Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 07 iulie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să îi achite următoarele despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 911 m.p. din terenul de 1482 m.p. pe care îl deţine în proprietate, situat în oraşul Sinaia str. x, Jud. Prahova, suprafaţă ocupată abuziv, fără drept, de patru construcţii edificate fără acte în anul 1970 (Vilele 14, 15, 16 şi o spălătorie), construcţii ce au fost introduse abuziv în domeniul public al statului şi se afla în administrarea I.N.C.F.C.:
1) 76.524 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului pentru perioada 19.06.2015 - 19.06.2017 (911 m.p. x 3,5 euro/m.p./lună = 3188,5 Euro x 24 de luni = 76.524 Euro);
2) 3188,5 Euro/lună, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului de la data depunerii prezentei cereri şi până la data eliberării efective a terenului de cele 4 construcţii.
A arătat că, în cazul în care expertul evaluator va stabili o valoare a lipsei dreptului de folosinţă mai mare de 3,5 euro/m.p./lună, va majora pretenţiile la valoarea stabilită de expert, urmând să achite diferenţa taxei judiciare de timbru.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349, alin. (1) şi (2), art. 1385 alin. (3) şi (4), art. 1386 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ.
La data de 17.08.2017, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă la o instanţă necompetentă teritorial, ca informă, ca lipsită de obiect, ca nefiind verificată în cadrul procedurii de regularizare, ca fiind lipsită de dovada dreptului de proprietate asupra terenului, ca fiind nelegală, întrucât prin cererea de faţă se încalcă autoritatea de lucru judecat.
2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 2 C. civ. din 09 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis cererea de strămutare a judecării dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Prahova, secţia I civilă, formulată de petentul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală (INCFC), şi a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Buzău, desfiinţând actul de procedură privind desemnarea expertului.
Prin sentinţa civilă nr. 410 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a scos cauza de pe rol şi a dispus înaintarea dosarului nr. x/2017, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Buzău.
Prin sentinţa civilă nr. 1417 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârât, prin întâmpinare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, a obligat pe pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală la plata către reclamantul A. a sumei de 309740 euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a terenului de 911 mp situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, judeţul Prahova, pentru perioada 20.06.2015-24.04.2018, precum şi în continuare la plata către reclamant a sumei de 9110 euro, în echivalent în RON la data plăţii, lunar, începând cu luna mai 2018 şi până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a terenului de 911 mp situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, judeţul Prahova. A admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală la plata către reclamantul A. a sumei de 25512.86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 18012.86 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 1500 RON reprezintă onorariu expert şi suma de 6000 RON reprezintă onorariu avocaţial. A respins restul pretenţiilor privind taxa judiciară de timbru.
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 04 februarie 2019, Tribunalul Buzău, secţia I civilă, în baza art. 406 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantului A. la cererea de completare a sentinţei civile nr. 1417/15.10.2018 a Tribunalului Buzău şi, în baza art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a dispus restituirea către reclamantul A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 10932 RON.
4. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1877 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală împotriva sentinţei civile nr. 1417 din 15 octombrie 2018 a Tribunalului Buzău şi a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimat.
5. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs apelantul-pârât Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, criticând soluţia pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la instanţa de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa respingerii cererii, ca nefondată.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. se susţine că excepţia necompetenţei teritoriale a fost greşit soluţionată de instanţa de fond, motiv pentru care a reiterat-o în apel, întrucât Tribunalul Buzău, secţia Civilă nu a fost competent să judece pricina câtă vreme instanţa competentă să judece cererea de chemare în judecată este aceea de la sediul pârâtului, potrivit art. 107 din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, judecata apelului ar fi fost de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, iar nu a Curţii de Apel Ploieşti, astfel încât nici instanţa de apel nu este competentă teritorial.
Recurentul reiterează în recurs excepţiile necompetenţei teritoriale a celor două instanţe, Tribunalul Buzău şi Curtea de Apel Ploieşti, cu motivarea că ambele au încălcat dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. apreciind greşit că necompetenţa pusă în discuţie ar fi de ordine privată şi că sunt decăzuţi din dreptul de a mai invoca o astfel de excepţie, întrucât s-a invocat necompetenţa teritorială a Tribunalului Buzău prin întâmpinare, precum şi la primul termen la care părţile au fost legal citate, excepţie reiterată în cererea de apel.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. s-a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 426 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., întrucât a fost comunicată către I.N.C.F.C. o hotărâre lipsită complet de cele trei semnături, ale membrilor completului de judecată şi a grefierului, ceea ce atrage nulitatea deciziei nr. 1877/19.06.2019, iar neregularitatea nu mai poate fi îndreptată, întrucât s-a făcut deja comunicarea hotărârii nesemnate, instanţa de apel fiind decăzută din dreptul de a împlini lipsa semnăturilor conform art. 177 alin. (2) C. proc. civ.
În temeiul aceluiaşi articol 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., au fost reiterate excepţiile informităţii şi, implicit, a nulităţii cererii de chemare în judecată, a lipsei calităţii procesuale active şi a celei pasive, deoarece acestea au fost soluţionate greşit de instanţa de apel.
Se învederează că instanţa de apel a respins excepţia lipsei obiectului acţiunii reţinând greşit că nu a fost motivată, în condiţiile în care această excepţie a fost argumentată prin inexistenţa prejudiciului, dovedită de împrejurarea că terenul intimatului se află în folosinţă forţată stabilită printr-o hotărâre de guvern, iar nu printr-un fapt ilicit al recurentului; de inexistenţa unei fapte culpabile, deoarece nu recurenta I.N.C.F.C. a edificat contrucţiile pe care nu le folosesşte deoarece nu sunt racordate la reţea, aspect care exclude orice culpă din partea sa. Întrucât reclamantul nu ataşase cererii de chemare în judecată dovada titlului său de proprietate asupra terenului, era justificată invocarea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active.
Recurentul reiterează şi excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la sentinţa civilă nr. 297/01.04.2016 a Judecătoriei Sinaia, devenită definitivă, care a stabilit preţul datorat intimatului.
Prin sentinţa invocată, între aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi obiect şi cauză, instanţa s-a pronunţat deja, în sensul obligării pârâtului la plata lipsei de folosinţă a terenului ocupat de clădiri, în suma de 543.343 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 911 mp din Sinaia, str. x, jud. Prahova datorată pentru perioada 12.03.2012 la zi, deci şi în continuare.
Cu toate acestea, Tribunalul Buzău, la termenul din 19.03.2019, a recalificat cererea şi s-a pronunţat pe un alt obiect decât acela indicat de intimat. A reţinut că nu există faptă ilicită a I.N.C.F.C. în cauză, astfel că temeiurile de drept ale cererii sale au fost recalificate în pretenţii, fără ca această recalificare să fie pusă în discuţia părţilor şi, în funcţie de acest nou obiect al cererii, Tribunalul Buzău a dispus cu privire la obiectivele expertizei, asupra cărei s-au formulat obiecţiuni.
Tribunalul Prahova, cu încălcarea vădită a legii, a încuviinţat efectuarea expertizei conform Hotărârii Consiliului Local Sinaia nr. 58/13.04.2017, precum şi evaluarea lunară a fiecărei părţi a lipsei de folosinţă în funcţie de preţul de închiriere în scop economic a unei clădiri cu aceeaşi destinaţie ca şi construcţiile în litigiu (turism şi servicii conexe), deşi, potrivit art. 2 din H.G. nr. 1069/2013 privind organizarea şi funcţionarea I.N.C.F.C., Institutul nu are nici un obiect de activitate cu scop economic, la dosar neexistând probe care să arate că ar fi fost prestate servicii turistice de cazare, ci, dimpotrivă, atât expertul, cât şi reclamantul-intimat au învederat prin raportul de expertiză că vilele nu au fost folosite nicio o singură zi.
În plus, cu încălcarea art. 900 din C. civ., deşi avea interes, reclamantul-intimat nu a cerut să-i fie radiat din cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcţiilor, el continuând să le exploateze în interes propriu, fapt recunoscut de acesta. Astfel, funcţionează prezumţia că dreptul există în folosul persoanei înscrise în cartea funciară, care este o prezumţie irefragabilă, ceea ce înseamnă că instanţa nu o putea răsturna.
Prin urmare, s-a încălcat art. 328 din din C. proc. civ. care scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită prezumţia legală în ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Din acest motiv trebuia ca instanţele de fond să respingă cererea intimatului care apărea ca proprietar al clădirilor în cartea funciară şi care a recunoscut că nu permite accesul în clădiri, ceea ce dovedeşte că I.N.C.F.C. nu a săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită.
Instanţa de apel defineşte calitatea procesuală activă şi pasivă, dar greşit admite că reclamantul are dreptul la despăgubiri şi că I.N.C.F.C. e autorul prejudiciului.
În opinia recurentului, greşit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a titularului dreptului de proprietate, statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că în speţă nu se pune în discuţie dreptul de proprietate asupra clădirilor, ci lipsa de folosinţă a terenului intimatului. Însă intimatul a fost proprietar tabular al clădirilor în perioada cât susţine că I.N.C.F.C. i-a ocupat terenul.
În pofida faptului că necesitatea refacerii acestei probe reieşea foarte clar din întreg ansamblul probator, cererea de reface a expertizei nefiind nouă, în mod greşit a fost respinsă câtă vreme expertiza de la fond era nulă întrucât se întemeia pe o hotărâre a Consiliului Local Sinaia, care stabileşte preţul de închiriere a unei suprafeţe de 35 mp de extindere clădire în scop comercial, ipoteză inaplicabilă în speţă, din moment ce, prin H.G. nr. 1069/2013, I.N.C.F.C. este institut de importantă naţională cu atribuţii în domeniul cercetării culturale.
Deşi Tribunalul Buzău şi Curtea de Apel Ploieşti reţin că recurentul nu a avut o conduită culpabilă, îl obligă la plata despăgubirilor stabilite printr-o expertiză nulă şi cu admiterea greşită a temeiurilor de drept invocate de reclamant.
6. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată la data de 27 august 2019, în termen legal, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât, în temeiul art. 426 alin. (6), art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. şi al art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015, eventuala nulitate a hotărârii poate fi atrasă numai dacă minuta şi cele două hotărâri originale nu ar fi semnate, ceea ce nu este cazul de faţă, acestea fiind semnate conform legii.
Cu privire la excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Buzău, în primă instanţă, şi a Curţii de Apel Ploieşti, în apel, recurentul se află în eroare, pentru că invocarea competenţei Tribunalului Bucureşti este de natură teritorială şi nicidecum materială, iar potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., competenta aparţine instanţei în raza căreia a fost comisă fapta ilicită ce a stat la baza pretenţiilor reclamantului. Or, faptele ilicite se referă la folosinţa terenului situat în oraşul Sinaia, jud. Prahova. Ca atare, instanţa competentă era Tribunalul Prahova dar, pentru că s-a admis cererea de strămutare a procesului, dosarul a fost trimis la Tribunalul Buzău, în baza art. 145 din C. proc. civ.. Prin urmare, nu se poate admite cererea I.N.C.F.C. ca dosarul să fie declinat şi rejudecat la Tribunalul Bucureşti.
Cu privire la presupusa nulitate a cererii de chemare în judecată, justificată de lipsa obiectului cererii, s-au depus la dosar dovezile privind dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului: contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1999 şi sentinţa civilă a Judecătoriei Sinaia, coroborate cu extrasul de carte funciară.
Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de I.N.C.F.C. trebuie respinsă având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 297/2 016, pronunţată de Judecătoria Sinaia, s-a dispus obligarea pârâtului la lipsa de folosinţă asupra terenului, pentru perioada 12.03.2012 - 19.06.2015 (perioada menţionată la fila x din raportul de expertiza întocmit în cauza de către expertul B.), întrucât este absurdă presupunerea că suma de 543.343 RON a fost acordată de instanţă indiferent de durata ocupării abuzive a terenului.
Pe fondul cauzei, cu privire la motivele invocate de recurent, se arată că I.N.C.F.C. deţine dreptul de folosinţă asupra unor construcţii edificate pe teren, situaţie care nu poate fi considerată coproprietate forţată asupra terenului pe care intimatul îl deţine în proprietate exclusivă.
Intimatul susţine că a iniţiat nenumărate oferte de încheiere a unui contract de închiriere la care niciodată nu a primit răspuns. Reprezentantul I.N.C.F.C. a refuzat (şi refuză în continuare) preluarea imobilelor în custodie, pe motiv că nu are mandat în acest sens.
Afirmaţia I.N.C.F.C. că obiectivul stabilit de către instanţa de fond pentru expertiză ar fi nul, pe motiv că nu sunt prevăzute activităţi economice în actul său de înfiinţare este eronată întrucât cele 4 construcţii (Vilele 14, 15, 16 şi spălătoria) au fost destinate de la data construcţiei, în anul 1970, pentru cazare turistică şi prestări servicii. Astfel, Centrul European de Cultură Sinaia (denumirea iniţială a I.N.C.F.C.) a avut contracte de închiriere cu diverse societăţi şi persoane fizice, aşa cum se precizează în Minuta din 15 iunie 1999, ataşată la dosar. De asemenea, au fost încheiate contracte de prestări servicii cu Uniunea Artiştilor Plastici (nr x/15.01/2001) şi cu membrii Uniunii Cineaştilor (Nota de constatare a Ministerului Turismului adresa nr. x-18-01-2001).
Conform art. 11 alin. (2) lit. i) din H.G. nr. 1069/2013, veniturile proprii I.N.C.F.C., necesare realizării activităţilor specifice, se pot realiza şi din închirierea bunurilor imobile pe care le are în administrare, în condiţiile legii. Deci actul de înfiinţare al I.N.C.F.C. dovedeşte că toate activităţile acestuia sunt activităţi economice-comerciale. Bilanţul I.N.C.F.C. (accesibil pe internet) arată că acest Institut are în proprietate şi administrare: hoteluri, restaurante, pensiuni, terase, cu personal adecvat, din activitatea cărora îşi asigură veniturile proprii.
De altfel, nu are nici o relevanţă pentru stabilirea contravalorii lipsei dreptului de folosinţă, dacă antecesorul I.N.C.F.C. a desfăşurat sau nu activităţi economice în cele 4 construcţii, atâta timp cât prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea beneficiului nerealizat prin valorificarea dreptului de uzufruct asupra terenului ocupat de construcţii şi nu asupra construcţiilor în sine.
Expertiza a fost cerută şi administrată în condiţii de legalitate. Astfel, cu ocazia stabilirii obiectivelor expertizei, avocatul I.N.C.F.C. nu s-a opus stabilirii prejudiciului în funcţie de HCL Sinaia nr. 58/13.04.2017(pret minim de pornire a licitaţiei pentru închirierea terenului de 10 euro/mp/lună), ci au fost de-acord cu acest obiectiv şi au mai solicitat alte două obiective care au fost admise. Apoi, I.N.C.F.C. nu a depus obiecţiuni la concluziile din raportul de expertiză, conform art. 337 sau art. 338 C. proc. civ., ci a susţinut în continuare excepţiile invocate prin întâmpinare şi faptul că nu există faptă ilicită. Astfel, raportul de expertiză a fost validat de către instanţa de fond, nefiind posibilă refacerea acestuia, întrucât nu exista nicio nerespectare a legii privind administrarea probelor, ceea ce impune respingerea excepţiei nulităţii expertizei.
Este nedovedită şi neadevărată afirmaţia recurentului că intimatul ar fi exploatat construcţiile în interes propriu, că nu s-a permis accesul reprezentanţilor I.N.C.F.C. în clădiri, că instanţa de fond ar fi reţinut că I.N.C.F.C. nu a avut o conduită culpabilă, că ar fi recalificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată în pretenţii, ca şi cum iniţial obiectul cererii ar fi fost altul decât pretenţii faţă de I.N.C.F.C. Încă de la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, obiectul cererii a fost calificat drept "pretenţii", astfel că nu se poate retine o recalificare ulterioară.
La data de 18 septembrie 2019, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatului-reclamant şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
7. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor şi, prin încheierea din 20 februarie 2020, completul de filtru a respins excepţia netimbrării recursului declarat de pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, invocată de reclamantul A.; a admis în principiu recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 1877 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 19 martie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., referitoare la greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale, sunt nefondate întrucât au în vedere o altă motivarea asupra excepţiei decât cea cuprinsă în considerentele deciziei recurate.
Astfel, recurentul susţine că Tribunalul Buzău nu a fost competent teritorial să judece pricina, instanţa competentă fiind Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de la sediul pârâtului, potrivit art. 107 din C. proc. civ., şi, pe cale de consecinţă, judecata apelului ar fi fost de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia Civilă, iar nu a Curţii de Apel Ploieşti. Astfel, ambele instanţe de fond ar fi apreciat greşit că necompetenţa pusă în discuţie ar fi de ordine privată şi că este decăzut din dreptul de a o invoca.
Însă, motivând respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa de apel a plecat de la observaţia că încadrarea juridică corectă a acţiunii este răspunderea civilă delictuală şi nu a făcut aplicarea art. 107 din C. proc. civ., ci a art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.. Întrucât fapta ilicită şi locul producerii prejudiciului se află în Sinaia, judeţul Prahova, a considerat competentă instanţa de la locul producerii prejudiciului, iar nu instanţa de la sediul pârâtei deoarece reclamantul are alegerea între mai multe instanţe competente.
De vreme ce criticile invocate sunt străine de considerentele avute în vedere de instanţă în soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale, acestea nu pot conduce la modificarea soluţiei date excepţiei.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul invocă nulitatea deciziei recurate deoarece i-a fost comunicată într-un exemplar nesemnat de către membrii completului.
Înalta Curte apreciază că nulitatea invocată nu operează pentru următoarele considerente:
Exemplarul comunicat recurentului, în temeiul art. 427 din C. proc. civ. şi art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015, nu reprezintă originalul hotărârii judecătoreşti, ci o copie simplă.
Potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ., numai cele două exemplare originale în care se întocmeşte hotărârea judecătorească trebuie să conţină semnăturile menţionate în art. 426 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât copia care se comunică nu trebuie să fie semnată.
Art. 427 alin. (3) din C. proc. civ. şi art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti constituie temeiul legal pentru ca părţilor sau altor persoane prevăzute de lege să li se comunice copii simple ale hotărârii, acestea putând obţine, la cerere, şi copii legalizate.
În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a reiterat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive şi autorităţii de lucru judecat.
În susţinerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, recurentul susţine că obiectul acţiunii este nul pentru că este ilegal, neexistând o faptă culpabilă a I.N.C.F.C. câtă vreme reclamantul şi pârâtul se află într-o folosinţă forţată determinată de H.G. nr. 1069/2013, pârâtul nu are acces la clădirile care, de altfel, nici nu pot fi utilizate în lipsa racordării la utilităţi. Ca atare, în mod greşit instanţa de apel a considerat că excepţia lipsei de obiect a acţiunii nu a fost motivată.
Argumentând excepţia lipsei calităţii procesuale active, recurentul arată că instanţa nu a verificat din oficiu dacă există dovada dreptului de proprietate asupra terenului, conform art. 194-197 din C. proc. civ.
Recurentul nu a precizat care sunt criticile de nelegalitate a soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Reiterând excepţia autorităţii de lucru judecat, recurentul susţine că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 297/1 04 2016 a Judecătoriei Sinaia prin care recurentul a fost obligat la plata lipsei de folosinţă a terenului, în cuantum de 543 343 RON, pentru perioada 12 03 2012 la zi, deci şi în continuare. Tribunalul Buzău a recalificat, la termenul din 19 03 2019, cererea de chemare în judecată în pretenţii, fără a pune în discuţia părţilor această chestiune.
Prealabil oricărei verificări asupra legalităţii deciziei recurate, Înalta Curte consideră necesar să precizeze că, de vreme ce excepţiile reiterate în recurs au fost analizate în faza procesuală a apelului, ele nu pot fi cenzurate în recurs decât ca şi critici de nelegalitate aduse dezlegărilor date de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte lipsa de obiect a acţiunii, Înalta Curte constată că recurentul evocă de fapt aspecte de fond ale cauzei referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, altele decât cele pe care le-a susţinut în faţa instanţei de apel în cadrul excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată. Constituind critici de nelegalitate comune cu cele invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmează să fie analizate în cadrul acestui motiv de recurs.
Recurentul nu aduce o critică propriu-zisă modului în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesual active, ci arată că reclamantul nu a făcut dovada în faţa primei instanţe a dreptului său de proprietate, afirmaţie care este nefondată, fiind contrazisă de probele administrate. Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul a probat dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1419 mp prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 28 05 1999 şi prin sentinţa civilă nr. 3019 din 24 10 2016 a Tribunalului Prahova.
Astfel cum a reţinut instanţa de apel, pârâtul a dovedit calitatea sa procesuală pasivă prin extrasul de carte funciară nr. x/10 07 2018, care atestă că este titularul unui drept de folosinţă cu titlu gratuit asupra construcţiilor edificate pe terenul aflat în proprietatea reclamantului.
Întrucât recurentul nu argumentează de ce a fost greşit respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, critica sa apare ca fiind formală şi nu va fi analizată.
Tot în mod formal, fără a fi dezvoltată, este invocată şi greşita respingere a cererii de introducere în cauză a statului român. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că statul român este titularul dreptului de proprietate asupra construcţiilor, însă calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul art. 875 din C. civ., are numai titularul dreptului de folosinţă gratuită asupra construcţiilor, respectiv I.N.C.F.C. De vreme ce recurentul nu a precizat, în concret, în ce constă nelegalitatea acestor considerente, Înalta Curte va înlătura această critică.
Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a dat dezlegare excepţiei autorităţii de lucru judecat atunci când a apreciat că nu există identitate de obiect între cele două cauze întrucât perioadele pentru care se solicită această despăgubire sunt diferite. Nu se poate considera că sintagma "în continuare", din cuprinsul sentinţei civile nr. 297/1.04.2016 a Judecătoriei Sinaia, s-ar referi la o perioadă nelimitată în timp, care ar avea drept consecinţă că suma pe care pârâta este obligată să o plătească în temeiul acestei sentinţe ar fi datorată în mod definitiv.
Este nefondată afirmaţia recurentului conform căreia prima instanţă a schimbat temeiul juridic al pricinii din răspundere civilă delictuală în pretenţii, fără a fi pus în discuţia părţilor.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, atât cu prilejul soluţionării excepţiei necompetenţei teritoriale, cât şi în analiza pe fond a cauzei, instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic incident este cel indicat de reclamant în motivarea cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1349 din C. civ., pe care apoi l-a analizat pe larg sub aspectul întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale.
De altfel, instanţa de apel a înlăturat aceeaşi critică cu motivarea că, potrivit art. 1165 din C. civ., obligaţiile pot izvorî atât dintr-un contract, cât şi dintr-o faptă ilicită.
Înalta Curte observă că prezenta acţiune este o acţiune în pretenţii, prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru repararea unui prejudiciu rezultând dintr-o faptă ilicită care, potrivit art. 1165 din C. civ., constituie izvor de obligaţii.
Fapta ilicită antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, astfel încât instanţa este învestită să verifice dacă a fost săvârşită o faptă ilicită, dacă prin aceasta s-a creat un prejudiciu şi dacă există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi dacă pârâtul se face vinovat de săvârşirea faptei şi de producerea prejudiciului iar, în ipoteza în care se va constata că pârâtul trebuie să răspundă civil, în sarcina acestuia se naşte obligaţia de reparaţie, potrivit art. 1381 alin. (1) din C. civ.
Obligaţia de reparaţie se stinge prin plata unei sume de bani a cărei întindere urmează a se stabili pe cale judecătorească în cadrul unei acţiuni în pretenţii, motiv pentru care nu se poate afirma cu temei că acţiunea în pretenţii pendinte are un alt temei juridic decât cel al răspunderii civile delictuale. Apare astfel ca nefondată susţinerea recurentului potrivit cu care prima instanţă ar fi schimbat temeiul juridic al acţiunii fără a pune în discuţia părţilor noul temei de drept.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul susţine că nu există faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu sau culpă deoarece recurentul şi intimatul se află în coproprietate forţată asupra imobilului, impusă prin H.G. nr. 1069/2013, că nu are acces la clădirile pe care le are în administrare forţată deoarece reclamantul îi interzice accesul, acesta continuând să exploateze imobilul în favoarea sa. Neradiindu-şi dreptul de proprietate asupra clădirilor din cartea funciară până în anul 2018, reclamantul este prezumat ca proprietar al clădirilor, potrivit art. 900, astfel încât nu putea pretinde despăgubiri pentru ocuparea terenului. Art. 647 din C. civ. permite exercitarea folosinţei de către ceilalţi coproprietari. De altfel, contrucţiile nu pot fi utilizate deoarece nu sunt racordate la utilităţi, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1385 şi art. 1531 alin. (2) din C. civ.
Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată să soluţia instanţei de apel este legală, numai în parte.
Înalta Curte observă, faţă de situaţia de fapt reţinută şi necontestată, că, din suprafaţa de teren de 1419 mp aflată în proprietatea reclamantului, suprafaţa de 911 mp teren este ocupată de construcţiile aflate în proprietatea statului român şi în folosinţa gratuită a pârâtului-recurent. Prin folosinţa exercitată de către altă persoană asupra construcţiilor situate pe terenul proprietatea reclamantului, acesta este împiedicat să exercite totalitatea prerogativelor dreptului său de proprietate, fără nici o compensaţie, ceea ce constituie un fapt ilicit.
Recurentul reiterează susţinerea din apel privind existenţa unei coproprietăţi forţate care, în temeiul art. 647 din C. civ., permite exercitarea folosinţei de către ceilalţi coproprietari şi dovedeşte, în opinia sa, lipsa oricărui prejudiciu.
Înalta Curte va înlătura acest argument întrucât instanţa de apel a arătat de ce părţile nu se află în coproprietate forţată, iar recurentul nu a expus critici de nelegalitate cu privire la raţionamentul instanţei de apel.
Câtă vreme subzistă prejudiciul rezultând din imposibilitatea reclamantului de a folosi terenul, iar lăsarea clădirilor amplasate pe teren într-o stare de neutilizare se datorează vinei exclusive a recurentului, care este singurul în măsură să întreprindă demersuri fie pentru obţinerea finanţării necesare bunei funcţionări a clădirilor, fie pentru a realiza un acord cu proprietarul terenului asupra modului de administrare a întregului imobil, teren şi construcţie, în mod corect s-a apreciat, de către ambele instanţe de fond, că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Apar astfel ca nefondate apărările recurentului potrivit cărora dreptul său de folosinţă gratuită asupra construcţiilor nu a fost obţinut în mod ilicit, ci printr-o hotărâre de guvern, că nu există faptă ilicită cât timp acesta nu foloseşte clădirile.
Prezumţia prevăzută de art. 900 din C. civ. nu poate fi invocată cu succes în prezenta cauză de vreme ce prezenta acţiune vizează despăgubiri pentru perioada 2015-2017, deci ulterioare anului 2008, an în care a fost radiat din cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantului asupra construcţiilor amplasate pe terenul în litigiu.
Nerezolvarea timp îndelungat a situaţiei create, astfel cum a fost constatată în cadrul unui alt proces soluţionat definitiv, în care recurentul a fost obligat la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a aceluiaşi imobil, denotă fără putinţă de tăgadă persistenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat.
Astfel fiind, în mod corect instanţa de apel a apreciat, atât din perspectiva dreptului intern, cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că sunt îndeplinite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale.
Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate.
Recurentul susţine că expertiza efectuată în primă instanţă este lovită de nulitate doarece criteriul avut în vedere pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului a fost preţul de închiriere al clădirilor în scop economic stabilit prin HCL Sinaia nr. 58/13 04 2017 în condiţiile în care, potrivit art. 2 din H.G. nr. 1069/2013, recurentul nu desfăşoară activităţi cu caracter economic, astfel că s-a ajuns la stabilirea unor despăgubiri excesive.
Înalta Curte observă că instanţa de apel, analizând motivele de nulitate a raportului de expertiză efectuat în primă instanţă, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, a reţinut că această sancţiune nu operează întrucât nu s-a invocat un aspect de nelegalitate a raportului de expertiză, ci o greşită aplicare a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirii. Totodată, instanţa de apel a considerat că, pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă, nu interesează obiectul de activitate al apelantului INCPC, câtă vreme reclamantul este lipsit de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă al terenului, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului.
Deşi este corectă susţinerea instanţei de apel că sancţiunea nulităţii nu operează întrucât nu s-a invocat un aspect de nelegalitate a raportului de expertiză, ci o greşită aplicare a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirii, argumentele avute în vedere pentru stabilirea criteriului de cuantificare al despăgubirii sunt nefondate deoarece pornesc de la o premisă greşită: aceea că reclamantul ar fi titularul a cel puţin al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra construcţiilor, care să îi permită să obţină beneficii din exploatarea acestora.
Astfel, spre deosebire de primul proces (purtat între aceleaşi părţi, având aceeaşi cauză, dar obiecte diferite sub aspectul perioadei pentru care se solicită despăgubirea) care a avut în vedere, ca şi criteriu de evaluare a despăgubirii, cel mai mic preţ de pe piaţa imobiliară pentru închirierea de terenuri similare (raport de expertiză efectuat de expert B.), în procesul pendinte raportul de expertiză evaluare despăgubiri (efectuat de expert C.) a luat în considerare un criteriu diferit, respectiv preţul de închiriere a unui spaţiu comercial, preţ rezultând din HCL Sinaia nr. 58/2017 (care viza închirierea în scop de extindere a unei construcţii pentru desfăşurarea de activităţi economice de prestări servicii, similară cu cea desfăşurată în cele 4 construcţii edificate pe terenul în litigiu: turism şi servicii conexe).
Având în vedere că imobilele clădiri nu sunt proprietatea reclamantului, că acesta este titularul dreptului de proprietate numai asupra terenului pe care sunt edificate cele patru clădiri, că nu s-a invocat şi nici dovedit vreun drept de uzufruct al reclamantului asupra construcţiilor, în perioada pentru care se pretind despăgubiri, Înalta Curte consideră că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa terenului le poate asigura titularului dreptului se raportează şi la beneficiile aduse de clădirile edificate pe teren, prin exploatarea acestora în scop comercial.
Posibilitatea, în ipoteza în care terenul ar fi fost liber, ca proprietarul terenului să edifice pe acesta un hotel-restaurant pe care să îl exploateze în scop comercial, nu este materializată. Prin urmare, nu există niciun drept al proprietarului terenului asupra construcţiilor existente pe terenul său, motiv pentru care beneficiile materiale, care ar rezulta din exploatarea în scop economic a construcţiilor, nu pot profita proprietarului terenului, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel atunci când a luat în considerare preţul de închiriere al clădirilor menţionat în HCL Sinaia nr. 58/2017.
De vreme ce reclamantul, ca proprietar al terenului, nu a pretins că ar fi şi titular al unui drept de uzufruct asupra clădirilor, că s-a stabilit că nu există un drept de coproprietate forţată, ci exclusivă asupra fiecărui bun în parte: reclamantul are un drept de proprietate asupra terenului, iar statul român are un drept de proprietate asupra construcţiilor, apar ca nefondate apărările intimatului-reclamant în sensul că prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea beneficiului nerealizat prin valorificarea dreptului de uzufruct asupra terenului ocupat de construcţii, nefiind dovedite "câştigul" şi "avantajul" cuprinse în noţiunea de despăgubire reglementată în art. 1385 alin. (3) şi (4) din C. civ.
Cu toate că nu există autoritate de lucru judecat a primului proces purtat între părţi, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 297/2016 a Judecătoriei Sinaia, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 128/2017 a Curţii de Apel Ploieşti, nu există nicio raţiune care să justifice schimbarea criteriului avut în vedere în primul proces pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, în contextul în care situaţia de fapt din primul proces nu s-a modificat.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în primul proces, instanţa nu a agreat cea de-a doua variantă propusă de expert, care avea în vedere HCL Sinaia nr. 148/2015 privind activitatea de prestări servicii de cazare turistică (similară cu HCL nr. 58/2017, valorificată de instanţă în prezenta cauză), ci prima variantă a raportului de expertiză, în care prejudiciul a fost calculat în funcţie de cea mai mică ofertă de pe piaţă pentru închirierea unui teren similar, de 3,5 euro/mp/lună.
Astfel fiind, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru stabilirea corectă a cuantumului despăgubirii.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel urmează să identifice perioada pentru care se acordă despăgubiri, prin determinarea în concret a datei care corespunde noţiunii "la zi", menţionată în cuprinsul sentinţei civile nr. 297/1 04 2016 a Judecătoriei Sinaia, astfel încât să nu existe suprapunere cu despăgubirea ce se va acorda în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală împotriva deciziei civile nr. 1877 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iulie 2020.