Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021
asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 23 octombrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Municipiul Cluj-Napoca prin Primar şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 220.000 euro daune materiale şi a sumei de 100.000 euro daune morale, pentru prejudiciul creat prin fapta culpabilă, infracţională, a pârâtei persoană fizică constând în îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de funcţionară a Direcţiei de urbanism.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 215 din 19 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea, ca prescrisă. L-a obligat pe reclamant să achite pârâtei B. suma de 5535,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia nr. 219/A din 23 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului şi, ca lipsit de interes, apelul incident declarat de pârâta B., fiind obligat reclamantul să plătească intimatei B. suma de 2.814,65 RON, cheltuieli de judecată în apel, parţiale.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamantul şi recurs incident pârâta B..
a) Pe calea recursului principal, reclamantul A. a criticat pentru nelegalitate decizia instanţei de apel, în raport de temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că aceasta a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, întrucât, în prezenta cauză, răspunderea penală derivă din comiterea unei infracţiuni, iar nu din comiterea unei fapte ilicite civile, sens în care textul legal menţionat nu poate fi disociat de dispoziţiile art. 4 şi art. 28 C. proc. pen., respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Evocând conţinutul dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. şi al art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958, reclamantul a susţinut că, întrucât în prezenta cauză este vorba despre răspunderea civilă care decurge din comiterea unei infracţiuni, vinovăţia pentru producerea pagubei s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii penale (23 octombrie 2015), acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, acţiunea fiind introdusă la data de 23 octombrie 2018, aşadar în interiorul acestui termen.
Astfel, în ipoteza comiterii unei infracţiuni, dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 se interpretează şi se aplică în mod corect în sensul curgerii termenului de prescripţie de la data stabilirii vinovăţiei autorului infracţiunii, prin hotărârea definitivă a instanţei penale, dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. fiind obligatorii pentru instanţa penală.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi în ce priveşte momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru prejudiciul material.
Potrivit acestuia, chiar dacă fapta ilicită s-a produs în anul 2011, a luat cunoştinţă de existenţa prejudiciului la momentul eliberării certificatului de urbanism nr. x/2016, respectiv la 8 noiembrie 2016, act din cuprinsul căruia rezultă că, pentru edificarea de construcţii pe terenul ce îi aparţine, este necesară eliberarea unui PUZ şi a unui masterplan, condiţii care nu erau impuse în legislaţia locală la data săvârşirii faptei de neglijenţă în serviciu de către pârâta persoană fizică şi a căror îndeplinire presupune avansarea unor costuri egale cu sumele cerute cu titlu de prejudiciu material.
De aceea, termenul de prescripţie pentru acest prejudiciu a început să curgă la data de 8.11.2016, aceasta fiind data cunoaşterii prejudiciului (pagubei), recurentul susţinând că el nu putea acţiona în vederea reparării prejudiciului anterior ca acesta să se fi produs ori anterior luării la cunoştinţă de producerea sa. Deşi fapta ilicită s-a produs în anul 2011, el a luat cunoştinţă de existenţa prejudiciului material doar la momentul eliberării certificatului de urbanism menţionat.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a învederat că renunţarea sa la efectuarea de demersuri în vederea construirii a fost doar temporară, până la momentul scoaterii conductei din teren de către societatea C.. De altfel, a arătat că obţinerea certificatului de urbanism nr. x/2016 s-a realizat tocmai în vederea edificării unei construcţii, după cum rezultă din chiar cuprinsul acestuia.
Sub acest aspect, susţine că prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 trebuiau interpretate şi aplicate în sensul că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru daunele materiale a început să curgă de la 8.11.2016, data la care reclamantul a luat cunoştinţă de pagubă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
b)Pe calea recursului incident, pârâta B. a criticat pentru nelegalitate decizia instanţei de apel sub aspectul soluţiei adoptate în privinţa apelului incident declarat şi a cheltuielilor de judecată acordate în apel, invocând temeiurile legale date de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte soluţia apelului incident, pârâta a susţinut că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., deoarece, potrivit acestora, apelul incident rămâne fără efect doar în situaţiile în care apelul principal este retras de partea care l-a formulat, este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, adică a motivelor acestuia, indiferent că ele vizează chestiuni de procedură, excepţii peremtorii sau dilatorii ori privesc fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
Contestând ordinea soluţionării celor două categorii de apeluri, pârâta a amintit că prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei persoană fizică şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Apelul principal a vizat soluţionarea excepţiei prescripţiei, iar cel incident soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. Dintre cele două excepţii, prezintă prioritate cea privind lipsa calităţii procesuale a pârâtei faţă de prejudiciile materiale solicitate de reclamant ca urmare a aprobării noului Plan Urbanistic al Municipiului Cluj-Napoca, astfel că, potrivit recurentei, instanţa de apel era obligată să examineze cu prioritate apelul incident.
Întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii materiale constă în aprobarea noului Plan Urbanistic General al municipiului Cluj-Napoca, după mai bine de 3 ani de la săvârşirea, de către recurentă, a faptei de neglijenţă în serviciu, nu se poate justifica legitimarea procesuală pasivă a acesteia într-un raport derivat dintr-o "faptă" care nu-i este imputabilă.
A susţinut că nu a avut nicio contribuţie la elaborarea sau aprobarea HCL nr. 493/22 decembrie 2014, iar fapta de neglijenţă în serviciu constând în verificarea superficială a documentelor care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/7 septembrie 2011 nu are legătură cu aprobarea ulterioară a noului PUG al municipiului Cluj-Napoca.
Recurenta a susţinut că se justifică interesul său atât în invocarea excepţiei în faţa primei instanţe, cât şi în formularea apelului incident cu referire la soluţionarea acestei excepţii, întrucât acţiunea vizează două categorii de daune, cauzate prin fapte distincte, respectiv daune materiale în cuantum de 220.000 euro, pretinse prin raportare la aprobarea noului PUG al municipiului Cluj-Napoca şi daune morale în cuantum de 100.000 euro, pretinse prin raportare la emiterea autorizaţiei de construire nr. x/7 septembrie 2011, chiar dacă această disociere a cauzelor prejudiciilor a fost făcută de reclamant abia în apel.
Cât priveşte soluţionarea cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată din apel, care a presupus o reducere prin înjumătăţire a acestora, a susţinut că în mod greşit instanţa l-a obligat pe reclamant doar la jumătate din cheltuielile de judecată realizate, în condiţiile în care apelul incident reprezintă un mijloc de apărare faţă de apelul principal, fiind declarat numai în măsura în care partea adversă înţelege să uzeze de calea de atac. Astfel, fiind un mijloc de apărare determinat de atitudinea procesuală a părţii adverse, cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial, se justifică şi în ipoteza respingerii căii de atac. Pe de altă parte, a arătat că instanţa de apel nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că se impune înjumătăţirea cuantumului acestor cheltuieli, raportat la gradul de complexitate diferit al apelului principal şi al apelului incident.
5. Apărările formulate în cauză
Recurenta - pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat şi acordarea cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul întâmpinării, aceasta a negat incidenţa dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. sub aspectul momentului de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, arătând că momentul subiectiv al cunoaşterii de către păgubit a pagubei şi a celui care răspunde de ea se stabileşte în funcţie de împrejurările de fapt din fiecare cauză, iar nu funcţie de împrejurările de drept (cum ar fi rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti ori autoritatea de lucru judecat a acesteia). O altă interpretare contravine dispoziţiilor art. 27 alin. (4) şi (7) C. proc. pen.
Cât priveşte dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958 a învederat invocarea lor pentru prima oară în recurs, în condiţiile în care în apel s-a invocat norma art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi s-a arătat că, sub reglementarea acestei dispoziţii legale, doctrina recunoştea efecte întreruptive de prescripţie doar constituirii de parte civilă în procesul penal.
Relativ la daunele materiale solicitate, a învederat că, potrivit legii, PUG-ul reprezintă un act administrativ cu caracter normativ care este supus publicităţii prin afişare pe pagina de internet a instituţiei şi că, deşi a acuzat producerea unor daune ca urmare a costurilor suplimentare pentru elaborarea documentaţiei necesare construirii pe teren, reclamantul nu a făcut niciun demers pentru până la intrarea în vigoare a noului PUG pentru a justifica posibilitatea reală de a obţine o autorizaţie de construire pe parcela în cauză. În plus, la data adoptării HCL nr. 493/22.12.2014, reclamantul nici nu mai deţinea calitatea de proprietar al terenului (înstrăinat la 19.09.2013).
Recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural al pârâtei, susţinând că trebuie făcută distincţia între răspunderea civilă care derivă din comiterea unei infracţiuni şi răspunderea civilă care derivă din săvârşirea unei fapte ilicite civilă, trebuind a se ţine seama de prevederile regăsite în C. proc. pen., alături de cele regăsite în C. civ.. Regulile dintre cele două acţiuni sunt ilustrate în principiul "penalul ţine în loc civilul", astfel că instanţa civilă care judecă separat acţiunea civilă pentru repararea pagubei rezultată din săvârşirea unei infracţiuni este obligată să suspende procesul după punerea în mişcare a acţiunii penale, măsură impusă de legiuitor tocmai pentru a se stabili cine este persoana vinovată de comiterea faptei ilicite şi producerea pagubei. Dispoziţiile procesuale civile permit instanţei civile să suspende judecata acţiunii civile până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Nu poate fi sancţionat reclamantul care a respectat prevederile legale din materie penală pentru stabilirea în mod definitiv a persoanei vinovate de comiterea infracţiunii care i-a produs paguba.
Recurentul - reclamant a formulat şi întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor depuse, precizând că este inadmisibil motivul de recurs prin care se critică aspectul reducerii cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. la care face trimitere recurenta-pârâtă, fiind norme de drept procesual iar nu norme de drept material. Astfel fiind, criticile pârâtei nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de lege.
6. Procedura de filtru
Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 27 ianuarie 2021.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora în considerarea următoarelor aspecte:
a) Pe calea recursului principal a fost contestată de către reclamant, sub aspectul legalităţii sale, soluţia de respingere ca fiind prescrisă a acţiunii în repararea daunelor morale şi materiale provocate prin fapta pârâtei persoană fizică, faptă care a fost cercetată şi sancţionată ca infracţiune în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, finalizat prin sentinţa penală nr. 1088/16.09.2015 a aceleiaşi instanţe, definitivă prin neapelare.
Astfel, soluţia primei instanţe, menţinută în calea de atac a apelului, a reţinut incidenţa în cauză, în privinţa instituţiei prescripţiei extinctive, a dispoziţiilor aplicabile anterior Noului C. civ., respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 (în raport cu data săvârşirii faptei ilicite prejudiciabile, iulie 2011), şi a stabilit că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la 13.10.2015, data comunicării către reclamant a minutei hotărârii penale, considerat a fi momentul la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Un prim aspect criticat prin recursul reclamantului, a fost cel a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, acesta susţinând, în opoziţie cu teza instanţelor de fond, că - întrucât în speţă este vorba despre răspunderea civilă care decurge din săvârşirea unei infracţiuni - determinarea momentului de începere a cursului prescripţiei trebuia în mod necesar raportată la data rămânerii definitive a hotărârii penale care a stabilit vinovăţia persoanei ce a cauzat prin fapta sa paguba în patrimoniul acestuia. În argumentarea punctului său de vedere, reclamantul s-a raportat la prevederile art. 4 şi 28 C. proc. civ..pen.
Înalta Curte apreciază drept nefondată această critică a recursului ce a pretins o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.
Potrivit normei de drept material indicate "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
Conţinutul clar al normei şi lipsa oricăror distincţii ori nuanţe în cuprinsul acesteia îndreptăţesc afirmaţia instanţei de apel, care a reţinut că momentul cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea constituie elemente care se determină pe baza împrejurărilor de fapt ale fiecărei cauze în parte.
Această regulă este în acelaşi fel aplicabilă şi în cazul faptelor ilicite care au fost cercetate ca infracţiuni, cu atât mai mult când autoratul faptelor ori vinovăţia în săvârşirea acestora nu constituie elemente controversate în cauzele penale respective.
Niciun element din cuprinsul normei nu îndreptăţeşte teza reclamantului, aceea a necesităţii raportării la circumstanţele de drept ale cauzei (cum ar fi, rămânerea definitivă a hotărârii penale pentru a putea fi cunoscută în mod definitiv persoana responsabilă de săvârşirea acesteia), iar argumentele de lege invocate de acesta (art. 4 şi 28 C. proc. civ..pen.) nu răstoarnă sau nuanţează regula instituită prin dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, în sensul indicat de parte, după cum corect a stabilit instanţa de apel.
S-a reţinut în cauză că pârâta B. a fost cercetată penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, faptă ce a fost prilejuită de eliberarea unei autorizaţii de construcţie în favoarea C. S.A., şi că în cursul cercetării sale penale, aceasta a făcut o declaraţie de recunoaştere a vinovăţiei (la 20.05.2015), motiv pentru care s-a solicitat Judecătoriei Cluj-Napoca admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Prin sentinţa penală nr. 1088/16.09.2015 a acestei instanţe a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, soluţie care i-a devenit cunoscută reclamantului la 13.10.2015 prin comunicarea, la cererea sa, a copiei de pe minuta instanţei.
Prin urmare, s-a stabilit în mod corect că 13.10.2015 marchează momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea în repararea pagubei cauzată reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei, deoarece de la această dată reclamantul deţinea toate elementele necesare, evocate în cuprinsul art. 8 alin. (1) din decret, pentru a acţiona în vederea reparării prejudiciului: cunoaşterea pagubei şi pe cel care răspunde de ea.
Reglementarea în cuprinsul legii procesual penale a prezumţiei de nevinovăţie (art. 4 C. proc. pen..) ori a autorităţii hotărârii penale în procesul civil (art. 28 C. proc. civ..pen.) prin raportare la pronunţarea/existenţa unei hotărâri definitive penale nu este relevantă sub aspectul interpretării şi aplicării normei din art. 8 alin. (1) a Decretului-lege nr. 167/1958.
Că este aşa, o demonstrează chiar interpretarea corelată a art. 27 alin. (1) şi (7) din acelaşi C. proc. pen. care permite formularea în faţa instanţei civile a acţiunii de reparare a pagubei cauzată prin infracţiune atunci când persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, caz în care judecata în faţa instanţei civile se va suspenda după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
În sfârşit, se reţine că în cazul concret dedus judecăţii, faţă de declaraţia pârâtei B. de recunoaştere a vinovăţiei săvârşirii faptei de care era acuzată, dată în cursul cercetării penale, cunoaşterea de către reclamant a celor două elemente necesare formulării acţiunii sale pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta acesteia nici nu avea a fi în vreun fel influenţată de momentul formal, obiectiv al rămânerii definitive a hotărârii penale.
Un al doilea aspect criticat prin recursul reclamantului, tot cu trimitere la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, a fost cel al nediferenţierii momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă cât priveşte dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului material, în privinţa căruia acesta a susţinut că nu i-a fost cunoscut decât la 8.11.2016, atunci când i-a fost eliberat certificatul de urbanism nr. x/2016 şi când a aflat noile condiţii urbanistice în care este permis dreptul de a construi.
Nici această critică nu poate fi primită cât timp, aşa cum au reţinut instanţele de fond, reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în repararea prejudiciilor materiale şi morale cauzate printr-o faptă ilicită unică, respectiv cea a infracţiunii de neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu săvârşită de către pârâta B., după cum el însuşi a justificat-o în motivarea în fapt a acesteia.
Afirmând că prejudiciile materiale determinate de fapta ilicită a pârâtei i-au fost cunoscute abia la momentul emiterii certificatului de urbanism nr. x/8.11.2016 - acela fiind momentul cunoaşterii noului regim urbanistic al terenului impus prin adoptarea unui nou Plan de Urbanism General la nivelul municipiului Cluj-Napoca, prin HCL nr. 493/22.12.2014, şi că doar de la acea dată a putut acţiona pe calea acţiunii în repararea daunelor materiale -, recurentul-reclamant scapă din vedere aspectul modificării cauzei acestei categorii de pretenţii (a căror origine nu se mai află într-o legătură directă cu fapta ilicită a pârâtei persoană fizică), dar şi împrejurarea că la 8.11.2016 acesta nici nu mai era proprietar al terenului (proprietate pe care o cedase la 19.09.2013 şi pe care a redobândit-o abia la 26.09.2018, potrivit elementelor situaţiei de fapt stabilite în primă instanţă).
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca fiind nefondată critica de greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat.
b) Pe calea recursul incident, a fost criticată de către pârâta B. legalitatea soluţiei instanţei de apel de respingere a apelului incident formulat împotriva hotărârii de primă instanţă, ca fiind lipsit de interes, arătându-se, în esenţă, că soluţia contravine dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în condiţiile în care apelul principal a fost examinat pe fond, că, de altfel, apelul incident ar fi trebuit examinat cu prioritate faţă de apelul principal (ordine impusă de ordinea soluţionării excepţiilor de către prima instanţă, ale cărei soluţii erau criticate) şi că pârâta justifica deplin interesul de a beneficia de o examinare în apel a apărării sale constând în lipsa calităţii procesuale pasive în raport de prejudiciile de ordin material pretinse în acţiune, cu atât mai mult văzând precizările aduse de reclamant cererii sale în calea de atac a apelului.
Niciuna din aceste critici nu este întemeiată, Înalta Curte neputând reţine incidenţa motivului de recurs privitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în raport de care este examinat recursul aceste părţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 472 C. proc. civ.:(1) "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. (2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".
Prin hotărârea de primă instanţă adoptată în prezenta cauză a fost respinsă ca fiind prescrisă acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii, după prealabila examinare şi respingere, prin acelaşi dispozitiv, a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, toate excepţiile fiind invocate ca apărări prin întâmpinarea acestei din urmă părţi (pârâta B.). Apelul principal exercitat de către reclamant a fost îndreptat exclusiv împotriva soluţiei adoptate în privinţa cererii de chemare în judecată, respinsă ca fiind prescrisă, în timp ce apelul incident, exercitat odată cu formularea întâmpinării la apelul principal, a fost promovat de pârâta B. împotriva soluţiei adoptate de prima instanţă, de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi ca urmare a precizărilor aduse de reclamant prin apelul principal asupra necesităţii diferenţierii daunelor morale de cele materiale, sub aspectul circumstanţelor producerii lor.
Rezultă cu evidenţă că interesul pârâtei în contestarea hotărârii de primă instanţă şi, implicit, în examinarea apelului său, a fost unul subordonat situaţiei de înlăturare a soluţiei date cererii de chemare în judecată, respinsă ca prescrisă tot ca efect al apărărilor sale, şi, deci, sub rezerva admiterii apelului principal.
Ordinea examinării apelurilor principal şi a celui incident nu avea a fi dată de obiectul acestora, după cum criticaseră soluţiile primei instanţe date celor două excepţii procesuale invocate în faţa sa, corespunzător ordinii de soluţionare a acestora (excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, respectiv, cea a prescripţiei dreptului material la acţiune), după cum fără temei pretinde recurenta-pârâtă, ci de ordinea problemelor de drept pe baza cărora se tranşase raportul juridic litigios, criticate pe calea apelului. Or, între cele două excepţii invocate în proces de pârâtă, cea a lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost respinsă prin hotărârea primei instanţe, în timp ce aceea a prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantului s-a impus şi a tranşat raportul juridic litigios, conducând, de asemenea la un rezultat favorabil pârâtei.
Prin urmare, în mod firesc, interesul examinării apelului incident era subordonat situaţiei de infirmare a legalităţii soluţiei date cererii de chemare în judecată, împrejurare ce nu putea avea loc, prin ipoteză, decât după prealabila examinare a apelului principal şi sub rezerva aprecierii caracterului său fondat.
De altfel, însăşi pârâta admite existenţa acestei relaţii de subordonare între cele două apeluri atunci când critică soluţia curţii de apel în privinţa cheltuielilor de judecată şi când afirmă că apelul incident este declarat "numai în măsura în care partea adversă înţelege să uzeze de calea de atac" ori că acesta constituie "un mijloc de apărare determinat de atitudinea procesuală a părţii adverse", iar nu de soluţia instanţei cu care, de principiu, titularul apelului incident este de acord.
Nu se poate vorbi, în legătură cu soluţia adoptată în cazul apelului incident formulat de către pârâtă, nici despre o eronată interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., după cum a criticat această recurentă, Înalta Curte reţinând că ipoteza normei legale menţionate - aceea a respingerii apelului incident ca rămas fără efect, urmare a retragerii apelului principal, a respingerii sale ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului - este cu totul străină judecăţii înfăptuite prin decizia atacată în privinţa celor două apeluri.
Deşi având ca fundament aceeaşi situaţie premisă, a subordonării care există în soarta apelului incident în raport cu cea a apelului principal, soluţia legală consacrată prin norma art. 472 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere ipoteza rămânerii fără suport procesual a apelului incident, dată fiind soluţionarea formală, prin neexaminarea fondului, a apelului principal, al cărui cadru procesual acesta îl împrumuta. Această ipoteză nu este însă regăsită în cauza dedusă judecăţii, în care apelul principal a fost examinat în fond, dar a fost găsit nefondat, împrejurare care nu a deschis calea examinării apelului incident al cărui interes era, cum s-a arătat anterior, subordonat situaţiei de infirmare a soluţiei (favorabilă pârâtei) de respingere ca prescrisă a cererii de chemare în judecată.
Pe calea recursului incident, a mai fost criticată pentru nelegalitate şi soluţia instanţei de apel adoptată în privinţa cheltuielilor de judecată, pârâta susţinând că ar fi trebuit să beneficieze de acordarea lor integrală pentru faza apelului, pe de o parte, dată fiind nelegala respingere a apelului incident ca lipsit de interes, pe de altă parte, în considerarea funcţiei de mijloc de apărare a acestei căi procesuale, care justifică acordarea lor integrală chiar în cazul respingerii sale. În plus, instanţa de apel nu ar fi motivat sub niciun aspect reducerea la jumătate a acestor cheltuieli prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (2) coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Relativ la această critică, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel adoptată în privinţa cheltuielilor de judecată corespunde cazului de acordare parţială a acestora părţii care le-a solicitat, reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. şi nu aceluia de reducere a onorariilor avocatului ca fiind vădit disproporţionate, reglementat prin dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru a se reţine incidenţa dezlegărilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (cu consecinţa inadmisibilităţii examinării criticii de recurs cu acest obiect, după cum s-a apărat recurentul-reclamant)
În cele arătate anterior au fost prezentate motivele pentru care soluţia instanţei de apel, de respingere ca lipsit de interes a apelului incident, a fost apreciată ca fiind legală, astfel că dezlegarea dată acestei căi procesuale nu poate induce prin ea înseşi o nelegalitate în privinţa soluţiei instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată.
Contrar susţinerilor pârâtei, Înalta Curte nu reţine nici în privinţa acestei soluţii incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu trimitere la norma art. 453 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că, în circumstanţele procesuale date, această parte nu putea fi îndreptăţită la acordarea integrală a cheltuielilor de judecată din apel.
Apelul incident nu constituie doar un mijloc de apărare, după cum a pretins recurenta-pârâtă, neputând fi confundat cu întâmpinarea - mijlocul propriu şi specific de exercitare de către pârât/intimat a apărărilor în proces, după cum cel care formulează un apel incident nu se găseşte în situaţia celui care doar se apără pe calea unei simple întâmpinări.
În mod incontestabil, funcţia apelului incident este superioară celei a întâmpinării, fiind una de conservarea a soluţiei procesului, pe calea căruia titularul său urmăreşte menţinerea rezultatului favorabil al procesului şi în cazul infirmării, în apelul principal, a unei prime soluţii benefică acestuia.
De aceea, exercitând un apel incident, titularul său depăşeşte poziţia procesuală a celui care doar se apără în proces pe calea unei întâmpinări, astfel că, învestind la rândul său instanţa cu o cale procesuală, suportă consecinţele respingerii acesteia, indiferent care ar fi circumstanţele care concură la aceasta (în cazul pendinte, lipsa de interes în examinarea unei alte apărări a pârâtei, faţă de menţinerea unei prime soluţii favorabile acesteia).
Învestind instanţa de apel atât cu apărările la apelul principal, cât şi cu un apel incident, pe calea căruia a tins la menţinerea soluţiei procesului, de respingere a cererii de chemare în judecată prin reţinerea unei alte apărări (lipsa calităţii sale procesuale pasive) şi în ipoteza eventuală de infirmare a soluţiei iniţiale favorabile, curtea de apel a făcut aplicare în cauză dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cât priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă. Or, cât timp pârâta a câştigat doar în apelul principal (obţinând respingerea acestuia), în timp ce în apelul incident, respins ca lipsit de interes, trebuie considerată parte căzută în pretenţii, ei nu i se cuvenea acordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Cât priveşte măsura înjumătăţirii cheltuielilor acordate, după cum au fost apreciate ca aferente apărărilor pe apelul principal, respectiv aferente susţinerii apelului incident, Înalta Curte observă că instanţa de apel a oferit o justificare acesteia, respectiv susţinerea de către pârâtă a apelului incident, indiferent de soluţia dată apelului principal. Totodată, are în vedere că cenzurarea proporţiei de reducere a cheltuielilor apreciate ca fiind cuvenite părţii, corespunzător proporţiei din proces câştigate şi complexităţii acesteia, ţine de puterea de apreciere a circumstanţelor procesului de către instanţa de fond şi nu intră în atribuţiile instanţei ce realizează un control în legalitate a soluţiei astfel pronunţate.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală decizia atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal şi recursul incident ce au fost declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 219/A din 23 octombrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2021