Şedinţa publică din data de 6 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.02.2015, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor anularea Ordinului Preşedintelui ANPC nr. 280/09.07.2014, ca nelegal şi netemeinic, şi anularea Adreselor nr. x/21.08.2014 şi nr. y/05.09.2014 emise de ANPC, ca răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Ordinului nr. 280/09.07.2014 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
1.2. Hotărârile primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 952 din 17 martie 2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.A. împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta societatea A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi anularea actelor contestate.
În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta reclamantă a susţinut următoarele:
1.3.1. Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
Lipsa motivării actului administrativ constituie temei al anulării acestuia, dat fiind că, în temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Constituţie şi a art. 12 alin. (2) din Legea 363/2007, obligaţia motivării actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului administraţiei publice şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective, cum este cazul actelor administrative în speţă.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în speţa de faţă, descrierea faptei şi încadrarea sa juridică respectă principiile anterior expuse.
Dimpotrivă, din analiza Ordinului contestat, reiese faptul că autoritatea emitentă nu identifică fapta imputată, respectiv practica comercială incorectă pretins a fi fost săvârşită.
Mai exact, prin Ordin, Autoritatea reţine încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, fără a dezvolta dacă i se impută o practică comercială înşelătoare sau agresivă.
Deşi instanţa de fond reţine aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, deci o practică comercială agresivă, ANPC nu a arătat, în concret, cum s-a manifestat agresivitatea băncii în raportul contractual cu fiecare dintre cei 23 de împrumutaţi, cum acceptarea solicitării împrumutaţilor ar reprezenta o practică comercială incorectă.
Cele reţinute de instanţa de fond, respectiv incidenţa prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 363/2007, nu sunt în măsură să acopere viciul ordinului atacat întrucât instanţa trebuie să exercite un control de legalitate asupra actului administrativ atacat, iar nu să suplinească deficienţele acestuia cu propriile motivări.
Mai mult, în Adresele nr. x/21.08.2014 şi nr. y/05.09.2014 emise de ANPC, ca răspuns la plângerea prealabilă, Autoritatea nu face decât să reia considerentele Ordinului nr. 280/09.07.2014, fără să analizeze în niciun fel susţinerile şi motivele de nelegalitate invocate în plângerea prealabilă, nici înscrisurile depuse în probaţiune, ignorându-le complet. ANPC nu face decât să citeze pasaje din cuprinsul Ordinului contestat, pentru ca apoi să ajungă la concluzia eronată că Ordinul respectiv este temeinic şi legal.
O motivare corespunzătoare a deciziei emise de ANPC în temeiul art. 13 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 ar trebui să ofere subiectului de drept sancţionat toate indiciile pentru care conduita sa este o practică incorectă, respectiv în ce măsură afectează aceasta decizia de tranzacţionare a consumatorului ori diligenţa profesională, care sunt produsele comerciantului cu privire la care s-a acţionat incorect, identificând astfel toate elementele care împreună definesc o conduită comercială drept incorectă, condiţie neîndeplinită în speţa de faţă.
1.3.2. Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 şi 9 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
Prin Ordinul atacat, ANPC s-a reţinut încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007.
Se apreciază că în mod vădit greşit instanţa de fond a reţinut că în speţa de faţă sunt incidente prevederile art. 9 lit. c) din Legea 363/2007 şi că reclamanta ar fi culpabilă de o practică incorectă, agresivă, respectiv că ar fi exploatat situaţia nefericită a împrumutaţilor care întâmpină dificultăţi în rambursarea creditelor, afectându-le raţionamentul şi influenţându-le deciziile.
Aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor legale art. 4 şi 8 din Legea nr. 363/2007, pentru a fi în prezenţa unei practici comerciale incorecte agresive, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- fapta să constituie un demers al comerciantului;
- demersul comerciantului să fie strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor, înţelegând-se următoarele două sub-condiţii: demersul comerciantului să privească produsele acestuia; demersul comerciantului să se desfăşoare în perioada precontractuală; demersul să recurgă la hărţuire, constrângere, inclusiv la forţă fizică sau la o influenţă nejustificată; fapta să afecteze considerabil capacitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.
Comportamentul reclamantei nu se încadrează în noţiunea de practică comercială incorectă şi, cu atât mai puţin, în noţiunea de practică incorectă agresivă.
În primul rând, raportat la cele reţinute de instanţa de fond, se arată că obligaţiile contractuale asumate de fiecare parte trebuie exercitate cu bună-credinţă, iar în măsura în care împrumutaţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile asumate consecinţa firească (în orice situaţie similară, iar nu doar în raporturile contractuale cu subscrisa) este declararea scadenţei anticipate şi recuperarea debitului pe calea executării silite. O astfel de consecinţă a neîndeplinirii obligaţiilor din contractele bancare este de notorietate, putând fi anticipată de orice persoană diligentă şi nu poate fi în niciun caz calificată drept "circumstanţă specială de asemenea gravitate încât afectează raţionamentul consumatorului mediu şi de care comerciantul este conştient".
Reclamanta nu poate fi răspunzătoare de "consecinţele neîndeplinirii obligaţiilor de către împrumutat" care pot conduce la o "situaţie nefericită pentru consumator" şi nu a avut o influenţă în decizia consumatorului de a solicita o restructurare a creditului şi nu a prezentat această posibilitate ca fiind "soluţia salvatoare", dovadă în acest sens fiind împrejurarea că împrumutaţii au avut iniţiativa solicitării restructurării creditelor şi au înaintat o cerere scrisă şi semnată în acest sens, aceştia având şi opţiunea unei refinanţări chiar cu o altă bancă.
Recuperarea de către bancă a sumelor neîncasate în perioada de restructurare nu reprezintă o lipsă de diligenţă profesională şi nici o practică comercială agresivă, cât timp nu a recurs la forţă sau presiuni psihice, asupra clienţilor săi şi nici nu a profitat de situaţia nefericită a acestora pentru a le influenţa decizia.
Susţinerile ANPC, însuşite de instanţa de fond, privind includerea comisionului de administrare în noua marja a dobânzii stabilită ca urmare a restructurărilor reprezintă simple speculaţii, nesusţinute de nicio probă administrată în cauză.
Comisionul de administrare şi dobânda sunt două costuri diferite care nu se confundă.
Pentru a asigura deplina respectare a interesului public al consumatorului, din perspectiva asigurării comparabilităţii ofertelor, legiuitorul a introdus obligaţia băncilor de a exprima preţul real al contractului prin includerea în contract a DAE (ce reuneşte dobânda şi comisioanele).
Din analiza contractelor în discuţie rezultă în mod clar care sunt serviciile în contrapartida cărora împrumutatul este ţinut să plătească acest comision: pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii.
Instanţa de fond reţine în mod greşit şi că "nu s-a făcut dovada faptului că reaşezarea sumelor datorate s-a realizat astfel încât împrumutatul să beneficieze, pentru o perioadă de timp determinată (perioada de restructurare) de o sumă de plată mai mică, iar numai sumele neîncasate de bancă în perioada de restructurare (prin aplicarea unei dobânzi curente diminuate/acordarea unei perioade de graţie), să fie recuperate prin mecanismul de restructurare în restul perioadei de creditare".
Împrumutaţii, prin Actele adiţionale încheiate cu Banca, şi-au dat acordul ca ratele restante şi dobânzile să se considere capital, dobânda urmând a fi raportată la valoarea creditului (a capitalului).
Modificarea marjelor dobânzii ulterior perioadei restructurate nu a fost negată de reclamantă pentru a fi necesară administrarea vreunei dovezi contrare, ci recunoscută drept o consecinţă firească şi directă a facilităţi acordate, consecinţă pe care clienţii (toţi cei 23 care au sesizat ANPC) au cunoscut-o la momentul la care au semnat actele adiţionale de restructurare (nu unul, ci uneori chiar două acte de restructurare) şi au acceptat-o fără niciun fel de obiecţiuni.
Este firesc ca în măsura în care, după terminarea perioadei de restructurare în care împrumutaţii au plătit fie numai dobânda, fie o dobândă foarte mică (de exemplu de 1%), iar perioada de rambursare a creditului nu a fost extinsă, dobânda să fie una mai mare pentru a se asigura astfel recuperarea integrală a sumelor neîncasate în perioada de restructurare a creditului. Suma totală pe care ar fi plătit-o clienţii înainte de prima restructurare va fi aceeaşi şi după restructurare, chiar dacă costul a fost majorat, recuperarea sumelor neîncasate făcându-se prin modificarea raportului dintre partea de capital si dobânda din componenta ratei lunare.
Calculul matematic în vederea determinării costului aplicabil după restructurare are în vedere suma totală de plată înainte de prima restructurare, metoda de restructurare aplicată (reducere dobândă/perioadă graţie, etc.), costul redus din perioada de restructurare şi perioada pe care se acorda facilitatea de restructurare.
Facilitatea de restructurare a creditului acordată clienţilor nu a implicat din partea băncii o renunţare la încasarea dobânzilor şi a ratelor de credit aferente perioadei de restructurare, oferta băncii fiind clară, în sensul că, prin aplicarea unor costuri reduse în perioada de restructurare (dobândă fixă/graţie), nu se are în vedere o ştergere/degrevare de datorie a împrumutatului, ci doar s-a urmărit o reaşezare a sumelor datorate astfel încât împrumutatul să beneficieze, pentru o perioada de timp determinată (perioada de restructurare), de o sumă de plată mai mică, iar sumele neîncasate de către Bancă în perioada de restructurare (prin aplicarea unei dobânzi curente diminuate/acordarea unei perioade de graţie), să fie recuperate prin mecanismul de restructurare în restul perioadei de creditare.
Raportat la cele expuse, comportamentul reclamantei nu poate constitui practică comercială agresivă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege, întrucât fapta constituie un demers al comerciantului.
Facilitatea de plată acordată pentru o perioadă financiară dificilă nu poate constitui, prin ea însăşi un demers al comerciantului/o acţiune de natură a influenţa vreo decizie de tranzacţionare a consumatorului; aceasta constituie doar o modalitate de executare a contractului, iar nu o decizie de tranzacţionare în sine.
Demersul comerciantului este în strânsă legătură cu promovarea, vânzarea, sau furnizarea unui produs consumatorilor, înţelegându-se următoarele două subcondiţii, respectiv demersul comerciantului priveşte produsele acestuia se desfăşoară în perioada precontractuală.
Demersul băncii nu priveşte vânzarea unui produs consumatorilor.
Restructurarea creditelor nu este o obligaţie a băncii, nu este un produs propriu-zis vândut consumatorilor, ci este o facilitate de plată (la latitudinea băncii) oferită anumitor consumatori care, pe parcursul perioadei de creditare se confruntă cu probleme financiare temporare şi care se încadrează în criteriile de eligibilitate interne ale băncii.
Demersul băncii de a accepta diminuarea temporară a gradului de îndatorare al clienţilor nu s-a realizat prin "hărţuire, constrângere, inclusiv forţă fizică sau la o influenţă nejustificată", ci prin înţelegerea pe care recurenta a manifestat-o cu privire la dificultăţile încercate de clienţii săi.
Oferta băncii privitoare la restructurare nu este de natură a afecta, în vreo modalitate, raţionamentul clienţilor, cât timp oferta prezentată cuprinde toate informaţiile referitoare la procedura reeşalonării, atât cele referitoare la diminuarea temporară a ratei lunare, cât şi cele referitoare la capitalizarea sumelor neachitate cu titlu de dobândă şi/sau referitoare la modificarea dobânzii aplicabile contractului de credit.
Împrumutaţii nu au fost obligaţi să accepte ofertele de reeşalonare oferite de bancă, aceştia având oricând posibilitatea de a face o refinanţare (chiar şi la o altă instituţie bancară care, poate le-ar fi oferit condiţii mai avantajoase) şi de a renunţa la relaţia contractuală cu reclamanta prin stingerea debitului.
1.3.3. Hotărârea recurată este nelegală pentru încălcarea principiului disponibilităţii şi limitelor rolului activ al judecătorului (art. 9 şi 22 alin. (6) C. proc. civ.), întemeindu-se, totodată, pe motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 488 punct 6 C. proc. civ.
Instanţa de fond nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect o eventuală constatare a caracterului abuziv al vreunei clauze contractuale. Cu toate acestea, în motivarea sentinţei atacate, instanţa de fond reţine caracterul abuziv al clauzei privind posibilitatea băncii de a renunţa la perceperea comisionului de administrare.
Pronunţându-se asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, respectiv asupra eventualului caracter abuziv al unei clauze, instanţa de fond a încălcat flagrant principiul disponibilităţii.
Procedând în acest fel, instanţa de fond îşi motivează totodată hotărârea pe motive străine de natura cauzei, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Practic instanţa de fond reţine incidenţa prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 363/2007 motivându-şi soluţia pe un posibil caracter abuziv al unei clauze contractuale - caracter necercetat şi imposibil de cercetat în cadrul procesual trasat prin Ordinul contestat şi prin acţiunea cu care a fost învestită, respectiv în limitele procesuale date de propria competenţă, trasate prin recursul în interesul legii soluţionat de ICCJ prin Decizia nr. 24/2015.
Analiza nelegală făcută de instanţă cu privire la aşa-zisul caracter abuziv al clauzei contractuale privind posibilitatea băncii de a renunţa la perceperea comisionului de administrare este complet străină de natura prezentei cauze - cercetarea existenţei unei practici comerciale incorecte agresive, iar nu a caracterului abuziv al unei clauze.
O astfel de analiză excede nu doar cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită, dar şi competenţei secţiei a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, potrivit recursului în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 24/2015.
Numai o instanţă învestită cu competenţă putea analiza caracterul abuziv al unei clauze contractuale, şi aceasta nu printr-o simplă afirmaţie - cum s-a întâmplat în cauză, ci în funcţie de condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de conţinutul său concret, iar nu în funcţie de un eventual comportament al băncii ulterior stipulării clauzei, respectiv acuzaţia de majorare a dobânzii cu ocazia restructurării creditului - situaţia de fapt incidenţă în prezenta cauză.
Aşadar, instanţa nu doar că nu putea să constate acest caracter în cadrul procesual cu care a fost învestită, respectiv nu putea sa constate acest caracter fără cercetare, discuţii contradictorii cu respectarea tuturor garanţiilor dreptului la apărare - drept fundamental constituţional - dar nici nu avea dreptul să o facă potrivit propriei competenţe.
Hotărârea recurată este nelegală pentru încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), exercitarea defectuoasă a rolului activ al judecătorului (art. 22 C. proc. civ.) şi încălcarea dreptului de apărare al reclamantei (art. 13 C. proc. civ.), motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Chiar dacă instanţa ar fi fost/s-ar fi considerat învestită cu o cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, judecătorul fondului, avea obligaţia de a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.) şi dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), respectiv de a pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept pe care o considera necesară pentru soluţionarea litigiului, inclusiv administrarea oricăror probe pe care le considera necesare pentru aflarea adevărului în cauză, astfel cum prevede expres art. 22 C. proc. civ. raportat la art. 13 şi 14 C. proc. civ.
1.3.4. Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 431 C. proc. civ., motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că pârâta a dovedit agravarea situaţiei consumatorilor şi prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive în dosarul nr. x/2014, care este opozabilă reclamantei potrivit art. 431 C. proc. civ.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urma".
Astfel, ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Contestarea a două acte administrative diferite în cele două litigii este suficientă pentru a exclude atât efectul negativ, cât şi efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.
În cauză, este de necontestat inexistenţa efectului negativ al puterii de lucru judecat în condiţiile în care se contestă acte administrative diferite (obiect diferit), în temeiul O.G. nr. 2/2001, respectiv în temeiul Legii nr. 554/2004 ambele raportate la Legea nr. 363/2007, (cauză diferită).
De asemenea, este de necontestat în cauză şi inexistenţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat din moment ce nu există o chestiune dezbătută şi dezlegată în litigiul contravenţional comună cu cea din prezentul litigiu.
Astfel, în litigiul contravenţional, instanţa de fond a analizat existenţa faptei contravenţionale de a impune costuri foarte mari consumatorilor cu ocazia restructurărilor, în timp ce în prezentul dosar, potrivit acuzaţiilor aduse prin Ordin, trebuia analizată fapta de a introduce comisionul de administrare în marja dobânzii cu ocazia restructurărilor.
Ceea ce nu a fost pus în discuţie nu poate face obiectul puterii de lucru judecat, deoarece nu poate fi încadrat în conţinutul unei "chestiuni litigioase" tranşate printr-o hotărâre judecătorească.
Cum în cauză, actul administrativ este diferit de cel contestat în litigiul contravenţional, iar fapta contravenţională analizată în acel litigiu este diferită de cea acuzată prin prezentul Ordin, orice argumente de autoritate/putere de lucru judecat sunt excluse.
Fapta de a introduce comisionul în marjă, deşi menţionată, nu este analizată în acţiunea contravenţională deoarece este lipsită de orice relevanţă.
1.4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare pârâta intimată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciindu-se că hotărârea instanţei de fond este legală, prevalându-se în apărare de aceleaşi argumente cu cele invocate în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta societatea A. S.A., a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat potrivit argumentelor care vor fi expuse în continuare:
2.1.1. Susţinerile recurentei reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 sunt nefondate.
Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, Ordinul Preşedintelui ANPC nr. 280/09.07.2014, act administrativ individual care face obiectul acţiunii în anulare cu care a fost învestită instanţa de fond, răspunde exigenţelor legale privitoare la motivarea sa, considerentele sale ample fiind apte de a îndeplini rolul ambivalent de informare a destinatarului deciziei administrative cu privire la temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza manifestării de voinţă a autorităţii pârâte şi de a permite instanţei învestite de a realiza un control eficient de legalitate al acesteia.
Astfel, în privinţa fiecărui client, emitentul ordinului atac a identificat toate elementele factuale extrase din relaţiile contractuale avute cu banca reclamantă, cu relevanţă în demonstrarea unei practici comerciale agresive, fiind prezentate succint, dar suficient, motivele pentru care s-a considerat că reclamanta a avut o practică incorectă la adresa clienţilor petenţi.
2.1.2. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul a formulat mai multe critici care se circumscriu acestui motiv de casare.
Sub acest aspect se susţine de recurentă pe de o parte că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 4 şi 9 din Legea nr. 363/2007, întrucât în mod eronat a fost calificată conduita reclamantei ca fiind agresivă în raport cu clienţii a căror credite au fost restructurate, întrucât la baza realizării acestei operaţiuni nu stat un demers al băncii reclamante, nu a vizat un produs al acesteia iar conduita reclamantei nu a fost caracterizată de o influenţă nejustificată de natură să afecteze considerabil capacitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.
Pe de altă parte, se susţine că aspectele dezlegate de instanţele competente în dosarul nr. x/2014 în ambele faze procesuale parcurse, în care s-a statuat asupra legalităţii procesului-verbal de contravenţie nr. x/1295 din 09.07.2014 nu au putere de lucru judecat în prezenta cauză, din moment ce nu există, în opinia recurentei, o chestiune dezbătută şi dezlegată în litigiul contravenţional comună cu cea din prezentul litigiu.
Deşi în topica cererii de recurs, cele două aspecte ale motivului de nelegalitate invocat au fost expuse separat, instanţa de control judiciar le va analiza împreună, dând prevalenţă celui de-al doilea aspect de critică, întrucât verificarea şi validarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de instaţele judecătoreşti în dosarul nr. x/2014, în măsura identităţii lor cu cele invocate în prezenta cauză, fac inutilă reanalizarea lor în speţă.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a remarcat şi de judecătorul fondului şi s-a reţinut în practica constantă a instanţei supreme, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, principiul puterii de lucru judecat împiedicând infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
În speţă, instanţa de control judiciar reţine că printr-o decizie irevocabilă a Tribunalului Bucureşti a fost validat procesul-verbal de contravenţie nr. x/1295 din 09.07.2014 prin care recurenta reclamantă a fost sancţionată cu amendă contravenţională de 50.000 RON. S-a statuat astfel că fapta reclamantei, la cererea clienţilor de restructurare a creditelor, de a capitaliza restanţele la soldul creditului existent, pentru care a calculat dobânzi nejustificat de mari, şi care a renunţat la comisionul lunar de administrare, însă a menţinut în continuare costurile ridicate, modificând marja dobânzii prin fiecare act adiţional, împovărând în continuare consumatorii, profitând de circumstanţele speciale în care s-au aflat consumatorii, şi anume imposibilitatea restituirii creditelor contractate, constituie constituie o practică comercială agresivă în sensul art. 4 şi art. 9 lit. c) din Legea 363/2007.
S-a mai reţinut, în calificarea ca atare a conduitei reclamantei, că banca a renunţat la încasarea comisionului de administrare, ceea ce a inoculat consumatorilor ideea că de la momentul semnării actelor adiţionale valoarea totală plătibilă va fi redusă cu valoarea acestui comision, fiind astfel influenţaţi în decizia de a tranzacţiona. În realitate, comisionul a fost inclus în valoarea marjei stabilite prin actele adiţionale, consumatorii nebeneficiind cu nimic de pe urma renunţării la comision.
Criticile reclamantei pe fondul cauzei sunt identice cu cele analizate de instanţele anterior menţionate, tinzând la înlăturarea concluziei organului administrativ instrumentator prin care conduita reclamantei a fost calificată ca fiind agresivă la adresa clienţilor săi şi, implicit, la înlăturarea statuărilor irevocabile ale instanţelor judecătoreşti sub acest aspect.
Aşadar, în mod corect instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 23052/18.12.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a deciziei nr. 527/26.01.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, întrucât procesul-verbal nr. x/05.05.2014 are ca obiect sancţionarea contravenţională a reclamantei pentru utilizarea de practici agresive la adresa clienţilor săi a căror credite le-a restructurat (scop punitiv), iar Ordinul ANPC nr. 280/09.07.2014 are ca obiectiv obligarea reclamantei la încetarea acestei practici incorecte (scop preventiv), în considerarea aceleiaşi conduite reţinute.
În această notă, considerentele instanţei de fond prin care este analizată conduita reclamantei din perspectiva întrunirii elementelor caracterizante unei practici agresive nu pot fi avute în vedere ca fiind considerente proprii ale judecătorului fondului, întrucât s-ar opune acestei conduite procesuale principiul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, analizat în precedent, ci o preluare într-o variantă subiectivă a aprecierilor instanţelor învestite cu plângerea contravenţională împotriva procesului-verbal nr. x/05.05.2014.
Din această perspectivă, nici reclamanta nu mai putea repune în discuţie prin cererea de recurs calificarea de altă manieră a conduitei sale decât cea stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Nu sunt fondate nici criticile recurentei reclamantei referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii şi limitelor rolului activ al judecătorului (art. 9 şi 22 alin. (6) C. proc. civ.), întemeindu-se, totodată, pe motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 488 pct. 6 C. proc. civ.
Aprecierea ca abuzivă a unei clauze din contractele de credit analizate nu este străină de natura cauzei, fiind făcută în contextul demonstrării împrejurării inoculării consumatorilor petenţi a ideii unui "beneficiu", susceptibil a-i determina pe aceştia să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, folosită în contextul prezentării reconfigurării/restructurării creditului ca un element de influenţă a deciziei într-o practică comercială incorectă, analiză cu care a fost învestită instanţa de fond şi care în mod evident are legătură cu natura cauzei.
Această calificare a fost făcută având în vedere înţelesul general şi comun al noţiunii de "abuziv", iar nu în contextul specific al "clauzelor abuzive" când era necesară învestirea corespunzătoare a instanţei cu o astfel de cerere sau atunci când era invocată din oficiu era necesară a fi pusă în discuţia părţilor acest aspect juridic.
În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că din perspectiva criticilor formulate Ordinul Preşedintelui ANPC nr. 280/09.07.2014 este legal emis, astfel că hotărârea instanţei de fond care-l validează este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, urmare a unei motivări corespunzătoare şi cu respectarea normelor procesuale edictate pentru legala derulare a procesului civil.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul recursul formulat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei nr. 952 din 17 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 952 din 17 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.