Vânzarea la licitaţie publică a unor opere de artă. Drept de suită. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acţiune
Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe. Drepturi patrimoniale
Index alfabetic: casă de licitaţie
- operă de artă
- prescripţie
- revânzare
Legea nr. 8/1996, art. 21
C.civ., art. 2523
În cadrul primelor cinci alineate ale art. 21 din Legea nr. 8/1996 este stabilit atât dreptul autorilor de opere de artă ori de opere fotografice ,,de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei” cât și obligația corelativă a vânzătorului de a calcula, reține și plăti cotele respective din prețul net încasat, iar prin norma înscrisă în alineatul 6 s-a legiferat un drept distinct al titularilor de drepturi de suită ori al reprezentanților lor, anume acela de a cere vânzătorilor ,,informații necesare pentru a asigura plata sumelor datorate conform prevederilor alin. (4) ”.
Analizată în acest context de reglementare, dispoziția înscrisă în art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 are – prin raportare la cele din alineatele care îi preced - natura unei norme speciale care privește exclusiv dreptul (facultatea) persoanelor îndreptățite de a solicita informații ce au ca scop asigurarea plății sumelor pe care vânzătorul le datorează, astfel că domeniul său de aplicare nu poate fi extins pe cale de interpretare în privința dreptului distinct ce este conferit titularului prin primul alineat din același articol, anume acela de a primi de la vânzător sumele aferente dreptului de suită.
În mod corelativ, obligația complexă a vânzătorului de a calcula, reține și remite cotele corespunzătoare dreptului de suită este una explicit stabilită prin art. 21 alin. (5) din Legea 8/1996, ea fiind antrenată de însuși actul vânzării, pe când în cel de-al șaselea alineat este înscrisă o obligație distinctă, care are natura unei simple obligații de a face ce se subsumează exercitării de către titular a dreptului de a solicita informații necesare asigurării plății. Ca atare, vînzătorul nu este îndreptățit să se prevaleze de dispozițiile art. 21 alin. (6) spre a se apăra în legătură cu obligațiile ce îi revin în temeiul alin. (1)-(5) din aceelași articol de lege.
Din perspectiva prevederilor art. 2523 din Codul civil, criteriile de determinare a datei la care începe să curgă termenul de prescripție -,,când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui” - trebuie corelate cu natura specifică a dreptului de suită, anume cu împrejurarea că, în această materie, este explicit instituită prin legea specială obligația vânzătorului debitor de a proceda la informarea titularului cu privire la actul de vânzare ce dă naștere dreptului patrimonial de a încasa cotele legale din prețul obţinut.
Reglementările speciale, specifice dreptului patrimonial de suită al autorilor de opere de artă, reprezintă mijloace de protecție menite să asigure exercițiul efectiv al dreptului respectiv, dat fiind că asemenea titulari de drepturi nu au vreo participare în actele de revânzare a operelor, fiind, astfel, prin ipoteză terți față de resepctivele tranzacții. Or, acceptarea tezei potrivit căreia ei (și implicit organismele de gestiune colectivă cale îi reprezintă) ar avea o obligație de diligență (prin prisma art. 2523 din C.civ.) de a lua cunoștință de actele de revânzare prin demersuri proprii de consultare a informațiilor care se publică pe rețeaua internet sau că ar trebui să fie permanent conectați la mijloacele/platformele de publicitate administrate de oricare dintre entitățile care se ocupă de vânzarea de opere de artă, spre a cunoaște vânzarea unei opere proprii, ar constitui o restrângere nejustificată a dreptului la informare pe care legea îl recunoaște într-un mod specific titularilor acestei categorii de drepturi cu corelativul obligației vânzătorilor de a face această informare asociată cu plata însăşi a dreptului de suită, dar și o nesocotire a principiului general de drept care impune caracterul prioritar și derogatoriu al legii speciale.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2309 din 10 noiembrie 2020
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii VISARTA - Societate de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor in Domeniul Artelor Vizuale şi Casa de licitaţie B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, pe calea acțiunii oblice, obligarea pârâtei Casa de licitaţie B. sa achite VISARTA - Societate de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor in Domeniul Artelor Vizuale, suma de 6374,49 Euro (echivalent in lei la data plaţii) reprezentând drepturile de suita ce se cuvin reclamantului in calitate de unic moştenitor al pictorului X., pentru lucrările vândute de Casa de licitaţie B., prezentate in cuprinsul cererii de chemare in judecată; obligarea pârâtei VISARTA - Societate de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor in Domeniul Artelor Vizuale sa achite reclamantului suma de 6374,49 Euro (echivalent in lei la data plaţii) reprezentând drepturile de suita ce i se cuvin în calitate de unic moştenitor al pictorului X., pentru lucrările vândute de Casa de licitaţie „B.”, prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecata şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, au fost invocate: Legea nr.8/1996; Decizia ORDA nr.231/2006 si Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suita aprobat prin Decizia Directorul general adjunct al Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor, publicata in Monitorul Oficial al României Partea 1 nr.712/18.08.2006; art.1560 Cod Civil.
La data de 03.09.2015, reclamantul a formulat cerere precizatoare.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă sub nr. x/3/2015, reclamanta Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale - VISARTA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Licitaţii B. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6037,28 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând drepturi de suită urmare a revânzării prin licitaţiile organizate în anii 2012-2013 a unui număr de 5 lucrări semnate de maestrul X.; cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii 8/1996; Protocolul privind colectarea drepturilor de suită.
Prin încheierea de şedinţă din data de 19.05.2016, s-a dispus conexarea dosarului privind soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în domeniul Artelor Vizuale - VISARTA, în contradictoriu cu pârâta Casa de Licitaţii B. SRL, la dosarul y/3/2015.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 350 din 14.03.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata drepturilor de suită aferente lucrărilor „Pe faleză sub umbrelă” şi „Atelierul din Târgovişte”; a admis acţiunea principală şi cererea conexă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor Casa de Licitaţie B.; a obligat pârâta Casa de Licitaţie B. să achite Visarta suma de 6374,49 euro în echivalent în lei la data plăţii, la cursul BNR, reprezentând drepturi de suită; a obligat pârâta Visarta să achite reclamantului suma de 6374,49, euro, în echivalent în lei la data plăţii, la cursul BNR - drepturi de suită şi a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 1600 lei, cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta Casa de Licitaţie B. la plata către pârâta Visarta a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
3.Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta Casa de Licitaţie B.
Prin decizia nr.1627 A din 19.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat de pârâta Casa de Licitaţie B. și a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, către intimatul-reclamant în sumă de 2.500 lei şi către intimata-pârâtă în sumă de 2.000 lei.
4.Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 1627 A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV a civilă a declarat recurs pârâta Casa de Licitaţie B.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 CPC – în sensul celor ce vor fi expuse în continuare:
1. Au fost eronat interpretate și aplicate dispoziţiile de drept material din Legea nr. 8/1996 cu privire la momentul începerii prescripţiei dreptului intimaților de a pretinde de la recurentă plata drepturilor de suită aferente lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgovişte" şi "Veneţia".
Conform art. 21 alin. l din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Legea nr. 8/1996 nu prevede un termen de prescripţie special în care se poate introduce acţiunea în vederea plăţii dreptului de suită. O menţiune cu privire la dreptul de prescripţie în cazul dreptului de suită este în art. 6 din Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suită aprobat prin Decizia Directorului general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 231/2006, această din urmă reglementare prevăzând că titularii de drepturi de autor care nu au încredinţat mandat organismului de gestiune colectivă VISARTA pot revendica de la acesta drepturile de suită timp de 3 ani de la data colectării, perioadă după care sumele nerevendicate intră în repartiţia curentă, conform regulilor statutare. Însă, intimatul reclamant a dat mandat intimatei Visarta pentru a recupera drepturile sale de suită, așa încât prevederile art. 6 din Metodologie nu îi sunt aplicabile intimatului A., fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun.
Evocând prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, afirmă recurenta că este evident că informaţiile la care această normă se referă sunt cele necesare pentru a se asigura plata sumelor datorate şi că termenul de 3 ani este un termen de decădere, la expirarea căruia beneficiarul dreptului de suită nu mai poate solicita informaţiile care să îi folosească în realizarea dreptului său de suită.
Aşadar, data de la care curge termenul de prescripţie pentru intimatul A. şi intimata Visarta este data revânzării.
Dreptul de suită este un drept de creanţă supus termenului general de prescripţie de 3 ani. Aplicând dispoziţiile art. 2523 din Codul Civil, consideră recurenta că acest drept începe să curgă de la data când a avut loc revânzarea operei de artă.
Se mai arată că data revânzării este o dată publică, având în vedere că vânzarea la licitaţie a operelor de artă este o procedură publică iar rezultatele licitaţiei sunt postate, după licitaţie, pe site-ul casei de licitaţie. Prin urmare, pentru intimaţi termenul de prescripţie curge din ziua imediat următoare adjudecării lucrărilor, dată când informaţiile au fost publicate pe site-ul de internet al recurentei.
În concluzia raționamentului astfel expus, se susține că pentru vânzarea lucrărilor „Pe faleză sub umbrelă”, „Atelierul din Târgovişte” şi „Veneţia”, dreptul intimatei Visarta de a colecta drepturile de suită aferente, cât şi dreptul intimatului A. de a obţine plata lor, s-a prescris după cum urmează: în data de 18 ianuarie 2015 pentru lucrarea "Pe faleză sub umbrelă"; în data de 04 iulie 2015 pentru lucrarea "Atelierul din Târgovişte"; în data de 25 aprilie 2015 pentru lucrarea "Veneţia".
Prin raportare concluzia expusă anterior și la data formulării acţiunii oblice (6 iulie 2015), instanța de apel ar fi trebuit ca, în urma interpretării corecte a dispoziţiilor legale, să admită excepţia prescripţiei extinctive a dreptului intimaților de a pretinde de la recurentă plata dreptului de suită pentru cele trei lucrări anterior menționate.
Mai precizează recurenta că momentul de la care curge dreptul de prescripţie este acelaşi, şi anume – în conformitate cu prevederile arrt. 2523 C.civ. - data de la care ar fi trebuit să fi luat la cunoştinţă de revânzarea fiecărui tablou.
Cu privire la momentul de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripţie, consideră recurenta că instanța de apel a făcut mai multe interpretări eronate ale dispoziţiilor legale, ajungând să se contrazică în propriile afirmaţii. Sub acest aspect arată că:
Pe de o parte, instanţa de apel a apreciat că, pentru intimata Visarta, dreptul de prescriţie începea să curgă de la data când a cunoscut vânzarea operelor, de care ar fi trebuit să fie informată de casa de licitaţie. Pe de altă parte însă, aceeași instanță a reținut că Visarta este un profesionist în domeniu şi ar fi trebuit să manifeste diligentă în aflarea datei vânzării, apreciindu-se - fără argumente legale - că data de 1 ianuarie 2013 a fost data când a fost publică vânzarea operelor. Prin urmare, instanţa a conchis că acesta este momentul de la care curge prescripţia pentru intimata Visarta.
Sub un alt aspect, se arată că, iniţial, Curtea de apel a apreciat că intimatul reclamant trebuia să introducă acţiunea oblică în acelaşi termen de prescripţie ca şi acţiunea prin care Visarta putea să solicite obligarea recurentei la plata sumei reprezentând drepturi de suită. Ulterior a apreciat că, în cazul intimatului A., termenul de prescripţie a acţiunii oblice ar trebui să curgă de la data colectării drepturilor de suită de către intimata Visarta, în temeiul art. 6 din Metodologie. Instanţa de apel a apreciat și că se impune extinderea sferei de aplicare a textului respectiv la situaţia titularilor de drepturi care au acordat mandat organismului de gestiune colectivă.
Prin această din urmă interpretare, instanţa de apel a încălcat principiul general de interpretare a normelor juridice care este în sensul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
Prevederile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 8/1996 reprezintă norma generală, iar cele din art. 6 din Metodologie reprezintă norma specială. Or, specialia generalibus derogant este un principiu care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Prin urmare, în niciun caz instanţa de apel nu putea aplica excepţia prevăzută de alin 6 din Metodologie cu privire la momentul de la care curge prescripţia pentru persoanele care nu au dat mandat Visarta, şi pentru persoanele care au dat mandat Visarta.
Se reiterează faptul că, în cazul caselor de licitaţie, rezultatele licitaţiilor sunt postate online de casa de licitaţie maxim a doua zi de la licitaţie, astfel încât atunci a fost prima dată când s-a publicat preţul adjudecării (care conţinea preţul de vânzare), şi în niciun caz data la care s-au publicat cataloagele cu o parte din lucrările adjudecate în anul precedent. Un astfel de catalog nici nu poate fi reţinut ca reper pentru calculul termenului de prescripţie, pentru că el conţine doar o selecţie de lucrări vândute de casa de licitaţie, rezultatele complete ale licitaţiilor fiind cele comunicate online, pe pagina de internet a casei de licitaţii, imediat după adjudecarea obiectelor de artă.
În plus, precizează recurenta că nici catalogul cu retrospectiva selectivă a anului 2012 - în care se regăseau cele 3 tablouri - nu a fost publicat pe site pe 1 ianuarie 2013, pentru că aceasta din urmă a fost o zi nelucrătoare legală şi la Casa de licitaţie, nu s-a lucrat.
O altă precizare făcută de recurentă este aceea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Metodologie, VISARTA este obligat să facă publică lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restanţe reprezentând drept de suită, acesta fiind relevat ca un alt moment obiectiv de la care termenul de prescripţie ar putea curge.
Având în vedere că rezultatele vânzărilor la licitaţie sunt publice şi disponibile imediat pe site-ul Casei de licitaţii, consideră recurenta că intimata Visarta, în calitatea sa de profesionist, are obligaţia de a verifica în mod constant aceste website-uri ale caselor de licitaţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, anterior ţinerii licitaţiei, sunt publicate - atât pe site-ul casei de licitaţii, cât şi tipărit - cataloage cu lucrările de artă ce vor fi vândute în cadrul licitaţiei şi la ce preţ de pornire.
Chiar şi în situaţia în care casa de licitaţie nu informează intimata Visarta de anumite vânzări, acesta din urmă are pârghiile legale necesare pentru a controla imediat situaţia vânzărilor operelor de artă şi a face demersurile pentru recuperarea sumelor datorate. La fel, intimatul A. (conform art. 21 alin. 6 din Legea nr. 8/1996) putea solicita informaţii casei de licitaţie.
Consideră recurenta că este esențial să se reţină specificitatea pieţei de artă în ceea ce priveşte vânzarea operelor de artă prin case de licitaţie, respectiv că este o procedură transparentă şi publică, că rezultatele licitaţiei sunt postate imediat pe site-ul casei de licitaţie, aceasta fiind principala modalitate prin care terţii şi orice persoană interesată au imediată cunoştinţă de vânzarea oricărei opere de artă ca să îşi poată valorifica drepturile, dacă este cazul.
Conform art. 4 alin. (6) din Metodologie, informaţiile care fac obiectul raportului lunar pot fi transmise şi în format electronic. Or, afişarea rezultatelor licitaţiilor a doua zi pe site-ul casei de licitații este – în susținerea recurentei - făcută tocmai cu scopul de a raporta public situaţia vânzărilor operelor de artă.
Totodată, este remarcat faptul că în şedinţa publică din data de 14.11.2018, intimatul-reclamant A., prin apărător, a afirmat că a luat cunoştinţă de conţinutul cataloagelor retrospective de pe site-ul de internet al reclamantei, fapt care nu a fost consemnat în încheierea de şedinţă.
În plus, instanţa de apel a respins cererea recurentei de a se administra interogatoriul intimaţilor, în condiţiile în care şi instanţa de fond a respins-o. Or, prin acest interogatoriu intenționa recurenta să dovedească momentul exact de când intimaţii au luat la cunoştinţă de revânzarea operelor şi care este şi momentul corect de la care trebuia calculat termenul de prescripţie.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din Legea nr. 8/1996 cu privire la calcul sumei cuvenite cu titlu de drepturi de suită.
În raport de prevederile art. 21 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, pentru determinarea întinderii dreptului de suita trebuia să fie avute în vedere sumele din facturi si din dispoziţiile de plată depuse de recurentă, ştiind că plata pe teritoriul României, între rezidenţi se face în lei. În cadrul acestor documente este evidenţiată, pe de o parte, valoarea sau suma de adjudecare - care este preţul brut al vânzării - şi, pe de altă parte, comisionul casei de licitaţii şi taxe. Acestea se scad din valoarea de adjudecare şi rezultă preţul net de vânzare în raport de care se calculează dreptul de suită. In general, în vederea calculării preţului net de vânzare, se aplică în preţului de adjudecare un procent de 16,5% (care include comisionul casei de licitaţii şi taxe).
În acest context, consideră recurenta că nu se poate reţine că suma aferentă drepturilor de suită pe care le datorează în speță ar fi în valoare de 6.374,49 euro (echivalent în lei, la cursul BNR, din data plăţii). Din acestă sumă, se impune a fi scăzută valoarea dreptului de suită aferent tablourilor 1, 2, 3 (al căror drept material la acţiune s-a prescris) şi 6 (care nu mai este datorat, fiind deja achitat o dată) ceea ce ar însemna o sumă totală de 4.752,04 Euro, dacă se iau în calcul valorile indicate de intimatul A.
Deşi a făcut referire la faptul că, pentru calculul dreptului de suită, legea prevede luarea în considerare a preţului net de vânzare, instanța de apel a ignorat probele din dosar, nu s-a raportat la sumele în lei cu care s-au vândut tablourile şi în care este indicat preţul net de vânzare în funcţie de care trebuie calculat dreptul de suită, conform art. 21.
De asemenea, consideră recurenta că în mod greşit instanţa a reţinut că suma care ar trebui plătită cu titlu de drepturi de suită către intimata Visarta ar fi aceeaşi cu cea care trebuie plătită de intimata Visarta către intimatul A. Conform prevederilor statutare ale intimatei Visarta, din sumele pe care aceasta le colectează ca drepturi de suită, reţine un comision. Prin urmare, suma care ar reveni intimatului A. este mai redusă decât cea indicată de intimatul A.
5.Apărările formulate în cauză:
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta Casa de Licitaţie B. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de reclamant prin întâmpinare.
Intimata Societatea de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor din Domeniul Artelor Vizuale a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea acestuia, iar recurenta Casa de Licitaţie B. a depus răspuns la această întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile art. 488 din C.pr.civ., Înalta Curte reține următoarele:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esențiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat – în conformitate cu prevederile art. 488 din C.pr.civ. – la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel.
Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticle prin care recurenta tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs.
Prin primul motiv de recurs, subsumat de recurentă cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C.pr.civ., se susține sub un prim aspect că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare eronată a art. 6 din Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suită apobat prin Decizia nr. 231/2006 a Directorului general ORDA (Metodologia în continuare) în condițiile în care această normă se referă la titularii de drepturi de autor care nu au încredințat mandat organismului de gestiune colectivă, iar reclamantul A. nu se află într-o asemenea situație pentru că aceasta a încredințat un mandat pârâtei intimte Visarta.
Critica astfel formulată este fondată, însă constatarea acestei erori de interpretare a menţionatei norme nu este de natură să conducă la reformarea soluției adoptate de instanţa de apel, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:
Aprecierea instanței relativă la incidența în cauză a prevederilor art. 6 din Metodologie se regăsește în contextul analizei raportului juridic dintre reclamant și organismul de gestiune colectivă Visarta, context în care s-a reținut că nu a intervenit prescripția dreptului reclamantului de a acționa în justiție această din urmă entitate pentru a-și valorifica drepturile de autor derivate din vânzarea tablourilor indicate în cererea de chemare în judecată.
Demersul judiciar întreprins în speță de către reclamantul A. are o natură complexă, în sensul că acesta a exercitat nu numai o acțiune oblică, urmărind conservarea patrimoniul Visarta - debitorul său căruia îi imputa lipsa de diligenţă în exercitarea mandatului încredinţat - prin aducerea în acesta a sumei care reprezintă contravaloarea dreptului de suită aferent tablourilor vândute de casa de licitație pârâtă, ci, alăturat acesteia, a formulat și o acțiune directă care tinde la valorificarea propriului drept în modalitatea aducerii în patrimoniul său a respectivei sume ce ar fi trebuit colectată de debitorul-mandatar.
În cadrul procesual astfel creat, dreptul de suită reclamat reprezintă un drept de creanță care – din perspectiva prescripţiei dreptului la exercitarea acţiunii în justiţie - putea fi exercitat, atât de reclamant cât și de pârâta Visarta, înăuntrul aceluiași termen de prescripție pentru că organismul de gestiune colectivă trebuia și putea să întreprindă demersuri în baza mandatului primit spre a colecta drepturi bănești cuvenite titularului de drepturi de autor, acționând astfel în numele și pe seama mandantului, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. 1 din Legea 8/1996 coroborat cu art. 2009 C.civ., iar nu în baza unui drept propriu.
Altfel spus, în calitate de mandatar al titularului de drepturi de autor (reclamantul), organismul de gestiune colectivă este un reprezentant al mandantului său, așa încât exercitarea de către aceasta a drepturilor pentru care a fost mandatat – drepturi care fac obiect al litigiului - poate fi făcută în aceleași limite în care titularul însuși ar fi putut exercita respectivele drepturi.
În materia dreptului de autor, art. 123 din Legea nr. 8/1996 stabilește că gestiunea componentei patrimoniale a acestei categorii de drepturi poate fi exercitată prin gestiune individuală ori prin gestiune colectivă, în condițiile stabilite de actul normativ special. În cazul dreptului de suită – cum este situația pretenției deduse judecății în speță –, în conformitate cu prevederile art. 123 indice 1 din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor este una obligatorie, astfel că organismul de gestiune colectivă abilitat în condițiile legii acționează, de regulă, pentru colectarea sumelor corespunzătoare atât în cazul titularilor ce i-au dat mandat, cât și în cazul celor cu care nu a încheiat o astfel de convenție.
Între titularii de drepturi și organismul de gestiune colectivă iau naștere raporturi contractuale în cazul existenței unui mandat încredințat de cei dintâi, titularii având dreptul de a pretinde remiterea sumelor ce s-au colectate în numele și pe seama lor pe baza raporturilor convenționale astfel stabilite.
În condițiile în care nici legea dreptului de autor și nici reglementările din materia contractului de mandat nu stabilesc, pentru titularii de drepturi de suită, vreo derogare în privința perioadei (ca durată şi repere de calcul) în care aceştia își pot revendica beneficiile corespunzătoare gestionării colective a drepturilor pentru care au dat un mandat de exercitare, nu există temei spre a reține că ar putea exercita ei înşişi respectivele drepturi într-un termen de prescripţie calculat în condiţii mai restrictive decât cele ce se aplică mandatarului.
Prin urmare, în speță, prescripția aplicabilă dreptului la acțiune pe care reclamantul (titular al dreptului de suită) îl are împotriva organismului de gestiune colectivă (mandatar) are coordonate temporale identice cu cele ce operează în raportul juridic dintre mandatar și casa de licitație pârâtă care este debitoare în privința sumelor ce corespund dreptului de suită necolectat până la data declanşării procedurii judiciare pendinte.
În acest cadru procesual, atâta vreme cât instanța de apel a stabilit că nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune în ce privește demersul judiciar exercitat pe calea acțiunii oblice, anume acela de a cere casei de licitații pârâte să achite organismului de gestiune colectivă sumele aferente dreptului de suită pentru lucrările „Pe faleză sub umbrelă”, „Atelierul din Târgoviște” și „Veneția”, nu era necesar să apeleze la interpretarea extensivă a reglementării conținute de art. 6 din Metodologie spre a conchide că nu a intervenit prescriția în privința dreptului reclamantului de a cere ca mandatarul Visarta să îi remită sumele cuvenite. Concluzia încadrării în termenul de prescripție a pretenţiei formulate pe calea acțiunii directe își găsește deplina fundamantare în analiza referitoare la respectarea acestui termen pentru exercitarea acțiunii oblice și în menționatele trăsături ce sunt specifice convenției de mandat încheiat de titularul dreptului de suită cu organismul de gestiune colectivă.
De altfel, recurenta însăși susține că termenul de prescripție care operează în privința dreptului valorificat de reclamant în raport de Visarta este supus dreptului comun, această susținere fiind în acord cu dezlegarea expusă în precedent.
În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit faptul că instanța de apel a evidențiat în debutul considerentelor proprii că ,,în concluzie, termenul de prescripție al acțiunii oblice prin care creditorul tinde, practic, la încasarea sumei de către debitorul său, este același cu termenul în care debitorul reclamantului putea formula acțiunea împotriva debitorului său”.
Această din urmă judecată, alăturată raţionamentului expus anterior de instanţa de recurs fundamentează concluzia că nu a intervenit prescripția dreptului reclamantului de a acționa îmotriva Visarta.
O a doua critică susținută de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 din C.pr.civ. este, în esență, aceea că instanța de apel a determinat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție printr-o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 21 alin. 6 din Legea nr.8/1996 și art. 2523 din C.civ.
Critica astfel susținută este apreciată ca nefondată în raport de considerentele ce urmează:
Prin art. 21 alin. 6 din Legea nr.8/1996 este reglementat dreptul de a se solicita informații necesare pentru a se asigura plata drepturilor de suită în parametrii valorici stabiliți de alin. 4 al aceluiași art. 21.
Interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 21 alin. 6 din Legea nr.8/1996 corespunde exigențelor unei interpretări sitematice, teleologice și logice, care ține seama de contextul de reglementare în care această normă este plasată precum și de scopul ei.
Astfel, trebuie observat că, după ce în cadrul primelor cinci alineate ale art. 21 este stabilit atât dreptul autorilor de opere de artă ori de opere fotografice ,,de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei” cât și obligația corelativă a vânzătorului de a calcula, reține și plăti cotele respective din prețul net încasat, prin norma înscrisă în alineatul 6 s-a legiferat un drept distinct al titularilor de drepturi de suită ori al reprezentanților lor, anume acela de a cere vânzătorilor ,,informații necesare pentru a asigura plata sumelor datorate conform prevederilor alin. (4) ”.
Analizată în acest context de reglemetare, dispoziția înscrisă în art. 21 alin. 6 are – prin raportare la cele din alineatele care îi preced - natura unei norme speciale care privește exclusiv dreptul (facultatea) persoanelor îndreptățite de a solicita informații ce au ca scop asigurarea plății sumelor pe care vânzătorul le datorează, astfel că domeniul său de aplicare nu poate fi extins pe cale de interpretare – astfel cum propune recurenta pârâtă – în privința dreptului distinct ce este conferit titularului prin primul alineat din același articol, anume acela de a primi de la vânzător sumele aferente dreptului de suită.
În mod corelativ, obligația complexă a vânzătorului de a calcula, reține și remite cotele corespunzătoare dreptului de suită este una explicit stabilită prin art. 21 alin. 5 din Legea 8/1996, ea fiind antrenată de însuși actul vânzării, pe când în cel de-al șaselea alineat este înscrisă o obligație distinctă, care are natura unei simple obligații de a face ce se subsumează exercitării de către titular a dreptului de a solicita informații necesare asigurării plății. Ca atare, vînzătorul nu este îndreptățit să se prevaleze de prevederile art. 21 alin. 6 spre a se apăra în legătură cu obligațiile ce îi revin în temeiul alin. 1-5 din aceelași articol de lege.
Se cuvine a fi observat și faptul că interpretarea extensivă propusă de recurentă este contrară exigențelor stabilite prin art. 10 din C.civ., care prevede că ,,Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reținut prin decizia recurată că prevederile art. 21 alin. 6 din Legea nr.8/1996 nu pot reprezenta temeiul juridic relevant pentru stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripție pentru valorificarea drepturilor în litigiu.
Din perspectiva prevederilor art. 2523 C.civ., care stabilesc limitativ criteriile de determinare a datei la care începe să curgă termenul de prescripție - ,,când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui” -, judicios a reținut instanța de apel că aceste criterii trebuie corelate cu natura specifică a drepturilor în litigiu, anume cu împrejurarea că în materia dreptului de suită este explicit instituită prin legea specială – anume prin art. 21 alin. 5 din Legea nr. 8/1996 – obligația vânzătorului debitor de a proceda la informarea titularului cu privire la actul de vânzare ce dă naștere dreptului patrimonial de a încasa cotele legale din prețul încasat în urma unei asemenea convenţii.
În speță, s-a reținut că pârâta recurentă nu a comunicat vreodată, către intimați, efectuarea vânzărilor și că reclamantul și mandatarul său ar fi trebuit să cunoască aceste evenimente din cataloagele publicate de recurentă.
Recurenta consideră că trebuia reținut, drept moment de început al curgerii termenului de prescripție, data la care aceasta a afișat pe propriul site internet efectuarea vânzărilor respective, iar nu data la care au fost publicate cataloagele, context în care se referă şi la prevederile art. 4 alin. 6 din Metodologie.
Susținerea astfel formulată de recurentă – care tinde la stabilirea unei date anterioare celei ce s-a reținut în apel ca fiind cea la care a început să curgă termenul de prescripție – ignoră particularitățile drepturilor la care se referă litigiul, anume cele rezultate din prevederile art. 21 alin. 1 și 5 din Legea nr. 8/1996 coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. 1-4 din Metodologie.
Conform art. 21 alin. 1-5 din Legea nr. 8/1996: „1) Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
(2) Dreptul menţionat la alin. (1) se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
(3) În sensul prezentei legi, copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere de artă originale.
(4) Suma datorată în temeiul alin. (1) se calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25% .
(5) Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informaţiile prevăzute la alin. (1), în termen de două luni de la data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate conform prevederilor alin. (4)”.
Pe de altă parte, art. 4 alin. 1-4 din Metodologie prevede că „1) Vânzătorul sau intermediarul are obligaţia să comunice organismului de gestiune colectivă VISARTA, până în ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă, un raport cuprinzând următoarele informaţii:
Denumirea şi adresa vânzătorului ................................
Data ...............................................
(…)
(2) În termen de 10 zile de la data specificată la alin. (1), vânzătorul sau intermediarul are obligaţia să vireze către VISARTA suma aferentă dreptului de suită, calculată conform art. 3.
(3) Raportul lunar prevăzut la alin. (1) constituie baza de repartizare către titularii de drepturi de autor a remuneraţiei colectate de organismul de gestiune colectivă VISARTA.
(4) Raportul lunar va preciza numele reprezentantului legal al emitentului, va fi semnat şi ştampilat şi va purta menţiunea "confirm pe propria răspundere".
Normele juridice enunţate nu numai că stabilesc explicit obligația vânzătorului de a face cunoscut Visarta că a avut loc o vânzare, dar impun şi ca actul de comunicare să conţină anumite elemente specifice, cum sunt: numele reprezentantului legal al emitentului, semnătura şi ştampila emitentului, menţiunea „confirm pe propria răspundere”. Aceleaşi norme consacră şi conţinutul componentei patrimoniale a dreptului autorilor de opere de artă, în sensul că un astfel de titular este îndreptăţit să beneficieze o cotă anume din prețul respectivei vânzări si să primească de la vânzător (prin organismul de gestiune colectivă căruia i-a dat mandat) informațiile şi prestaţiile adecvate exercitării în mod adecvat a respectivului drept patrimonial, fără a fi ţinut să depună diligenţe proprii constând în urmărirea activităţilor specifice pieţei de artă.
Menționatele reglementări speciale, ce sunt specifice dreptului patrimonial de suită al autorilor de opere de artă, reprezintă mijloace de protecție menite să asigure exercițiul efectiv al dreptului respectiv, dat fiind că asemenea titulari de drepturi nu au vreo participare în actele de revânzare a operelor, fiind, astfel, prin ipoteză terți față de resepctivele tranzacții. Or, acceptarea tezei potrivit căreia ei (și implicit organismele de gestiune colectivă cale îi reprezintă) ar avea o obligație de diligență (prin prisma art. 2523 din C.civ.) de a lua cunoștință de actele de revânzare prin demersuri proprii de consultare a informațiilor care se publică pe rețeaua internet sau că ar trebui să fie permanent conectați la mijloacele/platformele de publicitate administrate de oricare dintre entitățile care se ocupă de vânzarea de opere de artă, spre a cunoaște vânzarea unei opere proprii, ar constitui o restrângere nejustificată a dreptului la informare pe care legea îl recunoaște într-un mod specific titularilor acestei categorii de drepturi cu corelativul obligației vânzătorilor de a face această informare asociată cu plata însăşi a dreptului de suită, dar și o nesocotire a principiului general de drept care impune caracterul prioritar și derogatoriu al legii speciale (specialia generalibus derogant).
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care se susține că instața de apel ar fi făcut o greșită interpretare și aplicare, în speță, a prevederilor art. 2523 C.civ. coroborat cu art. 21 din Legea nr.8/1996 – act normativ special care reglementează dreptul de autor - prin aceea că nu a reținut drept moment de începere a termenului de prescripție data la care recurenta pretinde că a afișat pe propriul site interbnet informațiile despre vânzarea operelor de artă.
Înalta Curte notează că recurenta susține carcaterul nefondat al unor apărări pe care reclamantul intimat le-a formulat în etapele procesuale anterioare. Asemenea argumente nu pot forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual pentru că ele care nu reprezintă critici de nelegalitate a actului jurisdicțional care formează obiectul recursului în coordonatele stabilite de art. 483 alin. 1 din C.pr.civ.
Susținerile potrivit cărora instanța a fost indusă în eroare și nu a înțeles specificitatea pieței de artă sunt unele prin care se contestă situația de fapt pe care instanțele ierarhic inferioare au stabilit-o pe baza liberei aprecieri a probelor – potrivit competențelor conferite prin art. 264 din C.pr.civ. -, și nu pot forma nici ele obiect de analiză în recurs pentru că nu vizează aspecte de nelegalitate apte a se încadra în exigențele art. 488 din C.pr.civ.
Cât privește observația recurentei în sensul că ziua de 01.01.2013 este una pe care legea o declară nelucrătoare, deși corectă, nu este de natură a releva un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. În condițiile în care nu este relevată instituirea prin lege a unei interdicții de a se presta orice activități lucrative în data de 01 ianuarie, aprecierea instanței de apel în sensul că publicarea cataloagelor privind vânzările a avut loc în ziua de 01.01.2013 constituie un aspect care ține de stabilirea situației de fapt, astfel că ea nu poate forma obeict analiză în recurs.
Cât privește referirea recurentei la prevederile art. 7 din Metodologie - normă conform căreia „Organismul de gestiune colectivă VISARTA este obligat să facă publică, lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restante reprezentând drepturi de suită.” -, ca fiind un reper adecvat pentru a se stabili începerea curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte constată că reprezintă o susținere formulată pentru prima dată în recurs - nefiind formulată o critică fundamantată pe această reglementare în fața instaței de apel –, situație față de care devin incidente prevederile art. 488 alin. 2 din C.pr.civ. care prevăd că ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.
Mai susține recurenta că instanța de apel nu a consemnat, în încheierea de ședință din data de 14.11.2018, afirmații făcute de apărătorul reclamantului intimat.
Omisiunea de consemnare astfel evocată are natura unei erori materiale care este susceptibilă de remediere în procedura specială reglemtnată prin art. 442 din C.pr.civ. Prin art. 445 din C.pr.civ. este instituită nu numai obligativitatea parcurgerii respectivei proceduri, ci și incompatibilitatea căii de atac a recursului spre a se remedia erorile materiale. În consecință, aceste susțineri ale recurentei nu vor fi analizate.
În ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că este neutilă cauzei proba cu interogatoriul intimaților, Înata Curte constată că aceasta este expresia exercitării atribuțiilor de evaluare a relevanţei respectivelor probe pentru soluţionarea procesului, atribuţii conferite prin art. 258 alin. 1 raportat la art. 255 din C.pr.civ. Astfel, nu se poate reține drept viciu de nelegalitate a hotărârii faptul că instanța a respins respectiva probă ca nefiind utilă și concludentă soluționării apelului, iar o reevaluare a utilității ei nu este compatibilă cu prezenta cale de atac.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocă recurenta greșita aplicare a prevederilor Legii 8/1996 cu privire la calculul sumei cuvenite cu titlu de drept de suită.
Un prim aspect vizat prin criticile dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs este acela că instanța nu a utilizat prețul net de vânzare drept bază de determinare a respectivelor sume, ci a utilizat în acest scop prețul brut de vânzare.
Critica astfel susținută este vădit nefondată, în considerentele expuse la pagina 12 a deciziei recurate fiind evidențiată nu numai concluzia explicită că dreptul de suită a fost stabilit prin raportare la criteriul prețul net de vânzare, ci și analiza detaliată a elementelor din facturile aflate în dosar care au condus la concluzia că taxele și comisioanele cuvenite casei de licitații au fost menționate distinct de preţul lucrărilor de artă vândute.
Analiza astfel realizată este una ce relevă utilizarea bazei de calcul impuse de art. 21 alin. 1 din Legea 8/1996, care prevede că ,,Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa”.
Sumele concret stabilite ca urmare a utilizării acestei baze de calcul constituie aspecte care țin de evaluarea probelor, așa încât în privința acestor determinări nu poate fi realizat controlul de nelegalitate specific recursului.
Împrejurarea că sumele de plată au fost stabilite în moneda euro nu poate fi reținută drept cauză de nelegalitate a hotărârii în condițiile în care însăși legea (prin art. 21 alin. 4 al Legii 8/1996) stabilește tranșele valorice ale prețului de vânzare (baza de calcul) în această monedă, fiind astfel neîndoielnică opțiunea legiuitorului de a permite același mod de determinare a cotelor ce se cuvin persoanelor îndreptățite să beneficieze de drepturi de suită.
Pretinsa necesitate de a nu fi incluse în cuantumul dreptului de suită acele drepturi ce corespund ,,tablourilor 1,2,3 (al căror drept material la acțiune s-a prescris) și 6 (care nu mai este datorat, fiind deja achitat odată)” reprezintă o susținere formulată prin raportare la premise ipotetice, străine de situaţia reţinută în speţă. Astfel cum s-a reținut prin considerentele expuse anterior, termenul de prescripție a dreptului la acțiune nu trebuie stabilit cu începere de la momentul publicării pe site-ul internet a unor informaţii generice referitoare la activitatea recurentei - moment pe care recurenta l-a invocat cu neobservarea cerinţelor legale arătate în precedent -, iar contextul normativ astfel reţinut corelat cu situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond conduc la concluzia că includerea în cuantumul dreptului de suită a sumelor corespunzătoare vânzării primelor trei tablouri este în acord cu prevederile Legii 8/1996 și cele ale art. 2523 din C.civ.
Tot astfel, în condițiile în care în recurs nu s-a formulat vreo critică relativ la constatarea instanţei de apel în sensul că şi vânzarea din anul 2014 a ,,tabloului 6” dă naștere dreptului reclamantului de a primi dreptul de suită corespunzător, și că nu poate fi analizată compensarea acestui drept cu o creanță a pârâtei-recurente (generată de o anterioară vânzare a tabloului şi de plata la acea dată a dreptului de suită, succedate de invalidarea vânzării respective) în lipsa unei cereri de învestire în acest sens, Înalta Curte reţine că stabilirea obligaţiei recurentei de a plăti și pentru acest tablou suma corespunzătoare dreptului de suită stabilit în favoarea reclamantului este în deplin acord atât cu prevederile art. 21 din Legea 8/1996, cât şi cu principiul de drept tantum devolutum quantum iudicatum, principiu care îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 478 alin. 1-3 din C.pr.civ.
Cât privește ultimul argument evocat de recurentă, anume acela că instanța de apel ar fi reținut eronat că suma pe care această parte o datorează Visarta cu titlu de drepturi de suită este aceeași cu cea pe care Visarta trebuie să o plătească reclamantului intimat, Înalta Curte constată că nu a evidenţiat recurenta vreun aspect de nelegalitate a dispoziţiei criticate astfel. În condiţiile în care , în speţă, s-a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei recurente la plata dreptului de suită aferent vânzării celor şase tablouri enumerate în cererea principală (formulată de titularul dreptului de suită) şi cererea conexă (formulată de organismul de gestiune colectivă ce are competenţa de a colecta sumele cu această natură juridică), întinderea acestei obligaţii de plată a fost stabilită prin raportare la coeficienţii legali prevăzuţi de art. 21 alin. 4 din Legea 8/1996. În absenţa unei dispoziţii legale care să impună vreo deducere a sumei astfel determinate, în relaţia dintre titularul dreptului şi organismul de gestiune colectivă, nu există temei spre a se reţine un viciu de nelegalitate a soluţiei prin care Visarta a fost obligată să plătească reclamantului o sumă egală cu pe care organismul de gestiune colectivă o va încasa de la pârâta recurentă.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului astfel cum este susținut prin criticile analizate în precedent.
Pe cale de consecință, în temeiul prevederilor art. 496 din C.pr.civ., recursul a fost respins ca nefondat.