Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta Organizaţia "Salvaţi Copiii" a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia "Salvaţi Copiii 2009" şi Ministerul Justiţiei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea denumirii Asociaţia "Salvaţi Copiii 2009" aparţinând pârâtei; obligarea pârâtei să îşi modifice denumirea (numele persoanei juridice) într-o denumire care să nu mai includă în nici o formă, total sau parţial, sintagma "Salvaţi Copiii" înregistrată de reclamantă ca marcă sau asupra căreia reclamanta are drepturi de licenţiere, într-un termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii; publicarea în presa centrală, precum şi în cea din Focşani, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii ce se va pronunţa, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

În drept, s-a arătat că cererea se întemeiază atât alternativ, cât şi cumulativ, pe trei temeiuri juridice: încălcarea dreptului la denumire - art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale; încălcarea dreptului la marcă - art. 36 şi art. 90 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; încălcarea numelui persoanei juridice - art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi pe orice altă dispoziţie legală menţionată în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 1477/15.09.2011, a fost respinsă acţiunea astfel formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Asociaţia "Salvaţi Copiii 2009", ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 75/9.04.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Organizaţia "Salvaţi Copiii" împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta Organizaţia "Salvaţi Copiii"a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 1509 din 06.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă a fost admis recursul astfel declarat, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2011*.

Prin decizia nr. 400A din 3 aprilie 2018, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Organizaţia "Salvaţi Copiii" împotriva sentinţei civile nr. 1477/15.09.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea; a fost obligată pârâtă să îşi modifice denumirea astfel încât să nu mai includă în nicio formă, total sau parţial, sintagma "Salvaţi copiii".

S-a dispus obligarea pârâtei la a publica în presa centrală, precum şi în presa din Focşani, pe cheltuiala pârâtei, dispozitivul acestei hotărâri, după rămânerea irevocabilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Anularea denumirii Asociaţiei pârâte nu se efectuează de către Ministerul Justiţiei, ci de către instanţa competentă, legal investită cu o astfel de cerere. Potrivit O.G. nr. 26/2000, Ministerul Justiţiei are doar rolul de a gestiona Registrul Naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial şi de a elibera dovada disponibilităţii denumirii. Instanţele au obligaţia să comunice Ministerului Justiţiei hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile privind constituirea, modificarea şi încetarea oricărei asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi copii de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a fiecărei hotărâri judecătoreşti (art. 74 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000). Din interpretarea per a contrario a obligaţiei instituite în sarcina instanţelor prin dispoziţia legală menţionată mai sus, rezultă că Ministerul Justiţiei nu trebuie să fie parte în procedurile care conduc la constituirea, modificarea şi încetarea oricărei asociaţii, fundaţii sau federaţii. De altfel, constituirea, modificarea ori încetarea unei astfel de persoane juridice se realizează prin înscrierea menţiunilor corespunzătoare în Registrele asociaţiilor/fundaţiilor sau federaţiilor ţinute de judecătorie sau de tribunal, după natura persoanei juridice.

Or, prin Ordinul nr. 954/2000 s-a stabilit care este procedura de urmat pentru cei care se consideră prejudiciaţi printr-o înscriere făcută în registrul special.

Prin urmare, reclamanta avea la dispoziţie procedura mai sus menţionată, care atrage şi competenţa judecătoriei în al cărei registru special este efectuată înscrierea pârâtei.

A mai reţinut instanţa de apel că, după promovarea prezentei cereri, O.G. nr. 26/2000 a fost modificată prin Legea nr. 22/2014, care în art. II a stabilit că:

"(1) Asociaţiile, fundaţiile sau federaţiile legal constituite la data intrării în vigoare a prezentei legi au obligaţia să îşi modifice denumirea, în condiţiile încadrării în prevederile art. 7 alin. (3), (3^1) şi alin. (3^3) - (3^5) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege.

(2) Neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. (1) are ca efect dizolvarea de drept şi radierea din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în condiţiile legii, după împlinirea unui termen de 2 ani înăuntrul căruia asociaţiile, fundaţiile sau federaţiile legal constituite pot utiliza, concomitent, şi denumirea iniţială.

(3) Constatarea dizolvării se realizează prin hotărâre a instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul persoanelor juridice prevăzute la alin. (1), la cererea oricărei persoane interesate."

Or, art. 7 alin. (3) la care face trimitere alin. (1) al art. II mai sus citat, reglementează exact situaţia existenţei unor denumiri identice sau asemănătoare.

Din interpretarea coroborată a celor două texte legale, rezultă că, pentru înlăturarea situaţiilor de existenţă a unor denumiri identice sau asemănătoare a unor persoane juridice fără scop patrimonial, s-au stabilit două proceduri diferite şi succesive: una pusă la dispoziţia persoanelor juridice fără scop patrimonial care au denumiri identice sau asemănătoare cu denumirile anterior dobândite de alte persoane juridice fără scop patrimonial şi una pusă la dispoziţia oricărei persoane interesate şi care poate fi promovată împotriva persoanelor juridice fără scop patrimonial care nu şi-au îndeplinit obligaţia de modificare a denumirii în termen de 2 ani menţionat de alin. (2) al art. II din Legea nr. 22/2014. Dar, nici în aceste proceduri Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, ci el doar va lua act şi va menţiona în Registrul Naţional hotărârea instanţei prin care s-a luat act de modificarea denumirii sau prin care s-a constatat dizolvarea ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de modificare a denumirii.

Criticile referitoare la greşita apreciere a Tribunalului în sensul că lipsa unei activităţi desfăşurate de pârât în vederea obţinerii de profit exclude aplicarea dispoziţiilor art. 36 şi 2 din Legea nr. 84/1998 au fost apreciate ca fondate.

Din această perspectivă s-a reţinut că art. 2 din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, face referire la "întreprinderi". Or, întreprinderea poate fi economică (comercială), dacă activitatea pe care o desfăşoară are scop lucrativ (urmăreşte realizarea profitului), sau poate fi civilă, atunci când nu are scop lucrativ.

Pe de altă parte, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 recunoaşte dreptul titularului de marcă de a interzice terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, un semn identic sau asemănător mărcii, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de textul legal menţionat. Prin urmare, din referirea legiuitorului la "activitatea comercială" s-ar putea deduce că în categoria terţilor ar intra doar întreprinderile cu scop lucrativ.

A apreciat instanţa că şi întreprinderile fără scop lucrativ pot realiza acte de comerţ, chiar dacă scopul pentru care le realizează nu este acela de a obţine profit, ci, cum este cazul de faţă, pentru a strânge fonduri necesare realizării scopului non-profit (ex: organizarea de spectacole în vederea strângerii de fonduri sau achiziţionarea sau producerea unor bunuri care urmează a fi donate).

Prin urmare, o asociaţie non-profit are atât aptitudinea de a deveni titular de marcă, după cum poate fi şi subiectul activ al unei activităţi de încălcare a drepturilor pe care înregistrarea unei mărci le conferă unui alt subiect de drept.

De altfel, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, reprezintă transpunerea în dreptul intern a normelor de drept comunitar privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci cuprinse în Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) seria x nr. x din 8 noiembrie 2008, (art. 5), care a înlocuit Directiva 89/104/CEE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.

Or, în interpretarea acestei din urmă Directive, CJUE a stabilit în cauza C 442/07 (Verein Radetzky-Orden împotriva Bundesvereinigung Kameradschaft "Feldmarschall Radetzky") următoarele:

"(16)În ceea ce priveşte problema dacă o asociaţie fără scop lucrativ, care exercită activităţi precum cele descrise la punctele 7 şi 9 din prezenta hotărâre, poate fi considerată ca realizând o utilizare serioasă a unei mărci în sensul Hotărârii Ansul citate anterior, trebuie arătat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ.

(17)Într-adevăr, împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale.

(18)În plus, astfel cum a admis Radetzky-Orden în observaţiile scrise prezentate Curţii, există servicii de binefacere remunerate. Într-adevăr, în societatea modernă au apărut diverse tipuri de asociaţii fără scop lucrativ care, la prima vedere, furnizează servicii gratuit, dar în realitate sunt finanţate prin subvenţii sau primesc remuneraţii sub diverse forme.

(19)Din cele de mai sus rezultă că nu este exclus ca mărcile înregistrate de o asociaţie fără scop lucrativ să aibă o raţiune de a exista în sensul că pot proteja asociaţia împotriva utilizării eventuale de către terţi a unor semne identice sau similare în activitatea comercială.".

Prin urmare, CJUE a stabilit, implicit, că o astfel de utilizare a mărcii are o componentă "comercială", distingând produsele/serviciile unei asociaţii non-profit de produsele/serviciile altei entităţi.

Din moment ce CJUE a acceptat că o astfel de utilizare a mărcii corespunde funcţiilor mărcii, consecinţa logică a unui astfel de raţionament este că o entitate de aceeaşi natură (asociaţie fără scop lucrativ) poate încălca drepturile asupra mărcii dacă utilizează în propria activitate un semn identic sau diferit, cu condiţia să fie întrunite şi celelalte condiţii pentru a putea fi în prezenta unei contrafaceri. Ca atare, se impune ca analiza condiţiilor pentru existenţa contrafacerii să fie realizată de o manieră similară entităţilor cu scop lucrativ, singura diferenţă fiind aceea că nu e vorba propriu zis de o activitate al cărei scop este profitul, ci este vorba de acte de comerţ care au o altă finalitate decât aceea de a se realiza un profit.

Prin urmare, s-a constatat că în mod greşit Tribunalul a apreciat că pârâta, fiind o asociaţie non-profit, ar fi exclusă din sfera persoanelor care ar putea încălca drepturile unui titular de marcă.

A reţinut instanţa de apel că reclamanta este înfiinţată ca asociaţie din 1990, iar din 2010 este titulara unei mărci naţionale (x - "Salvaţi Copiii Save the Children Romania") şi, totodată, are, din 1999, dreptul de utilizare asupra mărcilor comunitare şi internaţionale "Save the Children" (CTM x, cu efecte din 1996, CTM x, cu efecte din 2003, şi IR x, cu efecte din 2000).

Pârâta s-a înfiinţat ca asociaţie în anul 2009, cu denumirea "Salvaţi Copiii 2009".

Reclamanta este, din 1997, membru al A. "Salvaţi Copiii", fondată în 1919, organizaţie independentă care desfăşoară programe în peste 120 ţări. Reclamanta desfăşoară în România, de peste 20 de ani, activitate de promovare a drepturilor copiilor, are filiale în Bucureşti, Argeş, Braşov, Caraş-Severin, Constanţa, Dolj, Hunedoara, Iaşi, Mureş, Neamţ, Suceava, Timiş, Vaslui. Aceasta este activă în activităţi de promovare a propriilor programe şi de atragere de fonduri şi de voluntari pentru aceste programe, promovarea fiind realizată prin toate mijloacele de comunicare. Din 2004 reclamanta este declarată asociaţie de utilitate publică.

Veniturile acesteia sunt reprezentate de donaţii acordate de persoane juridice publice şi private, precum şi de persoane fizice. O parte din fonduri sunt strânse prin organizarea de evenimente publice, cu implicarea unor persoane cu impact mediatic.

Toate activităţile reclamantei sunt desfăşurate sub mărcile "Salvaţi Copiii", care au devenit notorii odată cu notorietate activităţii reclamantei desfăşurate timp îndelungat în domeniul apărării şi promovării drepturilor copiilor.

Pârâta a realizat, inclusiv online, campanii de strângere de fonduri pentru realizarea unor pretinse acte caritabile ai căror beneficiari ar fi fost, potrivit susţinerilor pârâtei, copiii, fie ca indivizi identificaţi, fie ca membrii ai unor grupuri ţintă care ar fi urmat să beneficieze de programele de caritate invocate de pârâtă. Din probele administrate rezultă că banii primiţi de pârâtă de la diverse persoane au fost folosiţi în cu totul alte scopuri decât cele declarate în campaniile promovate de pârâtă. Totodată, din extrasele de pe paginile de internet pe care pârâta şi-a promovat activitatea rezultă că această activitate era desfăşurată sub numele "SALVATI COPIII 2009", sub care era menţionată, cu fonturi de mărime de aproximativ 1/2 din primele "B.".

Prin raportare la prevederile art. 36 alin. (2) din Legea 84/1998, s-a constatat că:

Semnele în conflict nu sunt identice, întrucât denumirea pârâtei conţine şi menţiunea "2009", care nu face parte din elementele verbale ale mărcilor reclamantei. Totodată, o parte din mărcile invocate de reclamantă conţin şi unele elemente grafice (imaginea stilizată a unui copil cu mâinile ridicate, în marca naţională această imagine fiind inclusă într-un cerc), care în mod evident nu sunt conţinute de denumirea pârâtei.

Prin urmare, nu este întrunită în cauză condiţia identităţii semnelor în conflict pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Ca atare, Curtea a analizat conflictul dintre semnele în litigiu doar din perspectiva dispoziţiilor lit. b) şi c) ale alin. (2) al art. 36 din Legea nr. 84/1998, care reprezintă transpunerea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Directiva 2008/95/CE, aplicând raţionamentul adoptat de CJUE în cauza C-17/06 - "C. împotriva D." din perspectiva lit. b) şi c) din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

În privinţa primei condiţii pentru întrunirea în cauză a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, s-a constatat că a fost anterior analizat dacă şi în ce condiţii se poate considera că o asociaţie non-profit poate încălca un drept de marcă. Totodată, s-a reţinut că pârâta a folosit sintagma "Salvaţi Copiii 2009" pe paginile de internet pe care îşi promova activitatea şi unde solicita vizitatorilor site-ului realizarea de donaţii online sau în conturile indicate pe paginile respective, susţinând că strânge fondurile necesare pentru derularea programelor şi acţiunilor de ajutorare a copiilor pe care le prezenta pe respectivele pagini de internet. Ca atare, pârâta îşi făcea publicitate pentru serviciile de caritate pe care pretindea că le realizează şi posta public o cerere de donaţii pentru a strânge fondurile necesare prestării respectivelor servicii. Totodată, menţiona că editează felicitări personalizate care urmau a fi oferite fiecărui donator. De asemenea, menţiona editarea lunară a unei reviste în care erau relatate problemele copiilor din mediul rural, al cărei preţ era de 10 RON, pârâta arătând că banii rezultaţi din vânzarea revistei urmau a fi donaţi copiilor provenind din familii cu venituri mici, aflaţi pe lista Asociaţiei.

Prin urmare, activitatea desfăşurată de pârâtă includea inclusiv acte de comerţ, cum ar fi, spre exemplu, editarea şi vânzarea unei reviste.

Ca atare, s-a constatat că, în cauză, este îndeplinită prima condiţie menţionată, aceea ca semnul să fi fost folosit de pârâtă "în cadrul comerţului", cu particularitatea că în cazul de faţă această sintagmă are în vedere activitatea non-profit desfăşurată de pârâtă, incluzând actele de comerţ realizate în vederea desfăşurării aceste activităţi.

Cât priveşte a doua condiţie, s-a reţinut că reclamanta a invocat şi drepturile sale rezultate din contractul de licenţă încheiat cu E. "Save the Children", cu privire la două mărci comunitare şi una internaţională. Însă, art. 36 conferă calitate doar titularului mărcii să promoveze o acţiune în contrafacere, iar art. 44 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 prevede expres că "Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului mărcii.". Or, în contractul de licenţă depus la dosar există chiar clauze care interzic reclamantei să acţioneze în justiţie vreun terţ pentru încălcarea mărcilor, dacă nu există acordul prealabil în acest sens al titularului de marcă. Cum reclamanta nu a făcut dovada că ar fi obţinut un astfel de acord de la titularul mărcilor "Save the Children", această condiţie a fost analizată doar din perspectiva drepturilor pe care reclamanta le are în calitate de titulară a mărcii naţionale "Salvaţi Copiii Save the Children România". Din această perspectivă, Curtea s-a reţinut că şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, pârâta nefăcând dovada în prezenta cauză că ar fi avut acordul reclamantei pentru a folosi semnul "Salvaţi Copiii" sau "Salvaţi Copiii 2009".

În privinţa celei de-a treia condiţii, care presupune a se stabili dacă utilizarea semnului aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii, în special caracterului distinctiv al acesteia, în cauza C-17/06 - "C. împotriva D.", CJUE a reţinut că, "din economia articolului 5 din directivă rezultă că utilizarea unui semn pentru produse sau servicii, în sensul alin. (1) şi (2) ale acestui articol (corespunzând art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998-n.red.), este o utilizare în scopul de a distinge produsele sau serviciile respective, în timp ce alin. (5) al aceluiaşi articol are în vedere "utilizarea unui semn în alte scopuri decât de a distinge produsele sau serviciile" (Hotărârea din 23 februarie 1999, BMW, C 63/97, Rec., p. I 905, punctul 38)."

Totodată, CJUE a stabilit că:

"(21) … o denumire socială, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, funcţia de a distinge produse sau servicii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Robelco, C 23/01, Rec., p. I 10913, punctul 34, şi Hotărârea Anheuser Busch, citată anterior, punctul 64). Într-adevăr, o denumire socială are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ. Aşadar, atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme se limitează la identificarea unei societăţi sau la desemnarea unui fond de comerţ, această utilizare nu ar putea fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii" în sensul articolului 5 alin. (1) din directivă.

(22) În schimb, atunci când un terţ aplică semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, are loc o utilizare "pentru produse", în sensul articolului 5 alin. (1) din directivă (a se vedea în acest sens Hotărârile Arsenal Football Club, punctul 41, şi F., punctul 20,…).

(23) În plus, chiar în lipsa aplicării semnului, are loc o utilizare "pentru produse sau servicii" în sensul prevederii menţionate atunci când terţul utilizează semnul respectiv astfel încât se stabileşte o legătură între semnul care constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terţului şi produsele comercializate sau serviciile furnizate de terţ.".

Raţionamentul CJUE este aplicabil şi în prezenta cauză, în care situaţia de fapt este quasi-identică, singura diferenţă, fără relevanţă în contextul analizat, fiind dată de împrejurarea că nu este vorba de utilizarea semnului pentru produse, ci pentru servicii (în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada utilizării de către pârâtă a semnului pe vreun produs).

Această condiţie a fost apreciată ca îndeplinită în cauză, întrucât din modul de folosire a semnului, aşa cum rezultă din extrasele paginilor de internet în care pârâta îşi promova propria activitate de strângere de fonduri, se poate reţine că utilizarea semnului nu a fost pentru identificarea pârâtei, funcţie specifică denumirii, ci a fost folosită cu rol de marcă, serviciile sale fiind făcute publice şi fiind promovate sub acest semn, care îi asigura, de altfel, şi posibilitatea ca aceste servicii să fie confundate cu cele quasi-identice prestate de reclamantă sub semnul "Salvaţi copiii" cu mult timp anterior datei înfiinţării pârâtei (în virtutea dreptului de utilizare obţinut prin contractul de licenţă), semn înregistrat ulterior şi ca marcă naţională.

Referitor la a patra condiţie, a reţinut instanţa de apel că cele două semne sunt asemănătoare, având ca element dominant elementul verbal comun "Salvaţi copiii". Împrejurarea că marca reclamantei mai conţine un element grafic nu determină o vădită diferenţiere între cele două semne, întrucât desemnarea verbală a mărcii reclamantei nu poate fi făcută decât prin elementul verbal. Cât priveşte expresia "Save the Children România", ea nu face decât să reia în engleză aceeaşi expresie şi, fiind alăturată numelui ţării - România - are rolul de a indica legătura mărcii naţionale cu mărcile "Save the Children" europene şi internaţionale. Practic, această parte din elementul verbal al mărcii, pe lângă faptul că este redată foarte discret în cadrul ansamblului mărcii, are rol de a indica o afiliere şi este ignorat de public fie pentru că nu cunoaşte limba engleză, fie pentru că o cunoaşte şi, prin urmare, identifică expresia "Save the Children" ca fiind traducerea elementului verbal dominant "Salvaţi Copiii". Totodată, prezenţa elementului numeric în cadrul semnului pârâtei - 2009 - nu îi conferă semnului o identitate care să o diferenţieze în mod esenţial de marca reclamantei. Prin urmare, din punct de vedere vizual mărcile sunt mediu similare, similitudinea fiind dată de elementul dominant identic al celor două semne, elementele diferite neavând capacitatea de a conferi identităţi diferite semnelor în conflict. Din punct de vedere gramatical se poate reţine că rostirea semnelor se face prin intermediul unui număr semnificativ diferit de silabe. Cu toate acestea, din punct de vedere auditiv cele două semne sunt puternic similare, întrucât sunt desemnate prin intermediul elementului verbal comun "Salvaţi copiii", elementul numeric din semnul pârâtei tinzând să fie ignorat în pronunţie. Chiar dacă este rostit, el nu are caracter distinctiv în sine şi nici nu pare a fi un element de diferenţiere, ci mai degrabă un element de poziţionare într-o înşiruire care are ca element comun sintagma "Salvaţi copiii" şi, pe de altă parte, un număr de ordine, cu rol de identificare în cadrul şirului. Din punct de vedere conceptual, semnele sunt puternic similare, având caracter puternic sugestiv în ce priveşte destinatarii finali ai serviciilor furnizate. Caracterul sugestiv nu poate fi reţinut însă pentru produse. Prin urmare, în ansamblu, cele două semne sunt puternic similare.

Activitatea pârâtei s-a desfăşurat, cel puţin la nivel declarativ, în domeniul activităţilor caritabile având ca destinatari finali copiii. Prin urmare, activitatea public desfăşurată de pârâtă sub semnul în litigiu este quasi-identică cu parte din serviciile pentru care reclamanta a înregistrat marca (servicii din clasele 35-atragere de sponsorizări, 36-strângere de fonduri în scopuri caritabile şi 41-educaţie, organizarea şi desfăşurarea de seminarii/training-uri/workshop-uri; organizarea de competiţii (referitoare la educaţie); informaţii referitoare la educaţie; servicii educaţionale; organizarea de expoziţii în scopuri culturale şi educaţionale; publicarea de texte, în alte scopuri decât cele publicitare; învăţământ; publicarea/scrierea de texte, în alte scopuri decât cele publicitare; îndrumare vocaţională).

Cât priveşte existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, a constatat instanţa de apel că acesta decurge din puternica similitudine a semnelor, din quasi-identitatea între serviciile pentru care este înregistrată marca reclamantei şi activitatea public declarată a pârâtei, publicul confruntat cu cele două semne fiind tentat să considere că serviciile prestate sub aceste semne provin de la aceeaşi entitate sau, dacă totuşi sesizează diferenţele dintre semne, fie va fi tentat să considere că serviciile provin de la o subdiviziune a reclamantei specializată pe anumite servicii din cele prestate de reclamantă, fie că serviciile provin de la o entitate diferită de reclamantă, dar aflată cu aceasta în legături juridice, economice, tehnice, de know-how. Mai mult, datorită identităţii elementului dominant comun celor două semne, momentul la care este rostit elementul numeric din semnul folosit de pârâtă este ulterior momentului la care rostirea sintagmei "Salvaţi copiii" deja a evocat în mintea consumatorului marca reclamantei, ceea ce determină un risc crescut de confuzie/asociere.

De altfel, în cauză nu doar că se poate reţine existenţa unui risc de confuzie, care include şi riscul de asociere, dar s-a dovedit că acest risc s-a şi realizat, pârâta obţinând o serie de fonduri care ulterior au fost deturnate de la scopul declarat la strângerea lor, la strângerea acestor fonduri profitând de faptul că donatorii, confruntaţi cu semnul utilizat de pârâtă, au considerat că au de-a face cu reclamanta sau cu o entitate care lucrează în folosul reclamantei pentru a strânge fondurile necesare desfăşurării programelor reclamantei.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Cât priveşte invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care privesc situaţia în care semnul identic sau asemănător cu marca este folosit pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, s-a reţinut că nu sunt aplicabile în speţă în condiţiile în care s-a reţinut că s-a făcut dovada folosirii semnului asemănător mărcii reclamantei pentru produse identice cu cele pentru care marca este înregistrată. Reclamanta a dat relevanţă doar părţii finale a art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocând renumele propriei mărci şi utilizarea semnului de către pârâtă cu singurul scop de a se folosi de notorietatea mărcii reclamantei pentru a dobândi foloase în interes propriu. Or, partea finală a textului nu poate fi valorificată în mod autonom, ci doar în măsura în care există situaţia premisă a respectivului text, aceea ca semnul identic sau asemănător mărcii să fie folosit pentru produse/servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată.

În decizia de casare s-a stabilit însă că aceste susţineri ale reclamantei referitoare la renumele mărcii sale şi la faptul că pârâta a profitat de acest renume trebuie valorificate din perspectiva incidenţei sau nu în cauză a limitării exerciţiului dreptului la marcă prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Analizând aceste susţineri ale reclamantei din perspectiva impusă prin decizia de casare, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 reprezintă transpunerea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 2008/95/CE, care a preluat în mod identic dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 89/104/CEE.

Tot în cauza C-17/06, CJUE a interpretat dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 89/104/CEE, reţinând următoarele:

"(30) În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alin. (1) litera (a) din directivă, dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terţ utilizarea, în cadrul comerţului, a numelui şi a adresei sale, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

(31) Curtea a statuat că această prevedere nu se limitează la numele persoanelor fizice (Hotărârea Anheuser Busch, citată anterior, punctele 77-80).

(32) Aşadar, în ipoteza în care instanţa de trimitere ar ajunge la concluzia că, în aplicarea articolului 5 alin. (1) litera (a) din directivă, Céline S.A. este îndreptăţită să interzică utilizarea semnului "Céline" de către C. şi pentru a permite acestei instanţe să soluţioneze litigiul pendinte în faţa sa, trebuie să se examineze dacă, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, articolul 6 alin. (1) litera (a) din directivă se opune ca titularul unei mărci să interzică unui terţ să utilizeze ca denumire socială sau ca nume comercial un semn identic cu marca sa.

(33) Curtea a statuat că exigenţa utilizării "conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial", astfel cum este prevăzută la articolul 6 alin. (1) din directivă, constituie, în esenţă, expresia unei obligaţii de loialitate faţă de interesele legitime ale titularului unei mărci (Hotărârea Anheuser Busch, citată anterior, punctul 82).

(34) În această privinţă, trebuie amintit că îndeplinirea condiţiei menţionate, de utilizare loială, trebuie apreciată ţinând cont de măsura în care, pe de o parte, utilizarea numelui său de către terţ este înţeleasă de publicul vizat sau cel puţin de o parte semnificativă a acestui public ca indicând o legătură între produsele sau serviciile terţului şi titularul mărcii sau o persoană autorizată să utilizeze marca şi, pe de altă parte, de măsura în care terţul ar fi trebuit să fie conştient de acest fapt. Constituie totodată un factor care trebuie luat în considerare în cadrul acestei aprecieri împrejurarea că este vorba despre o marcă având un anumit renume în statul membru în care este înregistrată sau în care se solicită protecţia acesteia, renume de care terţul ar putea profita pentru comercializarea produselor sau a serviciilor sale (Hotărârea Anheuser Busch, citată anterior, punctul 83).

(35) Revine instanţei de trimitere să efectueze o evaluare globală a tuturor împrejurărilor pertinente ale cauzei din acţiunea principală pentru a aprecia, mai precis, dacă se poate considera că C. practică o concurenţă neloială faţă de Céline S.A. (a se vedea în acest sens Hotărârea Anheuser Busch, citată anterior, punctul 84).

(36) Având în vedere totalitatea consideraţiilor precedente, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că utilizarea de către un terţ care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară, în cadrul unei activităţi de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă, constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptăţit să o interzică în conformitate cu articolul 5 alin. (1) litera (a) din directivă, în cazul care este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii.

În acest ultim caz, articolul 6 alin. (1) litera (a) din directivă se poate opune unei astfel de interdicţii numai dacă utilizarea de către terţ a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial."

În final, CJUE a statuat:

"Utilizarea de către un terţ care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară, în cadrul unei activităţi de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă, constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptăţit să o interzică în conformitate cu articolul 5 alin. (1) litera (a) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, în cazul în care este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii.

În acest ultim caz, articolul 6 alin. (1) litera (a) din Directiva 89/104 se poate opune unei astfel de interdicţii numai dacă utilizarea de către terţ a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.".

Raţionamentul CJUE referitor la incidenţa sau nu a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Directivă (art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998) se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, cu diferenţa, nerelevantă din perspectiva aplicabilităţii raţionamentului, că referirile la art. 5 alin. (1) lit. a) din Directivă din raţionamentul CJUE trebuie înţelese în prezenta cauză ca fiind referiri la art. 5 alin. (1) lit. b) din Directivă. Diferenţa este dată de faptul că în cauza Celine semnul şi marca erau identice şi, prin urmare, s-a pus problema interpretării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Directivă (corespunzând art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998), în timp ce în prezenta cauză este incidentă ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (corespunzând art. 5 alin. (1) lit. b) din Directivă), întrucât marca şi semnul nu sunt identice. Diferenţa nu este relevantă întrucât nu există vreun argument pentru care raţionamentul CJUE să nu fie aplicabil şi ipotezei în care semnele în conflict sunt doar asemănătoare, iar nu identice, dacă se poate reţine că "utilizarea numelui său de către terţ este înţeleasă de publicul vizat sau cel puţin de o parte semnificativă a acestui public ca indicând o legătură între produsele sau serviciile terţului şi titularul mărcii sau o persoană autorizată să utilizeze marca" astfel încât această utilizare "aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii" şi este neconformă practicilor loiale.

În verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor reţinute în raţionamentul CJUE din cauza sus-menţionată, a reţinut instanţa de apel că utilizarea de către pârâtă a denumirii sale "Salvaţi copiii 2009" a fost făcută cu rol de marcă, pentru ca serviciile sale, promovate sub acest semn, să fie confundate sau cel puţin asociate de public cu cele oferite de reclamantă sub marca "Salvaţi copiii", marcă renumită în România (şi nu numai în România) în domeniul activităţilor caritabile având ca destinatari copiii. Scopul de a profita de renumele mărcii reclamantei a fost atins de pârâtă, care s-a folosit de asemănarea denumirii sale cu marca reclamantei şi a strâns sume de bani pentru pretinse scopuri caritabile destinate unor copiii, bani care au fost însă folosiţi în alte scopuri, ceea ce a atras şi consecinţe de ordin penal pentru administratorul pârâtei. Este evident neconformă unei utilizări loiale şi de bună-credinţă o asemenea manieră de folosire de către pârâtă a denumirii, pentru a fi asociată în mod nelegitim cu reclamanta, activitatea acesteia şi marca sub care reclamanta şi-a făcut cunoscute produsele/serviciile, cu atât mai mult cu cât serviciile prestate de pârâtă sub semnul asemănător mărcii au fost de natură să aducă atingere renumelui mărcii reclamantei, care a fost asociată cu faptele de natură penală desfăşurate de pârâtă.

Prin urmare, s-a constatat că s-a făcut dovada în cauză a întrunirii condiţiilor pentru existenţa faptei de contrafacere prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, contrafacere realizată prin folosirea de către pârâtă a denumirii "Salvaţi copiii 2009" cu rol de marcă şi de o astfel de manieră încât aduce atingere dreptului reclamantei asupra mărcii "Salvaţi copiii".

Cât priveşte motivul de apel prin care s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia de la Paris, instanţa de apel l-a apreciat nefondat.

Astfel, nici reclamanta şi nici pârâta nu au "nume comerciale", nefiind persoane juridice cu scop lucrativ. Ele au denumiri. Denumirea nu poate fi asimilată numelui comercial, noţiunea de nume comercial fiind incompatibilă cu scopul nepatrimonial al reclamantei şi al pârâtei. Chiar dacă o astfel de persoană juridică fără scop patrimonial poate face acte de comerţ în vederea îndeplinirii scopului său nepatrimonial şi, aşa cum s-a reţinut şi în cauza C-442/07, poate fi titulara unei mărci pentru a individualiza produsele şi serviciile sale de cele ale altei entităţi, nu există nici un temei şi nici vreo raţiune pentru care denumirea unei astfel de persoane juridice să fie asimilată numelui comercial pentru a se invoca protecţia acesteia în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris, care are în vedere doar protecţia acelor elemente care pot face obiect al proprietăţii industriale. Mai mult, în privinţa denumirilor, aşa cum deja s-a reţinut la analiza calităţii procesuale a Ministerului Justiţiei, există o reglementare specială care conţine o cale prin care denumirile persoanelor juridice fără scop patrimonial pot fi apărate, iar reclamanta nu a apelat la această cale pentru a obţine anularea (radierea) denumirii pârâtei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 06.06.2019, apelanta reclamantă Organizaţia "Salvaţi Copiii" a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B. şi Ministerul Justiţiei, completarea dispozitivului deciziei civile nr. 400A/03.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civil, în sensul anulării denumirii "B." aparţinând pârâtei, considerând apelanta că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la capătul de cerere privind anularea denumirii "B.", aparţinând pârâtei, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii.

Prin decizia nr. 1332 A/02.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare dispozitiv a deciziei civile nr. 400A/03.04.2018.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data 27.05.2011 apelanta a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună, printre altele, următoarele:

(i) să anuleze denumirea "B.", aparţinând pârâtei;

(ii) să oblige pârâta să-şi modifice denumirea asociaţiei (numele persoanei juridice) într-o denumire care să nu mai includă în nici o formă, total sau parţial, sintagma "Salvaţi Copiii" înregistrată de reclamantă ca marca sau asupra căreia reclamanta are drepturi de licenţiere, într-un termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

Cele două capete sunt în mod evident alternative, în sensul că admiterea primului capăt de cerere, implicând aplicarea unei sancţiuni cu caracter retroactiv, lasă fără obiect al doilea capăt de cerere. Prin urmare, analiza celui de-al doilea capăt de cerere poate fi realizată doar în măsura în care primul capăt de cerere este găsit neîntemeiat.

Or, Curtea a arătat motivele pentru care nu poate fi primit primul capăt de cerere, cel prin care se solicita anularea denumirii "B.", atât din perspectiva procedurilor de urmat având în vedere calitatea pârâtei de persoană juridică fără scop patrimonial (pg. 15 din decizie), cât şi din perspectiva protecţiei denumirii ca nume comercial invocată de reclamantă, astfel că a trecut la analiza capătului de cerere alternativ prin care se solicita obligarea pârâtei la modificarea denumirii în considerarea drepturilor reclamantei asupra mărcii "Salvaţi Copiii".

Totodată, Curtea s-a pronunţat asupra singurului apel cu care a fost legal sesizată.

În consecinţă, nu sunt întrunite condiţiile art. 2812 C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 400A din 3 aprilie 2018 şi a deciziei nr. 1332A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Organizaţia "Salvaţi Copiii".

Prin cererea de recurs îndreptată împotriva deciziei civilă nr. 400 A din 03.04.2018 precizează recurenta că solicită: modificarea în parte a deciziei recurate cu privire la partea din considerente prin care instanţa de apel a reţinut că:

"denumirea nu poate fi asimilată numelui comercial" şi "nu există nici un temei şi nici vreo raţiune pentru care denumirea unei astfel de persoane juridice să fie asimilată numelui comercial pentru a se invoca protecţia acesteia în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris, care are în vedere doar protecţia acelor elemente care pot face obiect al proprietăţii industriale"; în consecinţă, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, inclusiv cu privire la cererea de anulare a denumirii B., aparţinând intimatei-pârâte, pentru considerentul că aduce atingere drepturilor anterioare asupra denumirii reclamantei, protejată prin dispoziţiile art. 8 din Convenţia de la Paris; menţinerea celorlalte dispoziţii privind obligarea intimatei-pârâte la modificarea denumirii astfel încât să nu mai includă în nicio formă, total sau parţial, sintagma "Salvaţi Copii şi la publicarea în presa centrală si în presa din Focşani a dispozitivului hotărârii, suportând costurile unei asemenea publicări, aceste dispoziţii fiind intrate în puterea lucrului judecat.

În motivarea recursului astfel promovat, se arată în esenţă că:

Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 8 din Convenţia de la Paris, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. anterior (1865).

Instanţa de apel s-a limitat la a expune concluzia că o denumire nu poate fi asimilată unui nume comercial, pentru că nu există nici temei, dar nici o raţiune pentru a se reţine o asemenea asimilare. Nicio analiză nu precedă o asemenea concluzie, ceea ce contravine îndrumărilor din Decizia de casare.

A reţinut instanţa că art. 8 al Convenţiei de la Paris are în vedere doar protecţia acelor elemente care pot fac obiect al proprietăţii industriale.

Din acest considerent, printr-o interpretare per a contrario, rezultă că denumirea unei persoane juridice fără scop patrimonial nu face obiectul proprietăţii industriale.

Precizează recurenta că scopul criticii formulate este tocmai o asemenea analiză pe care instanţa de apel ar fi trebuit să o facă, pentru a ajunge la o concluzie corectă, temeinic motivată, care să se bucure de legalitatea unor considerente şi care să constituie fundamentul deciziei finale.

Se mai menţionează că au caracter decisiv considerentele criticate, situaţie faţă de care consideră recurenta că se impune un control judiciar al Înaltei Curţi, având în vedere importanţa problemei de drept asupra căreia Curtea de Apel s-a oprit, deşi în speţă sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. anterior (1865), care nu prevedeau expres posibilitatea formulării căii de atac a recursului împotriva considerentelor.

Reconfigurarea normelor de procedură civilă prin C. proc. civ. în vigoare în prezent, este evocată ca un argument suplimentar pentru a invoca interesul recurentei-reclamante în formularea prezentei căi de atac împotriva unor considerente importante, decisive, care ar putea intra în puterea lucrului judecat, cu efecte prejudiciabile în viitor pentru recurenta-reclamantă. De asemenea, sunt evocate opinii doctrinare.

În continuare, se expun argumentele referitoare la nelegalitatea soluţiei adoptate cu privire la lipsa protecţiei invocate asupra denumirii Organizaţia "Salvaţi Copiii" în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris, respectiv:

Din Decizia recurată nu rezultă că instanţa de apel ar fi cercetat în vreun fel posibile temeiuri care să justifice incidenţa art. 8 din Convenţia de la Paris.

Rezultă din textul art. 1 alin. (3) din menţionata Convenţie că scopul legiuitorului a fost acela de a institui protecţie juridică oricărei forme de proprietate industrială, indiferent dacă este vorba sau nu de industrie, comerţ, agricultură, etc. În mod expres se arată în această normă că "proprietatea industrială se înţelege in sensul cel mai larg şi se aplică nu numai (...)", ceea ce exclude limitarea impusă de instanţa de apel.

În plus faţă de temeiul de drept oferit de Art. 1 alin. (3) al Convenţiei de la Paris, temeiuri suplimentare care confirmă protecţia ca drept de proprietate industrială a unei denumiri sunt - în susţinerea recurentei - următoarele: art. 1 şi 8 din Acordul din 15 aprilie 1994 privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala legate de comerţ (Acordul privind TRIPS); Art. 44 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrul federaţiilor şi Registrul naţional al persoanelor fără scop patrimonial; Legea nr. 22/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, prin care s-a modificat art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000.

Consideră recurenta că este greşită şi lipsită de orice fundament juridic concluzia instanţei în sensul că denumirea nu poate fi asimilată numelui comercial, pentru că nu există vreo raţiune pentru care denumirea unei astfel de persoane juridice să fie asimilată numelui comercial spre a se invoca protecţia acesteia în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris.

În opinia recurentei, raţiunea recunoaşterii unei asemenea protecţii conferite de art. 8 din Convenţia de la Paris rezidă tocmai în textele de lege invocate anterior, prin art. 1 al Convenţiei fiind expres stabilit faptul că "proprietatea industrială se înţelege în sensul cel mai larg şi se aplică nu numai industriei şi comerţului propriu-zis (...), iar legiuitorul naţional are în vedere tocmai această protecţie extinsă, prin normele cuprinse în legislaţia aplicabilă persoanelor juridice fără scop lucrativ. Analiza legilor aplicabile în cazul entităţilor lipsite de scop lucrativ prin raportare la legislaţia privind persoanele juridice care desfăşoară activităţi comerciale şi se bucură de protecţia numelor comerciale ca drepturi de proprietate industrială, relevă o reglementare similară.

Astfel, pentru identitate de raţiune (regăsită şi în reglementarea naţională), protecţia acordată numelui comercial prin art. 8 din Convenţie trebuie extinsă şi cu privire la denumirile unor persoane fără scop lucrativ.

Consideră recurenta că au fost ignorate prevederile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 prin aprecierea instanţei de apel în sensul că art. 8 al Convenţiei de la Paris are în vedere doar protecţia acelor elemente care fac obiect al proprietăţii industriale, iar denumirea unei entităţi juridice fără scop patrimonial nu ar face parte din categoria elementelor ce fac obiect al proprietăţii industriale. Faptul că în varianta anterioară a O.G. nr. 26/2000 nu se prevedea expres acest aspect, nu poate reprezenta o justificare rezonabilă pentru soluţia dată prin Decizia recurată, care nu este în acord cu spiritul normelor legale anterior invocate.

Se susţine că acesta era ratio legis şi înainte de modificarea O.G. nr. 26/2000 prin Legea nr. 22/2014, întrucât atât în expunerea de motive a iniţiatorilor, cât şi în raportul pozitiv al Comisiei Juridice din Camera Deputaţilor (cameră decizională) se indică în mod clar şi precis că modificarea este necesară tocmai din cauză că voinţa legiuitorului este interpretată în mod greşit şi incoerent şi că, în fapt, există situaţii de conflict care, în lipsa unor interpretări eronate şi incoerente ale art. 7 alin. (3), nu ar fi existat.

Precizează recurenta că noul art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2000 are caracter de normă de ordine publică, având în vedere că legiuitorul a stabilit un termen de decădere de 2 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 22/2014, în care să se procedeze la schimbarea denumirii acelor asociaţii şi fundaţii care încălcau denumiri preexistente. Or, aceasta este şi situaţia intimatei-pârâte G., a cărei denumire a fost eliberată în mod nelegal de către Ministerul Justiţiei, cu încălcarea drepturilor de proprietate industrială anterioare ale recurentei, asupra denumirii. În plus, sunt invocate prevederile art. 44 din Regulament.

Raportat la aceste norme, se susţine că şi legislaţia anterioară ocrotea expres drepturile asupra denumirii anterioare, aspect ce reflectă încă o dată nelegalitatea şi netemeinicia Deciziei recurate.

Se mai arată că, deşi O.G. nr. 26/2000 şi Legea mărcilor au în vedere drepturi distincte, acestea nu se exclud una pe cealaltă, dar nici nu înlătură reţinerea unei duble încălcări, în sensul că o asociaţie constituită şi funcţionând potrivit O.G. nr. 26/2000 are obligaţia de a respecta drepturile de proprietate industrială anterioare, fie că este vorba de titularii unor mărci conferite în temeiul Legii Mărcilor, fie că este vorba de titularii unor denumiri anterioare acordate în temeiul O.G. nr. 26/2000. Instanţa de judecată este chemată să constate şi să remedieze toate aceste încălcări, acolo unde ele există.

Pentru că regimul juridic privind acordarea denumirilor în cazul persoanelor juridice lipsite de scop lucrativ este similar cu cel al numelor comerciale, chiar dacă sunt reglementate prin legi distincte, criteriile de apreciere a gradului de similaritate între denumirile comerciale reţinute în doctrina relevantă, prin raportare la Legea Registrului Comerţului, sunt incidente şi în cazul denumirilor.

Totodată, precizează recurenta că instanţa de apel a reţinut greşit că intimata-pârâtă nu ar fi utilizat denumirea "în scopul de a-şi distinge propriile produse sau servicii". În acest sens, arată că s-au stabilit expres de către CJUE, în Cauza Radetzky, următoarele:"în ceea ce priveşte problema dacă o asociaţie fără scop lucrativ, care exercită activităţi precum cele descrise la punctele 7 şi 9 din prezenta hotărâre, poate fi considerată ca realizând o utilizare serioasă a unei mărci în sensul Hotărârii Ansul citate anterior, trebuie arătat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ. Într-adevăr, împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale."

În concluzie, se solicită ca instanţa de recurs să constate nelegalitatea Deciziei recurate din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000, şi să dispună înlăturarea considerentelor acestei decizii potrivit cărora denumirea persoanelor juridice fără scop lucrativ este exclusă de la protecţia conferită de art. 8 al Convenţiei de la Paris.

Sub acest aspect, se solicită să se constate că prevederile art. 8 din Convenţia de la Paris sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză. Aprecierile primei instanţe cu privire la diferenţele dintre numele comercial şi denumirea persoanei juridice fără scop patrimonial sunt contrazise expres de dispoziţiile Deciziei Panelului de Apel al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, astfel că, prin coroborare şi cu decizia CJUE în Cauza Radetzky, rezultă că dispoziţiile art. 8 ale Convenţiei de la Paris sunt aplicabile şi denumirilor persoanelor fără scop patrimonial, cu atât mai mult cu cât acestea desfăşoară şi activităţi ce le procură un avantaj economic, în special activităţi de strângere de fonduri.

Susţine recurenta că, dacă instanţa de apel s-ar fi preocupat de analiza temeiurilor legale invocate şi ar fi cercetat şi decizia CJUE, urmând îndrumările Deciziei de casare, concluziile şi considerentele privind protecţia denumirilor ar fi fost contrare celor criticate prin prezentul recurs.

Pentru argumentele expuse, se solicită admiterea recursului formulat, modificarea în parte a Deciziei recurate cu privire la partea din considerente prin care instanţa de apel a reţinut că:

"denumirea nu poate fi asimilată numelui comercial" şi "nu există nici un temei şi nici vreo raţiune pentru care denumirea unei astfel de persoane juridice să fie asimilată numelui comercial pentru a se invoca protecţia acesteia în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris, care are în vedere doar protecţia acelor elemente care pot face obiect al proprietăţii industriale", reţinând caracterul fondat al apelului inclusiv cu privire la cererea de anulare a denumirii B., aparţinând intimatei-pârâte, pentru considerentul că aduce atingere drepturilor anterioare asupra denumirii Reclamantei protejate pin dispoziţiile art. 8 din Convenţia de la Paris.

De asemenea, se solicită menţinerea celorlalte dispoziţii ale instanţei de apel, privind obligarea intimatei-pârâte la modificarea denumirii astfel încât să nu mai includă în nicio formă, total sau parţial, sintagma "Salvaţi Copiii" şi la publicarea în presa centrală şi în presa din Focşani a dispozitivului hotărârii, suportând costurile unei asemenea publicări, aceste dispoziţii fiind intrate în puterea lucrului judecat.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei nr. 1332A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei 1332A/2019 şi modificarea în parte a Deciziei nr. 400A/03.04.2018 în sensul completării acesteia şi admiterii apelului şi a cererii de anulare a denumirii B.; menţinerea celorlalte dispoziţii ale instanţei de apel.

Critica formulată împotriva Deciziei recurate este circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ. 1865.

În acest context, arată recurenta că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), iar din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale în legătură cu denumirea persoanelor juridice fără scop lucrativ, excluzând-o fără motiv de la protecţia conferită de art. 8 al Convenţiei de la Paris. Astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre cu neobservarea cerinţelor legale prevăzute de art. 129 alin. (6), art. 282 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, producând astfel o vătămare recurentei, care nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Decizia recurată este, în opinia recurentei, nelegală atât din perspectiva nepronunţării prin dispozitiv cu privire la soluţia instanţei de apel în legătură cu capătul de cerere privind anularea denumirii asociaţiei, cât şi sub aspectul argumentării acestei soluţii prin trimiterea la considerentele din Decizia 400A. Cu alte cuvinte, pentru a motiva decizia de respingere a cererii de completare a dispozitivului, Curtea de Apel invocă aceleaşi motive cu privire la lipsa protecţiei denumirii "G." pe care le-a expus prin considerentele Deciziei 400A din 03.04.2018.

Consideră recurenta că decizia recurată încalcă cerinţele legale privind pronunţarea pe toate capetele de cerere - motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5.

Curtea de apel a fost învestită, prin apelul formulat inclusiv cu privire la admiterea cererii în privinţa primului capăt de cerere, privind anularea denumirii B.", iar dispozitivul deciziei 400A nu cuprinde nicio dispoziţie a instanţei asupra acestui capăt de cerere, deşi instanţa a dispus schimbarea în tot a sentinţei apelate cu consecinţa admiterii acţiunii. Or, obiectul cererii de chemare în judecată cuprindea un capăt de cerere distinct, principal, prin care se solicita anularea denumirii G..

Nici pe parcursul procedurilor în faţa primei instanţe, nici în apel, obiectul cererii şi capătul de cerere privind anularea denumirii G. nu au suferit modificări, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. 1865, instanţa de apel avea obligaţia legala să se pronunţe prin dispozitiv cu privire la acest capăt de cerere.

Evocă recurenta şi prevederile art. 281 indice 2 alin. (1) din C. proc. civ. 1865.

Astfel, consideră că instanţa de apel a procedat în mod nelegal când s-a limitat la reiterarea motivelor pentru care a considerat că nu poate fi admis primit primul capăt de cerere al acţiunii introductive de instanţă, menţinând dispozitivul Deciziei 400A din care lipseşte în continuare soluţia cu privire la anularea denumirii G.. Aprecierea cu privire la caracterul alternativ al capetelor de cerere nu este nici fundamentată, nici legala, cât timp rezultă fără dubiu că cele două petite ale cererii sunt principale. Oricum, ar fi lipsit de relevanţă dacă este sau nu formulat in subsidiar, dacă este o cerere conexă sau incidentală, obligaţia instanţei fiind de a se pronunţa pe fiecare capăt de cerere, indiferent cum l-ar califica. În speţă, o asemenea calificare a instanţei de apel oricum nu a fost dezbătută în contradictoriu, în prealabil.

Mai mult, solicitarea de anulare a denumirii a fost formulată cu prioritate, fiind primul petit, astfel că şi dacă s-ar fi considerat că cele două petite sunt alternative, după dezbaterea în contradictoriu, prioritate ar fi trebuit să acorde pronunţării cu privire la cererea de anulare a denumirii

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se susţine că Decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a art. 8 din Convenţia de la Paris.

Prin Decizia 1332/2019 se face trimitere la Decizia 400A/2019, iar prin această din urmă hotărâre Curtea de Apel a considerat nefondat motivul de apel prin care s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia de la Paris.

Or, din decizia civilă nr. 400/2018 reiese aprecierea instanţei de apel în sensul că denumirea unei persoane juridice fără scop patrimonial nu face obiectul proprietăţii industriale.

Recurenta susţine nelegalitatea soluţiei referitoare la lipsa protecţiei invocate asupra denumirii Organizaţia "Salvaţi Copiii" în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris, în raport de următoarele argumente:

Instanţa a respins incidenţa Convenţiei de la Paris asupra denumirii, fără a fi cercetat în vreun fel posibile temeiuri care să justifice incidenţa textului de lege invocat de Recurentă. O minimă preocupare limitată la textul Convenţiei de la Paris ar fi determinat o altă concluzie.

Rezultă din textul art. 1 alin. (3) al Convenţiei că scopul legiuitorului a fost acela de a institui protecţie juridică oricărei forme de proprietate industrială, indiferent daca este vorba sau nu de industrie, comerţ, agricultură, etc. Temeiuri suplimentare care confirmă protecţia ca drept de proprietate industrială a unei denumiri sunt, în opinia recurentei, următoarele: art. 1 şi 8 din Acordul din 15 aprilie 1994 privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala legate de comerţ (Acordul privind TRIPS); Art. 44 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrul federaţiilor şi Registrul naţional al persoanelor fără scop patrimonial; Legea nr. 22/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, prin care s-a modificat art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000.

O simplă analiză a art. 8 din Convenţia de la Paris prin raportare la dispoziţiile din Convenţie şi din Acordul privind TRIPS sau din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, astfel cum au fost invocate, este considerată de recurentă ca fiind suficientă pentru ca interpretarea să nu fie restrictivă şi să limiteze protecţia proprietăţii industriale prin excluderea denumirilor entităţilor juridice fără scop patrimonial.

Se susţine că este greşită şi lipsită de orice fundament juridic concluzia instanţei în sensul că "denumirea nu poate fi asimilată numelui comercial", pentru că "nu există (...) nici vreo raţiune pentru care denumirea unei astfel de persoane juridice să fie asimilată numelui comercial pentru a se invoca protecţia acesteia în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris (...)". Raţiunea recunoaşterii unei asemenea protecţii conferite de art. 8 din Convenţia de la Paris rezidă tocmai în textele de lege citate mai sus. Această raţiune este voinţa legiuitorului naţional, care a transpus în mod extins recomandările din Acordul privind TRIPS, în spiritul şi în lumina dispoziţiilor din tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte.

În pronunţarea şi motivarea Deciziei 400A, consideră recurenta că instanţa de apel a ignorat ratio legis, cu referire la art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000.

Faptul că în varianta anterioară a O.G. nr. 26/2000 nu se prevedea expres acest aspect, nu poate reprezenta o justificare rezonabilă pentru soluţia dată prin Decizia recurată, care nu este în acord cu spiritul normelor legale anterior invocate. Aceste argumente sunt în consonanţă cu voinţa legiuitorului, cu atât mai mult cu cât se poate observa că acesta era ratio legis chiar şi înainte de modificarea O.G. nr. 26/2000 prin Legea nr. 22/2014, întrucât atât în expunerea de motive a iniţiatorilor, cât şi în raportul pozitiv al Comisiei Juridice din Camera Deputaţilor se indică în mod clar şi precis că modificarea este necesară tocmai din cauză că voinţa legiuitorului este interpretată în mod greşit şi incoerent şi că, în fapt, există situaţii de conflict care, în lipsa unor interpretări eronate şi incoerente ale art. 7 alin. (3), nu ar fi existat.

Incidenţa normelor citate şi recunoaşterea drepturilor de proprietate industrială asupra denumirii sunt cu atât mai importante cu cât noul art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2000 are caracter de normă de ordine publică, având în vedere că legiuitorul a stabilit un termen de decădere de 2 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 22/2014 în care să se procedeze la schimbarea denumirii acelor asociaţii şi fundaţii care încălcau denumiri preexistente. Or, aceasta este şi situaţia intimatei-pârâte G., a cărei denumire a fost eliberată în mod nelegal de către Ministerul Justiţiei, cu încălcarea drepturilor de proprietate industrială anterioare ale recurentei, asupra denumirii. Relevante sunt şi prevederile exprese ale art. 44 din Regulament.

Prin urmare, şi legislaţia anterioară ocrotea expres drepturile asupra denumirii anterioare, acesta fiind un aspect care, în opinia recurentei, reflectă încă o dată nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei instanţei de apel cu privire la capătul de cerere privind anularea denumirii G..

Deşi O.G. nr. 26/2000 şi Legea mărcilor au în vedere drepturi distincte, acestea nu se exclud una pe cealaltă, dar nici nu înlătură reţinerea unei duble încălcări, în sensul că o asociaţie constituită şi funcţionând potrivit O.G. nr. 26/2000 are obligaţia de a respecta drepturile de proprietate industrială anterioare, fie că este vorba de titularii unor mărci conferite în temeiul Legii Mărcilor, fie că este vorba de titularii unor denumiri anterioare, acordate în temeiul O.G. nr. 26/2000. Instanţa de judecată este chemată să constate şi să remedieze toate aceste încălcări, acolo unde ele există.

Pentru că regimul juridic privind acordarea denumirilor în cazul persoanelor juridice lipsite de scop lucrativ este similar cu cel al numelor comerciale, chiar dacă sunt reglementate prin dispoziţii legale distincte, consideră recurenta că sunt incidente şi în cazul denumirilor criteriile de apreciere a gradului de similaritate între denumirile comerciale reţinute în doctrina relevantă, prin raportare la Legea Registrului Comerţului.

Totodată, se precizează că instanţa de apel a reţinut greşit că intimata nu ar fi utilizat denumirea "în scopul de a-şi distinge propriile produse sau servicii". Astfel, s-au stabilit expres de către CJUE, în Cauza Radetzky,6 următoarele:

"în ceea ce priveşte problema dacă o asociaţie fără scop lucrativ, care exercită activităţi precum cele descrise la punctele 7 şi 9 din prezenta hotărâre, poate fi considerată ca realizând o utilizare serioasă a unei mărci în sensul Hotărârii Ansul citate anterior, trebuie arătat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ. într-adevăr, împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale."

În concluzie, se solicită ca instanţa de recurs să constate nelegalitatea Deciziei recurate şi din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000, respectiv că instanţa de apel a aplicat greşit legea în legătură cu denumirea persoanelor juridice fără scop lucrativ, excluzând-o fără motiv de la protecţia conferită de art. 8 al Convenţiei de la Paris, prin Decizia 400A.

Sub acest aspect, se solicită instanţei să constate că prevederile art. 8 din Convenţia de la Paris sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză, existând nu numai temeiul, dar şi raţiunea pentru a se aprecia în acest sens, faţă de argumentele expuse anterior.

Subliniază recurenta că aprecierile primei instanţe cu privire la diferenţele dintre numele comercial şi denumirea persoanei juridice fără scop patrimonial sunt contrazise expres de dispoziţiile Deciziei Panelului de Apel al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, astfel că, prin coroborare şi cu decizia CJUE în Cauza Radetzky, rezultă fără îndoială că dispoziţiile art. 8 ale Convenţiei de la Paris sunt aplicabile şi denumirilor persoanelor fără scop patrimonial, cu atât mai mult cu cât acestea desfăşoară şi activităţi ce le procură un avantaj economic, în special activităţi de strângere de fonduri. Dacă instanţa de apel s-ar fi preocupat de analiza temeiurilor legale invocate şi ar fi cercetat şi decizia CJUE, urmând îndrumările înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia de casare, concluziile şi considerentele privind protecţia denumirilor ar fi fost contrare celor criticate de subscrisa.

Pentru toate argumentele de mai sus, se solicită ca, prin hotărârea pe care urmează a o pronunţa, să se dispună admiterea recursului, desfiinţarea Deciziei recurate, în sensul modificării în parte a Deciziei 400A, cu consecinţa completării dispozitivului acesteia prin admiterea apelului şi sub aspectul anulării denumirii asociaţiei, reţinând caracterul fondat al apelului inclusiv cu privire la cererea de anulare a denumirii B..

Recurs legal timbrat.

Intimata nu a formulat întâmpinare la recursurile astfel susţinute.

Analizând recursurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele impuse prin art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu titlu preliminar, este necesar a fi stabilite limitele recursului declarat de recurenta reclamată împotriva deciziei civile nr. 400A/2018, pentru că partea a menţionat, pe de o parte, că această cale de atac este îndreptată împotriva unor considerente ale deciziei prin care a fost soluţionat apelul, iar, pe de altă parte, a solicitat în mod explicit ca, prin efectul admiterii recursului, să se dispună "modificarea în parte a deciziei recurate" şi "în consecinţă, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, inclusiv cu privire la cererea de anulare a denumirii B., aparţinând intimatei pârâte, pentru considerentul că aduce atingere drepturilor anterioare asupra denumirii Reclamantei protejate prin dispoziţiile art. 8 din Convenţia de la Paris".

Prin raportare la finalitatea care reiese din petitul expus chiar în partea introductivă a cererii de recurs, dar şi la ansamblul argumentelor pe care partea le-a dezvoltat în susţinerea căii de atac, se constată că recursul exercitat nu are ca scop doar înlăturarea considerentelor criticate ori înlocuirea acestora de instanţa de recurs, ci scopul este şi acela de a determina o reformare a deciziei supuse controlului judiciar în sensul ca dispoziţia de admitere a apelului să producă efecte mai largi decât cele ce reies din hotărârea recurată, respectiv să includă şi o dispoziţie de anulare a denumirii asociaţiei pârâte (alături de dispoziţia adoptată referitor la obligarea pârâtei de a-şi modifica denumirea).

Având în vedere această finalitate care este în mod evident urmărită prin recursul promovat, precum şi faptul că, potrivit art. 129 alin. ultim coroborat cu art. 84 din C. proc. civ. 1865, instanţa nu este ţinută de denumirea ori calificarea pe care partea o dă demersului său judiciar, Înalta Curte urmează a avea în vedere pretenţiile concret formulate prin ansamblul solicitărilor ce se regăsesc în actul de sesizare, anume în cererea de recurs cu ansamblul argumentelor pe care le conţine.

În consecinţă, se constată nu este vorba de un recurs care să privească exclusiv considerentele deciziei prin care s-a pronunţat soluţia de admitere a apelului, ci este, în realitate, o cale de atac exercitată chiar împotriva soluţiei ce se regăseşte în dispozitivul acestei decizii atâta vreme cât partea recurentă solicită ca instanţa de recurs să statueze în sensul că sunt îndeplinite şi condiţiile (invocate prin cererea de chemare în judecată) pentru a se dispune anularea denumirii asociaţiei pârâte şi să dea eficienţă acestei statuări pronunţând o soluţie de modificare a însuşi dispozitivului deciziei recurate.

Având în vedere aceste coordonate ale recursului, respectiv că el este îndreptat împotriva modului de soluţionare a uneia dintre pretenţiile deduse judecăţii, iar nu numai împotriva unor considerente a căror invocată modificare ar permite păstrarea întocmai a soluţiei din dispozitiv, Înalta Curte constată că această cale de atac nu poate fi privită ca inadmisibilă în măsura în care are şi trăsături specifice unui recurs exercitat împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii.

Este, însă, inadmisibilă evaluarea în cadrul acestei căi de atac a acelor critici care nu corespund finalităţii reformării soluţiei din dispozitiv, adică a celor care tind la înlocuirea de către instanţa de recurs a unor considerente care se regăsesc în decizia recurată, pentru că în absenţa unei dispoziţii explicite a legii procedurale, care să confere părţilor - aşa cum s-a procedat în Noul C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010 - dreptul de a supune unui controlul judiciar de nelegalitate exclusiv considerente care se regăsesc în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti, principiul legalităţii căilor de atac se opune exercitării unui asemenea demers judiciar.

Interpretarea gramaticală şi logică a prevederilor art. 312 alin. (2)-(6) din C. proc. civ. relevă posibilitatea instanţei de recurs de a pronunţa - în cazul admiterii recursului - soluţii de modificare sau de casare a hotărârii supuse recursului. Astfel, legea face referire la "hotărârea atacată", ceea ce înseamnă că priveşte însăşi soluţia ce a fost adoptată printr-o asemenea hotărâre, iar nu doar considerente (fie ele şi decizorii) care să poată fi verificate fără a se reflecta această verificare în posibilitatea de reformare a soluţiei însăşi.

Contrar celor susţinute de recurentă, împrejurarea că în noua lege procedurală s-a reglementat expres dreptul de a se exercita recurs împotriva considerentelor relevă - prin însuşi modul de redactare a art. 461 din Noul C. proc. civ. - faptul că regula este aceea că recursul priveşte soluţia ce se regăseşte în dispozitiv (cu considerentele care o susţin), şi este necesar a se evidenţia explicit şi distinct voinţa legiuitorului de a deschide calea de atac împotriva considerentelor, în condiţii limitativ stabilite.

II. Criticile concret formulate de recurentă împotriva deciziei nr. 400A/2018 sunt subsumate de parte motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., normă care prevede că, Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate(...) 9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;".

Reiese, din cuprinsul normei juridice enunţate, că recursul permite exclusiv o analiză relativă la aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, în cazul reglementat de punctul 9 fiind vorba de o evaluare referitoare la corecta interpretare sau aplicare a legii prin respectiva hotărâre, ori la (in)existenţa unui temei legal al soluţiei supuse controlului judiciar.

Prin urmare, judecata în recurs nu permite reevaluarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare, ori a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în urma analizei respectivelor probe.

Astfel fiind, în cadrul recursului pendinte, Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor pe care recurenta le-a formulat cu neobservarea exigenţelor art. 304 din C. proc. civ., respectiv a acelor critici care privesc modalitatea de apreciere a probelor şi a celor care au ca premisă o situaţie de fapt pe care recurenta a descris-o într-un mod diferit de cel concret stabilit de instanţa de apel.

Este util a fi observat că recurenta reclamantă a solicitat menţinerea soluţiei prin care instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la modificarea denumirii sale astfel încât aceasta să nu mai includă sub nicio formă, total sau parţial, sintagma "Salvaţi Copiii" şi la publicarea în presa centrală şi în presa din Focşani a dispozitivului hotărârii, suportând conturile acestei publicări. Concomitent cu această solicitare, recurenta a făcut şi precizarea că menţionata dispoziţie este intrată în puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, trebuie constatat că nu s-au formulat critici, în recurs, cu privire la menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei prin care s-a reţinut lipsa calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, şi implicit împotriva considerentelor pentru care instanţa de apel a apreciat că este legală şi temeinică această soluţie.

Poziţia procesuală astfel adoptată de partea recurentă, ca şi lipsa oricăror critici la adresa soluţiilor menţionate, relevă achiesarea acesteia ansamblul reprezentat de soluţia şi considerentele hotărârii referitoare la 2 dintre capetele de cerere ce au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, anume cele care expuse la pct. (ii) şi (iii) în respectiva cerere, precum şi la soluţia şi considerentele pentru care pretenţiile îndreptate împotriva Ministerului Justiţiei au fost respinse ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

Înalta Curte notează că cererea introductivă conţinea - la pct. (i) şi (iv) - petitele de a se dispune anularea denumirii B., aparţinând pârâtei, şi de a se dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În expunerea motivelor de fapt prin care partea reclamantă şi-a susţinut pretenţiile deduse judecăţii, aceasta: a expus un istoric al înfiinţării şi funcţionării H.; a invocat dreptul de utiliza această denumire şi a afirmat plasarea acestui drept sub regimul protecţiei conferite prin art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883; a invocat calitatea de titular al mărcii naţionale Salvaţi Copiii şi de titular al unei licenţe de folosinţă exclusivă cu privire la mărcile internaţionale Save the Children, precum şi notorietatea acestor mărci; a invocat - la pct. V în numerotarea din cuprinsul cererii de chemare în judecată - faptul că "prin înregistrarea şi utilizarea denumirii Salvaţi Copiii, pârâta încalcă dreptul la marcă al reclamantei şi la denumire conform Convenţiei de la Paris, producând un risc de confuzie în rândul beneficiarilor programelor asociaţiei, incluzând riscul de asociere"; a susţinut că "prin înregistrarea denumirii Salvaţi Copiii, pârâta încalcă dreptul la marcă al reclamantei, folosindu-se de notorietatea şi credibilitatea câştigate de Organizaţia Salvaţi Copiii România şi afectând astfel renumele mărcii prin asocierea denumirii Salvaţi Copiii cu activităţi de înşelare a beneficiarilor programelor sociale".

Se constată, din modalitatea de concepere a cererii de chemare în judecată, că reclamanta nu a structurat/delimitat argumentele expuse în cauze considerate ca fiind apte să conducă la pronunţarea unei soluţii de anulare a denumirii pârâtei şi cauze apte să conducă la luarea măsurii de obligare a pârâtei de a-şi schimba propria denumire, ci a evocat consecinţa produsă de înregistrarea şi funcţionarea B. ca fiind deopotrivă reprezentată de încălcarea dreptului asupra mărcilor Salvaţi Copiii şi Save the Children, cât şi a dreptului la protecţia denumirii (din perspectiva art. 8 al Convenţiei de la Paris şi a art. 54 din decretul 51/1954), aceasta fiind cauza ce a fundamentat cele două petite ale cererii sale.

Prin raportare la cererea de chemare în judecată cu acest conţinut, prima instanţă a analizat prioritar aspectele referitoare la invocata încălcare a drepturilor asupra mărcilor, susţinerile pe această temă având de altfel şi ponderea cea mai mare în ansamblul argumentativ al cererii de chemare în judecată. Chestiunea relativă la invocata încălcare a dreptului la protecţia denumirii,din perspectiva art. 8 din Convenţia de la Paris, a fost şi ea analizată în partea finală a hotărârii.

Prin cererea de apel, recurenta reclamantă nu a criticat ordinea în care prima instanţă a abordat analiza pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, respectiv nu a invocat necesitatea analizării cu precădere a unora dintre argumentele invocate, ca unele de natură a fundamenta capătul de cerere referitor la anularea denumirii pârâtei ca şi capăt de cerere prioritar, ci s-a limitat la a critica - în ce priveşte soluţia de asupra fondului pricinii - modalitatea în care au fost interpretate şi aplicate în cauză prevederile art. 36 şi art. 2 din Legea 84/1998, ale O.G. nr. 26/2000, ale art. 8 din Convenţia de la Paris; neluarea în considerare a notorietăţii mărcilor Salvaţi Copiii (aceasta fiind ordinea expunerii criticilor).

Cum apelul este o cale de atac cu efect devolutiv, iar devoluţiunea operează în limitele criticilor formulate prin cererea de apel - potrivit principiului general de drept quantum apellatum tantum devolutum -, instanţa de apel nu era ţinută a stabili o altă ordine de abordare a argumentelor din cererea de chemare în judecată, decât cea care fusese adoptată de instanţa de fond şi care era practic confirmată logica expunerii motivelor apel.

De altfel, nici chiar în recursul exercitat în primul ciclu procesual nu s-a invocat necesitatea evaluării cu prioritate a pretinsei încălcări aduse dreptului la denumire al recurentei reclamante, ci - fiind recurată soluţia de respingere a apelului pronunţată în precedentul ciclu procesual - criticile relative la fondul cauzei au debutat cu susţineri referitoare la greşita aplicare şi interpretare a Legii Mărcilor de către instanţa de apel, după care s-a invocat greşita interpretare restrictivă a prevederilor O.G. nr. 26/2000 şi, în finalul motivelor de recurs (pct. 2.5 în numerotarea recurentei), a fost plasată critica potrivit căreia nu fuseseră analizate două motive de apel, unul dintre ele fiind cel referitor la greşita interpretare şi aplicare a art. 8 din Convenţia de la Paris de către instanţa fondului.

Totodată, se constată că instanţa care a judecat recursul în precedentul ciclu procesual a dat o serie de dezlegări cu privire la cadrul procesual statuând că "În cauză, în privinţa pârâtei B., instanţa de apel a pornit de la premisa că instanţa de judecată a fost învestită, în mod necontestat, cu o cerere în contrafacere, prin care reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat drepturile reclamantei asupra mai multor mărci comunitare şi internaţionale Save the Children, înregistrate în perioada 1996-2003, precum şi asupra mărcii naţionale Salvaţi Copiii, cu protecţie începând din data de 19.04.2010.

În acest cadru, instanţa de apel a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (1)-(3) din Legea 84/1998, care reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/C, presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din directivă, în special în hotărârea pronunţată în cauza C17/06 Celine.

Instanţa de apel a confirmat constatarea primei instanţe în sensul că nu ar fi îndeplinită condiţia ca utilizarea semnului în litigiu să aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele protejate de mărcile reclamantei, deoarece din probele administrate în cauză de reclamantă nu a rezultat că pârâta a folosit semnul Salvaţi Copiii cu funcţia de marcă, anume în scopul de a-şi distinge propriile servicii de cele ale altor comercianţi…".

Aceste constări ale instanţei de recurs cu privire la cadrul procesual au constituit premisa determinantă a analizării - în recursul din precedentul ciclu procesual - criticilor recurentei reclamante, analiză care a condus la statuarea în sensul că instanţa de apel nu analizase probele administrate spre a stabili în ce a constat folosirea semnului de către pârâtă şi nici nu a examinat conduita pe care reclamanta a imputat-o asociaţiei pârâte prin prisma statuărilor făcute (în materia protecţiei dreptului asupra mărcii) de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în cauza C 442/07 Verein Radetzky-Orden, deşi reclamanta recurentă invocase această din urmă hotărâre în motivele de apel.

Prin efectul casării deciziei date în apel în primul ciclu procesual şi trimiterii cauzei pentru rejudecarea acestei căi de atac, în temeiul art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de rejudecare era ţinută să evalueze criticile reclamantei în coordonatele astfel trasate prin decizia de casare, anume: să stabilească modalitatea de folosire a semnului (denumirea pârâtei) în raport de probele administrate, să califice conduita pârâtei - în sensul dacă are sau nu trăsăturile unei fapte de contrafacere a mărcilor - prin prisma statuărilor pe care Curtea de Justiţie Uniunii Europene le-a făcut hotărârea pronunţată în cauza C 442/07 Verein Radetzky-Orden; să analizeze susţinerile privind renumele mărcilor Salvaţi Copiii; să evalueze legitimarea procesual pasivă a Ministerului Justiţiei în cadrul procesual al acţiunii în contrafacerea mărcii şi ţinând seama de statutul pârâtei de persoană juridică fără scop patrimonial, căreia îi sunt aplicabile prevederile Ordinului 954/B/C din 26 aprilie 2000, iar nu prevederile Legii 26/1990 privind registrul comerţului.

În cadrul procesual astfel stabilit pentru rejudecarea apelului, instanţa de rejudecare era ţinută de dezlegările instanţei de casare cu privire la natura juridică a acţiunii asupra căreia avea a se pronunţa - aceea de acţiune în contrafacerea mărcii -, precum şi la necesitatea de a tranşa aspectele legate de pretinsa încălcare a dreptului asupra mărcilor în privinţa cărora apelanta reclamată a invocat existenţa unor atingeri aduse prin înregistrarea şi funcţionarea asociaţiei pârâte.

Problema legitimării procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei urma, de asemenea, a fi dezlegată de instanţa de rejudecare a apelului în considerarea cadrului procesual astfel stabilit.

Corespunzător acestor coordonate ale cadrului procesual, prin decizia atacată cu prezentul recurs s-a reţinut că Ministerul Justiţiei nu justifică legitimarea procesual pasivă în cauză pentru că terţele persoane (cum este situaţia reclamantei Organizaţia Salvaţi Copiii) care se consideră vătămate prin înregistrarea unei alte persoane juridice cu statut de asociaţie sau fundaţie au la îndemână două căi procedurale pentru a se opune respectivei înregistrări, anume: cea reglementată de art. 25 din Ordinul nr. 954/2000 şi cea reglementată de art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea 22/2014.

De asemenea, în evaluarea motivului de apel prin care se invoca greşita aplicare de către instanţa de fond a art. 8 din Convenţia de la Paris, instanţa de apel a reţinut - prin considerentele expuse în cel de-al doilea alineat de la pagina 24 a deciziei recurate - următoarele:

"Mai mult, în privinţa denumirilor, aşa cum deja s-a reţinut la analiza calităţii procesuale a Ministerului Justiţiei, există o reglementare specială care conţine o cale prin care denumirile persoanelor juridice fără scop patrimonial pot fi apărate, iar reclamanta nu a apelat la această cale spre a obţine anularea (radierea) denumirii pârâtei".

Or, aceste statuări făcute în rejudecarea apelului nu au fost criticate în prezentul recurs, aşa încât ele se opun recurentei cu autoritate de lucru judecat.

Criticile aduse de recurentă deciziei nr. 400A/2019 sunt formulate cu privire la considerente trunchiate ale acestei hotărâri, respectiv prin desprinderea din contextul analitic în care ele au fost expuse de instanţă a acelor considerente care relevă aprecierea potrivit căreia nu intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţia de la Paris denumirea reclamantei pentru că aceasta are statutul juridic de persoană juridică fără scop patrimonial.

Instanţa de recurs nu poate avea ca premisă a analizei sale reperul astfel propus de recurentă, pentru că un atare demers ar presupune ignorarea nejustificată a silogismului judiciar ce sprijină soluţia, respectiv a forţei obligatorii de care se bucură toate dezlegările care nu au fost criticate prin motivele de recurs, ca efect al intrării lor în puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că analiza instanţei de apel a privit - astfel cum a şi precizat în considerente - criticile formulate de reclamanta recurentă împotriva modului în care prima instanţă a hotărât cu privire la invocata incidenţă în cauză a art. 8 din Convenţia de la Paris, critici care conţineau trei idei, şi anume: că faptul că în textul Convenţiei se foloseşte termenul de nume comercial nu duce la excluderea protecţiei denumirii asociaţiei pentru simplul motiv că aceasta nu are ca scop principal desfăşurarea de activităţi comerciale; că asociaţiile reprezintă o categorie de persoane juridice cu un loc bine determinat într-o piaţă liberă şi competitivă, reclamând acelaşi nivel de protecţie ca şi numele societăţilor comerciale; că s-a stabilit în cauza C-442/07 Radeţky că mărcile au o conotaţie economică ce reiese din dispoziţiile Convenţiei de la Paris, că această conotaţie nu intră în conflict cu recunoaşterea organizaţiilor non profit ca titulare de marcă şi că posibile terţe persoane pot aduce atingere drepturilor conferite de marcă prin folosirea unor semne identice sau asemănătoare cu acestea.

Potrivit art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. judecata în apel este una ce are caracter devolutiv, dar are şi un caracter limitat, limitele acestei judecăţi fiind impuse de conţinutul criticilor concret formulate prin motivele de apel.

Ca atare, instanţa de apel este ţinută să se pronunţe în limitele criticilor formulate de partea apelantă, şi a apărărilor opuse de partea intimată, aceste rigori procedurale constituind de altfel expresia principiului disponibilităţii care - potrivit art. 129 alin. ultim din C. proc. civ. - obligă instanţele să se pronunţe numai cu privire la cererile şi apărările formulate în faţa lor.

Având în vedere, pe de o parte, menţionatele coordonate legale ce sunt caracteristice judecăţii în apel şi, pe de altă parte, criticile asupra cărora instanţa apel a avut a se pronunţa în speţă (în rejudecarea căii de atac), precum şi ansamblul considerentelor care reflectă evaluarea conduitei imputate pârâtei şi a consecinţelor acesteia asupra drepturilor a căror prejudiciere s-a invocat în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că este nefondată critica prin care se reproşează instanţei de apel că ar fi concluzionat eronat, în urma unei analize superficiale, în sensul că denumirea asociaţiei recurente nu intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţia de la Paris. Concluzia instanţei este susţinută de o argumentare mai amplă, astfel cum reiese cu evidenţă din contextul în care este expusă, fiind expresia unei analize care s-a realizat: prin prisma criticilor ce erau formulate în cadrul motivului de apel referitor la această chestiune, a dezlegărilor date de instanţa de casare în primul ciclu procesual, precum şi prin prisma constatării potrivit căreia asociaţiile şi fundaţiile au la îndemână exclusiv cele două căi procedurale oferite prin Ordinul 954/2000 şi prin art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 spre a atinge finalitatea anulării denumirii unei alte persoane juridice cu statut de asociaţie, în cazul în care se aduce atingere denumirii celor dintâi.

Acest din urmă considerent nu poate fi ignorat, el având o relevanţă incontestabilă în condiţiile în care este expus - după cum rezultă cu evidenţă din utilizarea sintagmei "mai mult" - drept completare a celui potrivit căruia protecţia reglementată de art. 8 din Convenţia de la Paris se aplică numai persoanelor juridice cu scop patrimonial fiind, astfel, incompatibilă această protecţie cu scopul nepatrimonial al asociaţiei reclamante care are un regim juridic guvernat de reglementări legale speciale determinate. Modul de expunere a acestor raţionamente relevă aplicarea prevalentă - în acord cu principiul de drept specialia generalibus derogant - a legislaţiei speciale care guvernează situaţia juridică a entităţilor fără scop patrimonial şi constatarea că lipseşte o justificare legală de a se aplica acestora reglementări care, tot speciale fiind, privesc alte categorii de persoane juridice.

Prin raportare la acest raţionament complet expus de instanţa de apel, la împrejurarea că încălcarea dreptului la marcă al reclamantei a fost reţinută şi a primit eficienţă în modalitatea specifică acţiunii în contrafacerea mărcii (anume prin dispoziţia de obligare a pârâtei intimate de a înceta folosirea sintagmei "salvaţi copiii"), precum şi la faptul că recurenta nu a formulat vreo critică referitoare la dezlegarea potrivit căreia, pentru asigurarea protecţiei denumirii sale, poate apela exclusiv la căile procedurale oferite de reglementările speciale conţinute în Ordinul 954/2000 şi în O.G. nr. 26/2000 - prezentul litigiu nefiind circumscris coordonatelor acestor ultime reglementări - Înalta Curte apreciază ca nefondată susţinerea recurentei în sensul că ar fi nelegală soluţia instanţei de apel prin prisma faptului că nu a reţinut incidenţa şi a sancţiunii nulităţii denumirii pârâtei intimate prin raportare la invocata protecţie dedusă din art. 8 al Convenţiei de la Paris.

Cu alte cuvinte, în condiţiile în care nu există suportul critic necesar pentru a se evalua şi stabili nelegalitatea concluziei instanţei de apel potrivit căreia procedurile speciale ce sunt reglementate prin cele două acte normative menţionate au caracter exclusiv pentru a se obţine anularea denumirii unei asociaţii şi că o acţiune întemeiată pe pretinsa atingere adusă denumirii sale din perspectiva protecţiei conferite prin art. 8 din Convenţia de la Paris este exclusă, astfel, ca alternativă pentru atingerea aceleiaşi finalităţi, se impune cu puterea lucrului judecat concluzia privind exclusivitatea celor două proceduri speciale, şi implicit că procedura unei acţiuni în contrafacere nu este aptă să conducă la invalidarea (anularea) denumirii unei persoane juridice cu statut de asociaţie sau fundaţie.

Prin urmare, prin raportare la finalitatea căii de atac a recursului - care, aşa cum s-a arătat, trebuie să fie aceea de a tinde la reformarea soluţiei adoptate prin decizia atacată - devine inutil a se evalua susţinerile recurentei referitoare la alte repere normative de utilizat pentru interpretarea Convenţiei, repere pe care le consideră de natură a conduce la concluzia că art. 8 din Convenţie ar include în sfera de protecţie denumirea unei asociaţii fără scop patrimonial având, astfel, aptitudinea de a atrage sancţiunea nulităţii relative a denumirii unei alte persoane juridice cu scop nepatrimonial.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei civile nr. 400/03.04.2020 urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea recursului astfel susţinut.

În ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1332A din 2 octombrie 2019, se constată caracterul nefondat al acestuia în raport de următoarele considerente:

În cadrul primului motiv de recurs, recurenta critică decizia nr. 1332/2019 - prin care s-a soluţionat cererea de completare a dispozitivului hotărârii nr. 400A/2018 ce conţine soluţia asupra apelului - în sensul că este nelegală din perspectiva nepronunţării prin dispozitiv în legătură cu capătul de cerere privind anularea denumirii asociaţiei. De asemenea, susţine nelegalitatea acestei decizii sub aspectul argumentării soluţiei prin trimiterea la considerentele deciziei nr. 400A.

Înalta Curte notează că soluţia adoptată prin decizia civilă nr. 1332/2019 este aceea de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de completare a dispozitivului deciziei nr. 400A/2018.

Considerentele reţinute în fundamentarea acestei soluţii au fost în sensul că nu a existat o omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa în privinţa capătului de cerere având ca obiect anularea denumirii "B." aparţinând pârâtei; că soluţia adoptată a privit singura cerere de apel cu care a fost sesizată; că primele două capete de cerere din acţiunea introductivă (referitoare la anularea denumirii "B." şi la obligarea pârâtei de a-şi modifica aceeaşi denumire într-una care să nu mai conţină sintagma "Salvaţi Copiii 2009") sunt în mod evident alternative, în sensul că admiterea primului capăt de cerere, implicând aplicarea unei sancţiuni cu caracter retroactiv, lasă fără obiect al doilea capăt de cerere şi, prin urmare, analiza celui de-al doilea capăt de cerere poate fi realizată doar în măsura în care primul capăt de cerere este găsit neîntemeiat; că la pg. 15 şi pg. 24 din hotărârea asupra apelului sunt expuse considerentele pentru care instanţa de apel a apreciat că nu poate fi primit primul capăt de cerere.

Ţinând seama de faptul că această decizie a fost pronunţată în procedura specială reglementată prin art. 281 indice 2 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 - care prevede că "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare". - este necesar ca şi controlul de nelegalitate, în recurs, să respecte limitele acestei proceduri.

În acest context, se constată că prin decizia nr. 1332/2019 s-a stabilit că nu este îndeplinită condiţia premisă impusă de art. 281² din C. proc. civ., anume aceea de a fi existat o omisiune de soluţionare a primului capăt de cerere din acţiunea introductivă formulată de reclamantă. Constatarea în acest sens a determinat pronunţarea soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a solicitării/cererii de completare a dispozitivului deciziei date asupra cererii de apel.

Astfel, în mod vădit eronat susţine recurenta că prin această din urmă hotărâre ar fi omis instanţa de apel să se pronunţe cu privire la un capăt de cerere conţinut în cererea de chemare în judecată (anume cel referitor la anularea denumirii asociaţiei pârâte), susţinerea în acest sens fiind formulată cu ignorarea trăsăturilor ce definesc procedura reglementată prin art. 281 indice 2 din C. proc. civ.

Nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei recurate nici din perspectiva trimiterilor care s-au făcut, în motivarea acesteia, la considerente din cuprinsul deciziei civile nr. 400A/2018. O astfel de trimitere a fost deplin justificată, şi în acord cu exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 281 indice 2 din C. proc. civ., în condiţiile în care premisa invocată în fundamentarea cererii de completare era tocmai aceea că decizia civilă nr. 400A/2018 nu conţinea o soluţie cu privire la unul dintre capetele de cerere formulate de parte. Or, verificarea temeiniciei sau a netemeiniciei unei asemenea susţineri-premisă făcea necesar demersul instanţei de a observa conţinutul hotărârii prin care a soluţionat cauza şi, în cazul în care aprecia că a tranşat cu privire la chestiunea respectivă, de a indica părţilor considerentele care reflectă judecata realizată în concret.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine decizia recurată încalcă cerinţele legale privind pronunţarea pe toate capetele de cerere, respectiv că, deşi instanţa de apel a fost învestită să se pronunţe şi cu privire la admiterea cererii referitoare la anularea denumirii asociaţiei pârâte, dispozitivul Deciziei 400A nu cuprinde nicio dispoziţie a instanţei asupra acestui capăt de cerere.

Înalta Curte constată că, prin aceste susţineri precum şi prin argumentele dezvoltate în fundamentarea motivului de recurs circumscris prevederilor art. 304 pct. 5 cu referire la art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., recurenta tinde a determina o verificare a soluţiei prin care s-a soluţionat apelul, iar nu a soluţiei conţinute de decizia 1332/2019 prin care a fost soluţionată cererea de completare a dispozitivului. De altfel, trebuie observat că aceste argumente constituie în mare parte o reiterare a celor din conţinutul recursului exercitat împotriva deciziei nr. 400A/2018, şi care au fost acolo analizate în coordonatele în care aveau - astfel cum s-a reţinut în contextul analizei primului recurs - aptitudinea de a conduce la adoptarea invocatei soluţii de reformare a deciziei din apel în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind anularea denumirii pârâtei.

Or, realizarea unei verificări în coordonatele astfel propuse de recurentă ar avea drept consecinţă depăşirea limitelor recursului supus analizei prezente în condiţiile în care decizia supusă controlului judiciar nu conţine vreo evaluare în privinţa criticilor din apel sau în privinţa aspectelor de fond referitoare la cererea de anulare a denumirii pârâtei intimate.

Totodată, o asemenea verificare ar avea semnificaţia deschiderii unei căi de atac suplimentare împotriva deciziei prin care s-a soluţionat apelul, pentru că s-ar realiza o evaluare chiar a acestei decizii, în situaţia în care obiectul acestui al doilea recurs - în sensul prevederilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. - îl constituie hotărârea prin care s-a soluţionat cererea de completare formulată în condiţiile art. 281 indice 2 din C. proc. civ. constatându-se că nu există o omisiune de a se soluţiona, în apel, un capăt de cerere formulat prin acţiunea introducvtivă.

Cum principiul legalităţii căilor de atac impune ca un asemenea demers judiciar să fie exercitat şi judecat în limitele şi condiţiile stabilite de lege, iar menţionatele critici susţinute de recurentă în cadrul recursului exercitat împotriva deciziei civile nr. 1332/2019 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă nu pot fi circumscrise exigenţelor art. 304 partea introductivă coroborat cu art. 299 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că excedează limitelor căii de atac pendinte o analiză a judecăţii de fond ce s-a realizat prin Decizia nr. 400A/2018.

Astfel cum s-a reţinut în cadrul analizei primului motiv de recurs, trimiterea făcută la considerentele deciziei civile nr. 400A/2018 are semnificaţia identificării considerentelor din aceasta care reflectă existenţa unei efective analize a instanţei de apel cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea denumirii pârâtei. Prin urmare, trimiterea astfel făcută nu constituie - cum eronat pretinde recurenta - o reiterare a respectivelor considerente, adică o nouă judecată de fond, spre a putea constitui premisa unui control judiciar în recursul îndreptat împotriva deciziei nr. 1332/2019.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pe care recurenta l-a subsumat cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a art. 8 din Convenţia de la Paris, a Acordului din 15 aprilie 1994 privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ (Acordul TRIPS), a art. 44 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrul federaţiilor şi Registrul naţional al persoanelor fără scop patrimonial, a prevederilor Legii 22/2014.

Ca şi în cazul precedentului motiv de recurs, această critică a recurentei porneşte de la premisa că, prin trimiterile la decizia nr. 400A/2018, hotărârea recurată ar conţine dezlegări de fond cu privire la capătul de cerere referitor la anularea denumirii pârâtei.

Cum această premisă este una eronată, pentru considerentele care au fost expuse mai sus, ea nu poate constitui un reper legal pentru controlul de nelegalitate permis de art. 304 raportat la art. 299 din C. proc. civ., context în care se constată caracterul vădit nefondat şi al acestui motiv de recurs susţinut prin argumente ce sunt străine de judecata concret realizată prin decizia civilă nr. 1332/2019.

Având în vedere considerentele astfel reţinute, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului exercitat împotriva deciziei civile nr. 1332A pronunţată la data de 02.10.2019 de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum această cale de atac a fost susţinută prin motivele analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Organizaţia "Salvaţi Copiii" împotriva deciziei nr. 400A din 3 aprilie 2018 şi a deciziei nr. 1332A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.