Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B.., succesoare a Cabinetului de Insolvenţă C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 295.136,3 RON, reprezentând despăgubiri şi la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1644 din 22 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalului Harghita a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.., succesoare a Cabinetului de Insolventa C.; a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 3600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termenul legal, reclamantul A..
Prin decizia civilă nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1644 din 22 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Harghita.
Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei menţionate, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării, admiterea apelului, anularea sentinţei menţionate şi rejudecarea fondului cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru, atât cele achitate prima instanţă şi din apel, cât şi cele ocazionate de soluţionarea recursului.
A invocat, în drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
Apreciind că recursul formulat este admisibil, a susţinut că în cauză sunt incidente motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., atât în privinţa deciziei pronunţate de instanţa de apel, cât şi în ceea ce priveşte sentinţa instanţei de fond.
A arătat, în concret, că atât instanţa de fond, cât şi instanţa învestită cu soluţionarea apelului au omis să analizeze toate argumentele invocate de recurentul-reclamant, situaţie în care hotărârea pronunţată nu poate fi considerată ca fiind în concordanţă cu prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
A menţionat că motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, fiecare dintre părţi având dreptul ca observaţiile şi argumentele aduse să fie examinate în mod efectiv.
Recurentul-reclamant a menţionat că, astfel cum a arătat şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în paralel cu emiterea actelor administrativ-fiscale emise, la data de 15.04.2013, organul fiscal a sesizat organele de urmărire penală privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către administratorul societăţii D. S.R.L., plângere în urmă căruia s-a format dosarul de urmărire penală nr. 102/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.
Prin Ordonanţa de clasare din 4 septembrie 2014 emisă în dosarul de urmărire penală, s-a dispus clasarea cauzei, constatându-se că recurentul-reclamant a achitat integral prejudiciul pretins, în sumă de 85.488 RON, astfel cum rezultă din chitanţa seria x nr. x din 15 iulie 2014, emisă de Trezoreria operativă a Municipiului Miercurea Ciuc.
Ca atare, la cererea instanţei, organul fiscal a transmis Adresa nr. x din data de 10 noiembrie 2015, din care rezultă că suma iniţial pretinsă în cadrul procedurii de insolvenţă, de 243.555 RON, s-a diminuat la suma totală de 158.067 RON.
Cu toate acestea, Tabelul definitiv consolidat al creanţelor nr. 1395, întocmit la 4 iulie 2014 de către administratorul judiciar nu a fost rectificat, rămânând menţionată suma totală de 283.416,59 RON, care cuprindea şi creanţa stinsă prin plată, în sumă de 85.488 RON.
În concluzie, a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la analizarea argumentelor recurentului-reclamant privind aspectul arătat.
Sub un alt aspect, a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, a arătat că aspectele deduse judecăţii în dosarul nr. x/2013, ce privesc atragerea răspunderii personale a administratorilor statutari, nu au legătură cu cele din prezenta cauză, în care se discută răspunderea juridică şi patrimonială a practicianului în insolvenţă.
Arătând că prin decizia nr. 54 din 19 iunie 2013 a fost respinsă contestaţia formulată de recurent împotriva Raportului de inspecţie fiscală generală nr. F-HR 240/11.04.2013 şi Deciziei de impunere x/11.04.2013, a menţionat că a formulat şi o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea actelor menţionate, formându-se dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Harghita.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 1666 din 22 mai 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Harghita, dreptul de administrare al recurentului-reclamant a fost ridicat, Tribunalului Harghita a admis excepţia nulităţii acţiunii introductive invocată de D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Harghita şi, prin sentinţa civilă nr. 2598 din 30 iunie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Harghita, a anulat cererea de chemare în judecată.
A mai arătat că, în mod nelegal a reţinut instanţa de fond că:
"nu poate fi imputată lichidatorului judiciar neînsuşirea unei acţiuni în contencios administrativ şi fiscal atât timp cât lichidatorul nu deţine şi nu are acces la probele pe care aceasta se fundamentează."
Precizând că lichidatorul judiciar avea la dispoziţie toate mijloacele necesare şi avea obligaţia cunoaşterii litigiului şi a probelor, a menţionat că acesta nu putea să se prevaleze de propria culpă, iar instanţa nu putea să reţină neglijenţa lichidatorului pentru a "ierta" un malpraxis de necontestat.
Cu toate acestea, într-un mod absolut inexplicabil, instanţa de apel a apreciat că cel care şi-a invocat propria culpă ar fi fost recurentul-reclamant.
A considerat că instanţa a ignorat normele de drept material, atât în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, cât şi cele care reglementează activitatea practicianului în insolvenţă.
Intimata-pârâtă B.. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de către recurentul-reclamant, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat. A solicitat, totodată, judecarea cauzei în lipsă, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care acesta a considerat că recursul declarat este admisibil şi, de asemenea, a reiterat aspectele susţinute în cadrul căii de atac declarate.
În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursului, în cuprinsul căruia s-a apreciat că susţinerile formulate de recurentul-reclamant se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi s-a precizat că recursul este admisibil în principiu.
Potrivit dispoziţiilor instanţei cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2020, raportul asupra admisibilităţii recursului a fost comunicat părţilor din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.
Recurentul-reclamant a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, solicitând instanţei să aibă în vedere că, în cauză, este incident atât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a precizat şi argumentat în cererea de recurs.
Prin încheierea din 15 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B.., reţinându-se că litigiul nu este supus căilor de atac reglementate de legea insolvenţei, fiind vorba de o acţiune întemeiată pe dreptul comun suspusă căii de atac a recursului.
S-a admis în principiu recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 26 iunie 2020, cu citarea părţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.
Întrucât instanţa de recurs realizează exclusiv un control de legalitate, nu şi de temeinicie a hotărârii recurate, Înalta Curte nu va proceda verificarea situaţiei de fapt deja stabilite şi nici la reaprecierea materialului probator al cauzei - atribuţie exclusivă a instanţelor de fond - către care tinde recurentul prin amplele referiri la probele cauzei, probe care, în opinia sa, ar fi impus o altă concluzie în verificarea condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale; în plus, nu vor putea fi analizate nici susţinerile recurentului ce vizează soluţia pronunţată de prima instanţă.
Recurentul-reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Singura critică de nelegalitate care poate fi suspusă analizei în prezentul recurs este cea încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât instanţa de apel a omis să analizeze toate argumentele invocate de reclamant, respectiv cele referitoare la faptul că Tabelul definitiv consolidat al creanţelor nr. 1395, întocmit la 4 iulie 2014 de către administratorul judiciar nu a fost rectificat, rămânând menţionată suma totală de 283.416,59 RON, care cuprindea şi creanţa stinsă prin plată, în sumă de 85.488 RON.
Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă.
În plus, în rejudecarea fondului în apel, curtea de apel a făcut o corectă analiză a condiţiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a lichidatorului judiciar, analizând obiectul cererii, susţinerile părţilor, arătând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată şi argumentele juridice pentru care s-a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor reclamantului împotriva pârâtei B..
Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată; de asemenea, instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât, decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
Contrar celor susţinute de către recurent, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune a se răspunde tuturor argumentelor invocate de părţile cauzei, întrucât instanţa poate răspunde prin intermediul unor considerente comune acelor argumente esenţiale sau determinante pentru soluţionarea cauzei, invocate de părţi, adică a acelora care pot conduce fie la admiterea pretenţiilor, fie la respingerea acestora.
Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO, dreptul la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenţie, include, în esenţă, obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iunie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Având în vedere că recurentul a invocat în cadrul acestor susţineri şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o atare critică este pur formală, întrucât nu au fost indicate regulile de procedură încălcate a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, atare ipoteză normativă nefiind detaliată prin motivele de recurs.
Se constată că recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
În condiţiile în care legiuitorul, prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., lasă la libera apreciere a judecătorului evaluarea probelor şi stabilirea, pe baza lor, a situaţiei de fapt deduse judecăţii, nu există temei spre a se reţine că modalitatea în care, prin decizia recurată, au fost interpretate înscrisurile administrate ca mijloace de probă ar fi de natură a evidenţia o încălcare sau aplicare greşită a legii, în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
Se cuvine a fi observat că, deşi a susţinut că instanţa de apel a ignorat normele de drept material atât în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, cât şi cele care reglementează activitatea practicianului în insolvenţă, cu consecinţe în planul unei aplicări greşite a legii, recurentul nu a identificat în concret normele de drept material pe care le consideră încălcate, ci se limitează la a face o afirmaţie cu caracter abstract sub acest aspect.
Or, o astfel de afirmaţie critică nu poate fi privită decât ca una ce are un caracter pur formal, absenţa din conţinutul acesteia a oricărei indicaţii referitoare la norma de drept material pretins încălcată fiind de natură a lipsi de fundament o analiză referitoare la vicii de nelegalitate de natura celor care atrag incidenţa cazului de casare invocat.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2020.