturi a României a efectuat un control la recurentul-reclamant şi prin Raportul de Control întocmit a dispus ca S.N. A. SA să califice cheltuielile ocazionate de reparaţiile la pista de aterizare-decolare ca şi active ale societăţii, potrivit dispoziţiilor OMFP nr. 3055/2009.
G. Considerentele instanţei de recurs.
12. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
13. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
14. După cum au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar, recurentul-reclamant a fost înfiinţat prin H.G. nr. 521/1998, cu modificările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, "Bunurile proprietate publică de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, reprezentând piste de decolare-aterizare, căi de rulare, platforme de îmbarcare-debarcare, precum şi terenurile de sub acestea, aflate în administrarea Regiei Autonome Aeroportul Internaţional Timişoara se concesionează de către Ministerul Transporturilor Aeroportului Internaţional Timişoara, în condiţiile legii".
Potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 521/1998, "Contravaloarea bunurilor proprietate publică nu se regăseşte în valoarea capitalului social al Aeroportului Internaţional Timişoara" dar, potrivit alin. (5) al art. 2, "Veniturile rezultate din exploatarea bunurilor proprietate publică, concesionate Aeroportului Internaţional Timişoara, se constituie venituri proprii ale acesteia".
Între părţi a fost încheiat, în condiţiile H.G. nr. 521/1998, contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, contractul care stipulează în art. 7 alin. (19):
"Concesionarul are obligaţia de a respecta toate celelalte obligaţii legate de bunurile ce fac obiectul prezentului contract prevăzut de H.G. nr. 521/1998".
Rezultă că prevederile convenţiei părţilor se completează cu prevederile H.G. nr. 521/1998.
Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, "Crearea de noi bunuri proprietate publică, dezvoltarea şi modernizarea celor existente în scopul extinderii şi modernizării activităţii Aeroportului Internaţional Timişoara se asigură integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor. Obiectivele de investiţii respective se aprobă prin hotărâre a Guvernului".
În perioada 2012 - 2013 recurentul-reclamant a realizat investiţii/lucrări de modernizare la pista de decolare-aterizare (care constituie domeniul public al Statului Român şi potrivit Legii nr. 213/1998) - atât în temeiul convenţiei părţilor (art. 5 alin. (4) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001), cât şi în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 521/1998, dispoziţii în temeiul cărora concesionarul are atât dreptul de a încheia contracte economice cu terţii pentru valorificarea în condiţii de eficienţă a exploatării obiectivelor concesiunii, dar, totodată, şi obligaţia de a mări valoarea bunurilor concesionate şi exploatate, prin lucrări de modernizare, îmbunătăţiri, etc., potrivit obiectivelor stabilite de către concedent, pentru satisfacerea interesului public şi îndeplinirea obiectului de activitate (art. 22 din H.G. nr. 521/1998).
În mod corect au reţinut instanţele de fond şi de apel că lucrările contractate de către recurentul-reclamant au avut la bază acordul Statului Român, prin reprezentantul său în AGEA Aeroportului Internaţional Timişoara, (hotărârea AGEA AIT-TV nr. 2 din 13 mai 2012), cât şi în cadrul Consiliului de Administraţie al AIT - TV, prin Decizia nr. 2 din 27 martie 2012, decizia emisă tocmai în baza contractului de concesiune.
Aşadar, nu se poate primi susţinerea recurentului-reclamant în sensul că investiţiile/lucrările de modernizare a bunurilor aparţinând în proprietate Statului Român, dar care se află în folosinţa recurentului-reclamant, în baza contractului de cesiune încheiat pe o perioadă de 49 de ani, ar fi fost efectuate în afara unui acord contractual, recurentul-reclamant neputând administra şi exploata domeniul public al statului decât în baza contractului de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor.
Aceasta este de fapt, şi esenţa dreptului de concesiune.
În acord cu prevederile contractuale, investiţia efectuată, îmbunătăţirile aduse bunurilor, crearea de noi bunuri proprietate publică, modernizarea celor existente, acestea intră în obiectul concesiunii în mod automat (art. 8 alin. (3) din Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001).
În acest context, în mod corect au considerat instanţa de fond, cât şi instanţa de apel că recurentul-reclamant nu poate uzita de actio in rem verso, care reprezintă ultimul şi singurul remediu, atunci când nu există nici un alt temei (legal sau contractual), prin care cel ce se pretinde a fi sărăcit să poată înlătura consecinţele injuste ale unui fapt ilicit, dar care lui i-a produs un prejudiciu, îmbogăţind în egală măsură, în mod injust şi neimputabil, pe altul.
Rezultă, astfel cum a decis legiuitorul prin art. 1348 C. civ., că acţiunea pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză are un caracter subsidiar, nefiind admisibilă dacă poate fi exercitată o altă acţiune pentru indemnizarea prejudiciului suferit.
Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, că instanţa de apel a aplicat corect norma juridică la situaţia de fapt reţinută de către instanţă, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cât priveşte recuperarea cheltuielilor efectuate de către recurentul-reclamant, pe baza acordului contractual, în condiţiile explicate anterior, în contextul legal şi contractual care reglementează raporturile juridice dintre părţi, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 1705/2006, act normativ evocat de către părţi, în cazul bunurilor reprezentând imobilizări finalizate, efectuate din surse proprii de finanţare, acestea vor fi cuprinse în inventarul bunurilor din domeniul public al statului "după recuperarea amortizării investiţiei, respectiv la expirarea duratei normale de utilizare, a contractului de concesiune sau de închiriere, potrivit prevederilor legale în vigoare, în baza unui act normativ adoptat în acest sens".
Aşa fiind, după cum au arătat şi instanţa de fond şi instanţa de apel, faptul că prin emiterea Raportului de Control întocmit de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Timiş, nr. 10.045 din 12 decembrie 2014, urmare a controlului efectuat în perioada 3 noiembrie 2014 - 12 decembrie 2014 la recurentul-reclamant, s-a stabilit că toate sumele achitate de către recurentul-reclamant nu reprezintă cheltuieli deductibile, ci acestea trebuie incluse în valoarea activului respectiv, sporindu-i astfel valoarea, nu prezintă relevanţă, atâta timp cât, potrivit art. 16 alin. (2) din contractul de concesiune recurentul-reclamant avea obligaţia să ţină separat evidenţa contabilă atât pentru bunurile de retur, cât şi pentru bunurile proprii, iar recuperarea cheltuielilor se efectuează în modalităţi legale specifice.
15. Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.N. A. SA împotriva Deciziei civile nr. 368 din 19 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 25 iunie 2020.
Procesat de GGC - LM