Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020
Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă la data de 19 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constatate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2.1 teza finală şi art. 2.3 privind comisionul de acordare, din convenţia de credit nr. x/17.06.2008.
Totodată, s-a solicitat: obligarea pârâtei să menţină marja fixă de 4,9% după primul an de dobândă fixă aşa cum se prevede la art. 2.1 teza a doua cu referire la graficele de rambursare; obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare raportat la marja băncii de 4,9% şi a indicelui LIBOR; restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive şi nule, cu dobânda legală aferentă; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminarea acesteia; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlul de diferenţă de curs CHF-RON, cu dobânda legală aferentă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 480, 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.
În motivarea cererii, reclamanţii au învederat că au încheiat cu C. S.A. convenţia de credit nr. x pentru suma de 102.600 CHF.
La data de 9 iunie 2016, reclamanţii au depus precizări la dosar cu privire la valoarea contestată.
Astfel, comisionul de acordare a creditului prevăzut la art. 2.3 este în cuantum de 6.232,95 RON (echivalentul a 1539 CHF), suma solicitată cu titlu de diferenţă dobândă este de 3.752,08 RON (echivalentul a 926,44 CHF), suma solicitată cu titlu de diferenţă de curs CHF-RON este de 255.444,51 RON (echivalentul a 63.072,72 CHF).
Prin sentinţa civilă nr. 12794 din 28 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la dispoziţiile art. 94, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 99 alin. (2) acelaşi Cod şi obiectul capătului de cerere în sumă de 255.444,51 RON.
2. Prin sentinţa civilă nr. 711 din 01 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B..
În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că nu e posibil ca după o lungă perioadă de timp de la încheierea contractului, împrumutaţii să revină asupra consimţământului pe care l-au exprimat la încheierea contractului de credit, nemulţumiţi fiind de efectele produse de anumite clauzele contractuale pe care le-au agreat.
Faptul că împrumutaţii sunt nemulţumiţi de evoluţia pe care a înregistrat-o nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului, nu este de natură a întemeia, pe de o parte, caracterul abuziv al clauzei care se refera la caracterul variabil al dobânzii, iar pe de altă parte, caracterul fix al dobânzii aplicabil cauzei, având în vedere că nu acesta a fost produsul de creditare pentru care au optat reclamanţii, ci dimpotrivă, au optat pentru un produs de creditare care se particularizează, printre altele, prin caracterul variabil al dobânzii, după expirarea perioadei de dobânda fixă menţionată, în contractul de credit, asumându-şi şi dezavantajele pe care le implica o astfel de dobânda.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a apreciat că, în speţă, clauza care prevede aplicarea unei dobânzi variabile în contractele de credit nu are caracter abuziv şi nu contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului tribunalul a reţinut ca respectivul comision reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiza a bonităţii clienţilor ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul.
Astfel, comisionul a fost reţinut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului. Cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit deoarece este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.
Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare a creditului este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care s-a constatat că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Prin urmare, s-a apreciat că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la rambursarea creditului în aceeaşi monedă şi de a se dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierea contractului de credit, tribunalul a apreciat că nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar şi în condiţiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că în virtutea principiului nominalismului monetar, clauzele referitoare la restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care s-a acordat creditul sunt valabile întrucât reprezintă o simplă aplicaţie a acestui principiu în contractul de credit.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia faţă de primele capete de cerere, prima instanţă l-a respins ca neîntemeiat.
3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost admis prin decizia civilă nr. 2276 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul schimbării sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii în parte a cererea de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, art. III pct. 7 din contractul de credit încheiat de părţi.
A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.539 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare a creditului şi la plata dobânzii legale aferentă sumei menţionate, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 mai 2016 şi până la achitarea efectivă.
Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că prevederile contractuale prin care se instituie obligaţia de achitare a comisionului de acordare intră în sfera incidenţei alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece numai comerciantul poate interpreta clauza privind comisionul de acordare si stabili pentru care prestaţii concrete se percepe acest comision.
Clauzele care instituie obligaţia de a achita comisionul de acordare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, constatându-se că, potrivit contractului de credit, comisionul de acordare se calculează prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat.
Deşi contractul nu indică, în mod precis care sunt prestaţiile la care s-a obligat banca şi pentru care trebuie achitat comisionul de acordare, instanţa a apreciat că de cele mai multe ori acest comision are un caracter administrativ, implicând operaţiuni-tip din partea băncii, astfel încât acesta nu este influenţat de valoarea împrumutului acordat.
Prestaţia băncii implică o cheltuială standard, aceeaşi pentru orice împrumutat, dar contravaloarea pe care reclamantul o achită pentru acoperirea cheltuielilor standard ale băncii este diferită, cu atât mai împovărătoare cu cât valoarea creditului este mai mare, aspect care dovedeşte reaua-credinţă a băncii.
De asemenea, clauzele privind obligaţia de a achita un comision de acordare au fost inserate cu nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe, banca nespecificând, nici măcar cu titlu exemplificativ, care sunt obligaţiile sale, cele pentru executarea cărora este perceput comisionul de acordare, motiv pentru care s-a apreciat că, în cauză, comisionul de acordare în cuantum de 1539 CHF prevăzut la art. 2.3 este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de banca pentru acest comision.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că acesta este abuziv întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului, mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit. Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii, iar din modul de formulare a rezultat că acesta nu a fost negociat.
Perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 1539 CHF, reprezintă, în accepţiunea instanţei de apel, un cost nejustificat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii.
Trebuie avut în vedere scopul Directivei 93/13, şi anume acela ca fiecare stat membru să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecţiei care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se afla într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare astfel cum rezultă şi din Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai EU:C:2014:282, punctele 39 şi 40.
Potrivit hotărârilor Curţii Europene de Justiţie, respectiv Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai şi Cauza C-143/13 - Hotărârea Curţii din 26 februarie 2015, instanţa de apel a apreciat că, efectiv, clauzele care privesc obiectul principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care îl caracterizează.
Astfel, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, instanţa naţională fiind cea care urmează să determine dacă respectiva clauză constituie element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător - Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai EU:C:2014:282, punctele 49-51.
S-a mai subliniat că această clauză nu poate fi privită ca având caracter clar şi inteligibil, în contract nefiind arătate serviciile pe care banca le prestează efectiv. Contractul de credit trebuie să se indice în mod transparent motivele care justifică remuneraţia corespunzătoare a acestui comision, având în vedere că efectiv creditorul este obligat să furnizeze o contraprestaţie reală pentru a obţine comisionul menţionat.
Totodată, s-a mai constatat că acest comision de acordare nu a fost definit în convenţia părţilor, motiv pentru care nu se justifică suma calculată în acest mod, având în vedere faptul că pentru toate contractele muncă prestată este aceeaşi, fiind vorba despre contracte preformulate care nu implică o analiză specială.
Caracterul clar al unei clauze contractuale trebuia analizată atât din punct de vedere al modului de calcul al acestui comision, dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă în temeiul acestui comision, banca trebuind să justifice necesitatea încasării unor sume excedentare, plătite de către consumator, precum şi modalitatea de folosire a acestei sume.
Faptul că o clauză contractuală, care prevede obligaţia de plată a unor sume de bani, este impusă pentru acordarea unui credit, creează în mod clar un dezechilibru semnificativ între cele două părţi contractuale, cu atât mai mult cu cât în conţinutul contractului nu se indică nici destinaţia sumelor preluate cu titlu de comision de acordare, nici scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii.
Prin urmare, având în considere faptul că o definiţie a acestui comision de acordare nu este precizată, s-a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să considere că banca nu prestează niciun serviciu în schimbul acestor sume de bani achitate.
În susţinerea argumentele evocate, instanţa de apel a menţionat şi dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, având în vedere că scopul perceperii unui astfel de comision de acordare nu este specificat în concret şi dat fiind faptul că acesta se plăteşte de către consumator, fără a beneficia de o prestaţie corelativă din partea băncii, instanţa de apel a apreciat că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, iar părţile într-un astfel de raport contractual nu se afla pe poziţii de egalitate aşa cum ar impune natura convenţiei, banca situându-se într-o situaţie net avantajoasă faţă de consumator.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, în speţă, comisionul de acordare este o clauza abuzivă întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, este calculat raportat la cuantumul creditului, şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.
Perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 1539 CHF, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii.
Având în considerare caracterul abuziv şi nul absolut al clauzei privind comisionul de acordare din contractul de credit, instanţa de apel a considerat că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acesteia, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale.
În consecinţă, instanţa a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare şi a dispus restituirea sumei de 1539 CHF, încasată cu acest titlu la care se va adăuga dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19 mai 2016 şi până la achitarea efectivă.
4. La data de 8 februarie 2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În cuprinsul recursului, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva constatării caracterului abuziv al clauzei de acordare a creditului, deoarece această clauză este neechivocă, având în vedere că a fost menţionată suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, iar norma stipulată la art. 15 din Legea nr. 190/1999 vizează un comision de acordare a creditului care face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, nu doar comision de analiză.
În acest sens, s-a învederat că la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislaţie care să interzică acest comision, astfel că perceperea lui nu contravenea legii. Mai mult decât atât, recurenta susţine că acest comision este în acord cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.
În accepţiunea recurentei, un alt element care trebuie avut în vedere la analiza caracterului abuziv al unei clauze, este şi atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă acesta a urmărit ca prin inserarea anumitor clauze să-şi creeze un avantaj.
Intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada faptului că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credinţe care a generat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atât timp cât la momentul încheierii contractului de credit, dar şi ulterior, acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutaţi.
Prin urmare, recurenta a subliniat că, în speţă, nu s-a îndeplinit cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare, în sensul că le-ar fi impus reclamanţilor produsul financiar astfel contractat, fără ca aceştia să aibă posibilitatea negocierii lui, motiv pentru care analiza instanţei de apel sub aspectul admiterii clauzei vizând comisionul de acordare este lacunară.
La data de 20 martie 2018, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică, apreciind că hotărârea atacată nu a fost pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a legii.
5. Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 214,48 RON, care a fost achitată, potrivit dovezii aflate la dosar.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile au înţeles să nu îşi exercite acest drept.
Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ.
Ulterior, prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a repus cauza pe rol, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 3 decembrie 2019, când s-a dispus amânarea judecării cauzei la 11 februarie 2020, pentru a se cita D. S.A., în calitate de succesor cu titlu universal al C. S.A., pentru a-şi exprima poziţia procesuală în cauză.
D. S.A. a depus la dosar declaraţie de însuşire a recursului declarat de C. S.A.
La termenul din 11 februarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.
Înalta Curte a fixat termen la 7 iulie 2020, pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi a recursului declarat în cauză, la termenul de astăzi instanţa făcând aplicarea prevederilor art. 415 pct. 4 C. proc. civ., în sensul repunerii cauzei pe rol.
6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
În cauză, se constată că reclamanţii au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, contestând, printre altele, mecanismul contractual referitor la comisionul de acordare a creditului, solicitând în consecinţă constatarea caracterului abuziv al acestuia.
În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, încălcarea sau interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, arătând că, în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru aprecierea acestei clauze ca fiind abuzivă.
Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că acest comision de acordare a creditului a fost negociat cu reclamanţii, iar din denumirea lui rezultă pentru ce este perceput, astfel încât nu era necesară stipularea unor prevederi contractuale care să explice acest lucru. În consecinţă, sub acest aspect, recurenta a învederat că modul de redactare a clauzei este neechivoc, având în vedere că s-a menţionat suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, acest comision făcând parte din cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Sub acest aspect, s-a învederat că instanţa de apel nu a avut în vedere toate aceste elemente la momentul pronunţării deciziei atacate.
În plus, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că nici cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare nu este îndeplinită în cauză, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada acesteia, la momentul încheierii contractului, dar şi ulterior, acesta fiind considerat un produs avantajos pentru împrumutaţi.
Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă nu invocă în mod explicit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din felul în care au fost dezvoltate argumentele în cadrul cererii rezultă incidenţa acest motiv de recurs, astfel încât calea extraordinară de atac va fi analizată şi din această perspectivă.
Verificând decizia instanţei de apel prin prisma motivelor invocate, se constată că nu poate fi realizată o analiză în concret a criticilor, deoarece decizia atacată nu conţine o dezvoltare corespunzătoare a motivelor pentru care instanţa a considerat că este abuziv comisionul de acordare.
În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei de acordare a creditului, examinarea s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuţie, nu sunt descrise în cuprinsul contractului. Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa bunei-credinţe, având în vedere că banca nu a specificat care sunt serviciile oferite pentru perceperea comisionului de acordare, acesta din urmă nefiind definit în cadrul contractului. Prin urmare, s-a reţinut că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, acestea neaflându-se pe poziţii de egalitate.
În acest sens, se constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".
Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).
Totodată, este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestaţiei băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.
Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Înalta Curte reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care conţine comisionul de acordare, că instanţele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".
Or, în speţă, instanţele devolutive au restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare doar sub aspectul de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.
În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.
Se constată că instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.
Nu în ultimul rând trebuie reţinut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în acelaşi timp, o garanţie procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).
Neprocedând în acest mod, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanţa dintre argumentele instanţei de apel în măsură să susţină soluţia pronunţată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situaţie ce echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de pârâta D. S.A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conţin reglementarea comisioanelor de acordare a creditului.
În consecinţă, în raport cu soluţia pronunţată, analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2276 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.