Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020
Asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., reprezentată legal prin părinţii: B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:
- 5.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlul de daune materiale, reprezentând prejudiciul material suferit de către reclamanta in urma vătămărilor rezultate din accidentul rutier a cărei victima a fost;
- 100 000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlul de daune morale, reprezentând prejudiciul de ordin moral constând în traumele fizice şi psihice suferite consecinţa a evenimentului rutier;
- penalizări de 0,2%/zi de întârziere calculata pentru sumele reprezentând daune materiale si daune morale începând cu data introducerii prezentei cereri şi până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că în data de 05.08.2016, pe raza localităţii Craiova, str. x x, în timp ce traversa regulamentar, pe marcajul pietonal, a fost victima unui accident rutier, soldat cu vătămarea corporală a reclamantei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, 1376, 1381, 1385, 1386, 1387, 1388, 1389, 1391 din C. civ., art. 2223 şi urm. C. civ., Legea 136/1995, Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 08.05.2018 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenienta E.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro daune morale şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii, a fost respinsă in rest cererea de chemare in judecată, ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta în cuantum de 1.000 RON.
În considerentele sentinţei instanţa de fond a reţinut că accidentul rutier a avut loc din culpa exclusivă a intervenientei forţate, E., că potrivit art. 481 alin. (2) teza I din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, iar conform dispoziţiilor art. 49 din aceeaşi lege, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.
Conform art. 53 din Legea nr. 136/1995, prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.
Potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, iar limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, pentru accidente produse în anul 2011, sunt la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României.
Instanţa de fond a reţinut că, pentru angajarea răspunderii civile în sarcina pârâtei societate de asigurări, abilitată să practice asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie, este necesar a fi întrunite în persoana intervenientului forţat condiţiile pentru angajarea răspunderii delictuale, în conformitate cu art. 998 şi art. 999 C. civ., respectiv săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta comisă şi prejudiciul realizat, precum şi vinovăţia făptuitorului, aşa încât instanţa va proceda în continuare la analiza cu privire la existenţa cumulativă a acestor elemente.
S-a apreciat că fapta ilicită există şi constă în încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, întrucât intervenientul forţat nu a respectat dispoziţiile art. 51 din O.U.G. nr. 195/2002.
De asemenea, există şi vinovăţia intervenientului forţat în comiterea faptei ilicite, care a fost stabilită şi recunoscută de intervenient în cursul urmăririi penale, fără să se fi administrat probe în sens contrar.
Instanţa a reţinut că există şi prejudiciul şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât, în urma accidentului produs datorită faptei ilicite a intervenientului forţat, a rezultat vătămarea corporală a reclamantei, vătămare ce a necesitat 70 zile de îngrijiri medicale.
În ceea ce priveşte daunele materiale datorate de asigurător, s-a avut în vedere că art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010 prevede că, în caz de vătămare corporală, asigurătorul acordă despăgubiri pentru eventualele cheltuieli prilejuite de accident, probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu poate acorda pe bază de simplă apreciere daune materiale pentru aceste cheltuieli, iar, în speţă, reclamanta nu a dovedit cu documente justificative cheltuielile pretinse în sumă de 5.000 euro.
În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a reţinut că această vătămare corporală a determinat în mod evident şi suportarea de către reclamanta a unor dureri fizice inerente şi a unor suferinţe psihice decurgând atât direct din vătămare, cât şi din procedurile medicale urmate.
De asemenea, instanţa a apreciat că această vătămare corporală a determinat şi suportarea de către reclamantă a unor dureri fizice inerente perioadei de convalescenţă până la momentul refacerii, precum şi a unor suferinţe psihice decurgând din restrângerea vieţii sociale în această perioadă, care, la fel, sunt de domeniul evidenţei.
În ceea ce priveşte prejudiciile morale constatate, instanţa a reţinut că, potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
În aceste sens, raportându-se la doctrină şi la practica judiciară în materie, instanţa a reţinut că scopul sumei de bani destinate a compensa prejudiciul corporal este acela de a uşura situaţia victimei, de a atenua consecinţele faptei prejudiciabile, de a o face să revină la o stare de echilibru, iar suportul acordării de despăgubiri pentru daunele morale provocate ca urmare a vătămării corporale rezidă în ideea de compensare. Prin acordarea de despăgubiri într-un cuantum adecvat, vătămarea şi suferinţa provocate, chiar dacă nu pot fi suprimate, respectiv şterse din memoria afectivă, pot fi într-o anumită măsura atenuate, aplanate, astfel încât să i se poată oferi victimei o satisfacţie compensatorie.
Instanţa a mai reţinut că despăgubirile pentru daune morale trebuie să aibă o importantă semnificaţie sub aspectul cuantumului sumelor acordate şi, deşi nu trebuie să fie o sursă de înavuţire, nu trebuie să fie exagerate faţă de prejudiciul moral suferit, cum afirmă şi pârâta, totuşi despăgubirea trebuie să fie efectivă, rezonabilă, iar nu pur simbolică, compensarea prejudiciului neefectuându-se prin faptul obligării la plată în sine, ci prin chiar suma de bani acordată, care trebuie să aibă o capacitate de a diminua întrucâtva suferinţele sau frustrările trăite de victimă, astfel cum s-a statuat atât în doctrină, cât şi în practica judiciară în materie.
Prin urmare, reţinând că, deşi a existat o vătămare corporală care a necesitat 70 zile de îngrijiri medicale, timp în care reclamanta a suportat dureri fizice şi suferinţe psihice, precum şi o restrângere a vieţii sociale şi a posibilităţilor de a efectua diferite activităţi specifice vârstei de 16 ani, totuşi, această diminuare datorată vătămării este redusă, iar vătămarea nu a cauzat nicio infirmitate, în vreme ce restrângerea vieţii sociale este şi ea, de asemenea, minimă.
În consecinţă, ţinând seama de aceste criterii concrete reţinute în cauza de faţă, instanţa constatat că suma de 100.000 euro pretinsă de reclamantă este exagerată, întrucât pentru a compensa prejudiciile morale suferite de reclamanta este suficientă suma de 20.000 euro, pretenţiile reclamantei fiind neîntemeiate pentru diferenţa până la totalul sumei solicitate cu acest titlu.
În raport de cele arătate, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele legale cuprinse în art. 998-999 din C. civ., pentru angajarea răspunderii delictuale a intervenientului forţat, astfel că, în baza art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul RCA, respectiv pârâta este ţinută să achite despăgubirile pentru prejudiciul de care asiguratul său răspunde în baza legii.
Referitor la penalităţile de întârziere, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii."
În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat acordat proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului declarat şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii introductive de instanţa, astfel cum aceasta a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta a arătat că un prim motiv de apel vizează soluţia instanţei de fond cu privire la obligarea paratei la plata daunelor materiale reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat.
Astfel, apelanta a arătat că, în primul rând, în mod greşit prima instanţă a reţinut că, potrivit normei speciale incidente, daunele materiale nu pot fi probate decât prin înscrisuri, iar in al doilea rând, contrar înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ca nu ar fi făcut dovada avansării sumelor solicitate.
Apelanta a învederat că norma speciala incidentă in cauza, raportat la momentul producerii accidentului, este Norma CSA Nr. 23/2014, şi nu Ordinul CSA Nr. 5/2010, la care in mod greşit a făcut trimitere instanţa de fond, art. 26 alin. (1) din Norma CSA Nr. 23/2014 prevăzând posibilitatea persoanei păgubite, de a-si dovedi pretenţiile formulate prin orice mijloc de probă
În opinia apelantei, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente şi atunci când i-a respins proba testimoniala solicitată, atât prin cererea introductivă, cat şi prin cererea de încuviinţare probe.
În plus, apelanta a arătat că, în faţa instanţei de fond, a depus înscrisuri doveditoare (facturi, chitanţe, bonuri fiscale), însumând 13.619 RON.
Al doilea motiv de apel invocat de apelantă a vizat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligata pârâta cu titlu de daune morale, apelanta considerând că instanţa de fond a făcut o greşita apreciere a cuantumului sumei la care a obligată pârâta cu acest titlu.
Din această perspectivă, apelanta a invocat greşita interpretare a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de fond, susţinând că în mod greşit s-ar fi reţinut că vătămările corporale pe care le-a suferit ar fi necesitat doar 70 de zile de îngrijiri medicale, în condiţiile în care, din concluziile raportului de expertiză medico legală întocmit în cauză, rezultă ca numărul total de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor suferite este de 110 zile.
Referitor la aspectul probatoriului administrat in vederea dovedirii prejudiciilor de ordin moral suferite, apelanta a susţinut că a fost prejudiciată prin respingerea cererii sale de administrare a probei testimoniale, cu toate ca a indicat teza probatorie în cuprinsul cererii de încuviinţare a acestui mijloc de probă.
În ceea ce priveşte motivarea soluţiei cu privire la acest capăt de cerere, apelanta a considerat că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a situaţiei de fapt, reţinând printre altele că, deşi a suferit "o restrângere a vieţii sociale şi a posibilităţilor de a efectua diferite activităţi specifice vârstei de 16 ani, totuşi aceasta diminuare datorată vătămării este redusă, iar vătămarea nu a cauzat nicio infirmitate, în vreme ce restrângerea vieţii sociale este şi ea de asemenea minimă."
Apelanta a mai subliniat că, deşi daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, cu toate acestea, în materie, operează principiul reparaţiei integrale, în raport de care, aceasta reparaţie nu constituie in niciun caz o îmbogăţire fără just temei.
Apelanta a solicitat instanţei să constate că, prin raportare la natura valorilor lezate, măsură în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsură in care a fost afectata situaţia familială, profesională, socială, apreciază ca instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a dramei suferite de ea.
Totodată, apelanta a invocat şi practica judiciară privind speţe similare.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, care a vizat momentul de la care instanţa de fond a înţeles să oblige pârâta la plata penalităţilor de întârziere, apelanta a învederat ca textul de lege la care face trimitere instanţa de fond nu este cel incident in cauză, acesta din urmă fiind art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF Nr. 23/2014, nicidecum O.U.G. nr. 54/2016, iar momentul de la care pârâta datorează penalităţile prevăzute de către legiuitor prin dispoziţiile legale anterior amintite este momentul introducerii cererii de chemare in judecată şi nu cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, prin care este obligată pârâta la plata acestora, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Referitor la cel de-al patrulea motiv de apel, care a vizat diminuarea nejustificată a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, la care a fost obligată pârâta, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
Ultima critică pe care apelanta a adus-o sentinţei apelate a vizat nesocotirea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.
Prin decizia civilă nr. 2558 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta A., prin reprezentant legal B., împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 8 mai 2018, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă şi a sumei de 13.954,24 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, aferente acestei sume, calculate de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri şi până la data plăţii efective, a fost obligată pârâta la plata integrală a onorariului de avocat în cuantum de 4.500 RON către reclamantă, a fost dată în debit pârâta cu suma de 3.744,31 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată statului.
Instanţa de apel a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate şi a fost obligată intimata la plata către stat a sumei de 401,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).
Totodată, a fost obligată intimata la plata către reclamantă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod greşit, consideră instanţa de apel, tribunalul a respins integral cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, întrucât potrivit art. 26 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma CSA Nr. 23/2014, privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. d) au caracter special faţă de cele ale art. 26 alin. (1) din aceeaşi Normă, primele urmând a fi aplicate cu prioritate, în respectarea principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, s-a arătat, art. 26 alin. (1) din Norma CSA Nr. 23/2014 se referă la despăgubiri, în general, acoperind atât noţiunea de daune materiale, cât şi pe cea de daune morale, în timp ce art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma 23/2014 face distincţie între aceste două tipuri de daune, prevăzând cerinţe suplimentare pentru acordarea fiecărei categorii de daune, astfel cum sunt acestea enumerate la lit. a)-f).
Curtea a considerat că numai prin administrarea probei cu înscrisuri, apelanta avea posibilitatea de a-şi proba aceste pretenţii (daunele materiale), acesta fiind şi motivul pentru care instanţa de apel i-a respins ca inadmisibilă proba testimonială solicitată inclusiv în dovedirea daunelor materiale.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea a procedat, ea însăşi, la reevaluarea probatoriului administrat, având în vedere că, prin apelul formulat, reclamanta a susţinut caracterul dovedit al daunelor materiale solicitate, constatând că s-a făcut dovada de către apelanta-reclamantă a unui prejudiciu cert, aflat în legătură de cauzalitate cu accidentul rutier din data de 05.08.2016, în cuantum de 13.954,24 RON, în această limită urmând a fi schimbată soluţia primei instanţe cu privire la daunele materiale.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de apel, care a vizat cuantumul daunelor morale, cercetând considerentele primei instanţe, precum şi probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că suma de 20.000 Euro acordată cu titlu de daune morale este proporţională cu prejudiciul suferit de către reclamantă, solicitarea apelantei de majorare a acestei sume fiind neîntemeiată.
Instanţa a mai reţinut că, întrucât pârâta nu a înţeles să formuleze cale de atac împotriva sentinţei civile pronunţate de tribunal, soluţia primei instanţe privind obligarea sa la plata sumei de 20.000 Euro, cu titlu de daune morale a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi repusă în discuţie, în baza apărărilor formulate prin întâmpinare, pârâta achiesând la hotărârea primei instanţe.
Referitor la momentul de la care pârâta poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere aferente despăgubirilor, Curtea a reţinut că temeiul pentru acordarea acestora îl constituie art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma CSA 23/2014, potrivit cărora, "despăgubirea se plăteşte de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească", având în vedere că acest text este incident pentru ipoteza în care se ajunge la un litigiu, care urmează a fi tranşat de către o instanţă judecătorească.
În plus, în opinia instanţei, refuzul asigurătorului de a achita despăgubirile solicitate de apelantă în cuantumul pretins de aceasta nu a fost nici abuziv şi nici nejustificat, având în vedere concluzia instanţei în sensul că aceasta ar fi îndreptăţită la daune morale de 20.000 Euro, deşi a solicitat 100.000 Euro.
Astfel, Curtea a considerat că, în mod corect, prima instanţă a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu menţiunea că pârâta va fi obligată şi la plata penalităţilor aferente daunelor materiale, având în vedere caracterul accesoriu al acestei cereri.
Referitor la diminuarea onorariului de avocat de către prima instanţă de la 4.500 RON la 1.000 RON, Curtea a considerat că în mod neîntemeiat s-a dispus o asemenea reducere, instanţa raportându-se exclusiv la admiterea în parte a pretenţiilor reclamantei.
Curtea a reţinut că, în mod neîntemeiat prima instanţă a decis reducerea onorariului de avocat de la 4.500 RON la 1.000 RON, având în vedere criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi cele din Statutul profesiei de avocat, anume: complexitatea cauzei, durata cazului, timpul şi volumul de muncă solicitata pentru executarea mandatului primit (a fost întocmită cerere de chemare în judecată, cerere de ajutor public judiciar, răspuns la întâmpinare, concluzii scrise), reprezentantul reclamantei fiind prezent la toate termenele de judecata, valoarea pretenţiilor.
Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, că "acestea urmează sa fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost in mod real făcute, in limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi muncii depuse de avocat (cauza Nielsen şi Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabou şi Pârcălab împotriva României, cauza Almeida, Garret si alţii contra Portugaliei).
Cât priveşte omisiunea primei instanţe de a obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată (constând in taxa judiciară de timbru datorată de reclamantă corespunzător pretenţiilor admise şi de care reclamanta a fost scutită), instanţa a apreciat că o asemenea cerere este întemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora, "Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume."
La 7 martie 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2558 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a formulat o singură critică de nelegalitate pe care a subsumat-o art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta vizând faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 din perspectiva stabilirii momentului de la care asigurătorul este obligat la plata penalităţilor de întârziere de 0.2% pe zi, calculate la debitul principal reprezentat de indemnizaţia de asigurare. Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici a vizat următoarele aspecte:
S-a arătat că instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile art. 37 alin. (4) teza a 2-a din Norma nr. 23/2014, ignorând incidenţa în cauză a celorlalte prevederi ale aceluiaşi articol. Totodată, s-a subliniat că prevederile art. 37 alin. (4) teza a 2-a din Norma A.S.F. nr. 23/2014 au fost reglementate de către legiuitor în considerarea situaţiei prevăzute la art. 46 din aceeaşi normă.
Recurenta-reclamantă a precizat că intimata-pârâtă ar fi trebuit ca în termen de maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei să procedeze la plata despăgubirii. Astfel, recurenta consideră că, în speţă, nu se impunea recurgerea la forţa coercitivă a statului, raportat şi la faptul că nu sunt incidente prevederile art. 46 şi nici cele ale art. 37 alin. (4) teza a 2-a din Norma nr. 23/2014.
În opinia recurentei, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (4) prima teza din Norma A.S.F. nr. 23/2014, deoarece există un dosar de daună deschis, iar prin cererea de despăgubire depusă la dosarul cauzei au fost stabilite atât existenţa, cât şi întinderea prejudiciului suferit, obligaţia intimatei-pârâte devenind astfel certă şi exigibilă din momentul în care aceasta şi-a exprimat în mod neîndoielnic refuzul de a-şi executa obligaţia legală, care-i incumbă în calitate de asigurător de răspundere civilă auto, respectiv aceea de a plăti indemnizaţia de asigurare, aspect de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 38 din Norma nr. 23/2014.
Consideră recurenta că, dacă s-ar merge pe raţionamentul instanţei de apel, textul de lege care reglementează obligarea asigurătorului la plata unor penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor sale ar fi lipsit de eficacitate întrucât, în atare situaţii, asigurătorii ar avea tot interesul să soluţioneze toate cererile de despăgubire în instanţă, dat fiind faptul că până la soluţionarea cauzei nu ar mai exista nicio pârghie legală prin care aceştia să fie sancţionaţi pentru un astfel de comportament arbitrar.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile stipulate prin Norma A.S.F. nr. 23/2014, iar data naşterii dreptului său la despăgubire o reprezintă data la care intimata-asigurător ar fi trebuit să plătească dosarul de daună, respectiv maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris, în speţă la 10 zile după momentul 1 februarie 2017, când recurenta a transmis intimatei ultimele documente solicitate. Astfel, s-a învederat că, începând din acel moment, reclamanta a fost prejudiciată în mod direct, Norma A.S.F. nr. 23/2014 sancţionând tocmai o asemenea atitudine a asigurătorilor.
La data de 15 aprilie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, raportat la faptul că D. S.A. a respectat prevederile legale incidente în cauză, văzând şi faptul că între persoana păgubită şi asigurătorul R.C.A. al persoanei vinovate de producerea accidentului nu s-a ajuns la un acord privind cuantumul despăgubirii, asigurătorul R.C.A. datorând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, calculate din a 11-a zi de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi până la data plăţii efective.
La 3 mai 2019, a depus la dosar întâmpinare şi intimata-intervenientă E., prin care a solicitat respingerea recursului, relevând legalitatea deciziei recurate din perspectiva stabilirii de către instanţa de apel a momentului de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii, iar cea a introducerii cererii de chemare în judecată.
La 13 mai 2019, respectiv la 16 mai 2019, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimate prin întâmpinări.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de critica formulată şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că de fapt, critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum este aceasta detaliată sub aspectul ignorării susţinerilor reclamantei privitoare la data la care s-a născut dreptul său la despăgubiri şi, pe cale de consecinţă, privitoare la momentul de la care societatea de asigurare datorează penalităţile de întârziere, îmbracă mai degrabă caracteristicile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că motivarea hotărârii conţine omisiuni în ceea ce priveşte unele argumente invocate de reclamantă în susţinerea cererii sale.
Astfel, sub acest aspect, critica recurentei este întemeiată, deoarece instanţa de apel a concluzionat fără o analiză atentă a dispoziţiilor legale incidente, că penalităţile de întârziere datorate de asigurator, în condiţiile în care acesta a refuzat să plătească daunele solicitate de reclamantă, se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit suma de despăgubire, reţinând că temeiul acestei concluzii este " art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma CSA 23/2014."
Reţinerea în acest fel a dispoziţiilor legale secundare aplicabile, în ceea ce priveşte momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere, este criticabilă întrucât reclamanta a invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă, incidenţa art. 37 alin. (4) teza I din Norma CSA 23/2014, textul reglementând şi teza a II a, cu aplicabilitate diferită, în opinia reclamantei, fără incidenţă în cauză.
Amintim astfel că art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014 reglementează: "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA (teza I) în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau (teza a II a) de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care era obligat să o plătească." (s.n.).
În acest sens, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat aplicabilitatea tezei I din art. 37 alin. (4), cu consecinţa calculării penalităţilor de întârziere pentru neplata despăgubirilor (materiale şi morale deopotrivă) raportat la termenul de 10 zile de la data depunerii ultimului document la dosarul de daună sau la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (a se vedea cererea de apel - fila x verso din dosarul de apel şi cererea de chemare în judecată - dosarul tribunalului).
Or, aşa cum rezultă din motivarea deciziei recurate, instanţa de apel s-a limitat la a indica fără o analiză cel puţin sumară, incidenţa art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Normă (lipsind precizarea uneia sau alteia dintre tezele textului), fără însă a motiva înlăturarea susţinerilor reclamantei privind incidenţa tezei I din art. 37 alin. (4) (adică momentul de la care curg penalităţile de întârziere este de 10 zile de la data depunerii ultimului document, data indicată de reclamantă ca fiind 10 zile de la data de 01.02.2017, iar capătul de cerere privind penalităţile făcând referire conform principiului disponibilităţii la data introducerii cererii de chemare în judecată) şi ca o consecinţă a acestei înlăturări, aplicarea tezei a II a din Normă, care stabileşte că penalităţile de întârziere se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul la daune.
Clarificarea aplicării uneia sau alteia dintre cele două teze, reglementate de art. 37 alin. (4) din Normă, cu precizarea opţiunii reclamantei de a solicita aceste penalităţi de întârziere de la data introducerii cerii, este esenţială în cauza de faţă, tocmai pentru judecata apelului, în privinţa motivului de apel privind momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere datorate de societatea de asigurare.
Susţinerile contradictorii ale părţilor referitoare la acest moment trebuiau analizate în fapt şi în drept de către instanţa de apel prin decizia recurată, ale cărei considerente nu cuprind argumente care să explice motivele care au stat la baza stabilirii implicite a incidenţei tezei a II a din art. 27 alin. (4) şi înlăturarea implicită a tezei I din acelaşi text, teză invocată expres de către reclamantă, care a ales să solicite chiar de la un moment ulterior expirării celor 10 zile, respectiv data introducerii cererii de chemare în judecată. În acelaşi sens, instanţa de apel nu a răspuns susţinerilor reclamantei privind momentul depunerii ultimului document la dosarul de daună, adică 01 februarie 2017 şi nici nu a făcut o analiză a probelor administrate sub aspectul demersurilor anterioare declanşării litigiului de faţă, cu referire la cererea de despăgubire, constituirea dosarului de daună şi oferta făcută de asigurator în perioada anterioară litigiului, toate acestea fiind de natură a contura premisele aplicării uneia sau alteia dintre tezele cuprinse în art. 37 alin. (4) din Normă.
De asemenea, raportat la aceeaşi critică de nelegalitate, recalificată corespunzător de către Înalta Curte, considerentele instanţei de apel sunt lipsite şi de analiza caracteristicilor litigiului de faţă raportat la situaţiile diferite pe care le reglementează textele din legislaţia secundară, respectiv art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) teza I şi teza II din Norma CSA nr. 23/2014 şi la situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii de către reclamantă, care a susţinut că momentul depunerii ultimului document la dosarul de daună a fost 01 februarie 2017, astfel că în 10 zile de la expirarea acestui termen asiguratorul avea obligaţia de a achita daunele materiale şi daunele morale solicitate, sub sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (1) teza I din Norma CSA 23/2014, solicitate de reclamantă de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În acest sens, se constată că legiuitorul secundar, îndreptăţit la o asemenea reglementare de dispoziţiile din legislaţia primară (art. 53 din Legea nr. 136/1995, aplicabilă în cauza de faţă), a reglementat sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, diferit, după cum persoana păgubită alege calea soluţionării amiabile, prin declanşarea unor demersuri nelitigioase, constând în solicitarea către asigurător a acestor daune, care pot fi materiale sau morale ori calea judiciară, prin formularea directă a unei cereri de chemare în judecată, la instanţa competentă, fără încercarea soluţionării amiabile anterior litigiului (aprecierea culpei acestuia pentru neplata despăgubirilor şi pe cale de consecinţă naşterea dreptului persoanei păgubite la obţinerea de penalităţi de întârziere făcându-se diferit) .
Or, în cauza de faţă, aşa cum susţine şi reclamanta prin motivele de recurs şi cum a susţinut şi prin motivele de apel, aceasta a efectuat demersuri anterior litigiului pentru soluţionarea amiabilă a cererii sale de despăgubire adresată asigurătorului, însă acestea s-au finalizat cu un refuz implicit al societăţii de asigurare, prin formularea unei oferte către reclamantă de plată a sumei totale de "20.000 de RON reprezentând daune morale şi materiale …", fără precizarea defalcată a cuantumului fiecărei categorii de daune (dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă), ceea ce instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire, omisiune care echivalează cu lipsa motivării sub aspectul momentului de la care se calculează penalităţile de întârziere, cu distincţiile teoretice mai sus arătate.
Înalta Curte aminteşte şi considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publ. în M.Of. nr. 46/17.01.2018) potrivit cărora " daunele interese moratorii evaluate legal de art. 38 (din Norma CSA nr. 23/2014-s.n) se circumscriu sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri."
De aceea, în cauza de faţă era esenţial ca instanţa de apel, învestită prin motivele de apel cu critica referitoare la momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere, diferit după cum se apreciază incidenţa concretă fie a tezei I din art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014, fie a tezei a II a din acelaşi text, cu precizarea că reclamanta a solicitat ca acestea să se calculeze de la data introducerii cererii (având această posibilitate conform principiului disponibilităţii) să clarifice aceste aspecte, iar nu să se limiteze la a indica doar art. 37 alin. (4) (care reglementează două situaţii cu consecinţe total diferite în planul momentului de la care se naşte dreptul la penalităţi de întârziere).
Reţinând ca incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curtea va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel spre o nouă judecată sub aspectul stabilirii momentului de la care curg penalităţile de întârziere, aferente despăgubirilor materiale şi morale stabilite de către cele două instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2558 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.