Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020
Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 754.325,46 RON, aferentă perioadei trimestrul I 2014 - trimestrul II 2017, reprezentând cheltuieli de depozitare a 420 de colete ce conţin tehnica de calcul necesara combinatului B. Krivoi Rog Ucraina, precum şi la plata obligaţiilor ce vor deriva din convenţiile anuale care se vor încheia între pârât şi societatea reclamantă cu privire la depozitarea tehnicii de calcul pentru combinatul B. Krivoi Rog Ucraina până la finalizarea activităţii pe relaţia Krivoi Rog.
Pârâtul Ministerul Economiei a depus note scrise prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii motivat de faptul că, relativ la cheltuielile de depozitare a utilajelor aflate în ţară şi nelivrate în şantier, părţile au convenit să se încheie ulterior un act adiţional (care nu a fost încheiat până la data formulării cererii de chemare în judecată), iar în lipsa acestuia, pârâtul nu poate fi obligat la plata respectivelor cheltuieli, şi relativ la capătul doi de cerere, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor. Prin încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2017, instanţa a apreciat că argumentele invocate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii reprezintă apărări pe fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 401/2018 din 14 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, cu titlu de cheltuieli de depozitare şi a sumei de 11.148,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Economiei, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiilor inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat.
Prin decizia civilă nr. 1946 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Economiei împotriva sentinţei primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:
Recurentul-pârât afirmă că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat a fi neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată prin motivele de apel pe considerentul lipsei identităţii de obiect între dosarul nr. x/2015 şi prezentul dosar. Se mai afirmă că prin sentinţa nr. 7274 din 21 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a soluţionat şi cererile conexe, înregistrate iniţial sub nr. x/2015 şi y/2014, această sentinţă rămânând definitivă în urma pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti a deciziei nr. 346A din 16 februarie 2017.
Prin dispozitivul sentinţei nr. 7274 din 21 decembrie 2015, arată recurentul-pârât, instanţa l-a obligat pe acesta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de depozitare a unui număr de 420 de colete cu tehnică de calcul pentru combinatul Krivoi Rog Ucraina, precum şi la plata sumei de 62.747,67 RON, reprezentând rata inflaţiei, stabilind astfel cu putere de lucru judecat că Ministerul Economiei are de plătit contravaloarea cheltuielilor de depozitare pentru 14 trimestre, începând cu trimestrul IV 2011.
În opinia recurentului-pârât, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material întrucât exista identitate de obiect între dosarul nr. x/2015 şi prezentul dosar în ceea ce priveşte pretenţiile intimatei-reclamante pentru anul 2014 şi trimestrul I 2015.
În drept, recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care recursul a fost considerat admisibil în principiu prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod.
Prin încheierea din 8 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 4 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul -pârât Ministerul Economiei împotriva deciziei nr. 1946 din 12 octombrie 2018 şi s-a fixat termen de judecată la 24 martie 2020, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică. La acest termen, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părţilor.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin memoriul de recurs, nu au fost formulate critici care să poată fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate invocat, întrucât recurentul-pârât nu a indicat nicio normă de drept material care să fi fost greşit interpretată sau aplicată de instanţa de apel.
Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs, partea a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat şi mai reţine că aceste susţineri pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respectiv încălcarea autorităţii de lucru judecat. În mod subsecvent, se observă că, deşi prin motivele de apel, recurentul-pârât a invocat atât excepţia autorităţii de lucru judecat, cât şi excepţia inadmisibilităţii, iar instanţa de apel a respins apelul din perspectiva ambelor motive, în cadrul prezentului recurs se invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel numai referitor la soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Astfel, restul aspectelor au fost soluţionate cu caracter definitiv prin decizia recurată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. s-a susţinut că există identitate parţială de obiect între dosarul nr. x/2015 şi prezentul dosar în sensul că prin sentinţa nr. 7274 din 21 decembrie 2015 s-a dispus obligarea recurentului-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de depozitare a unui număr de 420 de colete pentru o perioadă de 14 trimestre, incluzând anul 2014 şi primul trimestru din anul 2015, iar prin cererea de chemare în judecată formulată în cauza de faţă, se solicită obligarea recurentului-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de depozitare a unui număr de 420 de colete aferente perioadei trimestrul I 2014 - trimestrul II 2017.
Critica este nefondată. Conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect". Văzând considerentele sentinţei mai sus menţionate, Înalta Curte reţine că Tribunalul Bucureşti a avut în vedere pretenţiile reprezentând cheltuieli de depozitare aferente perioadei trimestrul IV 2011-trimestrul IV 2013 şi nu şi pe cele aferente perioadei trimestrul I 2014 - trimestrul I 2015, care sunt incluse în obiectul cererii de chemare în judecată din prezentul dosar. Rezultă că sumele solicitate în cele două dosare se referă la perioade diferite şi că aceste perioade nu se suprapun astfel cum susţine recurentul-pârât. Ca urmare, nu există identitate de obiect între cele două acţiuni, astfel cum a menţionat şi instanţa de apel, arătând că nu se poate reţine că suma acordată în primul dosar ar acoperi, în parte, pretenţiile din prezentul litigiu.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri împotriva deciziei civile nr. 1946 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezii aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri împotriva deciziei civile nr. 1946 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 RON, reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.