Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă la data de 22 ianuarie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 2.298.090,70 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de preţ neachitat pentru lucrările executate la centrul comercial D., în baza contractului de antrepriză perfectat de părţi la data de 5 septembrie 2007.
A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente debitului principal sau, în măsura în care s-ar aprecia că nu se datorează penalităţile stipulate prin contract, la plata dobânzii legale şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Prin sentinţa nr. 2635 din 11 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., iar prin decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a admis calea de atac, a anulat sentinţa nr. 2635 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Buzău şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.
4. Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă, fiind pronunţată în acest sens decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
5. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă sub nr. x/2013*, iar la termenul din 4 februarie 2015, reclamanta şi-a precizat şi completat acţiunea, în sensul că a solicitat şi constatarea nulităţii parţiale a clauzelor cuprinse în actele adiţionale nr. x, 2 şi 3 la contractul de antrepriză, ce se referă la stabilirea obligaţiei antreprenorului de a efectua lucrări suplimentare sau de a folosi cantităţi suplimentare de materiale pe cheltuiala acestuia, precum şi să se constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.
6. Prin sentinţa nr. 645 din 27 septembrie 2018, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii şi, în consecinţă, a respins ca tardiv formulate capetele de cerere privind constatarea nulităţii actelor adiţionale la contractul de antrepriză din 5 septembrie 2007, nr. 1, 2 şi 3, precum şi a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 403.307 euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data efectuării plăţii, reprezentând preţul lucrării drum de acces din E 85 la D..
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.500 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de avocat şi expert judiciar.
A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
7. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. C. S.R.L., apeluri înregistrate la data de 14 ianuarie 2019 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.
8. Prin decizia nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost respinsă cererea apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., de repunere în termenul de declarare a apelului.
S-a respins apelul declarat de reclamantă, ca tardiv formulat.
S-a respins ca nefondat apelul promovat de pârâtă.
Dispozitivul deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost completat prin decizia nr. 321 din 9 iulie 2019, la cererea apelantei-pârâte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de parte în această etapă procesuală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal şi absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Hotărârea apelată a fost comunicată apelantei-reclamante prin afişare, la sediul lichidatorului judiciar al acesteia, la data de 12 decembrie 2018, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la dosarul de fond.
Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declaraţia de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 27 decembrie 2018, inclusiv.
Declaraţia de apel împotriva sentinţei de fond a fost depusă la poştă la data de 14 ianuarie 2019, (stampila poştei - dosar).
Curtea a constatat că este întemeiată susţinerea intimatei-pârâte conform căreia în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile din vechiul C. proc. civ., iar nu cele ale art. 468 alin. (1) din noul C. proc. civ., deoarece cererea de chemare în judecată a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 22 ianuarie 2013, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora "dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepţia tardivităţii, invocată de intimata-pârâtă, cu consecinţa respingerii ca tardiv a apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..
În ce priveşte apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., instanţa de apel a apreciat criticile formulate ca fiind nefondate.
A reţinut că prima instanţă a apreciat în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauza, respectiv înscrisurile depuse de parţi şi expertizele efectuate în cauza, ca toate lucrările menţionate în Anexa 1 şi 2 la acţiune şi evaluate de experţii tehnici nu reprezintă lucrări suplimentare, ci lucrări ce se circumscriu prevederilor contractuale, în scopul realizării proiectului, cu excepţia "drumului de acces din E 85 la D.", a cărui valoare a fost stabilita de ambii experţi la suma de 403.307 euro.
Curtea a observat ca în cauză au fost efectuate două expertize tehnice specialitatea construcţii, cu aproximativ aceleaşi obiective - prima de către expert E. şi cea de a doua, dispusă prin încheierea de şedinţa din 20 iunie 20l7, ca urmare a solicitării pârâtei de efectuare a unei noi expertize, de către expertul F..
În vederea efectuării lucrărilor, ambii experţi au avut în vedere documentele existente la dosar şi cele puse la dispoziţie de părţi, făcându-se referire expresă la o parte din documentele depuse, respectiv contractul de antrepriza nr. 1019 din 5 septembrie 2007, contractul suplimentar nr. 385 din 25 septembrie 2008, actele adiţionale nr. x/2008, y/2008, z/2008 şi 4/2009.
De asemenea, prin răspunsul la obiecţiuni ambii experţi au răspuns solicitărilor pârâtei cu privire la documentaţia ce a stat la baza expertizelor şi, ceea ce este important, - ambii experţi au stabilit valoarea drumului de acces din E 85 la D. la valoarea de 403.307 euro.
Mal mult, ambii experţi au concluzionat că acest drum de acces nu face parte din categoria lucrărilor cuprinse în contractul de antrepriză încheiat de părţi, ci din categoria lucrărilor suplimentare, ce au impus cheltuieli suplimentare, concluzie care se coroborează cu înscrisurile reprezentând documentaţia aferentă.
Or, în condiţiile în care acest drum de acces nu constituie o amenajare de drum în sensul art. 2.1.1 din contractul părţilor, ci un drum separat deviat din şoseaua E 85, culpa antreprenorului, chiar dacă ar fi dovedită, de care face vorbire pârâta în motivele de apel, nu prezintă relevanţă juridică, această lucrare suplimentară nefiind cuprinsă în contractul încheiat de părţi, pentru ca o eventuală culpă a antreprenorului să-şi găsească incidenţa juridică în cauză.
S-a mai apreciat că sunt nefondate şi criticile apelantei-pârâte referitoare la faptul că raportul de expertiză nu se bazează pe niciun fel de înscris şi pe niciun fel de evaluare nemijlocită, în condiţiile în care ambii experţi au menţionat documentaţia ce a stat la baza efectuării expertizelor.
În acest context probator, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 403.307 euro, în echivalent RON la cursul de schimb BNR din data efectuării plăţii, reprezentând costul lucrării drumului de acces E 85 la D..
Nici critica ce vizează netemeinicia sentinţei atacate în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă şi în ce priveşte respingerea cheltuielilor de judecată suportate de S.C. C. S.R.L. nu a fost apreciată ca fiind fondată.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii".
Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, instanţa de apel a reţinut că fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă, constatând culpa procesuală a pârâtei S.C. C. S.R.L., care a căzut în pretenţii, prin obligarea sa la plata sumei de 403.307 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plaţii, a obligat-o pe aceasta şi la plata cheltuielilor de judecată aferente, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu expert.
Pe de alta parte, solicitarea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat este lipsită de orice fundament juridic, reclamanta care a câştigat procesul nefiind în culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., situaţie faţă de care în mod corect prima instanţă a respins cererea pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.
9. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. C. S.R.L., recursuri înregistrate la data de 19 august 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Prin decizia nr. 1654 din data de 8 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.
S-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, în sensul casării în parte a deciziei atacate numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Prin aceeaşi decizie au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că, în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe, de obligare a pârâtei la plata sumei de 403.307 euro, reprezentând contravaloarea drumului de acces din E 85 la D., prin motivele de apel s-au invocat două categorii de argumente referitoare la inexistenţa acestei obligaţii. Pe de o parte, s-a susţinut că această lucrare era inclusă în obiectul contractului de antrepriză, astfel cum era descris în art. 2.1.1 din convenţie, astfel încât preţul forfetar al întregii lucrări de construcţie şi amenajare a mall-ului includea contravaloarea acesteia. Pe de altă parte, s-a susţinut că părţile au convenit un mecanism contractual prin care antreprenorul putea obţine plata unor lucrări suplimentare, respectiv prin semnarea de acte adiţionale la contract, conform art. 8.1.6 din contractul de antrepriză.
În acest sens, instanţa de recurs a constatat că hotărârea instanţei de apel nu include niciunul din motivele pentru care aceste apărări ale pârâtei au fost înlăturate, în sensul că, deşi decizia atacată este aparent motivată, aceasta nu prezintă niciun răspuns specific, explicit, real, la problema pusă în discuţie şi nici un raţionament juridic propriu.
Concret, cât priveşte problema includerii drumului de acces din E 85 în obiectul iniţial al contractului de antrepriză, instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, s-a limitat la a arăta că este o lucrare suplimentară, astfel cum rezultă din cele două expertize tehnice efectuate în cauză.
Astfel, s-a reţinut că cele două rapoarte de expertiză, în ce priveşte chestiunea drumului de acces din E 85, nu cuprind veritabile calcule tehnice, în sensul de a arăta de ce, în funcţie de volumul de lucrări şi cantităţile de materiale necesare, contravaloarea lucrărilor de construcţie a drumurilor de acces, în sumă totală de 976.584 euro, conform Anexei N la contract, nu include şi contravaloarea drumului în litigiu. În realitate, cei doi experţi s-au limitat la a interpreta contractul încheiat de părţi, raportându-se la cuprinsul art. 8.1.2, 8.1.6, ceea ce depăşeşte competenţa legală a acestora. Aşadar, s-a subliniat că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că argumentele tehnico-ştiinţifice ale expertului nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător.
Totodată, s-a mai reţinut că nu au fost analizate criticile referitoare la includerea valorii drumului în valoarea totală a drumurilor de acces din Anexa N, la anterioritatea hotărârii consiliului local de aprobare a cooperării autorităţii publice locale cu pârâta, în vederea executării drumului, în raport cu data semnării convenţiei, la lipsa de logică a neantamării în convenţia privind întregul proiect a singurei căi de acces rutier la centrul comercial.
În ceea ce priveşte argumentele referitoare la existenţa unui mecanism contractual pentru evaluarea şi plata unor eventuale lucrări suplimentare, anume încheierea unor acte adiţionale la contractul de antrepriză, s-a apreciat că acestea nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, care, deşi a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, a obligat beneficiarul lucrării la plata către antreprenor a unei lucrări care nu a făcut obiectul contractului de antrepriză, fără a arăta însă de ce înlătură de la aplicare mecanismul convenit de părţi, în ce circumstanţe nu a fost posibilă încheierea unui act adiţional sau care este cauza juridică a cererii.
Prin urmare, în rejudecare, s-a stabilit în sarcina instanţei de apel să aprecieze în ce măsură drumul de acces în litigiu reprezintă o modificare a planului iniţial şi, ulterior, dacă există acordul scris al clientului atât pentru modificarea planului, cât şi pentru modificarea preţului, în condiţiile în care proiectul a fost contractat pe un preţ forfetar, global.
Instanţa a constatat, de asemenea, întemeiate şi criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ. de către instanţa de apel.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, la data de 12 decembrie 2019, sub nr. x/2013**.
10. Prin decizia nr. 38 din 28 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 645 din 27 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii pe fond, în totalitate, a acţiunii ca neîntemeiate.
Totodată, s-a dispus obligarea intimatei-reclamante la plata sumei de 22.155 RON taxă judiciară de timbru, 40.000 RON onorariu avocat, redus, reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi recurs.
A fost menţinută în rest sentinţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că la data de 5 septembrie 2007, pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de proprietar-beneficiar, a încheiat cu reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, contractul de antrepriză înregistrat sub nr. x, având ca obiect realizarea de către antreprenorul A. a tuturor lucrărilor de construcţii, instalaţii şi montaj de echipamente şi utilaje prevăzute de documentaţie sau apărute suplimentar pe parcursul execuţiei în vederea finalizării şi predării, în stare de folosinţă a unui centru comercial, respectiv "Centrul comercial D." şi a facilităţilor aferente dezvoltate pe terenul proprietatea C. situat în oraşul Buzău - art. 2.1.1 din contract.
S-a constatat că, din conţinutul contractului rezultă că obiectul acestuia includea şi lucrările adiacente necesare în vederea realizării proiectului, respectiv lucrări de organizare de şantier, amenajări drumuri de acces, măsuri de protecţia circulaţiei în zona şantierului, racorduri pentru utilităţi pe timpul execuţiei, etc., inclusiv obţinerea avizelor şi autorizaţiilor pentru aceste lucrări - art. 2.1.1 din contract.
În opinia instanţei de apel, prin sintagma "amenajări drumuri de acces" părţile au avut în vedere totalitatea drumurilor de acces la centrul comercial, deci inclusiv drumul de acces din E85 care face obiectul litigiului.
În acest sens, Curtea a reţinut că preţul contractului a fost unul forfetar, potrivit art. 8.1.6, acesta fiind stabilit în mod global pentru toate lucrările, orice modificare de cost trebuind să fie agreată în mod expres prin semnarea unui act adiţional.
Totodată, s-a subliniat că prin autorizaţia de construire nr. x/8.07.2008, aferentă realizării drumului de acces către centrul comercial D., s-a specificat un cost de 1.570.045 RON (aprox. 400.000 euro), în vreme ce, prin anexa N la contractul de antrepriza s-a agreat o valoarea totală pentru drumurile de acces în cuantum de 976.584 euro. Or, atât timp cat valoarea totala a drumurilor de acces reprezintă 10% din valoarea totală iniţiala a proiectului, respectiv 10.730.049 euro (fără TVA), instanţa de apel a apreciat că este greu de acceptat că valoarea lucrării în litigiu nu a fost avută în vedere de părţi la încheierea contractului.
În plus, s-a constatat că părţile au convenit modificări ale contractului doar prin acte adiţionale, ceea ce s-a şi întâmplat, preţul iniţial suferind modificări prin convenţia părţilor pe calea actelor adiţionale. Din probele administrate în cauză, s-a constat că nu rezultă încheierea unor acte adiţionale în privinţa amenajării drumului de acces în litigiu, în măsura în care acesta ar fi reprezentat o lucrare suplimentară, aşa cum susţine reclamanta.
Instanţa de apel a mai reţinut că este pertinentă susţinerea apelantei în sensul că drumul de acces din E85 a fost avut în vedere de părţi la încheierea contractului şi faptul că aprobarea pentru reabilitarea drumului de acces din E85 a fost acordată prin Hotărârea nr. 210 din 30 august 2007 a Consiliului Local Buzău, deci anterior încheierii contractului de antrepriză. În lipsa acestei aprobări prealabile, proiectul nu putea fi unul viabil, atât timp cât accesul rutier era imposibil.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit pretenţia dedusă judecăţii, expertizele efectuate în cauză, în ce priveşte chestiunea drumului de acces din E 85, nu cuprind veritabile calcule tehnice, în sensul de a arăta de ce, în funcţie de volumul de lucrări şi cantităţile de materiale necesare, contravaloarea lucrărilor de construcţie a drumurilor de acces, în sumă totală de 976.584 euro, nu ar putea fi incluse în contravaloarea drumului în litigiu.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi recurs, constând în suma de 22.155 RON taxă judiciară de timbru şi 40.000 RON onorariu avocat redus, de la 80.788,66 RON aşa cum a fost actualizat, cuantumul solicitat fiind totuşi disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei.
11. Împotriva deciziei nr. 38 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9, 10 şi 11 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că decizia atacată nu a fost motivată în mod corespunzător, cuprinzând motive contradictorii, în sensul că pe de o parte se reţine că nu era necesară încheierea unor acte adiţionale fiind vorba de un contract în care preţul era prevăzut forfetar, iar pe de altă parte se observă că nu au fost încheiate acte adiţionale pentru lucrările suplimentare.
S-a mai susţinut şi că instanţa de apel a reţinut împrejurarea că a fost prevăzută o anumită sumă pentru drumuri de acces, însă nu a motivat de unde ar rezulta că aceste drumuri se referă la accesul către E85, având în vedere că era vorba de drumuri de acces interioare, construite pe terenul aparţinând părţii adverse. În schimb, drumul de acces la care face referire recurenta este construit pe un teren aparţinând domeniului public al municipiului Buzău.
Tot din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel nu a efectuat o analiză a probatoriului, a susţinerilor părţilor, nu a prezentat un răspuns clar asupra problemelor de drept ridicate de către ambele părţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, nu se aplică dispoziţiile art. 1484 C. civ., deoarece nu este incidentă situaţia prevăzută de acest text de lege, având în vedere că lucrarea de amenajare a drumului de acces nu a fost cuprinsă în proiectul statornicit şi dezbătut cu proprietarul şi nici nu se cere pe calea acestei acţiuni plata unei schimbări a proiectului sau adăugiri la acesta, ci plata unei lucrări suplimentare faţă de proiectul iniţial agreat, în scopul exploatării în comun a unui drum public, şi nu a unui drum parte a proiectului de construcţie a D..
Totodată, s-a mai subliniat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiilor prevăzute la art. 969 şi următoarele C. civ., dar şi principiile privind îmbogăţirea fără justă cauză.
Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare sau dovezi, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu a analizat situaţia de fapt, făcând o confuzie gravă cu privire la aprecierea costului lucrărilor şi la ceea ce înseamnă lucrări suplimentare, nefiind examinat nici probatoriul la care reclamanta a făcut referire în cererea de apel.
Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând în esenţă că majoritatea criticilor invocate de recurentă vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.
5. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
Recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9, 10 şi 11 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că decizia atacată nu a fost motivată în mod corespunzător, cuprinzând motive contradictorii, în sensul că pe de o parte se reţine că nu era necesară încheierea unor acte adiţionale fiind vorba de un contract în care preţul era prevăzut forfetar, iar pe de altă parte se observă că nu au fost încheiate acte adiţionale pentru lucrările suplimentare.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Analizând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că preţul contractului a fost unul forfetar potrivit art. 8.1.6, preţul contractului fiind stabilit în mod global pentru toate lucrările, orice modificare de cost trebuind să fie agreată în mod expres prin semnarea actului adiţional.
Totodată, instanţa de apel a mai constatat, în acest sens, că părţile au convenit modificări ale contractului, doar prin acte adiţionale, ceea ce s-a şi întâmplat, preţul iniţial suferind modificări prin convenţia părţilor pe calea actelor adiţionate, fie ca urmare a reducerii valorii lucrărilor de HVAC, respectiv majorării acordare pentru executarea lucrărilor suplimentare la structura acoperişului.
Examinând această critică a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel nu sunt contradictorii, ci prezintă în mod coerent mecanismul contractual agreat de părţi.
Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.
Se mai constată că, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat şi critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului sau pretinsa omisiune a instanţei de apel de a dispune din oficiu efectuarea unor expertize.
Cu privire la acestea, Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate în recurs, având în vedere că acestea nu vizează lipsa motivării sau motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, ci se solicită reevaluarea probatoriului şi rejudecarea cauzei invocându-se critici care exced controlului de legalitate.
Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsita de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, nu se aplică dispoziţiile art. 1484 C. civ., deoarece nu este incidentă situaţia prevăzută de acest text de lege, având în vedere că lucrarea de amenajare a drumului de acces nu a fost cuprinsă în proiectul statornicit şi dezbătut cu proprietarul şi nici nu se cere pe calea acestei acţiuni plata unor lucrări pentru schimbarea proiectului sau adăugiri la acesta, ci contravaloarea unei lucrări suplimentare faţă de proiectul iniţial agreat, în scopul exploatării în comun a unui drum public, şi nu a unui drum parte a proiectului de construcţie a D..
Examinând această critică, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este conformă dezlegărilor date prin decizia de casare, în cuprinsul căreia s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt pe deplin aplicabile actului juridic din litigiu, iar instanţa de apel, în rejudecare, are obligaţia de a stabili în ce măsură drumul de acces care a generat litigiul reprezintă o modificare a planului iniţial, în condiţiile în care proiectul a fost contractat pe un preţ forfetar, global şi, ulterior, de a stabili dacă exista acordul scris al clientului atât pentru modificarea planului, cât şi pentru modificarea preţului.
Prin urmare, analiza efectuată de instanţa de apel a vizat exclusiv aceste aspecte, având în vedere că limitele judecăţii au fost stabilite de către Înalta Curte prin decizia de casare, astfel încât sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel ar fi avut obligaţia să reanalizeze toate apărările şi toate probele din dosar.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că, potrivit contractului, obiectul acestuia includea şi lucrările adiacente necesare realizării proiectului, iar prin sintagma "amenajări drumuri de acces", părţile au avut în vedere totalitatea drumurilor de acces la centrul comercial, adică inclusiv drumul de acces din E85, care a generat prezentul litigiu.
De asemenea conform dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă exista acordul clientului pentru modificarea planului şi a preţului, acord care trebuia să fie exprimat în scris. În această privinţă, s-a reţinut că, din probele administrate - a căror analiză este exclusă în recurs - a rezultat că în situaţiile în care părţile au apreciat necesar, au încheiat acte adiţionale pentru modificarea preţului. Cu toate acestea, în privinţa amenajării drumului de acces din litigiu, nu s-au încheiat acte adiţionale, ceea ce confirmă susţinerea pârâtei conform căreia acest obiectiv a fost avut în vedere de părţi la încheierea contractului nefiind o lucrare suplimentară.
Cu privire la celelalte critici subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de o serie de argumente ce vizează fondul pretenţiilor sale şi modul de apreciere a faptelor şi probelor, şi nicidecum legalitatea deciziei recurate.
Prin urmare, modul în care au fost construite aceste critici nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care în considerarea specificului acestei căi de atac examinarea este exclusă în această etapă procesuală.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., în acest sens susţinându-se că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare sau dovezi, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu a analizat situaţia de fapt, făcând o confuzie gravă cu privire la aprecierea costului lucrărilor şi la ceea ce înseamnă lucrări suplimentare, nefiind examinat nici probatoriul la care reclamanta a făcut referire în cererea de apel.
Înalta Curte constată că aceste motive de recurs nu se regăseau în legislaţia în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 ianuarie 2013, fiind abrogate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/20002, publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000, motiv pentru care, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sprijinul acestor motive de casare.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 38 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.