Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea formulată la data de 12.05.2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă sub nr. x/2014, reclamanţii A. S.R.L., B. S.R.L., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâţii F., G. şi H. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
a) să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâţi, constând în folosirea semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" şi în crearea website-ului x, prin producerea unor confuzii în ceea ce priveşte persoanele care exercită respectivele activităţi comerciale şi, pe cale de consecinţă, un prejudiciu de imagine;
b) să îi oblige pe pârâţi la încetarea imediată a faptelor de folosire a semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" a numelor C., D. şi E., precum şi a website-ului x, întrucât produc confuzie în ceea ce priveşte persoanele care exercită respectivele activităţi comerciale şi, pe cale de consecinţă, un prejudiciu de imagine şi, totodată, încalcă prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor aparţinând reclamantei A. S.R.L.;
c) să constate că numele de domeniu www.x.ro aparţine reclamantei, că a fost preluat şi folosit abuziv de către pârâţi şi să se dispună anularea/dezactivarea acestuia sau transferul acestuia în beneficiul reclamantei, precum şi interzicerea utilizării pe viitor de către pârâţi a domeniului de internet reprezentat de pagina web x;
d) să-i oblige pe pârâţi la plata sumei de 146.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului material pe care aceştia l-au cauzat prin faptele lor culpabile şi a sumei de 1.046.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi a dobânzii legale până la data plăţii;
e) să-i oblige pe pârâţi la publicarea hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acestora;
f) să-i oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1381 C. civ., Legea nr. 11/1991, art. 139 din Legea nr. 8/1996, Legea nr. 84/1998, art. 3 alin. (1) lit. e), art. 7, art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 223 şi art. 411 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din data de 14.04.2015, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile a aceluiaşi tribunal, reţinând că acţiunea are ca obiect săvârşirea de către pârâţi a unor fapte ilicite ce derivă din calitatea de comercianţi a acestora, caz în care solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale a acestora are un caracter comercial, întrucât, prin faptele săvârşite, comerciantul a urmărit exploatarea comerţului lui.
Prin sentinţa nr. 282/11.10.2016, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive; a respins acţiunea formulată şi precizată, cu obligarea reclamanţilor la plata către pârâtul F. a sumei de 3.309 RON, iar către pârâta G., a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 319/31.10.2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi D. şi C. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul F.; l-a obligat pe pârâtul F. să înceteze să folosească semnele grafice asociate denumirii A. S.R.L. şi a domeniului de internet www.x.ro; a dispus anularea domeniului de internet www.x.ro; 1-a obligat pe pârât să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respinge în rest pretenţiile reclamantei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; 1-a obligat pe intimatul F. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel şi în primă instanţă şi pe intimata G. la plata sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. S.R.L., C. şi D., precum şi pârâtul F..
I. Prin recursul declarat, reclamanţii S.C. A. S.R.L., C. şi D. au invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând în esenţă, următoarele:
1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1), (2) şi 4 - 7 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., privând pe reclamanţi de un proces echitabil.
Astfel, instanţa de apel a respins motivele de apel cu privire la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, considerând în mod greşit că nu se impune analizarea aspectelor invocate, deoarece instanţa nu s-ar putea pronunţa asupra altor temeiuri ale acţiunii decât cele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.
În acelaşi timp, însă, instanţa de apel a constatat că, deşi, în drept, au fost indicate atât Legea nr. 84/1998, cât şi Legea nr. 11/1991, din petitul cererii de chemare în judecată şi din motivele invocate în susţinerea acesteia nu reiese că acţiunea ar fi fost întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă sau pe concurenţa neloială, ci pe încălcarea denumirii comerciale şi a dreptului la imagine al reclamanţilor.
Or, aceste aspecte nu au făcut obiectul dezbaterii părţilor, în faţa primei instanţe, cu toate că, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului, în ipoteza în care nu ar fi fost pe deplin lămurit de circumstanţele faptice ale cazului dedus judecăţii sau în privinţa motivării în drept invocate în susţinerea pretenţiilor ori a apărărilor părţilor, judecătorul avea dreptul de a le cere explicaţii, în scris sau oral, în acest ultim caz lămuririle părţilor urmând a fi consemnate de grefier în încheiere, la dictarea preşedintelui.
Obligaţia judecătorului prevăzută de art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., aceea de a da calificarea şi recalificarea actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii, inclusiv ale actelor şi faptelor juridice ca izvoare de drept substanţial, vizează denumirea legală şi temeiul juridic ale actelor şi faptelor juridice invocate de parte.
Prin urmare, din moment ce reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor daune morale ca urmare a unor fapte ilicite, invocând ca temei de drept inclusiv Legea 84/1998 şi Legea nr. 11/1991, instanţa fie proceda la judecarea cauzei şi prin prisma acestor temeiuri juridice, fie, cel puţin, punea în discuţia părţilor limitele obiectului cererii, cât şi temeiul juridic al acesteia.
Or, deşi în faţa primei instanţe pârâţii au formulat apărări şi cu privire la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, ale Legii 11/1991 şi ale Legii 84/1998, aspect menţionat în sentinţă, iar probatoriul a presupus, printre altele, şi dovada mărcii înregistrate "A.", instanţa de fond a considerat, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, că acţiunea reclamanţilor este întemeiată în drept pe dreptul comun, respectiv pe art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi 1381 şi următoarele din C. civ.
2. Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, coroborate cu dispoziţiile art. 77 C. civ.
Astfel, s-a apreciat, în mod nelegal, că nu se poate reţine încălcarea datelor cu caracter personal ale reclamanţilor, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, câtă vreme aceste date au fost preluate de pe alte site-uri şi acte publicate în Monitorul Oficial.
Aşa cum recurenţii au arătat şi în faţa instanţei de apel, intimaţii-pârâţi nu au făcut dovada că documentele obţinute de pe diverse site-uri au fost divulgate publicului cu respectarea legii, iar în al doilea rând, aspect omis de instanţa de apel, pârâţii au întreprins o nouă prelucrare, într-un alt scop decât scopul iniţial (de exemplu, se invocă documente depuse la Oficiul registrului comerţului şi publicate în Monitorul Oficial în cadrul unor cereri de menţiuni). Fiind o nouă prelucrare, era necesar consimţământul recurenţilor, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) din lege, fiind grav încălcate şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 677/2001 privind caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării.
Mai mult, potrivit art. 8 din lege, prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală. Pârâţii nu s-au aflat în vreo astfel de situaţie.
Art. 8 trebuie coroborat cu decizia nr. 132 din 20 decembrie 2011 privind condiţiile prelucrării codului numeric personal şi a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală. Potrivit acestei decizii, prelucrarea datelor personale, inclusiv dezvăluirea acestora, efectuată exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, se realizează cu respectarea condiţiilor stabilite de Legea nr. 677/2001. Nu este de acceptat, de exemplu, ca datele de identitate, inclusiv CNP-ul dintr-o hotărâre a adunării generale a asociaţilor (publicată în Monitorul Oficial, deci accesibilă publicului larg) sau datele de identitate dintr-o cerere de chemare în judecată să fie folosite în alte scopuri decât cele avute în vedere de persoana respectivă în momentul prelucrării.
Este evident că, în speţa de faţă, datele de identitate ale reclamanţilor au suferit o nouă prelucrare, într-un alt scop, unul denigrator, aspect reţinut şi de instanţa de apel, fapt pentru care era necesar acordul reclamanţilor.
3. Instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 72 şi art. 252 C. civ., în ceea ce priveşte pe recurenţii - reclamanţi persoane fizice.
Demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane fizice este ştirbită indiferent dacă acuzele de furt, nedovedite prin hotărâre judecătorească, au legătură cu calitatea acesteia de angajat al unei companii, administrator sau asociat al unei firme sau de simplu cetăţean.
Faţă de situaţia de fapt expusă, concluzia instanţei de apel este greşită. Calitatea de asociat şi/sau administrator a recurenţilor persoane fizice nu poate determina o abordare extensivă a limitelor libertăţii de exprimare, în condiţiile în care acuzele aduse nu au fost probate în niciun fel, neputând a se reţine că publicul a fost informat corect cu privire la satisfacerea unui interes public justificat.
Pârâţii nu s-au limitat doar la a aduce la cunoştinţa publicului existenta unor litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată, ci au adus şi grave acuzaţii, ştirbind grav demnitatea, onoarea şi reputaţia, mai ales în cazul recurentului C..
II. Prin recursul declarat, pârâtul F. a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând în esenţă, următoarele:
1. Instanţa nu a clarificat cadrul procesual în ceea ce priveşte petitul cererii de chemare în judecată, atât în privinţa semnelor grafice arătate de către reclamanţi, cât şi sub aspectul temeiului de drept.
Astfel, instanţa a interpretat greşit semnificaţia "semnelor grafice" asociate unui nume comercial.
Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin semne grafice înţelegem semnele tipografice ajutătoare care contribuie la structurarea şi construcţia unui text, fraze sau a unei formule. Aceste semne se clasifică în: semne de punctuaţie, semne de calcul, în care au caracter de simbol, semne speciale.
În aceste condiţii, nu este clar care sunt semnele grafice asociate denumirii "A. S.R.L." solicitate de reclamant în cererea de chemare în judecată a-i fi interzise pârâtului, motiv pentru care se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea clarificării întinderii cererii de chemare în judecată, pentru a se clarifica dacă reclamantul s-a referit la elementele verbale din componenţa denumirii sale comerciale, la cele figurative, ori combinarea celor două.
De asemenea, în ceea ce priveşte temeiul de drept, instanţa de apel a constatat că, deşi acţiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 84/1998 şi ale Legii nr. 11/1991, din petitul cererii şi motivele invocate nu reiese că acţiunea ar fi fost întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă sau pe concurenţă neloială, ci pe încălcarea denumirii şi a dreptului la imagine.
Or, învestirea instanţei cu o acţiune în contrafacere şi concurenţă neloială reprezintă aspecte de fapt care trebuiau lămurite de instanţele de fond cu ocazia judecării în fond a cauzei, iar pentru clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
2. Instanţa a aplicat greşit jurisprudenţa constantă a CJUE în ceea ce priveşte conflictul dintre marca/numele comercial ale reclamantei şi semnul utilizat de pârât.
Din această perspectivă, recurentul a arătat că instanţa de apel a analizat conflictul dintre numele comercial A. S.R.L. şi numele de domeniu de internet startransportcurierexpres.ro fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 84/1998 (în forma de la data introducerii acţiunii), invocate prin cererea de chemare în judecată, precum şi condiţiile evidenţiate de ÎCCJ în cazuri similare.
În esenţă, instanţa de apel a apreciat că speţa de faţă se reduce la conflictul dintre un nume comercial anterior înregistrat în favoarea reclamantei şi un domeniu de internet, reprezentând un semn utilizat de pârâtul F. şi, pornind de la această premisă, a concluzionat că reclamanta ar putea uza de dreptul la numele comercial pentru a îl împiedica pe pârât să utilizeze semnul în conflict, fără, însă, a analiza dacă reclamantul a efectuat în prealabil demersuri pentru a înregistra acest nume de domeniu de internet şi fără a clarifica şi nici reţine apărările recurentului-pârât, în sensul dacă: utilizarea a avut loc în cadrul activităţilor de comerţ (pârâtul nu este un comerciant/profesionist), cu titlul de marcă (nu a fost încălcată funcţia unei mărci), a fost sau nu încălcat dreptul asupra numelui comercial, semnul utilizat a fost sau nu aplicat pe produse ori servicii identice sau similare de natură a crea un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere în rândul consumatorilor.
Este necesar ca instanţa de recurs să verifice decizia sub aspectul legalităţii acesteia, în special dacă premisa reţinută de instanţa de apel, anume că simpla includere în numele de domeniu a denumirii societăţii reclamante a avut drept scop crearea unui prejudiciu reclamantei şi dacă s-a creat confuzie în rândul consumatorilor ori i s-a blocat reclamantei accesul spre înregistrarea acestui nume de domeniu, cu indicarea zonei.ro, precum şi dacă aceste fapte reprezintă sau nu fapte ilicite.
În acest sens, urmează ca instanţa de recurs să constate că, în cauză, nu sunt încălcate drepturile exclusive conferite prin înregistrarea mărcii sau ale numelui comercial şi implicit încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 36 din Legea nr. 84/1998 ori prevederile art. 8 ale Convenţiei de la Paris.
În acord cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 84/1998 şi astfel cum rezultă din economia actului normativ de referinţă, marca este un semn distinctiv ce serveşte la diferenţierea de către public a produselor şi serviciilor unui comerciant de produsele si serviciile de acelaşi fel ori de produsele şi serviciile similare ale altor comercianţi; altfel spus, una dintre funcţiile esenţiale ale mărcii este aceea de a indica originea comercială a produselor şi serviciilor pe care aceasta este aplicată.
Pe de altă parte, este unanim recunoscut că, în legătură cu înregistrarea unei mărci (specifica sistemului atributiv), funcţionează principiul specialităţii, în sensul că titularul dreptului la marcă poate opune drepturile sale exclusive oricărui terţ sub condiţia desfăşurării unei activităţi identice sau similare cu a sa, întrucât, ca regulă, marca protejează în favoarea titularului ei doar produsele şi/sau serviciile identice sau similare pentru care s-a obţinut înregistrarea (excepţiile - mărcile notorii şi, în anumite circumstanţe prevăzute de lege, cele de renume - neinteresând speţa de faţă).
Astfel cum deja s-a arătat, recurenta-reclamantă a indicat ca temei juridic dispoziţiile din Legea nr. 84/1998, iar instanţa s-a raportat la art. 36.
Or, cu ignorarea acestei norme, instanţa de apel s-a limitat doar a aprecia că domeniul de internet este similar cu denumirea reclamantei, fără a analiza dacă: (i) înregistrarea unui nume comercial conferă titularului său dreptul de a interzice terţilor utilizarea unui semn identic sau similar, şi (ii) dacă există sau nu similaritate/identitate între produse ori servicii, pentru a concluziona în sensul riscului de confuzie şi de asociere.
Din această perspectivă, situaţia de fapt nu a fost stabilită corect şi complet, inclusiv cu privire la întinderea drepturilor exclusive dobândite de către recurenta-reclamantă.
Pretinsele acte de contrafacere imputate pârâtului de către reclamantă, constau în "folosirea semnului grafic asociat" denumirii comerciale în reţeaua de internet, acte de folosire pentru care a solicitat să se dispună interdicţia exercitării lor în viitor; în plus, a cerut pârâtei şi despăgubiri pentru folosirea fără drept a denumirii comerciale şi a mărcii sale.
Din coroborarea petitului cererii de chemare în judecată cu probatoriul administrat (reclamantul a depus copia certificatului de marcă, a fost solicitat un răspuns de la OSIM, etc.), rezultă că reclamanta a pretins încălcarea de către pârât a drepturilor exclusive asupra mărcii/numelui comercial chiar prin înregistrarea numelui de domeniu.
În realitate, simpla înregistrare a unui domeniu de internet (care are natura juridică a unui contract de locaţiune între Institutul de Cercetare Dezvoltare în Informatică şi deţinătorul domeniului) nu poate constitui şi încălcarea dreptului la marcă/nume comercial în lipsa întrunirii şi a condiţiilor ca utilizarea să aibă în legătură cu activităţile comerciale, pentru produse/servicii identice sau similare, de natură a crea un risc de confuzie şi de asociere în rândul publicului.
Ca atare, pricina dedusă judecăţii presupunea în sarcina instanţelor de fond sesizate cu soluţionarea unui conflict între o marcă înregistrată/nume comercial şi un domeniu de internet, analiza acestor condiţii cumulative, şi nu cum greşit a stabilit instanţa de apel, în mod nelegal, premisele existenţei faptei ilicite şi implicit atragerea răspunderii delictuale a pârâtului, rezultând din simpla înregistrare a domeniului de internet şi a folosirii semnului în conflict.
Având în vedere aceste motive de recurs, instanţa de rejudecare va stabili dacă în cauză sunt incidente condiţiile cumulative prevăzute de art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale art. 8 din Convenţia de la Paris.
Înainte de a se identifica şi califica juridic şi dreptul opus de către pârâtă, era necesar ca instanţa de apel să stabilească regimul juridic al celor trei instituţii juridice: marcă înregistrată, nume comercial şi domeniu de internet pentru a se putea identifica întinderea drepturilor fiecărei părţi, în contextul întregului material probator al cauzei şi, pe baza acestei premise, să analizeze dacă simpla înregistrare de către pârâtă a domeniului său de internet este de natură a aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii şi numelui comercial; subsecvent, trebuia să se stabilească dacă pârâta foloseşte domeniul de internet dincolo de limitele protecţiei drepturilor sale exclusive de o manieră în care încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii şi/sau a numelui comercial, în care aceste drepturi să intre în coliziune; cum aceste aspecte nu au fost lămurite de instanţa de apel prin decizia supusa prezentului recurs, se impune rejudecarea cauzei, iar această obligaţie va fi în sarcina instanţei de rejudecare.
În vederea stabilirii regimului juridic al înregistrării unui domeniu de internet, este util a se constata că Institutul Naţional de cercetare-dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti este organizat şi funcţionează în baza H.G. nr. 1621/2003, principalul său obiect de activitate fiind "efectuarea de cercetări ştiinţifice şi dezvoltări tehnologice în domeniul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, suport al dezvoltării societăţii informaţionale. Institutul desfăşoară activităţi de informatizare a administraţiei publice, a sectoarelor economiei naţionale şi a societăţii în ansamblu, precum şi activităţi de formare şi specializare profesională în domeniul său de activitate, de comerţ interior, operaţiuni export-import, producţie, marketing, prestări de servicii cu valoare adăugată în domeniul tehnologiilor şi comunicaţiei de date."
În România, înregistrarea domeniilor de internet este gestionată de I.N.C.D. - ICI Bucureşti prin intermediul R.R. www.x.ro, care asigură (contra cost) în favoarea unor persoane fizice sau juridice înregistrarea online a domeniilor de internet potrivit unor reguli publice de înregistrare (postate pe acest site); înregistrarea domeniilor de internet are loc în ordine cronologică, potrivit regulii "primul venit, primul servit" (pct. 14 din Regulile de înregistrare, disponibile şi accesibile pe portalul r.ro), iar pe de altă parte, conform regulii de la pct. 11, cererile de domenii ".ro" pot fi trimise atât direct la ICI, cât şi prin parteneri acreditaţi; înregistrarea este efectuată numai după efectuarea plăţii (pct. 15).
Potrivit celor înscrise la pct. 20 din aceleaşi Reguli:
"înregistrarea unui nume de domeniu nu conferă decât dreptul de folosinţă asupra sa şi orice dispute (litigii) între persoane fizice sau juridice privind dreptul de a folosi un anumit nume vor fi rezolvate de preferinţă mai întâi prin mediere, arbitrare şi apoi prin alte metode legale, inclusiv acţiune judecătorească.
Deţinătorul dreptului de folosinţă a domeniului răspunde de utilizarea legală a domeniului (..)".
În consecinţă, analizând mecanismul de înregistrare a unui domeniu de internet, rezultă că acesta defineşte un raport contractual bilateral, sinalagmatic în care părţile (solicitantul şi ICI) au obligaţii reciproce şi interdependente; prin parcurgerea acestei proceduri, titularul înregistrării domeniului de internet dobândeşte un drept de folosinţă exclusiv asupra acestuia, opozabil terţilor, dat fiind caracterul public al procedurii încă de la data depunerii cererii de înregistrare.
Pornind de la această dezlegare, instanţa de apel va fi ţinută să statueze cu privire la cele deja enunţate, ţinând cont de funcţiile legale diferite ale semnului aflat în conflict cu marca şi numele comercial aparţinând reclamantei cu funcţia de indicare pentru consumatori a originii comerciale a bunurilor sau serviciilor pe care le desemnează şi domeniul de internet care reprezintă o adresă virtuală a unei persoane fizice sau juridice care a solicitat prima (regula primului venit, primul servit) şi a obţinut înregistrarea acestuia.
Recurentul-pârât s-a identificat în spaţiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerţ ori cu calitatea altor persoane fizice sau juridice de titulari de marcă, având în vedere că titular al unui domeniu de internet poate să devină orice persoană fizică sau juridică, indiferent de ţara în care se află (pct. 9 din Regulile de înregistrare); ca atare, fiecare drept asupra acestor semne distinctive are un conţinut distinct şi reguli proprii pentru dobândire şi exercitare, servind unor scopuri diferite atunci când sunt exercitate în limitele lor interne.
Dobândirea, în condiţiile menţionate, a calităţii de titular al unei domeniul de internet nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unui domeniu de internet nu conferă titularului şi vocaţia utilizării numelui de domeniu cu funcţiile mărcii, sau cele ale unui nume comercial, după cum, simetric, calitatea de titular de marcă/nume comercial nu implică şi dreptul asupra numelui de domeniu identic sau similar.
În rejudecare, va trebui să se stabilească încălcarea sau nu de către deţinătorul numelui de domeniu a mărcii şi/sau a numelui comercial, exclusiv prin raportare la funcţiile acestora din urmă, în condiţiile mai sus enunţate (identitate/similaritate produse/servicii, riscul de confuzie şi dacă utilizarea a avut sau nu loc în cadrul activităţilor de comerţ).
Numai dacă se va reţine în cauză că pârâtul (dincolo de limitele dreptului de folosinţă exclusivă pe care 1-a dobândit prin înregistrarea domeniului de internet), a folosit în activitatea sa (comercială sau nu) un semn identic sau similar cu marca şi numele comercial înregistrate de reclamantă, pentru produse şi/sau servicii identice sau similare, astfel încât există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă (aşadar, o folosire cu valoare de marcă), se va putea reţine existenţa faptei delictuale a pârâtului, pentru a se putea soluţiona cererea în contrafacere.
În acest sens, va fi necesar ca instanţa de apel să se raporteze la jurisprudenţa relevantă a CJUE din această perspectivă, şi, în special la hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2007 în Cauza C-17/06 (Céline); cu precizarea că, deşi această hotărâre are în vedere conflictul dintre marcă şi nume comercial, raţionamentul dezvoltat de instanţa Uniunii este aplicabil, prin analogie, şi în cauza de faţă, având în vedere că dreptul asupra numelui comercial se dobândeşte şi el prin înregistrare, potrivit unei proceduri legale, întocmai ca şi dreptul asupra domeniului de internet, ambele fiind semne distinctive în legătură cu obiectul asupra căruia poartă înregistrarea.
Dacă se va impune o atare analiză (în cazul în care se va reţine că pârâta foloseşte semnul disputat dincolo de limitele conferite prin înregistrarea acestuia, în favoarea sa ca domeniu de internet), instanţa de apel va avea în vedere necesitatea determinării întinderii protecţiei conferite titularului mărcii/numelui comercial, cu referire directă asupra identităţii/similarităţii activităţilor pârâtului cu serviciile din clasa 39 protejate de reclamant.
Incidenţa sau nu, în cauza de faţă, a hotărârii CJUE cu privire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, dispoziţie care se regăseşte şi în dreptul naţional (art. 36 din Legea nr. 84/1998), ca urmare a transpunerii Directivelor 2004/4S/CE şi 95/2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (versiune codificată), se cerea fi dezlegată de instanţa de apel, însă, aceasta din urmă, fără a efectua examenul întrunirii celor 4 condiţii stabilite jurisprudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, a stabilit greşit premisele de analiză a cauzei de faţă, concluzionând că simpla înregistrare a unui domeniu de internet care include o marcă/nume comercial constituie contrafacere.
Astfel, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b), numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiţii:
- utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului;
- utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii;
- utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul;
- utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.
În cauză, condiţiile 1 şi 3 nu sunt îndeplinite. Pârâtul nu este un comerciant şi nu a utilizat domeniul de internet (prin site-ul asociat acestuia) în activităţi comerciale, pentru produse ori servicii, aspect necontestat de reclamant. Serviciile prestate de pârât pe site nu erau servicii identice sau similare serviciilor de transporturi protejate de clasa 39 de servicii conform Clasificării de la Nisa, motiv pentru care incidenţa riscului de confuzie şi de asociere este exclusă.
Pe acelaşi raţionament logic, nici condiţia 4 nu este îndeplinită: site-ul în cauză conţinea sinteza unor date publice din dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată ori de urmărire penală, care priveau la o altă societate comercială, respectiv A. S.R.L. - societate aflată la momentul respectiv în procedura insolvenţei. Or, această utilizare nu poate aduce atingere funcţiei mărcii reclamantului, întrucât între cele două persoane juridice nu există identitate, iar aspectul că, probabil, aveau aceiaşi asociaţi/administratori nu interesează în cauză.
Recurentul a susţinut, totodată, că, în ipoteza în care obiectul acestei cauze ar privi strict unul privind un conflict nume comercial/domeniu de internet, aşa cum a stabilit instanţa de apel, trebuie reţinut că reclamanta a solicitat anularea înregistrării de către pârâtă a domeniului de internet www.x.ro, invocând încălcarea drepturilor sale exclusive asupra numelui comercial "A. SRL", sens în care s-a prevalat de dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 şi art. 226 alin. (1), art. 257 C. civ. (potrivit celor reţinute de instanţa de apel).
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, doar dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris nu pot constitui prin ele însele un temei juridic suficient pentru anularea înregistrării unui domeniu de internet.
Înainte de a se identifica şi califica juridic motivul de nulitate pe care intimata reclamantă a intenţionat a-l valorifica pentru obţinerea anulării înregistrării numelui de domeniu, este necesar a se stabili regimul juridic al unei astfel de înregistrări, arătat anterior.
Cererea de anulare a unei înregistrări de domeniu de internet nu poate fi analizată decât ca o acţiune în anularea sau constatarea nulităţii unui act juridic. Cum intimata reclamantă este terţ faţă de înregistrarea a cărei anulare a solicitat-o, rezultă că aceasta nu ar fi putut valorifica decât un motiv de nulitate absolută, având în vedere diferenţele de regim juridic dintre nulitatea relativă (în principiu, doar la îndemâna părţilor) şi nulitatea absolută - care poate fi invocată de orice persoană interesată.
Faţă de circumstanţele de fapt ale cauzei, rezultă din decizia de apel că unicul motiv de nulitate pe care intimata reclamantă a intenţionat a-l valorifica a fost cel privind cauza ilicită sau pretinsa înregistrare a domeniului de internet exclusiv în scopul fraudării drepturilor şi intereselor sale legitime (causa remota sau scopul mediat).
Prin urmare, intimata reclamantă a susţinut că recurentul pârât, procedând la efectuarea acestei înregistrări a domeniului de internet, i-a vătămat dreptul asupra numelui întrucât a urmărit dobândirea acestei înregistrări exclusiv în favoarea sa, iar nu pe numele intimatei-reclamante, care se considera îndreptăţită în mod prioritar la această înregistrare.
Dreptul dobândit de recurenta-pârâtă asupra domeniului de internet reprezintă o adresă virtuală de forma "denumire extensie", în timp ce numele de domeniu constituie o înşiruire unică de caractere, atribuită unei adrese I.P. a unui server permanent conectat la internet; în timp ce unei adrese I.P. îi pot fi atribuite mai multe nume de domeniu, numele de domeniu este unic.
Astfel, în timp ce, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, funcţia legală a numelui comercial este aceea de a desemna un fond de comerţ, domeniul de internet reprezintă o adresă virtuală a unei persoane fizice sau juridice care a solicitat prima la Ro T.L.D. (regula primului venit, primul servit) şi a obţinut înregistrarea acesteia.
În consecinţă, funcţiile recunoscute de lege acestor drepturi exclusive de folosinţă - pentru intimata reclamantă asupra numelui comercial, potrivit susţinerilor sale - drept de proprietate industrială (dar şi asupra firmei), iar pentru pârâtă asupra domeniului de internet şi, implicit, şi asupra numelui de domeniu -, nu permit ca acestea să interfereze în măsura în care fiecare dintre ele este exercitat în limitele sale interne, potrivit scopului pentru care sunt reglementate.
Astfel, intimata reclamantă prin intermediul firmei şi a numelui comercial se identifică în calitate de comerciant şi îşi desemnează fondul de comerţ, iar recurenta se identifică în spaţiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerţ, titular al unui domeniu de internet putând să devină orice persoană fizică sau juridică, indiferent de ţara în care se află (pct. 9 din Regulile de înregistrare Ro T.L.D.), chiar necomerciant (ori profesionist, în sistemul noul C. civ.); ca atare, fiecare drept are un conţinut distinct şi reguli proprii pentru dobândire şi exercitare, servind unor scopuri diferite.
În plus, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului dobândirea drepturilor exclusive asupra firmei, numelui comercial sau emblemei nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unei firme, nume comercial sau embleme nu conferă titularului şi vocaţia de a dobândi un drept şi asupra unui domeniu de internet în cadrul căruia numele de domeniu să fie identic cu numele comercial, drept care se dobândeşte prin parcurgerea procedurii de înregistrare anterior descrise, ceea ce este valabil şi invers.
Totodată, disponibilitatea unui nume de domeniu se verifică online în raport cu înregistrările anterioare de domenii de internet (active sau inactive), iar nu faţa de firmele înregistrate la registrul comerţului; simetric, şi disponibilitatea unei firme se cercetează în raport cu anterioarele înregistrări din registrul comerţului la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti unde se cere înregistrarea, iar nu în Registrul Ro T.L.D.
În acest context, instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut încălcarea, la momentul înregistrării domeniului de internet de către recurentă, a dreptului de proprietate industrială al reclamantei asupra numelui comercial, prin raportare la prevederile art. 8 din Convenţia de la Paris.
În plus, este inadecvată invocarea dispoziţiilor menţionate din Convenţia de la Paris de către o persoană juridică română, supusă regulilor de înregistrare prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, chiar dacă prin ratificarea de către România a Convenţiei de la Paris aceasta este parte a dreptului intern, întrucât, în cauză, nu s-a susţinut ori demonstrat că legea naţională - Legea nr. 26/1990 (dreptul intern stricto sensu), nu corespunde standardului minim de protecţie al drepturilor de proprietate industrială prevăzut de Convenţia însăşi.
În consecinţă, în speţă nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii înregistrării numelui de domeniu de către pârâtă.
În toate situaţiile mai sus analizate, nu s-a dovedit că pârâtul ar fi săvârşit o faptă ilicită, nu s-a dovedit că înregistrarea domeniului de internet ar fi fost de natură a crea reclamantei un prejudiciu. În lipsa celor două condiţii, nu se poate vorbi nici de o legătură de cauzalitate între acestea, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, s-a conchis prin motivele de recurs.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 februarie 2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursurile, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de recurentul - pârât şi de intimata-pârâta H. S.R.L., Înalta Curte a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că din conţinutul cererii de recurs rezultă că este posibilă încadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând admisibilitatea în principiu a recursurilor şi având în vedere verificările raportorului, completul de filtru a fost în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, pe temeiul cărora a admis în principiu recursurile şi a fixat termen, în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a acestora.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor A. S.R.L., C. şi D., se constată următoarele:
1. Prin primul motiv de recurs, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea susţinerilor formulate, rezultă că este incident motivul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând modul de motivare a deciziei recurate.
Astfel, critica recurenţilor referitoare la greşita calificare juridică dată pretenţiilor deduse judecăţii de către instanţa de apel se raportează la considerentele prin care au fost respinse motivele de apel privind încălcarea dreptului la marcă şi la acţiunea în concurenţă neloială, considerându-se că petitul şi motivele cererii de chemare în judecată nu indică un asemenea temei al acţiunii, chiar dacă, în drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 84/1998 şi ale Legii nr. 11/1991.
Aprecierea instanţei de apel pe acest aspect reprezintă o confirmare a calificării juridice date de prima instanţă, situaţie în care interesează argumentele pentru care instanţa de apel a înlăturat critica apelanţilor, în sensul dacă au fost înfăţişate motivele de fapt şi de drept pentru care nu a fost evocat fondul cauzei din perspectiva pretinsă prin motivele de apel, iar argumentele nu sunt contradictorii ori străine de natura cauzei, exigenţe desprinse din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce vizează considerentele oricărei hotărâri judecătoreşti.
Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-ar fi putut reţine în speţă numai în cazul în care instanţa de apel ar fi schimbat calificarea juridică dată de prima instanţă, evocând fondul în raport de noul temei de drept (sau ar fi trimis cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, fondul pretenţiilor fiind soluţionat în raport de prevederile C. civ., întocmai ca prima instanţă.
În acest context, Înalta Curte urmează a verifica întrunirea în cauză a exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., controlul de legalitate fiind exercitat, în limitele motivelor de recurs, în legătură cu daunele morale solicitate pentru repararea prejudiciului pretins suferit prin fapte ilicite ale pârâţilor, ce au fost acordate în apel exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantei A. S.R.L. asupra denumirii comerciale.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a constatat că, deşi, în drept, au fost indicate atât Legea nr. 84/1998, cât şi Legea nr. 11/1991, din petitul cererii de chemare în judecată şi din motivele invocate în susţinerea acesteia nu reiese că acţiunea ar fi fost întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă sau pe concurenţa neloială, ci pe încălcarea denumirii comerciale şi a dreptului la imagine al reclamanţilor. În consecinţă, a apreciat că nu se impune analizarea susţinerilor sub acest aspect, deoarece instanţa nu s-ar putea pronunţa asupra altor temeiuri ale acţiunii decât cele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.
Se observă, din aceste considerente, că instanţa de apel nu a justificat în concret calificarea juridică dată faptelor deduse judecăţii, aceeaşi cu cea dată de prima instanţă, şi nu a arătat motivele pentru care a considerat că obiectul şi motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată nu susţin încadrarea juridică pretinsă de către reclamanţi, chiar dacă aceasta a fost invocată prin acţiunea introductivă.
În acelaşi timp, instanţa de apel a admis pretenţiile reclamantei A. S.R.L. privind încetarea folosirii semnelor grafice asociate denumirii sale, anularea domeniului de internet şi repararea prejudiciului moral, ca urmare a încălcării dreptului exclusiv asupra denumirii.
Aceste dispoziţii au vizat înregistrarea domeniului de internet de către pârâtul F., ce a fost considerată drept un act de lezare a denumirii comerciale, care trebuie sancţionat pe temeiul art. 254 alin. (2) coroborat cu art. 257 C. civ., în condiţiile în care denumirea societăţii reclamante a fost inclusă în mod deliberat şi cu rea - credinţă în numele de domeniu, cu deturnarea scopului pentru care numele de domeniu a fost înregistrat, respectiv acela de identificare a titularului în spaţiul virtual.
Instanţa de apel a argumentat că această împrejurare a fost de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor, fiind de aşteptat ca aceştia să creadă că persoana care deţine numele de domeniu este una şi aceeaşi cu societatea care poartă o denumire identică, iar prin accesarea site-ului se aşteaptă să primească informaţii de la reclamantă despre activitatea şi serviciile urmărite.
Aceste considerente relevă confirmarea doar în parte a susţinerilor din motivele de apel ale reclamanţilor referitoare la folosirea abuzivă a denumirii societăţii reclamante.
Astfel, prin motivele de apel s-a susţinut că atare folosire abuzivă de către pârâţi, "pentru ca motoarele de căutare să direcţioneze clientela on-line către site-ul denigrator al pârâţilor", a fost de natură să afecteze credibilitatea reclamantei persoană juridică şi, totodată, că pârâţii au folosit în acest mod, alături de denumirea acesteia, denumirea "A.", ce reprezintă marca înregistrată a reclamantei, fiind, astfel, încălcat dreptul exclusiv asupra mărcii, recunoscut prin dispoziţiile art. 36 ale Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Or, deşi criticile din apel au vizat încălcarea, în acelaşi context, a dreptului asupra denumirii şi a dreptului asupra mărcii înregistrate, iar instanţa de apel a reţinut existenţa încălcării unui drept al reclamantei în contextul invocat chiar de aceasta, prin decizia de apel nu s-a făcut nicio referire la marca înregistrată şi, mai mult, după cum s-a arătat anterior, s-a considerat că acţiunea nu este întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, fără ca instanţa să arate motivele unei asemenea calificări juridice a actelor deduse judecăţii, pentru a înlătura susţinerile părţilor pe acest aspect şi pentru a demonstra că obiectul şi motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată nu relevă o încălcare şi a dreptului la marcă.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a admis capătul de cerere din acţiunea introductivă având ca obiect încetarea folosirii semnelor grafice asociate denumirii A. S.R.L., fără a face referire la marca înregistrată de către reclamanta persoană juridică şi fără a clarifica dacă reclamanţii au intenţionat, în formularea pretenţiilor, să se prevaleze şi de dreptul la marcă, în condiţiile în care marca este definită prin art. 2 din Legea nr. 84/1998 drept un semn, inclusiv grafic (desigur, cu condiţia ca acesta să fie apt de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi).
În ceea ce priveşte prevederile Legii nr. 11/1991, rezultă din considerentele deciziei, arătate anterior, că includerea deliberată şi cu rea - credinţă a numelui comercial al reclamantei în numele de domeniu, cu deturnarea scopului pentru care numele de domeniu a fost înregistrat, a fost de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor, în sensul că aceştia pot crede că persoana care deţine numele de domeniu este una şi aceeaşi cu societatea care poartă o denumire identică.
Or, crearea confuziei în rândul consumatorilor prin folosirea unei firme printre alte semne este esenţială pentru definirea unei fapte de concurenţă neloială, în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, faptă a comerciantului pentru săvârşirea căreia cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare, astfel cum prevede art. 9 din acelaşi act normativ.
În măsura în care instanţa de apel a considerat că atare confuzie se produce în rândul consumatorilor, fără ca terţul să fie în mod necesar un comerciant - din moment ce nu s-a făcut în motivare nicio referire la acest aspect - şi fără a se analiza confuzia în contextul produselor sau a serviciilor oferite de către reclamantă, respectiv de către terţ, ar fi trebuit să analizeze şi susţinerile din motivele de apel referitoare la pretinsa denigrare a reclamantei prin comunicarea sau răspândirea de afirmaţii depreciative sau comparative făcute de terţ tocmai prin intermediul site-ului la care au acces consumatorii produselor sau serviciilor reclamantei.
Aceste susţineri nu au fost, însă, analizate prin decizia recurată, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 9 din Legea nr. 11/1991, pe lângă faptul, deja constatat în prezenta decizie, că nu s-a demonstrat, prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată şi la motivele invocate în susţinerea acesteia, neînvestirea instanţei de judecată cu o acţiune în concurenţă neloială.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată, în limitele susţinerilor recurenţilor, că instanţa de apel nu a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat susţinerile reclamanţilor referitoare la încălcarea dreptului la marcă, precum şi la săvârşirea de acte sau fapte de concurenţă neloială, examinând pretenţiile acestora exclusiv din perspectiva încălcării dreptului la nume şi a dreptului la imagine.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va dispune casarea deciziei recurate şi va trimite cauza spre rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 497 cu referire la art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (în vigoare la data săvârşirii faptelor pretinse de către reclamanţi, abrogată fiind prin Legea nr. 129/2018), se constată următoarele:
Prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine încălcarea datelor cu caracter personal ale reclamanţilor, respectiv nume şi domiciliu, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, câtă vreme aceste date au fost preluate de pe alte site-uri şi publicate în Monitorul Oficial. Cât priveşte codul numeric personal, instanţa de apel nu a identificat ca pârâtul să fi postat pe site asemenea date.
Aceste aprecieri relevă o anumită situaţie de fapt, stabilită pe baza probelor administrate, în sensul că pârâtul F. a postat pe site-ul www.x.ro informaţii care conţin numele şi domiciliul reclamanţilor, nu şi codul numeric personal.
Atare situaţie de fapt nu poate fi cenzurată de către această instanţă de recurs, întrucât atribuţiile sale se circumscriu verificării legalităţii deciziei recurate, în timp ce cercetarea temeiniciei acesteia, vizând situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, excedează limitele controlului de legalitate presupus de aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 677/2001, modul de aplicare a legii de către instanţa de apel nu poate fi analizat prin prisma art. 8 din lege, potrivit căruia "Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală."
Conform art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 132 din 20 decembrie 2011 privind condiţiile prelucrării codului numeric personal şi a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală, emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 929 din data de 28 decembrie 2011 - decizie ce a fost invocată prin motivele de recurs -, "datele cu caracter personal cu funcţie de identificare de aplicabilitate generală" sunt definite ca fiind "acele numere prin care se identifică o persoană fizică în anumite sisteme de evidenţă şi care au aplicabilitate generală, cum ar fi: codul numeric personal, seria şi numărul actului de identitate, numărul paşaportului, al permisului de conducere, numărul de asigurare socială sau de sănătate."
În raport de această definiţie, numele şi domiciliul persoanei, reţinute în analiza instanţei de apel, nu intră în categoria datelor menţionate în art. 8 din Legea nr. 677/2001, ce reprezintă numere asociate identităţii unei persoane fizice în sisteme de evidenţă, de natura celor precizate de legiuitor în mod exemplificativ.
Din acest motiv şi faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că pârâtul F. nu a postat pe site informaţii care conţin codul numeric personal al reclamanţilor persoane fizice, iar situaţia de fapt pe acest aspect nu poate fi cenzurată în recurs, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurenţilor vizând incidenţa art. 8 din Legea nr. 677/2001.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 4 din Legea nr. 677/2001, privind caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării, precum şi aplicarea art. 5 alin. (1), ce prevede, ca regulă, consimţământul expres şi neechivoc al persoanei vizate pentru orice prelucrare de date cu caracter personal, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a înlăturat susţinerile pe acest aspect cu motivarea că este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 5 alin. (2) lit. f) din aceeaşi lege.
În condiţiile în care prin motivele de recurs a fost criticată aprecierea instanţei de apel pe acest aspect, totodată, ignorarea dispoziţiilor art. 4 din lege, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a reţinut incidenţa Legii nr. 677/2001, situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, nefiind posibilă verificarea întrunirii cerinţelor de aplicare a normelor invocate.
În conformitate cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, prin excepţie de la alin. (1), consimţământul persoanei vizate nu este cerut în anumite cazuri, iar lit. f), indicată ca fiind incidentă prin decizia recurată, descrie cazul în care "prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform legii".
Aplicarea normei invocate presupune, în primul rând, existenţa unui act de prelucrare, efectuat de către un operator, în sensul art. 3 din lege.
În acest cadru, ar fi trebuit verificat dacă postarea de către pârâtul din cauză pe un site a unor informaţii care conţin şi date cu caracter personal ale altor persoane reflectă operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal dintre cele enumerate exemplificativ la lit. b) din art. 3 (colectarea, organizarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi etc.), de către o persoană fizică (printre altele) care stabileşte scopul şi mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sau care este desemnată ca operator printr-un act normativ sau în baza acestuia.
În al doilea rând, incidenţa cazului în discuţie, în care nu este cerut consimţământul persoanei vizate de prelucrarea datelor cu caracter personal, impune a se demonstra că datele prelucrate au fost obţinute din documente accesibile publicului, conform legii, ceea ce înseamnă indicarea explicită a documentelor şi a mijloacelor prin care publicul are acces la acestea, conform legii.
În măsura în care documentele accesibile publicului sunt deţinute de un operator de date cu caracter personal, ar trebui verificate condiţiile în care poate avea loc o nouă prelucrare a acelor date, de către un alt operator, în sensul dacă, în situaţia particulară a respectivelor documente care conţin datele cu caracter personal, este legitimă preluarea în orice mod a datelor de către o altă persoană, necondiţionată de consimţământul explicit şi neechivoc al persoanei vizate.
În acelaşi timp, se impune a se observa că art. 5 din lege se referă la condiţiile de legitimitate privind prelucrarea datelor, astfel încât cazurile de excepţie din alin. (2) sunt de strictă interpretare şi aplicare, respectiv doar în legătură cu acordarea consimţământului explicit şi neechivoc al persoanei vizate de prelucrare.
Din acest motiv, nu se poate considera art. 5 alin. (2) exclude aplicarea altor cerinţe pe care legea le stabileşte în sarcina operatorilor de date cu caracter personal, precum cele din art. 4, ce vizează caracteristicile datelor cu caracter personal, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs.
Or, din această perspectivă, ar fi trebuit stabilit dacă, în cauză, au fost respectate exigenţele legale, în special cele prescrise de art. 4 alin. (1) lit. a), b) şi c), anume dacă datele: au fost prelucrate cu bună-credinţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare; au fost colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime şi sunt adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate şi ulterior prelucrate.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă analizarea aspectelor de fapt şi de drept presupuse de aplicarea art. 4 şi 5 din Legea nr. 677/2001, nici măcar a celor care atrag incidenţa cazului de excepţie de la regula consimţământului expres şi neechivoc, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, cu toate că instanţa de apel a considerat că este aplicabil în cauză art. 5 alin. (2) lit. f) din lege.
Drept urmare, se constată că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate de către această instanţă de control judiciar în privinţa modului de aplicare a Legii nr. 677/2001, în limitele criticii formulate.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi în ceea ce priveşte cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel impunându-se pe temeiul art. 497 C. proc. civ. şi din perspectiva verificării condiţiilor de aplicare a Legii nr. 677/2001, în raport de considerentele expuse prin prezenta deciziei şi în limitele criticii formulate.
3. Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 72 şi art. 252 C. civ., în ceea ce priveşte pe recurenţii - reclamanţi persoane fizice, Înalta Curte reţine că, în esenţă, critica pe acest aspect tinde la reaprecierea în recurs a situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate.
Astfel, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, instanţa de apel a reţinut, cu privire la reclamanţii persoane fizice, că, prin informaţiile postate pe site de către pârâtul F., publicul a fost informat corect cu privire la satisfacerea unui interes public justificat, astfel încât aceste informaţii se încadrează în limitele admisibile de exerciţiu al dreptului la liberă exprimare, conform art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Modul de analiză a limitelor în care dreptul la liberă exprimare poate fi exercitat, prin raportare la calitatea persoanei ce face obiectul informaţiei publice şi contextul care a generat faptele care fac obiectul informaţiei publice, vizează aplicarea legii de către instanţa de apel şi poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În acest cadru, instanţa de recurs poate fi învestită a evalua dacă, în circumstanţele particulare necontestate ale speţei, calitatea de asociat sau de administrator la societăţi comerciale, respectiv la profesionişti expuşi unei supravegheri stricte a activităţilor economice şi practicilor comerciale, justifică o abordare extensivă a limitelor libertăţii de exprimare.
Cu toate acestea, se constată că recurenţii au formulat susţineri cu acest obiect doar pentru a critica situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel ca fiind relevantă pentru analiza limitelor exerciţiului dreptului la liberă exprimare, din moment ce susţin că pârâţii au adus grave acuzaţii de furt, nedovedite prin hotărâre judecătorească, de natură a afecta grav demnitatea, onoarea şi reputaţia reclamanţilor persoane fizice, mai ales a recurentului C..
Or, cercetarea conţinutului site-ului deţinut de către pârâtul F. pentru a se stabili natura postărilor şi legătura cu activitatea economică sau practicile comerciale ale societăţilor la care reclamanţii sunt asociaţi sau administratori, relevă situaţia de fapt conturată pe baza probelor administrate, a cărei reapreciere excedează limitele controlului de legalitate presupus în sarcina instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, susţinerile recurenţilor - reclamanţi pe acest aspect urmează a fi înlăturate.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul F., Înalta Curte constată următoarele:
1. Prin primul motiv de recurs, decizia de apel a fost criticată sub aspectul neclarificării de către instanţa de apel a petitului cererii de chemare în judecată vizând semnele grafice asociate denumirii "A. S.R.L.", cât şi a învestirii instanţei de judecată cu o acţiune în contrafacerea mărcii şi concurenţă neloială.
Cât priveşte invocarea prin cererea de chemare în judecată a dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 şi ale Legii nr. 11/1991 ca temei de drept al pretenţiilor formulate de reclamanţi, prin prezenta decizie a fost admis recursul reclamanţilor şi s-a dispus casarea hotărârii de apel recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care din cuprinsul deciziei nu rezultă motivele neexaminării fondului cauzei şi din perspectiva unei încălcări a dreptului la marcă şi a unei acţiuni în concurenţă neloială.
Pe cale de consecinţă, se impune admiterea şi a criticii cu obiect similar din recursul pârâtului, eventuala reexaminare a fondului cauzei din perspectiva încălcării şi a dreptului la marcă urmând a avea loc în legătură cu toate capetele de cerere din acţiunea introductivă, în limitele admiterii recursurilor.
Din perspectiva criticii privind semnele grafice asociate denumirii "A. S.R.L.", este de reţinut că, prin decizia recurată, a fost evocat fondul cauzei şi admisă exclusiv acţiunea reclamantei persoană juridică, în parte şi doar împotriva pârâtului F., dispunându-se, printre altele, obligarea acestuia să înceteze folosirea semnelor grafice asociate denumirii A. S.R.L. şi a domeniului de internet www.x.ro.
Instanţa de apel a admis pretenţiile cu acest obiect în considerarea includerii intenţionate şi cu rea - credinţă, de către pârât, a denumirii societăţii reclamante în numele de domeniu www.x.ro.
Fiind vorba despre o dispoziţie executorie, obligaţia stabilită de instanţă în sarcina pârâtului trebuie precizată în mod clar şi neechivoc sub aspectul obiectului şi întinderii sale în conţinutul dispoziţiei ori, cel puţin, în considerentele care sprijină soluţia adoptată şi fac corp comun cu aceasta.
Or, nici soluţia din dispozitivul deciziei recurate nu precizează în mod explicit că obligaţia pârâtului F. poartă asupra denumirii societăţii, aşa cum s-a precizat în cazul domeniului de internet, iar nici în considerentele deciziei nu s-a explicitat sintagma "semne grafice asociate denumirii", nearătându-se care sunt acele semne, dacă acestea coincid în tot sau doar în parte cu componentele denumirii şi dacă a fost avută în vedere exclusiv denumirea societăţii.
Absenţa oricărei precizări în decizie pe acest aspect ar putea fi înţeleasă în sensul obligării pârâtului de a nu mai folosi în viitor nu numai denumirea societăţii, ci şi un semn distinctiv precum o marcă, care ar coincide cu denumirea societăţii sau cu o parte din aceasta, din moment ce dispoziţia instanţei nu limitează în mod neechivoc obligaţia pârâtului la încetarea folosirii denumirii.
După cum s-a arătat, însă, în analiza recursului reclamanţilor (pct. I.1 din prezenta decizie), instanţa de apel nu a făcut nicio referire la marca înregistrată de către reclamanta persoană juridică şi nici nu a clarificat dacă reclamanţii au intenţionat, în formularea pretenţiilor, să se prevaleze şi de dreptul la marcă, context în care o eventuală citire a dispoziţiei în discuţie din decizia de apel ar conduce la împiedicarea folosirii de către pârât şi a mărcii reclamantei, cu toate că nu a fost soluţionată o acţiune în contrafacerea mărcii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că este fondată şi critica recurentului- pârât privind obiectul şi întinderea obligaţiei stabilite în sarcina sa prin decizia de apel şi, faţă de soluţia de casare cu trimitere deja adoptată ca urmare a admiterii recursului reclamanţilor, urmează ca instanţa de apel să reexamineze capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a face în corelaţie cu semnul sau semnele vizate de dreptul subiectiv a cărui încălcare de către pârât s-a pretins în cauză.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul F. a criticat decizia de apel sub două aspecte, în contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: (a) simpla înregistrare a unui domeniu de internet nu poate constitui o încălcare a numelui comercial, în lipsa întrunirii şi a condiţiilor ca utilizarea să aibă în legătură cu activităţile comerciale, pentru produse/servicii identice sau similare, de natură a crea un risc de confuzie şi de asociere în rândul publicului, condiţii ce au fost ignorate în cauză; (b) dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris nu pot constitui prin ele însele un temei juridic suficient pentru anularea înregistrării unui domeniu de internet, în cauză nefiind întrunite cerinţele legale pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii unei asemenea înregistrări.
Criticile recurentului - pârât sunt fondate.
(a) Instanţa de apel a constatat, în mod corect, că atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâtul F., sunt titularii unui drept exclusiv de folosinţă asupra semnului A..
Astfel, reclamanta deţine un asemenea drept în considerarea denumirii sau a firmei sale înregistrate ca profesionist, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, în timp ce pârâtul a dobândit prin înregistrare un drept exclusiv de folosinţă asupra numelui de domeniu "startransportcurierexpres" din zona .ro, conform Regulilor de înregistrare a domeniilor.ro de către Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică - ICI-Bucureşti, ale cărui atribuţii de organizare, administrare şi gestionare a numelor de domenii ".ro" sunt stabilite prin H.G. nr. 1621/2003 privind organizarea şi funcţionarea sa.
De asemenea, prin decizia recurată s-a constatat în mod corect că un conflict între numele comercial şi numele de domeniu se poate naşte doar atunci când drepturile subiective purtând asupra acestor semne nu sunt exercitate potrivit scopului urmărit la dobândirea lor, din moment ce fiecare asemenea drept are un conţinut şi un scop distinct, atunci când este exercitat în limitele sale interne.
În acelaşi timp, faţă de anterioritatea numelui comercial în raport cu numele de domeniu, instanţa de apel a reţinut în mod corespunzător ca fiind relevantă, în analiza unui asemenea conflict, confuzia între titulari pe care identitatea de nume o creează în rândul consumatorilor care accesează site-ul de internet, aşteptându-se să primească informaţii chiar de la titularul numelui comercial despre activitatea şi serviciile oferite.
Este de subliniat, totodată, că instanţa de apel a evocat fondul din perspectiva dispoziţiilor dreptului comun privind dreptul la nume al persoanei juridice şi la apărarea acestui drept nepatrimonial.
Înalta Curte constată, însă, că funcţiile de identificare ale celor două semne considerate a fi în conflict au fost în mod greşit reţinute, respectiv valorificate, prin decizia recurată, ceea ce a condus la o analiză necorespunzătoare a conflictului.
Astfel, în ceea ce priveşte numele de domeniu, acesta are aptitudinea de a identifica un site web, aşadar un loc în reţeaua de internet, şi nu de a identifica pe titular în spaţiul virtual, după cum s-a arătat în decizia de apel, chiar dacă s-a precizat că nu există o legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerţ.
Orice persoană fizică sau juridică poate solicita înregistrarea unui nume de domeniu disponibil, potrivit regulii "primul venit, primul servit", astfel încât, prin simpla înregistrare, semnul nu identifică în niciun fel pe titular, scopul fiind exclusiv crearea unui spaţiu pentru desfăşurarea anumitor operaţiuni, de natură comercială sau non-comercială.
Doar dacă site-ul de internet este folosit, publicul care îl accesează prin intermediul numelui de domeniu poate stabili o legătură între operaţiunile respective şi titular. În măsura în care titularul oferă pe acel site de internet anumite produse sau servicii în calitate de profesionist, se poate considera că numele de domeniu serveşte, în mod indirect, la identificarea provenienţei produselor sau serviciilor respective, din moment ce site-ul localizează operaţiunile cu această natură derulate de un anumit profesionist.
Aceste constatări permit concluzia că înregistrarea numelui de domeniu nu reprezintă ca atare o folosire a numelui comercial, un asemenea act potenţial nelegitim intervenind doar prin folosirea site-ului de internet, generând, eventual, un conflict cu un nume anterior, în prezenţa unei confuzii cu titularul acestuia.
Or, instanţa de apel, cu toate că a reţinut folosirea de către pârât a propriului site de internet, a considerat în mod greşit că utilizarea cu rea - credinţă a denumirii societăţii reclamante poate fi reprezentată chiar de achiziţionarea domeniului de internet şi crearea paginii web.
Cât priveşte numele comercial, instanţa de apel a făcut vorbire despre funcţia de identificare a societăţii comerciale, cu toate că această funcţie este proprie firmei sau denumirii unei societăţi. Aceasta este definită în art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului drept numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi se semnează şi se compune, în cazul unei societăţi cu răspundere limitată, precum în speţă, dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime "societate cu răspundere limitată" sau "S.R.L.", conform art. 36 din lege.
Convenţia de la Paris (Convenţia pentru protecţia proprietăţii intelectuale din 1883) foloseşte în art. 8 termenul de "nume comercial", iar în jurisprudenţa CJUE s-a făcut în mod constant distincţie între denumirea socială, ce are ca obiect identificarea persoanei comerciantului (aşadar, firma din legea naţională), şi numele comercial, ce are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ (a se vedea hotărârea pronunţată la data de 11.09.2007 în cauza C-17/06 Céline, pct. 21, dar şi hotărârile acolo citate). Numele comercial poate coincide cu denumirea societăţii titulare, dar poate fi şi diferit, utilizat ca semn neînregistrat în cursul activităţii comerciale, pentru desemnarea unui fond de comerţ (a se vedea, de exemplu, hotărârea CJUE din 19.04.2018 în cauza C-75/17 - numele comercial a fost folosit pentru desemnarea unui hotel).
Cu toate acestea, raportarea instanţei la numele comercial, dar cu funcţia firmei, nu este, în sine, greşită, avându-se în vedere că dreptul asupra firmei face parte din fondul de comerţ, ceea ce înseamnă că numele comercial, în măsura în care coincide ca semn cu firma, precum în speţă (cu excepţia acronimului S:R.L.), poate avea şi funcţia firmei, de identificare a persoanei comerciantului. Chiar legea română, respectiv Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (ce reglementează una dintre acţiunile prin care se protejează numele comercial), vorbeşte despre "folosirea firmei", de natură a produce confuzie cu firma folosită legitim de un concurent.
Aspectul esenţial în cauză este faptul că instanţa de apel a făcut vorbire, reţinând funcţia de identificare a societăţii, despre activitatea şi serviciile oferite, cât şi despre consumatorii acestora, în contextul analizei confuziei între titularul numelui comercial şi titularul numelui de domeniu.
Instanţa de apel a acceptat existenţa unei confuzii exclusiv în rândul consumatorilor produselor sau serviciilor oferite de către comerciant, fără ca această situaţie de fapt să fie criticată de recurenţii - reclamanţi în calea de atac deschisă împotriva considerentelor unei soluţii favorabile, pe temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. Drept urmare, aspectul în discuţie nu poate fi reevaluat de către această instanţă de control judiciar, în absenţa învestirii prin motivele de recurs.
Aşadar, raportându-se la prevederile C. civ. privind apărarea dreptului la nume şi reţinând, totodată, funcţia de identificare a societăţii ca fiind specifică firmei - deci, şi numelui comercial -, instanţa de apel a considerat că folosirea abuzivă, cu rea - credinţă, a firmei se produce doar în prezenţa unei confuzii în percepţia consumatorului produselor sau serviciilor oferite de comerciant şi doar atunci când acest consumator accesează în mod efectiv site-ul de internet.
Or, o asemenea premisă necontestată presupune ca acest consumator, ce este în măsură să identifice societatea în legătură cu activitatea desfăşurată, să creadă, în situaţia în care este confruntat cu o denumire a unui terţ, identică sau similară cu aceea a societăţii, că site-ul aparţine societăţii cunoscute, aşadar, că produsele sau serviciile oferite pe site provin chiar de la aceasta. Astfel, confuzia consumatorului se poate produce doar dacă denumirea terţului este asociată cu acelaşi tip de activitate cu cel care face obiectul activităţii desfăşurate de societate sau în strânsă legătură cu aceasta.
Această constatare care decurge în mod logic din premisa reţinută de către instanţa de apel răspunde, în acelaşi timp, şi funcţiei numelui de domeniu, semn care permite titularului crearea unui spaţiu virtual pentru desfăşurarea anumitor operaţiuni, dar a căror natură se relevă abia în cursul folosirii site-ului cu acel nume, după cum s-a arătat anterior. Accesând site-ul, consumatorul produselor sau serviciilor profesionistului constată dacă, într-adevăr, activitatea titularului site-ului este aceeaşi cu cea a profesionistului sau chiar în strânsă legătură cu operaţiunile derulate de profesionist şi poate crede că acesta din urmă este chiar titularul site-ului, iar produsele şi serviciile din spaţiul virtual provin de la profesionist, eventual printr-o extindere a obiectului de activitate.
Instanţa de apel nu a formulat un asemenea raţionament juridic, pornind de la premisa conturată chiar prin motivarea deciziei, neţinând cont de funcţiile semnelor considerate a fi în conflict şi, mai mult, după cum s-a arătat anterior, considerând în mod greşit că utilizarea cu rea - credinţă a denumirii societăţii reclamante poate fi reprezentată chiar de achiziţionarea domeniului de internet şi crearea paginii web, şi nu de folosirea denumirii în legătură cu un anumit tip de activitate.
În aceste condiţii, se constată o greşită aplicare a legii de către instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, insuficienta stabilire a situaţiei de fapt, respectiv a elementelor relevante în raport de legea aplicabilă, ceea ce atrage soluţia de casare a deciziei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Este de subliniat, totodată, şi existenţa unei contradicţii în considerentele deciziei, cu relevanţă în analiza confuziei create în rândul consumatorilor prin folosirea numelui comercial.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că scopul urmărit de către pârâtul F. prin includerea denumirii societăţii reclamante în numele de domeniu nu a fost numai acela de a se identifica în spaţiul virtual, ci şi acela de a concentra şi pune la dispoziţia clienţilor, actuali şi potenţiali, informaţii referitoare la procesele în care reclamanta sau antecesoarea sa au fost implicate, la asociaţii acestor societăţi sau aspecte legate de relaţia comercială defectuoasă între părţi.
Aceste considerente echivalează cu o apreciere potrivit căreia furnizarea informaţiilor enumerate în decizie, pe site-ul accesat prin intermediul numelui de domeniu ce coincide cu denumirea reclamantei, relevă un scop nelegitim la înregistrarea numelui de domeniu.
Or, Înalta Curte constată, pe lângă indicarea şi valorificarea greşită a funcţiei numelui de domeniu, potrivit celor deja arătate, că aprecierea instanţei de apel contrazice constatările expuse în decizia de apel în analiza pretenţiilor reclamantei întemeiate pe pretinsa încălcare a dreptului la imagine.
Prin decizia recurată, s-a apreciat că furnizarea de informaţii referitoare la activitatea unui comerciant răspunde cerinţei satisfacerii unui interes public justificat, în cadrul unei abordări extensive a limitelor libertăţii de exprimare în sensul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 din Constituţia României, motiv pentru care s-a constatat că informaţiile furnizate se încadrează în limitele admisibile de exerciţiu al dreptului la liberă exprimare.
Aşadar, potrivit acestei aprecieri, însăşi furnizarea de informaţii are un scop legitim, ceea ce contrazice aprecierea din cuprinsul aceleiaşi decizii referitoare la scopul urmărit prin înregistrarea numelui de domeniu.
Pentru acest motiv, urmează ca instanţa de apel, la rejudecarea cauzei, ţinând cont şi de dezlegările din prezenta decizie, să coreleze considerentele din analiza încălcării dreptului la nume cu cele expuse în analiza pretinsei încălcări a dreptului la imagine, în limitele stabilite prin prezenta decizie, respectiv avându-se în vedere considerentele expuse în analiza recursului reclamanţilor.
(b) În ceea ce priveşte temeiul juridic al soluţiei de admitere a capătului de cerere având ca obiect anularea înregistrării domeniului de internet, Înalta Curte că decizia recurată este nemotivată sub acest aspect, nefiind indicat vreun text de lege care să prevadă sancţiunea aplicată.
Este de precizat faptul că instanţa de apel a citat, în debutul considerentelor, atât dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris, cât şi pe cele ale art. 254 alin. (2) şi ale art. 257 C. civ., fără a corela, însă, în mod explicit, sancţiunea anulării înregistrării numelui de domeniu cu vreunul dintre aceste texte de lege.
Cât priveşte Convenţia de la Paris, acest instrument juridic internaţional la care România este parte nu prevede mijloacele de apărare a numelui comercial, ceea ce înseamnă că reglementarea lor este lăsată la latitudinea statelor contractante, impunându-se acestora, prin dispoziţiile art. 10 bis din Convenţie, doar standardul obligatoriu al asigurării unei protecţii efective.
Nu este exclusă, aşadar, raportarea la dispoziţiile C. civ., pe lângă acţiunea specifică de concurenţă neloială, deschisă profesioniştilor prin Legea nr. 11/1991.
Instanţa de apel a făcut referire la art. 254 alin. (2) C. civ., ce reglementează apărarea dreptului la nume (cu toate că se observă că nu a analizat o faptă de "uzurpare" a numelui, în termenii normei invocate, ci a reţinut o utilizare cu rea - credinţă a numelui, faptă ce evocă mai degrabă dispoziţiile art. 74 lit. h) din cod, ce vizează atingeri aduse vieţii private), prin raportare la art. 257 C. civ., ce consacră echivalenţa mijloacelor de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale în cazul persoanelor fizice şi juridice.
Or, niciuna dintre aceste norme nu prevede în mod expres sancţiunea anulării unui act juridic, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit să justifice soluţia pronunţată, din punctul de vedere al temeiului juridic, cu atât mai mult cu cât a dispus, în considerarea aceleiaşi fapte considerate ilicite, şi încetarea de către pârât a încălcării dreptului la nume.
În absenţa unor asemenea considerente, se constată că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei sub aspectul ce face obiectul criticii din recurs şi, în consecinţă, avându-se în vedere că prin prezenta decizie s-a dispus deja trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca instanţa de apel să reanalizeze capătul de cerere având ca obiect anularea înregistrării domeniului de internet, ţinând cont de dezlegările din prezenta decizie, în special pe cea vizând fapta ilicită.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului F. şi, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii C., D. şi S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul F. împotriva deciziei nr. 319/C/2017 - A din 31 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2020.