Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2013 la data de 28.10.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, să se constatate că în baza art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată, pârâţii au obligaţia să solicite utilizatorilor sau intermediarilor acestora, comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează cu referire la comunicarea publică ambientală, să fie obligaţi pârâţii ca, în virtutea obligaţiilor legale care le revin, să procedeze de îndată la solicitarea de informaţii de la utilizatori sau intermediarii acestora, privind operele utilizate în comunicarea publică ambientală cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora potrivit principiului reglementat de Legea nr. 8/1996 actualizată, aplicabil celorlalte tipuri de comunicare publică, să fie obligaţi primii trei pârâţi să îi plătească, începând cu data de 1 octombrie 2013, o remuneraţie echitabilă reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, stabilită prin raportare la proporţia de utilizare reală a operei, pentru comunicarea publică în mediul ambiental, a operei asupra căreia deţine drepturi prin cesiune exclusivă în baza contractului încheiat cu B.. şi să se dispună publicarea prin mijloacele de comunicare în masă, în termen de 5 zile de la pronunţare, a hotărârii ce se va da în cauză, pe cheltuiala pârâţilor; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5511/24.03.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 1106/29.09.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L., a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor; a respins, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor; a luat act că pârâta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească pârâtului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi suma de 2.000 de RON, cheltuieli de judecată şi a obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească pârâtei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România suma de 6.076 RON, cheltuieli de judecată.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 388/25.05.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o în parte şi a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecare, menţinând sentinţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ORDA, parte din dispozitiv ce nu a făcut obiectul apelului.
I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs
Prin decizia nr. 1319/22.09.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâţii Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR-ADA), Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM) şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare În rejudecare, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1172A din 17 octombrie 2019, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1106/29.09.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin aceeaşi decizie, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă UCMR-ADA a sumei de 2.975 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât CREDIDAM a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual al apelului şi către intimatul-pârât UPFR a sumei de 18.445 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual al apelului, în recurs şi în apel în rejudecare.
Prin cererea înregistrată în cadrul aceluiaşi dosar, la data de 06.02.2019, intimatul-pârât Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1172A/17.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în sensul obligării apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat în faza procesuală a recursului, achitat cu OP nr. x/19.12.2016, depus la dosarul de recurs, ca anexă la punctul de vedere nr. 19247/21.04.2017 cu privire la raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia civilă nr. 473 A din 25 martie 2019 a aceleiaşi instanţe, s-a respins execpţia de inadmisibilitate şi de tardivitate a cererii de completare a dispozitivului; s-a admis cererea formulată de pârâtul CREDIDAM, dispunându-se completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1172A/17.10.2018, în sensul obligării apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata către intimatul-pârât CREDIDAM a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate asupra apelului, reclamanta şi pârâţii Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpret (CREDIDAM) şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) au declarat recurs, cele din urmă recursuri fiind formulate împotriva unora dintre considerentele deciziei date asupra apelului; de asemenea, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 473 A din 25 martie 2019 de completare a dispozitivului, pronunţată de aceeaşi instanţă.
II.1. Motivele de recurs
II.1.1. Recurenta-reclamantă, prin recursul formulat împotriva deciziei pronunţate asupra apelului, s-a prevalat de motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.
Recurenta învederează că, în octombrie 2013, a încheiat cu UPFR un contract de nemembru, aducând la cunoştinţa acestui organism calitatea sa, precum şi repertoriul gestionat, sens în care, UPFR a introdus A. în categoria titularilor îndreptăţiţi la încasarea remuneraţiilor în evidentelor lor, însă nicio sumă, cu acest titlu, nu i-a fost repartizată.
Se mai arată că UCMR-ADA îi recunoaşte calitatea de titular de drepturi, întrucât efectuează lunar plăţile cuvenite pentru utilizarea repertoriului (conform înscrisurilor depuse pentru termenul de judecată din 26.09.2018, anume adresa UCMR-ADA nr. x/02.06.2015 din care reiese achitarea remuneraţiilor în sumă de 28.749,58 RON pentru perioada octombrie- noiembrie 2014 pentru ambiental; adresa nr. x/10.11.2016 din care reiese achitarea remuneraţiilor în sumă de 177.032,24 RON pentru perioada mai- decembrie 2015 şi ianuarie- septembrie 2016 pentru ambiental; adresa nr. x/10.07.2018 din care reiese achitarea remuneraţiilor în sumă de - 26.158,75 RON pentru luna iunie 2018, pentru comunicare ambientală.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de apel retine elemente străine de natura cauzei, analizând contractul din prisma unei cesiuni neexclusive şi a existentei un drept de folosire a operei, astfel încât a transformat-o pe recurenta-reclamantă în utilizator.
Or, curtea de apel era obligată să ţină cont, în pronunţarea hotărârii atacate, de motivele de apel prin care a fost delimitat cadrul procesual şi de indicaţiile stabilite prin decizia de casare.
Instanţa de apel, în mod eronat, a procedat la recalificarea juridică a contractului, deşi acesta, calificat drept un contract nenumit prin cererea de apel, a fost avut în vedere şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit necesitatea unor explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul stabilit de părţi care a determinat transferul drepturilor din patrimoniul B. în patrimoniul A. S.R.L. în raport de organismele de gestiune colectivă, fără ca acest contract să fie calificat un veritabil contract de cesiune exclusivă de drepturi.
Întocmai cum a susţinut şi în şedinţa publică din 26.09.2018, contractul încheiat de B. şi A. în 2013 este un contract nenumit ce comportă elemente dintr-un contract de cesiune exclusivă, un contract de mandat şi un contract de gestiune de afaceri.
Instanţa de apel a reţinut că B.. are dreptul la încasarea remuneraţiilor de la organismele de gestiune colectivă pentru utilizarea repertoriului, însă nu a recunoscut acelaşi drept şi pentru reclamanta A. S.R.L., deşi contractul anterior invocat face dovada pe deplin a acestor drepturi (contractul nu a fost contestat de intimate, nu s-a înscris nimeni în fals împotriva lui).
Nu s-a antamat niciodată, în discuţiile dintre părţi, caracterul neexclusiv al acestui contract pentru ca instanţa să se pronunţe şi pe acest aspect în hotărârea de apel, întrucât, încă din preambulul contractului invocat, se vorbeşte de caracterul de licenţiat exclusiv. Or, instanţa de apel, în condiţiile în care nu au fost sesizată cu o cerere expresă în acest sens, s-a pronunţat asupra unor aspecte nesolicitate şi a reţinut numai motive străine de natura cauzei.
Astfel, în urma analizării din oficiu a contractului şi calificării lui ca fiind un contract de licenţă neexclusivă, precum şi după analizarea aspectelor referitoare la gestiunea individuală, instanţa de apel a ajuns la concluzia că A. S.R.L. ar fi un utilizator care, în temeiul contractului încheiat cu B., a primit doar dreptul de a folosi operele muzicale. Or, întocmai cum a reţinut şi instanţa de apel din primul ciclu procesual, A. a primit autoritatea de a le oferi altora dreptul de a comunica public acest repertoriu, A. fiind cel îndreptăţită la încasarea remuneraţiilor.
Recurenta mai susţine că nu a primit prin contract doar dreptul de a folosi pentru sine operele muzicale, însă instanţa de apel a ajuns la această concluzie prin stabilirea calităţii de titular de drepturi în favoarea lui B., iar pentru A. a reţinut calitatea de utilizator, în timp ce contractul îmbrăca forma gestiunii individuale, în modalitatea autorizării utilizatorilor. Ceea ce B.. a făcut prin acest contract, în condiţiile în care nu exista altă posibilitate de acces la repertoriu, a fost sa identifice o societate care să se ocupe de autorizarea clienţilor, în sensul oferirii accesului la repertoriu şi de a încasa remuneraţiile pentru această utilizare.
Pe temeiul motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., reclamanta susţine că prin calificarea contractului încheiat între B.. şi A. S.R.L., instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 388A/25.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual.
În susţinerea acestei critici, recurenta arată că prin cererea de apel a solicitat să se constate că pretenţiile sale nu derivă dintr-un contract de cesiune exclusivă de drepturi, ci dintr-un contract nenumit, care comportă şi elemente de cesiune de drepturi.
Instanţa de apel, din primul ciclu procesual, prin hotărârea pronunţată, a admis susţinerile A. S.R.L., în sensul că a stabilit că acest contract nu este în exclusivitate un contract încheiat în raport de prevederile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, dar include un mecanism (care nu a putut fi plasat într-o normă juridică de natură a permite încadrarea într-un anumit tip de contract) prin care A. poate să exploateze aceste drepturi şi să încaseze remuneraţiile generate de utilizare, fără a conta modalitatea în care părţile contractante înţeleg ulterior să împartă remuneraţia. Instanţa de recurs, în urma analizării motivelor invocate de CREDIDAM, UPFR şi UCMR-ADA a considerat ca acest aspect nu poate fi primit pe calea recursului, întrucât apărările nu pot fi invocate omissio medio, părţile având cunoştinţă de aceasta schimbare a cauzei acţiunii, încă de la începutul fazei procesuale a apelului.
Or, respingerea motivului de recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, conduce la dobândirea autorităţii de lucru judecat a acestor considerente ale instanţei de apel din primul ciclu procesual, ceea ce înseamnă că, nici după casarea cu trimitere, instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual nu mai putea analiza aceste aspecte. Contrar celor susţinute în hotărârea recurată, instanţa de apel nu avea sarcina de a verifica temeinicia motivului de apel conform căruia prima instanţă a calificat greşit contractul ca fiind un contract de cesiune, în realitate, acesta fiind un contract nenumit. Întrucât aceste aspecte fuseseră tranşate deja de instanţa de apel din primul ciclu procesual care a acceptat teza "contractului nenumit" şi a precizat că părţile au convenit asupra unui mecanism de transmisiune de drepturi şi încasare de remuneraţii.
Însa, instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, nu numai că era ţinută să respecte indicaţiile pentru rejudecare ale instanţei supreme, dar a procedat şi la o reanalizare a contractului, încercând încadrarea acestuia într-un anumit tipar, expunând argumentele pentru care nu este nici contract de cesiune exclusivă, nici contract de cesiune neexclusivă (singurele modalităţi în opinia instanţei care pot fi izvoare ale transmisiunii de drepturi), încălcând atât autoritatea de lucru judecat, dar şi principiul disponibilităţi, întrucât s-a pronunţat asupra unor aspecte care nu i-au fost cerute.
Recurenta precizează, contrar celor reţinute de instanţa de apel în decizia recurată, că există şi alte categorii de contracte care, nefiind calificate expres drept contracte de cesiune exclusivă, totuşi, comportă elemente de cesiune de drepturi (cum este cazul unui contract de muncă încheiat cu un titular de drepturi care cuprinde şi clauze de cesiune de drepturi). În Legea nr. 8/1996, la dispoziţiile referitoare la cesiunea drepturilor, nu se nominalizează expres contractul de cesiune exclusivă, ci se menţionează doar că "Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale." Or, actul juridic depus în atenţia instanţelor de judecată este un contract care presupune o manifestare a dreptului de proprietate a B.. care a hotărât ca parte din atributele dreptului de proprietate intelectuală, să fie trecute în patrimoniul A..
Faţă de aceste precizări, recurenta apreciază că instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, în mod eronat a procedat la analizarea naturii juridice a contractului de licenţiere încheiat între A. S.R.L. şi B.., întrucât instanţa de apel din primul ciclul procesual deja statuase natura de "contract nenumit" a contractului în discuţie, existenţa şi valabilitatea acestuia.
În planul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine următoarele:
Instanţa de apel, în mod eronat, consideră că dreptul de autorizare/interzicere a utilizării unei opere nu poate subzista în patrimoniul altei persoane decât al aceleia care încasează remuneraţia generată de aceasta utilizare.
Recurenta consideră că mecanismul convenit cu B.. reprezintă tocmai o manifestare a dreptului de proprietate intelectuală a lui B.. şi nu poate fi îngrădit de voinţa instanţelor de judecată sau a terţilor. B.. a hotărât că parte din atributele dreptului său de proprietate intelectuală să fie exercitate de către A. şi s-a angajat să nu mai ofere aceste drepturi unei alte persoane pe teritoriul României (clauze de cesiune exclusivă). O dovada în plus a nominalizării A. S.R.L. ca titular exclusiv pe teritoriul României este şi refuzul altor organisme similare din SUA de a încasa remuneraţie pentru B.. de la organismele de gestiune colectivă din România (cum este cauzul UCMR-ADA); CREDIDAM şi UPFR nici măcar nu au încercat efectuarea de plaţi directe către B..
De asemenea, în mecanismul convenit de A. şi B., A. creează contul şi parola necesare fiecărui client care doreşte să folosească în locaţiile deţinute operele muzicale din repertoriul B., elemente prin care se oferă acces la repertoriu, iar în schimbul acestei utilizări, conform dispoziţiilor legale invocate chiar de instanţa de apel în hotărârea atacată [art. 13, lit. f), art. 98, alin. (1), lit. g), art. 105, alin. (1). lit. f)], titularul de drepturi urmează a încasa această remuneraţie.
Întrucât procesul de colectare al remuneraţiei a fost stabilit de legiuitorul roman în favoarea organismelor de gestiune colectivă, A. (licenţiatul exclusiv al B. pe teritoriul României) urmează a încasa această remuneraţie direct de la organisme.
Calitatea în care acţionează A. şi solicitarea constantă de plată a remuneraţiilor de către organismele de gestiune colectivă sunt cu atât mai justificate cu cât intimatele au cunoştinţă de repertoriul A. (fiind depus în atenţia acestora, alături de cereri de încasare), cunosc faptul că nu se poate obţine acces la acest repertoriu în afara contului şi a parolei (create de A. pentru fiecare client) şi, în plus, intimatele încasează remuneraţii de la clienţii care folosesc acest repertoriu (SC C. S.R.L., D., S.C. E., S.C. F.) în baza licenţelor neexclusive eliberate chiar de către intimate.
Din toate aceste remuneraţii colectate pe parcursul a 6 ani de zile, CREDIDAM şi UPFR nu au repartizat nicio sumă către A. S.R.L. în condiţiile în care repertoriul a fost adus la cunoştinţa acestora, au existat contracte de nemembru (cu UPFR) şi nu s-a încercat cel puţin plata directă către B. a sumelor colectate.
Instanţa de apel a considerat că mecanismul stabilit de părţile contractante în valorificarea operelor muzicale/încasarea remuneraţiilor, este în totală contradicţie cu cererea din prezentul dosar.
În argumentarea deciziei recurate, instanţa de apel acceptă argumentul reclamantei în sensul că gestiunea individuală a drepturilor nu este abolită de gestiunea colectivă impusă de legiuitor şi că, fie şi în cazul gestiunii colective obligatorii, titularul de drepturi poate interveni pentru a-şi gestiona individual drepturile (în totalitate sau în raport cu un anumit utilizator).
În mecanismul convenit cu B., A. are obligaţia contractuală de a determina potenţialii clienţi care sunt interesaţi de acest repertoriu, de a crea cadrul necesar obţinerii accesului la repertoriu, însă, plăţile pentru utilizare urmau a fi realizate de clienţi direct către organismele de gestiune colectivă.
În baza Contractului din 20.09.2013, A. a încheiat cu clienţii (SC C. S.R.L., S.C. E., D., S.C. F. SRL) contracte de prestări servicii, în baza cărora au obţinut acces la repertoriu, iar, în baza acestei utilizări, clienţii au plătit către cele 3 intimate remuneraţia aferentă pentru comunicare publică ambientală.
Recurenta precizează că, în absenţa creării contului şi a parolei necesare pentru accesul la repertoriu, clienţii nu au de unde să obţină acest repertoriu, întrucât acesta nu este integrat în playlisturile marilor utilizatori din România, ci este un repertoriu nou la care se obţine acces prin site-ul G. Or, în absenţa acestui acces creat de A., niciun client nu poate obţine repertoriul din altă parte, motiv pentru care, A. cunoaşte foarte bine care sunt clienţii care îi folosesc repertoriul, precum şi existenţa acestor licenţe neexclusive cu organismele de gestiune colectivă.
Paradoxul de care face instanţa de apel vorbire nu există, întrucât chiar dacă B. a înteles să îşi gestioneze individual drepturile, licenţiind exclusiv pe A. pe teritoriul României, plata remuneraţiilor urmează a se realiza conform dispoziţiilor legale, respectiv prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile în care aceste organisme au şi încasat remuneraţiile pentru utilizarea repertoriului B.. Dacă A. nu ar oferi acces clienţilor la repertoriu, organismele de gestiune colectivă nu ar avea de ce să încaseze remuneraţii de la acei clienţi.
Or, în condiţiile în care remuneraţiile plătite de C., D., E., F. (aprox. 300.000 RON) pentru utilizarea repertoriului pentru care A. S.R.L. a obţinut dreptul de a încasa remuneraţiile, au fost colectate de intimatele din prezentul dosar şi nu au fost repartizate către titularii de drepturi, rezultă că acţiunea a fost corect îndreptată împotriva celor 3 organisme de gestiune colectivă, acestea fiind debitoare ale obligaţiei de plată.
Calificând dreptul la încasarea remuneraţiilor ca un drept de creanţă, instanţa de apel recunoaşte individualitatea acestui drept, distinct de drepturile patrimoniale prevăzute de lege şi acceptă ideea expusă de A. ca drepturile pot subzista în patrimonii diferite.
În condiţiile în care contractul este valabil, iar B. a înţeles să îşi exercite dreptul de proprietate intelectuală prin trecerea unui atribut al dreptului său în patrimoniul A., recurenta arată că a devenit titular de drepturi şi justifică în cauză calitate procesuală activă.
Se mai arată de către recurentă că instanţa de apel, în mod eronat, reţine că, în baza principiului relativităţii efectelor contractului, A. nu poate solicita intimatelor executarea drepturilor/obligaţiilor de plată, drepturi/obligaţii care, de fapt, incumbă B.. Prin Contractul încheiat, B.. nu şi-a asumat o obligaţie de plată către A., ci a transmis dreptul de a încasa remuneraţia generată de utilizarea unui repertoriu, plăţile urmând a fi făcute de la A. către B. şi nu invers. Acest drept este cu atât mai justificat cu cât există acte de utilizare a repertoriului şi remuneraţii încasate pentru acestea pe teritoriul României.
A., în baza dreptului transmis prin contract, a întreprins faţă de organismele de gestiune colectivă toate demersurile necesare pentru obţinerea remuneraţiilor ce i se cuvin, făcând cereri de încasare şi depunând în atenţia acestora repertoriul gestionat.
Or, având în vedere dispoziţiile statutare ale intimatelor care prevăd ca, după trecerea unui interval de timp în care titularul de drepturi nu şi-a revendicat sumele, acestea primesc altă destinaţie; refuzul organismelor de gestiune colectivă similare din străinătate de a primi plăţi de la intimate pe sursa de comunicare publică, întrucât acestea cunosc că A. este licenţiatul exclusiv al lui B.; inexistenţa plăţilor direct către B.. s-a generat un blocaj pentru că se refuză recunoaşterea unui contract care nu se încadrează automat în toate standardele pentru a fi calificat într-un mod care să permită şi obţinerea unei denumiri.
Recurenta recapitulează circumstanţele esenţiale ale cauzei, anume - contractul încheiat cu B.. nu a fost contestat, este valabil şi trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice, repertoriul a fost utilizat, remuneraţiile au fost încasate de către intimate, nu s-au efectuat plăţi până la acest moment, remuneraţiile sunt blocate în conturile intimatelor şi acestea urmează a primi altă destinaţie, deşi titularul de drepturi este identificat.
Se mai învederează de către reclamantă că instanţa de apel a verificat calitatea sa atât prin prisma unui titular de drepturi, cât şi a unei persoane autorizate, justificându-şi decizia de lipsa indicării unui text expres de lege din legislaţia Uniunii Europene de către A., în condiţiile în care judecătorul are obligaţia de a cunoaşte dreptul.
Instanţa de apel a invocat lipsa de diligenţă a reclamantei în determinarea unei anumite norme de drept aplicabile, în condiţiile în care Legea nr. 8/1996 a fost modificată şi actualizată cu prevederile Directivelor 2001/29/CE, 2004/48/CE, 2014/26/UE, iar această lege reprezintă temei al acţiunii formulate, acte normative pe care instanţa de apel trebuia să le cunoască şi să le aplice în speţa de faţă.
Art. 3 lit. c) din Directiva nr. 2014/26/UE defineşte clar titularul de drepturi ca fiind orice persoană sau entitate, diferită de un organism de gestiune colectivă care este titulara unui drept de autor sau a unui drept conex sau care, în temeiul unui acord pentru exploatarea drepturilor sau în temeiul legii, are dreptul la o parte din veniturile provenite din drepturi.
Art. 4 lit. b) din Directiva 2004/48/CE impune statelor membre să recunoască îndreptăţirea de a solicita aplicarea măsurilor, procedurilor şi mijloacelor de reparaţie menţionate în prezentul capitol următoarelor persoane: (...) b) toate celelalte persoane autorizate să utilizeze aceste drepturi, în special licenţiaţii, în măsura în care legislaţia aplicabilă permite acest lucru şi în conformitate cu aceasta.
Se mai arată de către recurentă că din lecturarea contractului rezultă clar că acesta reprezintă un acord de exploatare a operelor muzicale, că A. identifică clienţii şi le creează cadrul necesar obţinerii accesului la muzică, având dreptul la încasarea remuneraţiilor şi la păstrarea unui procent din aceasta.
În raport cu toate argumentele expuse şi cu textele legale invocate, recurenta susţine că are calitatea de titular de drepturi şi este îndreptăţită să iniţieze acest demers judiciar şi să solicite intimatelor plata remuneraţiilor încasate, remuneraţii deja colectate de acestea pentru utilizarea repertoriului, având, deci, calitatea procesuală activă în cauză.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de UPFR în şedinţa publică din 26.09.2018, cheltuieli nepuse de instanţa de judecată în discuţia părţilor la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile (26.09.2018), cuantum despre care recurenta a aflat abia la momentul la care UPFR a solicitat plata acestora prin notificare, astfel încât, în cadrul prezentului recurs, societatea A. înţelege să conteste aceste sume şi solicită instanţei de recurs să procedeze la verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora, verificând dovezile depuse de către UPFR - factură, chitanţă în original, contractul de asistenţă juridică încheiat special pentru a se asigura reprezentarea în acest dosar; proporţionalitatea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de obiectul acţiunii şi modalitatea de soluţionare (în baza unei excepţii), instanţa de soluţionare, ciclul procesual, numărul termenelor de judecată.
II.1.2. şi II.1.3. Pârâtele Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) şi CREDIDAM au formulat recurs împotriva considerentelor deciziei civile pronunţate de instanţă asupra fondului apelului, în temeiul prevederilor art. 461 din C. proc. civ., solicitând instanţei de recurs înlăturarea considerentelor criticate, precum şi înlocuirea lor cu considerentele pe care le vor argumenta în cele ce urmează, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate.
Recurentele-pârâte arată că obiectul recursului fiecăreia priveşte considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că legea ar acorda titularului dreptului de autor şi conexe "posibilitatea de a opta pentru gestiunea individuală o dreptului patrimonial, ca alternativă la gestiunea colectivă (chiar obligatorie)", considerente care sunt contrare legii şi sunt de natură să le prejudicieze activitatea de gestiune colectivă în relaţia cu utilizatorii şi cu ceilalţi titulari de drepturi, beneficiari ai remuneraţiei echitabile.
În legătura cu apărările formulate de reclamantă, instanţa de apel a arătat că este de acord cu argumentul conform căruia titularul dreptului de autor păstrează dreptul de a-şi gestiona individual dreptul patrimonial chiar în cazul unei gestiuni colective obligatorii [cum este cazul în speţă, al comunicării publice a operelor muzicale - art. 1231 alin. (1), lit. e) din lege]... Aşadar, legea acordă titularului dreptului de autor posibilitatea de a opta pentru gestiunea individuală a dreptului patrimonial, ca alternativă la gestiunea colectivă (chiar obligatorie)."
Se arată de către recurente că problema gestiunii drepturilor conexe dreptului de autor, în cazul comunicării publice a prestaţiilor fixate sau a fonogramelor proprii, de către o altă persoană decât cea care este titulara drepturilor în cauză, pune în discuţie mai multe aspecte, cum ar fi cele legate de apartenenţa dreptului la remuneraţie echitabilă, de natura lui juridică şi de modalitatea în care poate fi "gestionat", în limitele prevăzute de lege, pe care instanţa de apel, în rejudecare, avea îndatorirea să le analizeze.
În privinţa apartenenţei dreptului, instanţa de apel a făcut o analiza corectă, plecând de la interpretarea dispoziţiilor art. 13, art. 98 şi art. 105 din lege, caracterul "exclusiv" al dreptului la remuneraţie echitabilă, bazându-se pe interpretarea gramaticală a sintagmei "drept patrimonial exclusiv", în care "exclusiv" (adjectiv) se acorda cu substantivul "dreptul", în sensul că dreptul patrimonial este strâns legat de persoana titularului. În egală măsură, este corectă concluzia instanţei potrivit căreia "nu se poate susţine cu temei posibilitatea existenţei acestor drepturi în două patrimonii diferite, aparţinând unor persoane diferite."
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins apărarea formulată de reclamantă (în rejudecarea apelului), a existentei celor două elemente ale dreptului patrimonial, primul legat de voinţa titularului "de a autoriza sau interzice" şi al doilea, de a încasa remuneraţia, care ar putea fi în patrimoniul a două persoane diferite de titularul dreptului la remuneraţie echitabilă, arătând că aceste elemente sunt intrinsec legate de persoana titularului de drepturi (pentru comunicarea publică a propriilor fonograme) şi caracterizează însuşi dreptul patrimonial recunoscut de lege.
Tot în mod corect, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu are calitatea de titular al drepturilor de autor şi conexe (aspect asupra căruia reclamanta revenise în apel, în rejudecare, în sensul susţinerii acestei calităţi, deşi în primul ciclu procesual al apelului şi în recurs a pretins ca are doar un drept de "gestiune" ce rezulta din contractul încheiat cu B.. Enterprises Inc., fără însă a deţine calitatea de titular), faţă de caracterul neexclusiv al transmiterii drepturilor în baza contractului invocat, dând valenţă şi puterii lucrului judecat sub acest aspect (în privinţa caracterului neexclusiv al cesiunii).
Cu toate acestea, în privinţa chestiunii juridice ridicate de instanţa de casare - dacă reclamanta are dreptul de a "gestiona" drepturile patrimoniale de autor şi conexe, fără a avea calitatea de titular al drepturilor, iar în caz afirmativ, în temeiul căror dispoziţii legale ar putea "gestiona" aceste drepturi - instanţa de apel a făcut o serie de aprecieri prin care recunoaşte posibilitatea legală a titularului de a-şi gestiona individual drepturile în ciuda gestiunii colective obligatorii, acestea fiind considerentele atacate prin formularea recursurilor de către pârâte.
În speţă, se pune problema pretinsului drept de "gestiune" de către reclamantă a remuneraţiei echitabile cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme.
Recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel nu a efectuat o analiza completă şi distinctă a drepturilor deduse judecaţii, în care să ţină cont de natura lor distinctă. Dimpotrivă, prin maniera în care s-a exprimat - folosind cu precădere noţiunea generică de "drepturi de autor" în contextul apărărilor formulate de reclamanta (care se referea la drepturile de autor şi conexe), a lăsat să se înţeleagă ca raţionamentul juridic expus este valabil atât în cazul drepturilor de autor, cât şi-n cazul celor conexe, fără a distinge între ele în privinţa gestionarii acestora.
Aşa fiind, recurentele apreciază că această abordare este contrară deciziei de îndrumare a instanţei de recurs.
Astfel, instanţa de casare, decizia civilă nr. 1319/22.09.2017 a arătat: "În cazul gestiunii individuale a dreptului de comunicare publică a unei opere, titularul dreptului de autor dispune el însuşi, în relaţia contractuală cu un utilizator, de dreptul de a autoriza sau de a interzice acest mod de folosire a operei sale, în condiţiile stabilite, astfel încât este în măsură să încaseze în mod direct de la utilizator remuneraţia cuvenită pentru comunicarea publică a operei. Gestiunea individuală nu este posibilă în situaţia titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, respectiv în situaţia artiştilor interpreţi sau executanţi şi a producătorilor de fonograme, din moment ce Legea nr. 8/1996 nu le recunoaşte acestora un drept de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a prestaţiei fixate sau a fonogramelor proprii, ci doar un drept la remuneraţie echitabilă, care se colectează exclusiv prin organismele de gestiune colectivă."
Or, legat de acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect ca beneficiază de putere de lucru judecat faptul că are caracter neexclusiv transmiterea drepturilor patrimoniale în temeiul contractului încheiat între reclamanta şi B.., ceea ce-i conferă reclamantei doar un drept de utilizare a operelor muzicale/fonogramelor pe teritoriul României.
De asemenea, în mod corect a reţinut că "spre deosebire de cesiunea exclusivă (prin intermediul căreia se realizează o transmisiune chiar a dreptului patrimonial de autor sau conex, de la cedent la cesionar, în modalităţile, pe teritoriul şi durata convenite cu cesionarul), în cazul cesiunii neexclusive nu operează o transmisiune a drepturilor reale, care rămân la titular", raţionament care a stat la baza concluziei (corecte din punct de vedere legal) că ..apelanta-reclamanta nu-l poate pretinde, în cadrul raportului juridic obligaţional cu organismele de gestiune colectivă dedus judecaţii, că este titulara dreptului de exploatare a operelor muzicale aparţinând cedentului, deoarece acesta este doar un drept de creanţă (adică relativ, opozabil numai subiectului pasiv din raportul juridic creat prin încheierea contractului în litigiu), iar nu un drept real (adică opozabil erga omnes, deci inclusiv pârâtelor, terţi fata de contract)".
Astfel cum instanţa de apel sesizat, apărarea invocată de reclamantă presupunea un paradox juridic, întrucât presupunea o teză (gestiunea individuală) contrară temeiului acţiunii (care are ca premisă gestiunea colectivă obligatorie a drepturilor). Cu toate acestea, a emis o opinie care este contrară legii şi menită să distorsioneze percepţia în privinţa aplicării legii (fiind evaluată în mod eronat natura juridică a remuneraţiei echitabile şi regimul juridic aplicabil gestiunii colective a dreptului la remuneraţie echitabilă).
Gestiunea drepturilor patrimoniale poate fi realizată numai în condiţiile legii (de unde şi cerinţa instanţei de casare de a se indica temeiului de drept în baza căruia reclamanta pretinde dreptul de "gestiune"). Prin urmare, dreptul de a "gestiona" corespunde unei activităţi strict reglementată de lege şi nu poate fi atribuit unei persoane, fără transmiterea însăşi a calităţii de titular al dreptului respectiv, aspect care nu se verifică în speţă.
Dispoziţiile art. 123- 1234 din lege reglementează tipurile de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor şi conexe, precum şi drepturile care fac obiectul fiecărui tip de gestiune în parte.
Recurentele mai arată că tipul gestiunii este strâns legat de natura dreptului supus gestiunii, astfel încât să confere protecţie sporită titularilor drepturilor de autor şi conexe, în relaţia cu utilizatorii. În speţă, atunci când sunt făcute aprecieri în privinţa gestiunii dreptului la remuneraţie echitabilă, trebuie făcute inclusiv din perspectiva naturii juridice a remuneraţiei echitabile (deci, nu doar din perspectiva dispoziţiilor referitoare la gestiunea drepturilor de autor şi la existenţa mandatului).
După cum a reţinut şi instanţa de apel, drepturile patrimoniale [prevăzute de art. 13 lit. f) - pentru autorii operelor muzicale, art. 98 alin. (1), lit. g) şi g)1) - pentru artiştii interpreţi şi executanţi şi art. 105 alin. (1) lit. f)- pentru producătorii de fonograme] sunt supuse gestiunii colective obligatorii. Cu toate acestea, a apreciat ca gestiunea colectivă obligatorie instituie doar un mandat legal organismului de gestiune colectivă pe care titularul îl poate revoca, exercitându-şi în mod direct gestiunea propriilor drepturi.
Dreptul la remuneraţie echitabilă, astfel cum rezultă din interpretările aduse de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 48/2017, are natura juridică a unei remuneraţii compensatorii, în mod similar remuneraţiei compensatorii pentru copie privată, întrucât plata acestei remuneraţii nu reflectă un serviciu al titularului de drepturi în relaţia cu utilizatorul. Remuneraţia echitabilă este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din limitarea drepturilor lor (de a autoriza sau interzice utilizarea propriilor fonograme sub forma radiodifuzării şi comunicării publice), situaţia fiind compensată tocmai prin stabilirea unei remuneraţii obligatorii.
Recurentele invocă şi practica judiciară recentă a ÎCCJ în acest sens - în decizia civila nr. 1905/24.11.2017 pronunţata în dosarul civil nr. x/2009
Modalitatea prin care se gestionează aceasta remuneraţie obligatorie este concepută de lege astfel încât să asigure, în mod unitar şi echilibrat, pe de o parte, dreptul patrimonial al titularului de a primi o remuneraţie echitabilă, stabilită în condiţiile legii, colectată prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, iar pe de altă parte, dreptul utilizatorilor de a utiliza în mod neîngrădit orice fonogramă adusă la cunoştinţa publicului, în schimbul achitării acestei remuneraţii.
Prin urmare, dispoziţiile art. 1231 din lege, nu instituie doar un mandat legal în favoarea organismului de gestiune colectivă, pe care titularul să-l poată revoca după voinţa sa (după cum eronat apreciază instanţa de apel), ci instituie un sistem de gestiune unitar care corespunde intereselor generale atât ale titularilor beneficiari, cât şi a utilizatorilor vizaţi şi care să confere garanţia apărării şi respectării drepturilor de autor pentru toţi titularii de drepturi (independent de faptul dacă aceştia au acordat sau nu mandat de gestiune colectivă), prin plata unei compensaţii obligatorii.
Remuneraţia echitabilă este stabilită şi colectată în baza unei proceduri legale prevăzute de art. 131,1311, 1312 şi 133 din lege, în temeiul unei metodologii (cum este cea publicata prin Decizia ORDA nr. 399/2006- incidenţă speţei) care este obligatorie erga omnes (atât titularilor, cât şi utilizatorilor), prin intermediul organismului de gestiune desemnat de ORDA colector unic, elemente din care derivă faptul că remuneraţia echitabilă este obligatorie şi poate fi gestionată doar în condiţiile art. 1231 din lege (prin urmare, nu şi facultativ).
Posibilitatea titularului de a opta între gestiunea colectivă obligatorie şi cea individuală (teza vehiculată de reclamantă şi de instanţa de apel) are la bază doua teze care, din punct de vedere legal, nu sunt posibile.
Prima teză este aceea ca gestiunea colectivă obligatorie să poată coexista cu gestiunea facultativă sau individuală în privinţa aceloraşi drepturi, în considerarea respectării opţiunii fiecărui titular (unii înţelegând să-şi gestioneze individual drepturile, alţii să-şi încredinţeze spre gestiune colectivă drepturile organismului de gestiune colectivă). Concret, o astfel de teză ar presupune ca pentru unii titulari gestiunea să fie facultativă (în măsura în care-şi manifestă voinţa de a-şi gestiona individual drepturile), eventual, doar în raport cu unii utilizatori, iar pentru ceilalţi - care nu-şi manifestă o atare opţiune - obligatorie. Or, o astfel de situaţie, este contrară dispoziţiilor art. 123 şi art. 1231 din lege.
A doua teză este cea în care şi utilizatorul ar avea posibilitatea de a opta între gestiunea colectivă obligatorie şi gestiunea individuală (manifestată prin disponibilitatea de a încheia contracte directe cu titularii de drepturi şi/sau contracte de licenţă cu organismul de gestiune colectivă). Cum, în speţă, remuneraţia echitabilă are un regim juridic special, în sensul că este stabilită printr-o metodologie opozabilă tuturor utilizatorilor, care prevede nivelul remuneraţiei datorate şi condiţiile de autorizare şi colectare a remuneraţiei, teza se dovedeşte a fi contrară dispoziţiilor art. 106 din lege. În plus, o atare ipoteză ar presupune şi restrângerea dreptului de a utiliza doar repertoriul pentru care a încheiat contracte directe, măsura care, în practică, nu are niciun suport legal, dimpotrivă, potrivit art. 1121 din lege utilizatorul beneficiază de o libertate neîngrădită de utilizare a tuturor fonogramelor aduse la cunoştinţa publicului, în schimbul remuneraţiei echitabile obligatorii.
Posibilitatea titularului de a opta între formele gestiunii ar trebui să fie expres prevăzută de lege, împreună cu mai multe măsuri complementare (care ţin de formalitatea exercitării opţiunii, de posibilitatea titularului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a propriilor fonograme etc.), astfel cum s-a reglementat prin modificările aduse legii, prin Legea nr. 15/2019, gestiunea colectivă extinsă (diferită de gestiunea colectivă facultativă şi gestiunea colectivă obligatorie) în cazul comunicării publice a operelor muzicale, context în care autorul sau titularul dreptului de autor are posibilitatea recunoscută de lege să înlăture efectele gestiunii extinse printr-o notificare transmisă cu 30 de zile înainte organismului de gestiune colectivă reprezentativ. Aceste modificări legislative, intervenite în 2019, întăresc ideea că, în interpretarea legii, trebuie făcută o distincţie clară între gestiunea colectivă obligatorie (care a fost menţinută în cazul remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor) şi gestiunea extinsă în cazul operelor muzicale, nicidecum să fie interpretată gestiunea colectivă obligatorie ca fiind, în fapt, una extinsă.
Faţă de cele menţionate, recurentele susţin că rezultă că remuneraţia echitabilă (care constituie obiectul pretenţiilor din prezenta cauză, faţă de comunicarea publică a fonogramelor din pretinsul repertoriul al B..) se gestionează colectiv obligatoriu doar prin intermediul organismului de gestiune colectivă şi se repartizează exclusiv titularului de drepturi. Per a contrario, dreptul de "gestiune", pretins de reclamanta în cauză, nu poate fi atribuit altei persoane, prin convenţie civilă, ci recunoscut doar organismului de gestiune colectivă (desemnat colector al remuneraţiei). Prin urmare, nu pot exista raporturi juridice decât între organismul de gestiune colectivă şi utilizatori (care au ca obiect autorizarea utilizatorilor şi colectarea remuneraţiei), respectiv între organismul de gestiune colectivă şi titularul dreptului (care au ca obiect repartizarea remuneraţiei astfel colectate).
Recurentele susţin că justifică sunt prejudiciate prin considerentele criticate, întrucât, prin actul de justiţie astfel realizat, opinia instanţei de apel criticată prin formularea recursului la considerente, beneficiază de legalitate, în ciuda aspectelor de nelegalitate sesizate prin cererea de recurs, de natură sa distorsioneze percepţia persoanelor chemate să aplice ori să respecte legea, în privinţa gestionarii drepturilor conexe dreptului de autor.
Drept dovadă, după pronunţarea soluţiei instanţei de apel, reclamanta a pretins că-şi gestionează în mod individual drepturile de autor şi conexe, în relaţia directă cu utilizatorii, caz în care le-a comunicat recurentelor mai multe înscrisuri şi corespondenta (inclusiv cu ORDA) prin care doreşte să acrediteze ideea că, în realitate, deţine calitatea de titular al drepturilor de autor şi conexe, iar în considerarea acestei calităţi are dreptul a licenţia în mod direct diverşi utilizatori, în ciuda gestiunii colective obligatorii anterior argumentată.
Prin urmare, recurentele solicită instanţei de recurs să înlăture considerentele instanţei de apel de la pag. 11 din decizia recurată în legătura cu posibilitatea titularului de a-şi gestiona în mod individual drepturile, în ciuda gestiunii colective obligatorii, urmând ca acestea să fie înlocuite cu cele arătate în motivele de recurs ale recurentelor-pârâte.
II.1.4. Reclamanta, în ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 473 din 25.03.2019 a aceleiaşi instanţe a dezvoltat următoarele critici, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurente-reclamantă susţine că prin decizia recurată se încălcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1319/22.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în recurs.
Se mai arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material considerându-se, contrar prevederilor art. 444 din C. proc. civ., instanţă competentă în a soluţiona cererea de completare, precum şi instanţă care poate aprecia temeinicia cuantumului cheltuielilor de judecată pentru prestaţii efectuate în faţa unei alte instanţe, (instanţă de recurs).
În recurs, Înalta Curte nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care fiecare dintre intimatele-pârâte a solicitat cheltuieli de judecată, iar CREDIDAM nu a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în recurs, ci a adresat-o instanţei de apel, în rejudecare, curtea de apel nefiind instanţa a cărei hotărâre se completează.
În aceste condiţii, recurenta critică soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de completare, dată fiind necompetenţa materială şi funcţională a curţii de apel pentru a se pronunţa asupra cererii de acordarea a cheltuielilor efectuate de CREDIDAM în recurs; existenţa unei alte decizii care trebuie completată, diferită de cea invocată de parte; existenţa unei hotărâri definitive care a statuat asupra inexistentei cheltuielilor de judecată (nu s-a pronunţat pe cheltuieli) şi care nu a fost combătută de parte în niciun fel (CREDIDAM neformulând o astfel de cerere adresată ÎCCJ prin care să stabilească dacă intimatul are dreptul la cheltuieli de judecată în aceasta fază procesuală sau dacă "deleagă" aceasta atribuţie de apreciere, în sarcina unei alte instanţe de judecată).
Recurenta-reclamantă mai susţine că, potrivit condiţiilor impuse de art. 444 din C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 453 şi urm. din acelaşi Cod, cererea de completare a unei hotărâri judecătoreşti este remediul procesual pus la dispoziţia părţilor de a suplini eventuale omisiuni ale instanţei de judecată care nu s-a pronunţat asupra unei cereri ferme formulate de parte înaintea acesteia, neavând scopul de a suplini/înlătura erorile/omisiunile părţii.
Orice nemulţumire a părţii poate fi combătută/înlăturată doar prin intermediul căilor de atac.
Aceeaşi cerere constituie un remediu procesual intermediar menit să evite situaţiile în care hotărâri incomplete sunt supuse controlului judiciar al instanţelor ierarhic superioare, iar neutilizarea acestei proceduri intermediare conduce la dobândirea autorităţii de lucru judecat a aspectelor pe care instanţa a omis să le cerceteze. Ele nu pot fi supuse controlului unei instanţe de atac, daca nu au fost trecute prin acest filtru intermediar, al cererilor reglementate de art. 442-444 din C. proc. civ.
Competenta în a se pronunţa asupra unei astfel de cereri aparţine exclusiv instanţei care a omis să se pronunţe pe aspectele învederate de parte prin cererea de completare, întrucât, în faţa acelei instanţe au fost administrate toate probele şi au fost expuse concluziile orale în susţinerea temeiniciei pretenţiilor.
Pe de altă parte, recurenta reclamantă critică şi soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei tardivităţii formulării cererii de completare, având în vedere că cererea a fost formulată de CREDIDAM la 2 ani şi jumătate de la data pronunţării deciziei date în recurs.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a sancţionat nici lipsa de diligenţă a părţii solicitante de a reitera cererea de plată a cheltuielilor de judecată, cel puţin la termenul de concluzii pe fond, în faţa instanţei de apel.
În aceste condiţii, mai arată recurenta-reclamantă, a fost pusă în imposibilitatea de a formula concluzii asupra acesteia cu privire la cuantumul cheltuielilor pretinse de către intimata CREDIDAM (asupra cuantumului şi temeiniciei pretenţiilor cu acest titlu), proporţionalitatea între cheltuieli şi prestaţia efectivă a apărătorului ales al intimatei CREDIDAM în faţa instanţei de recurs, în condiţiile în care cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezintă o veritabilă acţiune în răspundere civilă delictuală.
Recurenta invocă lipsa oricărei culpe a sa pentru etapa recursului, având în vedere că decizia de casare este o decizie prin care s-au cerut lămuriri instanţei de apel, întrucât s-a pus în vedere instanţei de apel să precizeze argumentele care au stat la baza considerării coexistenţei a doi titulari de drepturi în persoane diferite pentru dreptul de comunicare publică şi dreptul de încasare a remuneraţiei generate de comunicarea publică, nicidecum de rejudecare - întocmai cum s-a întâmplat şi motiv pentru care s-a şi formulat cerere de recurs.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a arătat că admiterea excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive de către prima instanţă a intrat în puterea lucrului judecat prin neapelare.
Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinări la recursurile pârâţilor Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în termen legal, solicitând respingerea acestora ca nefondate.
Recurenţii-pârâţi Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România au depus întâmpinări la recursul reclamantei împotriva deciziei pronunţate asupra apelului, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat; recurenta-pârâtă CREDIDAM a formulat întâmpinare şi la recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei de completare nr. 1172A/17.10.2018.
Recurenta-reclamantă şi recurenţii-pârâţi au formulat răspuns la întâmpinări.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâţii Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva deciziei civile nr. 1172 A din 17 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 473 din 25.03.2019 a aceleiaşi instanţe; s-a fixat termen de judecată la data de 24 martie 2020, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La 22.06.2020, în temeiul art. 492 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a depus la dosarul de recurs următoarele înscrisuri: declaraţii ale unor interpreţi şi producători de fonograme din portofoliul G. în ceea ce priveşte relaţia acestora cu B..; contractul de transmitere de drepturi încheiat între B.. şi H. (reprezentant A. S.R.L.; adresă de la UPFR către A. nr. 13807/2.07.2015 din care rezultă, potrivit recurentei, faptul că UPFR recunoaşte încheierea contractului din 2013 cu A. S.R.L.; scrisoare din 18.06.2020 adresată instanţei de B.., prin intermediul vecepreşedintelui, cu privire la relaţia sa cu organismele de gestiune colectivă, precum şi procura din 3.10.2019 acordată de către B.. către A. S.R.L..
La 23.06.2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator H., în şedinţa publică, a depus la dosar o cerere prin care a învederat instanţei că renunţă la judecarea cererii în contradictoriu cu Asociaţia pentru drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR-ADA), în temeiul art. 406 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.. Asupra acestei cereri, UCMR-ADA şi-a exprimat acordul, potrivit înscrisului ce se regăseşte la dosar recurs.
În aceeaşi şedinţă publică din 23.06.2020, la solicitarea recurentei-pârâte UPFR, formulată în temeiul art. 292 şi art. 286 alin. (2) din C. proc. civ., s-a pus în vedere recurente-reclamante să certifice, pentru conformitate cu originalul, copia contractului de gestiune colectivă depus la dosar şi să prezinte instanţei originalul acestuia la termenul ce se va acorda; totodată, aceeaşi recurentă-pârâtă a învederat că, în temeiul art. 301 alin. (1) din C. proc. civ., contestă acest înscris sub semnătură privată, sub aspectul semnăturii reprezentantului său, precum şi a ştampilei, susţinând că aceste elemente de identificare a sa au fost contrafăcute.
La termenul de judecată din 15.09.2020, recurenta-reclamantă a învederat că nu se află în posesia originalului înscrisului de la dosar recurs, înscrisul depus fiind sigura formă a contractului pe care o deţine, având în vedere că acesta a fost perfectat prin mijloace electronice (e-mail); la solicitarea instanţei de a se face dovada corespondenţei electronice cu privire la acest înscris, s-a precizat de către reprezentantul recurentei-reclamante că nu este mai este nici în posesia mail-ului.
În considerarea acestor împrejurări, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei a se dispune înlăturarea acestui înscris din ansamblul probator al cauzei, în timp ce recurenta-reclamantă a lăsat la aprecierea instanţei solicitarea reprezentantului recurentei-pârâte.
În consecinţă, nefiind îndeplinite formalităţile prevăzute de art. 292 din C. proc. civ. pentru ca înscrisul în discuţie să poată fi considerat legal administrat, Înalta Curte îl înlătură din probatoriul cauzei.
Referitor la cererea recurentei-reclamante A. S.R.L. de a renunţa la cererea de chemare în judecată formulată împotriva UCMR-ADA, în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., formă de manifestare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civilă reglementat de art. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această manifestare de voinţă a recurentei-reclamante poate primi eficienţă în această etapă procesuală, prin neanalizarea eventualelor critici formulate de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte raportul juridic cu această pârâtă, dată fiind soluţia ce se va pronunţa asupra recursurilor declarate în cauză.
În ipoteza în care recursul recurentei-reclamante ar urma să fie admis, obligaţia de a se lua act de renunţarea reclamantei le judecarea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu UCMR-ADA ar fi fost stabilită în sarcina instanţei de rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 406 din C. proc. civ.
Această dezlegare decurge, pe de o parte, din observarea soluţiilor procedurale aflate la îndemâna Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, reglementate de art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, din împrejurarea că cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost soluţionată pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, nefiind stabilit vreun drept potrivnic în contradictoriu cu niciuna dintre pârâtele cauzei, prin urmare, nici cu pârâta UCMR-ADA.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează; aceeaşi concluzie rezultă şi în privinţa recursurilor declarate de către pârâtele UPFR şi CREDIDAM împotriva considerentelor deciziei pronunţate asupra apelului.
Recurenta-reclamantă, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pretinde că instanţa de apel în mod eronat a procedat la recalificarea juridică a contractului încheiat între aceasta şi B.., deşi acesta, calificat drept un contract nenumit prin cererea de apel, a fost avut în vedere şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit necesitatea unor explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul stabilit de părţi care a determinat transferul drepturilor din patrimoniul B.. în patrimoniul A. S.R.L. în raport cu organismele de gestiune colectivă, fără ca acest contract să fie calificat un veritabil contract de cesiune exclusivă de drepturi.
În consecinţă, procedându-se la calificarea acestuia ca fiind un contract de cesiune neexclusivă, recurenta susţine că instanţa de apel s-a prevalat de motive străine de natura cauzei.
Astfel cum instanţele de fond au reţinut, pentru justificarea calităţii procesuale active, reclamanta a depus la dosar înscrisul intitulat "Contract de agent al site-ului personalizat G. şi de subeditare", încheiat între B.., în calitate de licenţiator, şi reclamantă, în calitate de agent exclusiv pe teritoriul României.
Cu privire la calificarea juridică a acestui contract, din perspectiva dreptului intern (reclamanta fiind cea care prin cererea de chemare în judecată s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 8/1996), în rejudecare, instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., a constatat că este sub efectul autorităţii de lucru judecat infirmarea, în ciclul procesual anterior, a calificării contractului menţionat drept un contract de cesiune exclusivă (invocat ca atare de reclamanta însăşi, prin cererea de chemare în judecată) a drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi, precum şi ale producătorilor de fonograme, referitor la exploatarea acestora prin comunicare publică ambientală.
Este de precizat că, în această etapă procesuală, nu sunt în discuţie şi nu vor fi analizate drepturile de autor asupra operelor muzicale, dată fiind renunţarea reclamantei la cererea în contradictoriu cu UCMR-ADA, anterior analizată, având în vedere modalitatea în care Înalta Curte a apreciat că poate primi cererea formulată de reclamantă.
Astfel cum instanţa de casare a stabilit, curtea de apel, în rejudecare, era datoare, pentru cazul în care reţinea, la rândul său, calitatea procesuală activă a reclamantei, să explice mecanismul prin care aceasta s-a substituit titularului dreptului la remuneraţia echitabilă în raportul juridic obligaţional cu organismele de gestiune colectivă.
De asemenea, Înalta Curte a reţinut, prin aceeaşi decizie de casare, că nu au fost identificate dispoziţiile legale incidente, relevante din perspectiva calităţii procesuale active, pe temeiul cărora o altă persoană decât titularul dreptului la remuneraţie poate pretinde în nume propriu încasarea acesteia.
Atare concluzie s-a impus instanţei de casare, întrucât, în prima decizie dată în apel, s-a reţinut în patrimoniul reclamantei un drept subiectiv propriu, acela de a încasa - fie chiar parţial - remuneraţiile cuvenite titularilor drepturilor conexe (artişti interpreţi/executanţi şi producători de fonograme), decurgând din comunicarea publică a fonogramelor, fără a se face o distincţie netă între acest drept şi drepturile patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe, cu privire la care s-a considerat că aparţin în continuare licenţiatorului.
S-a apreciat că această distincţie nu a fost motivată în fapt şi în drept, în condiţiile în care prima instanţă de apel a reţinut că îndreptăţirea la încasarea remuneraţiilor nu este restrânsă prin lege la persoana titularului, dreptul putând fi transmis în limitele legii, fără a se fi justificat însă diferenţele reţinute între dreptul la încasarea remuneraţiei şi dreptul la remuneraţia însăşi şi fără a se demonstra cum este posibil, potrivit legii, transferul pe cale convenţională a exerciţiului unei prerogative patrimoniale, fără ca dobânditorul să nu fie el însuşi titular al unui drept patrimonial din sfera drepturilor conexe.
Totodată, Înalta Curte, prin decizia de casare, a mai constatat că deşi instanţa de apel s-a referit la condiţii legale pentru acest transfer, aceste condiţii nu au fost indicate şi nu s-a justificat întrunirea lor în cauză.
În acest context, prezenta instanţă de recurs apreciază că instanţa de apel trebuia să procedeze la reanalizarea contractului (care constituie cauza raportului juridic dedus judecăţii) şi să verifice calitatea procesuală activă a reclamantei prin identificarea efectelor legale ale acestuia, care ar putea fi de natură să fundamenta dreptul acesteia de a încasa remuneraţiile echitabile colectate de la utilizatori de organismele de gestiune colectivă, în beneficiul titularilor de drepturi conexe - artişti interpreţi sau executanţi şi producători de fonograme.
Pe de altă parte, premisa acestei evaluări presupunea excluderea ipotezei cesiunii exclusive a drepturilor conexe în discuţie din cadrul analizei, dată fiind autoritatea de lucru judecat ce operează în cauză cu privire la această dezlegare din ciclul procesual anterior.
Aşa fiind, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă contestă pretinsa calificare realizată de curtea de apel a actului juridic menţionat, ca fiind contract de cesiune neexclusivă, de natură a antrena consecinţa calificării reclamantei ca fiind utilizator, în raport cu drepturile patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe dreptului de autor analizate.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantă arată şi că decizia instanţei de apel cuprinde motive străine de cele arătate prin cererea de apel, precizând că, în apelul declarat, s-a referit la acest contract ca fiind un contract nenumit.
Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., între altele, vizează ipoteza unor motive străine de natura cauzei, iar nu străine de susţinerile părţilor din dosar, având în vedere dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., cele de la art. 479 alin. (1), dar şi cu luarea în considerare a prevederilor art. 501 din C. proc. civ., pentru ipoteza reluării judecăţii în apel, urmare a casării.
Astfel, în opinia recurentei, contractul pe care l-a încheiat cu B.. este un contract nenumit, ce comportă "elemente dintr-un contract de cesiune exclusivă, dintr-un contract de mandat şi un contract de gestiune de afaceri."
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că, în acord cu cele prevăzute de art. 430 coroborate cu cele de la art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel, în analiza efectelor contractului impusă de verificarea calităţii procesuale active, în mod corect a exclus ipoteza cesiunii exclusive, având în vedere că autoritatea de lucru judecat nu permitea a se lua în considerare această calificare, fie şi numai unele clauze din contract, pretins asimilabile unei cesiuni exclusive (art. 92 alin. (2) rap. la art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996).
Autoritatea de lucru judecat ataşată dezlegărilor jurisdicţionale din hotărârile pronunţate în ciclul procesual anterior vizează infirmarea calificării contractului, în ansamblul său, ca fiind un contract de cesiune exclusivă, motiv pentru care, acelaşi efect priveşte şi clauzele contractului în discuţie, dată fiind relaţia de la întreg la parte.
Pe de altă parte, nici ipoteza unor clauze prin care se generează efectele unui contract de mandat nu putea fi validată, fără a se lua în considerare modalitatea de gestionare a dreptului patrimonial de comunicare publică ambientală al titularilor de drepturi conexe - producători de fonograme, precum şi artişti interpreţi sau executanţi, reglementată de legea specială în materie - Legea nr. 8/1996, aplicabilă pe teritoriul României.
În plus, de esenţa contractului de mandat (sau a unei clauze de reprezentare convenţională) este faptul că mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului sau a celui reprezentat, iar nu în nume propriu.
Astfel, se constată şi din înscrisurile depuse în recurs, provenind de la reprezentantul B.., vicepreşedinte executiv, că licenţiatorul recurentei (companie privată înfiinţată în 1996), procedează el însuşi la repartizarea sumelor colectate din utilizare către titularii drepturilor patrimoniale de autor şi de drepturi conexe drepturilor de autor, fără însă a se descrie mecanismul de colectare sau încasare a acestor drepturi.
Agentul licenţiatorului pe teritoriul României (recurenta-reclamantă), este autorizat de licenţiator să creeze posibilitatea clienţilor pe care îi identifică în acest spaţiu, de a avea acces la site-ul prin care B.. pune la dispoziţia acestora muzică ambientală, prin intermediul G., cu privire la care susţine că este titular de drepturi patrimoniale de autor şi drepturi conexe dreptului de autor.
Accesul clienţilor la acest post de radio cu circuit închis, disponibil prin internet, se realizează, potrivit celor descrise de către reclamantă prin motivele de recurs, prin crearea unui cont (nume de utilizator) şi a unei parole, elemente furnizate de către recurenta-reclamantă.
În consecinţă, având în vedere acest mecanism, rezultă că recurenta prestează în favoarea contractantului B. un serviciu de administrare a site-lui respectiv, în condiţiile convenite prin contract, însă aceste efecte ale contractului între B. şi recurentă nu sunt de natură a justifica în cauză calitatea procesuală activă reclamantei, dat fiind obiectul cererii, întrucât oferirea sau intermedierea accesului la repertoriul furnizat prin intermediul G..
Prin simpla furnizare pentru clienţii identificaţi de către recurentă pe teritoriul României a mijloacelor informatice de a accede la conţinutul site-ului, nu înseamnă că recurenta însăşi autorizează utilizarea conţinutului site-ului sau, cu alte cuvinte, că autorizează utilizarea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, câtă vreme B.. nu i-a transmis niciun drept în acest sens.
Astfel, potrivit clauzelor contractuale: "Nimic din acest acord nu îi conferă Agentului (s.n. recurenta-reclamantă) sau clienţilor dreptul de proprietate asupra compoziţiilor muzicale, a serviciului şi a site-ului înregistrat sau orice alt drept de proprietate intelectuală care derivă de aici", cea din urmă menţiune interesând din perspectiva titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, obiect al analizei în recursul de faţă.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că mecanismul descris de către recurentă, coroborat cu înscrisul depus în recurs anterior menţionat, conturează o modalitate de exercitare a unor atribuţii de către B.. (în raport cu titularii de drepturi înşişi), similare celor exercitate pe teritoriul României de către organismele de gestiune colectivă, concluzie confirmată şi de înscrisurile depuse în această etapă procesuală ca provenind de la anumiţi autori de drepturi şi de drepturi conexe dreptului de autor.
Înalta Curte apreciază că nici susţinerea recurentei-reclamante referitoare la "contractul de gestiune de afaceri" nu pot fi reţinute, având în vedere că un astfel de raport juridic obligaţional nu este generat prin convenţia părţilor, întrucât gestiunea de afaceri este un fapt juridic generator de obligaţii.
Astfel, potrivit art. 1330 din C. civ.: "(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. (2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. (3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica."
Totodată, faţă de cele arătate cu privire la limitele în care dezlegările deja date în prezenta cauză au intrat sub autoritate de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că recurenta susţine fără temei că acest efect a rămas dobândit şi în privinţa unor dezlegări date de instanţa de apel în primul ciclu procesual, anume, cele prin care se reţinuse că A. a primit autoritatea de a le oferi altora dreptul de a comunica public acest repertoriu, ceea ce, pentru acea etapă procesuală, a antrenat concluzia că A. ar fi fost îndreptăţită la încasarea remuneraţiilor colectate de organismele de gestiune colectivă, dezlegare care era de natură a confirma calitatea procesuală activă a acesteia.
Or, tocmai această dezlegare a curţii de apel din primul ciclu procesual a determinat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aşa încât autoritatea de lucru judecat provizorie a acestor considerente, contrat celor susţinute de recurentă nu s-a definitivat.
În acest sens, art. 430 alin. (4) din C. proc. civ. prevede astfel: "Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie."
Drept urmare, se va înlătura ca nefondată această susţinere a recurentei, având în vedere şi dispoziţiile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere; în plus, pentru determinarea considerentelor intrate sub puterea de lucru judecat este necesară observarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., deci, a dezlegărilor date unor probleme de drept, a limitelor stabilite pentru rejudecare, etapă în care se va face aplicarea corespunzătoare a regulilor de judecată din apel.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentei susţinute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 din C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată nu conţine motive străine de natura cauzei şi, în plus, nu este încălcată autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate în ciclul procesual anterior.
Calificarea juridică a contractului încheiat între reclamanta A. S.R.L. şi B.. reprezintă o operaţiune juridică necesară pentru dezlegarea chestiunii calităţii procesuale active, în raport cu cele stabilite prin decizia de casare, precum şi faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., în context, fiind lipsit de relevanţă că reclamanta însăşi a propus, prin motivele de apel, o altă calificare a actului juridic în baza căruia a pretins că justifică în cauză legitimare procesuală în nume propriu.
Celelalte aspecte invocate de recurentă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sunt susceptibile de analiză în cadrul criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În acest cadru se va proceda şi la evaluarea criticilor susţinute de către pârâte în recursul propriu, pe temeiul art. 461 alin. (2) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod.
Recurenta susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat greşit normele de drept material, în condiţiile în care a considerat că dreptul de autorizare/interzicere a utilizării unei opere nu poate subzista în patrimoniul altei persoane decât acela care încasează remuneraţia generată de această utilizare.
Deşi concluzia nu este riguroasă în privinţa titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este de natură a altera raţionamentul instanţei de apel care a condus la pronunţarea deciziei recurate prin care s-a confirmat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Astfel, se reţine că, în privinţa titularilor de drepturi conexe dreptului de autor (artişti interpreţi sau executanţi şi producători de fonograme), legea dreptului de autor prevede următoarele:
Art. 98 alin. (1) lit. g): "(1) Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele:
g) radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată"; g1) în situaţia specificată la lit. g) au dreptul numai la remuneraţie echitabilă, iar art. 105 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ stabileşte: "(1) În condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele:
f) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remuneraţie echitabilă."
Totodată, art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede: "(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă."
Corelativ, art. 1121 din aceeaşi lege dispune: "În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remuneraţie obligatorie, aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează."
Potrivit art. 123: "(1) Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi. (2) Gestiunea colectivă a drepturilor de autor se poate face numai pentru operele aduse anterior la cunoştinţă publică, iar gestiunea colectivă a drepturilor conexe se poate face numai pentru interpretări sau execuţii fixate ori radiodifuzate anterior, precum şi pentru fonograme ori videograme aduse anterior la cunoştinţă publică. (3) Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă."
Iar art. 1231 prevede: "(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora;
(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat."
Având în vedere dispoziţiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând toate cele trei categorii de drepturi (drepturi de autor asupra operelor muzicale - ce nu pot fi analizate în acest recurs -, dar şi drepturile titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, obiect al analizei de faţă), a stabilit unele concluzii care, deşi sunt valabile pentru titularii de drepturi de autor asupra operelor muzicale, nu au aceeaşi valoare pentru celelalte categorii de titulari de drepturi conexe dreptului, drepturile patrimoniale ale fiecărei categorii de titulari de drepturi, având un regim juridic distinct.
Acesta este şi cazul dezlegării criticate de recurenta-reclamantă cu privire faptul că dreptul de autorizare/interzicere a utilizării unei opere nu poate subzista în patrimoniul altei persoane decât acela căruia i se cuvine dreptul la remuneraţia generată de această utilizare.
Critica nu poate fi primită, având în vedere că instanţa de apel nu a stabilit această concluzie cu privire la titularii de drepturi conexe dreptului de autor, ci numai în privinţa titularilor de drept de autor asupra operelor muzicale, astfel cum rezultă din economia considerentelor deciziei recurate.
În această privinţă, Înalta Curte constată că aceste considerente ale curţii de apel au un anumit grad de generalitate şi echivoc, astfel încât, ele urmează a fi defalcate pe categorii de titulari de drepturi, în raport cu clarificările anterior făcute, urmând ca aprecierile din decizia recurată, sub aspectul analizat, să îşi păstreze valabilitatea cu privire la drepturile de autor asupra operelor muzicale.
Astfel, instanţa de apel a făcut o distincţie între cele două categorii de titulari de drepturi, reţinând în mod corect limitarea drepturilor titularilor de drepturi conexe instituită prin dispoziţiile art. 1121 din Legea nr. 8/1996, dar a omis să constate că această limitare este corelativă excepţiei prevăzute de art. 98 alin. (1) lit. g) din lege - în privinţa artiştilor interpreţi şi executanţi şi de art. 105 alin. (1) lit. f) - referitor la producătorii de fonograme.
Din cauza acestei omisiuni, instanţa de apel în mod greşit s-a raportat în analiza sa, la drepturilor exclusive ale titularilor de drepturi conexe în privinţa componentelor patrimoniale enunţate, constatând pe de altă parte în mod corect că atare limitare stabilită prin art. 1121 din Legea nr. 8/1996 este compensată prin remuneraţia unică echitabilă, întrucât nu se pot opune utilizărilor care o generează.
Or, excepţia menţionată de la premisa normelor vizează tocmai lipsa drepturilor patrimoniale exclusive ale artiştilor interpreţi şi executanţi de a autoriza sau interzice radiodifuzarea sau comunicarea publică, în cazul în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, iar, în situaţia producătorilor de fonograme, excepţia constă în lipsa drepturilor patrimoniale exclusive ale acestora de a autoriza sau interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, pentru fonogramele publicate în scop comercial.
Pe de altă parte, acest aspect era deja dezlegat prin decizia de casare, Înalta Curte stabilind astfel:
"Gestiunea individuală nu este posibilă în situaţia titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, respectiv în situaţia artiştilor interpreţi sau executanţi şi a producătorilor de fonograme, din moment ce Legea nr. 8/1996 nu le recunoaşte acestora un drept de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a prestaţiei fixate sau a fonogramelor proprii, ci doar un drept la remuneraţie echitabilă, care se colectează exclusiv prin organismele de gestiune colectivă."
Drept urmare, Înalta Curte constată că pentru această chestiune, instanţa de apel nu avea posibilitatea legală de a face alte aprecieri în privinţa titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, cum corect susţin recurentele-pârâte UPPFR şi CREDIDAM prin recursurile formulate împotriva considerentelor, întrucât dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. se opuneau unei astfel de reevaluări în rejudecare.
Pe de altă parte, prin decizia de casare, ca urmare a infirmării posibilităţii de gestionare individuală de către titularii de drepturi conexe dreptului de autor, reţinându-se că dreptul acestora la remuneraţie echitabilă se colectează exclusiv prin organismele de gestiune colectivă, rezultă că s-a confirmat incidenţa art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, deci, a gestiunii colective obligatorii, gestiune care operează şi pentru titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, astfel cum prevede art. 1231 alin. (2) din lege, mai sus citat.
În absenţa posibilităţii de gestionare individuală a drepturilor patrimoniale în discuţie (comunicare publică ambientală) de către titularii drepturilor conexe, nu este posibilă răsturnarea prezumţiei legale relative a mandatului legal instituit prin norma invocată, atât în privinţa titularilor care le-au acordat mandat, cât şi în privinţa titularilor de drepturi conexe care nu au mandatat organismele de gestiune colectivă.
Mai departe, Înalta Curte constată că, deşi titularii de drepturi conexe dreptului de autor, potrivit legii, nu au dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice comunicarea publică ambientală, cu toate acestea, organismele de gestiune colectivă, în cadrul gestiunii obligatorii au, între altele, obligaţia să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă, astfel cum stabileşte art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Această obligaţie legală este concretizată prin Metodologia cuprinsă în Anexa la Decizia ORDA nr. 399/2006 (aplicabilă pentru perioada în litigiu, anterioară datei de 1 octombrie 2013) unde, la punctul 5, se stabileşte: "Utilizatorul are obligaţia să obţină autorizaţii sub formă de licenţe neexclusive, eliberate de organismele de gestiune colectivă ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în schimbul unei remuneraţii, potrivit tabelelor redate mai jos, indiferent de durata efectivă a comunicării publice."
Se apreciază că acordarea de către organismele de gestiune colectivă a autorizaţiilor licenţă neexclusivă, fără a fi corelativ unui drept patrimonial exclusiv identic al titularilor de drepturi conexe, are ca fundament necesitatea asigurării exercitării dreptului titularilor de drepturi conexe la remuneraţia echitabilă, ca drept compensatoriu al acestora şi, totodată, constituie un instrument de evidenţă a utilizatorilor, precum şi pentru stabilirea întinderii obligaţiilor lor de plată, conform criteriilor consacrate prin metodologie.
Însă, astfel cum s-a arătat în analiza motivului de recurs al reclamantei întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contractul dintre B.. şi recurenta-reclamantă, contrar susţinerilor acesteia, nu a transmis acesteia niciun drept de proprietate intelectuală, toate drepturile deţinute cu acest titlu de către licenţiator, rămânând în patrimoniul acestuia, conform clauzei deja citate ("drepturi oferite") coroborate şi cu celelalte prevederi din contract; aceeaşi concluzie se conturează şi din înscrisurile depuse la dosar în recurs (provenind de la B. şi de la unii titulari de drepturi promovaţi prin intermediul site-ului web G.).
Ca atare, contractul pe care recurenta-reclamantă s-a întemeiat în formularea acţiunii prin care a pretins obligarea pârâtelor la distribuirea remuneraţiei unice echitabile colectate de la utilizatori de către UPFR şi CREDIDAM în exercitarea gestiunii colective obligatorii, cuvenite titularilor de drepturi conexe pentru care B. pretinde deţinerea drepturilor de autor, nu este de natură a-i fi transmis acesteia un drept de a autoriza utilizarea, ci doar dreptul de a le facilita accesul la site-ul G., de a promova acest site, de identifica potenţiali utilizatori etc.
Drept urmare, nefiindu-i transmis un drept din categoria drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe, reclamanta nu are nici îndreptăţirea de a solicita în nume propriu de la pârâte plata remuneraţiilor încasate de acestea de la utilizatori cu titlu de remuneraţie echitabilă, ulterior datei de 1 octombrie 2013, întrucât, potrivit menţiunilor din contract, drepturile de proprietate intelectuală aparţin în continuare lui B..; astfel cum deja s-a arătat, este de precizat că nu constituie obiectul cauzei de faţă verificarea raporturilor dintre B. şi autori (compozitori), artişti interpreţi sau executanţi ori producători de fonograme promovaţi pe web site-ul menţionat ori între oricare dintre aceştia şi organismele de gestiune colectivă.
Contrar celor susţinute de către recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut, în temeiul aceluiaşi contract, calitatea reclamantei de utilizator autorizat de B. pentru repertoriul oferit pe site-ul G., în cauză nefiind confirmate raporturile juridice obligaţionale dintre reclamantă şi B. ca fiind proprii unui contract de cesiune neexclusivă, aspect ce rezultă din considerentele finale ale deciziei recurate.
De asemenea, nu pot fi primite nici criticile recurentei cu privire la pretinsa invocare de curtea de apel a lipsei de diligenţă a reclamantei în indicarea unor norme de drept incidente pentru calificarea raporturilor juridce cu B., având în vedere că, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., instanţele au verificat legitimarea procesuală a reclamantei pe temeiul susţinerilor acesteia, care nu au putut fi reţinute, iar după stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, au procedat la verificarea calităţii procesuale active a acesteia în baza dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 care ar fi fost de natură a-i conferi calitatea procesuală activă în cauză, în nume propriu, pentru pretenţiile formulate (cesiune exclusivă, cesiune neexclusivă, contract de mandat, gestiune de afaceri)
În ceea ce priveşte dreptul Uniunii, Înalta Curte reţine că Directiva 2004/48/CE a fost deja transpusă în dreptul intern, în legătură cu dreptul de autor şi cele conexe prin Legea nr. 285/2004, astfel încât Legea nr. 8/1996, în forma actului normativ incidentă în speţă, include norme corespondente prevederilor art. 4 lit. b) din Directivă, invocate de reclamantă; în schimb, Directiva nr. 2014/26/UE din care recurenta citează prevederile art. 3 lit. c), avea termen de transpunere în legislaţiile naţionale 10 aprilie 2016, aşadar, la o dată ulterioară perioadei pentru care reclamanta a pretins de la pârâte plata remuneraţiilor echitabile, colectate după 1 octombrie 2013.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a confirmat în cauză lipsa calităţii procesuale active a reclamantei pentru a pretinde repartizarea sau încasarea remuneraţiilor echitabile colectate de la utilizatori, urmând a fi înlăturat ca nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Vor fi înlăturate ca nefondate şi criticile privind cheltuielile de judecată la care a fost obligată către pârâta UPFR, având în vedere că recurenta pretinde instanţei de recurs anumite verificări ce se circumscriu unor critici de netemeinicie, inadmisibile în recurs, în timp ce prin altele, în sensul celor prevăzute de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., tinde la o solicitare de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de curtea de apel pârâtei UPFR pentru întregul parcurs al procesului până în etapa procesuală anterioară; or, o astfel de solicitare putea fi adresată numai instanţei de apel, cerere pe care apelanta-reclamantă nu a formulat-o, ea neputând fi soluţionată în calea de atac a recursului.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte constată ca nefondate recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţate asupra apelului, precum şi recursurile formulate de către pârâtele UPFR şi CREDIDAM împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1), dar şi a art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., se va dispune respingerea acestora ca nefondate.
În ceea ce priveşte recursul aceleiaşi reclamante, formulat împotriva deciziei de completare a dispozitivului, prin decizia civilă nr. 473A/25.03.2019 a aceleiaşi instanţe de apel, Înalta Curte constată că nu se verifică motivele susţinute din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.
Astfel, recurenta a susţinut că prin admiterea cererii de completare a dispozitivului, formulată de către CREDIDAM se încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Motivul de recurs evocat nu este fondat, având în vedere că prin cererea de recurs din primul ciclu procesual, această cerere a recurentei CREDIDAM nu a fost soluţionată prin decizia civilă nr. 1319/22.09.2017, întrucât soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu permitea stabilirea părţii câştigătoare a procesului şi, ca atare, nici aplicarea de Înalta Curte, în ciclul procesual anterior, a criteriului legal al culpei procesuale decurgând din interpretarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.
De altfel, aceste argumente, aplicabile mutatis mutandis, au fost reţinute şi prin considerentele deciziei civile nr. 1616/20.10.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a respins, în primul ciclu procesual, cererea petentei UPFR de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1319/22.09.2017, în sensul acordării cheltuielilor de judecată pe care aceasta le-a făcut în etapa procesuală a recursului.
Se mai susţine de către recurentă, prin motivele prezentului recurs, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, sens în care se referă la art. 444 din C. proc. civ.
Având în vedere că se invocă încălcarea unor norme de drept procesual, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va analiza aceste critici pe baza motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că în mod nelegal instanţa de apel a procedat la soluţionarea cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în apel, întrucât nu era instanţă competentă material şi funcţional pentru soluţionarea acestei cereri; de asemenea, recurenta a reproşat petentei CREDIDAM neformularea cererii întemeiate pe art. 444 din C. proc. civ. în fata instanţei de recurs, în termen de 15 zile de la pronunţarea deciziei de casare, prin invocarea în faţa instanţei de apel a excepţiei de tardivitate a formulării cererii.
Aşa cum s-a arătat, în primul recurs, cererea de acordarea a cheltuielilor de judecată formulată de CREDIDAM a fost lăsată nesoluţionată de instanţa de casare, având în vedere că soluţia pronunţată - casare cu trimitere spre rejudecare - nu permitea determinarea culpei procesuale, în absenţa stabilirii părţii care a pierdut procesul, întrucât rejudecarea cauzei presupunea reanalizarea tuturor cererilor părţilor, inclusiv a celor privitoare la cheltuielile de judecată, acordarea acestora fiind în directă legătură cu soluţia dată cererii de chemare în judecată şi, după caz, altor cereri incidentale sau accesorii formulate în cauză.
Drept urmare, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de către CREDIDAM inclusiv în recurs, în primul ciclu procesual, era în competenţa legală a instanţei de apel în rejudecare, ca instanţă care a soluţionat fondul.
Pe de altă parte, întrucât în cauză s-a solicitat completarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, care a omis a se pronunţa şi asupra solicitării CREDIDAM de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în primul recurs, în mod corect curtea de apel a respins excepţia de tardivitate a formulării cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1172A/17.10.2018, prin raportare la prima teză a art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că această cerere se formulează în acelaşi termen în care se poate declara calea de atac, deci, prin luarea în considerare a termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei pronunţate din apel.
În speţă, nu era incident termenul de 15 zile de la pronunţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a deciziei de casare nr. 1319/22.09.2017, cum eronat susţine recurenta, termen prevăzut de art. 444 alin. (1) teza finală, pentru motivele deja arătate.
Criticile privind proporţionalitatea cheltuielilor de judecată efectuate de către CREDIDAM şi la a căror suportare reclamanta a fost obligată prin admiterea cererii de completare, nu pot fi analizate întrucât nu constituie motive de nelegalitate, neputând fi în cadrate în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Având în vedere şi aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei şi împotriva deciziei pronunţate asupra cererii de completare a dispozitivului hotărârii pronunţate în apel.
Se reţine că deşi cele trei recurente au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală, având în vedere soluţia pronunţată cu privire la recursurile cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi acordate, întrucât fiecare dintre recurente este în culpă procesuală pentru respingerea propriului recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1172 A din data de 17 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a deciziei civile nr. 473 A din data de 25 martie 2019 a aceleiaşi instanţe.
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâţii Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR şi Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva considerentelor deciziei civile nr. 1172 A din data de 17 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.