Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în data de 27.10.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Tribunalul Ilfov, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate caracterul ilicit al faptei pârâtului privind publicarea pe site-ul instituţiei a datelor sale cu caracter personal, să dispună încetarea încălcării dreptului la viaţă intimă prin obligarea pârâtului la ştergerea acestor date, să fie obligat pârâtul să identifice şi să sancţioneze persoana/persoanele responsabile, făcând publica decizia de sancţionare a persoanelor responsabile, să fie obligat pârâtul să-şi recunoască public vinovăţia prin publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii ce se va pronunţa, însoţită de scuze publice în numele sau şi al persoanei responsabile într-un cotidian naţional cu cel mai mare tiraj, să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 50.000 euro, în echivalent RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuielile de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 14116/16.12.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/3 00/2015 a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamantul A., şi pe pârâtul Tribunalul Ilfov, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
La 4 martie 2016 reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a solicitat să se constatare caracterul ilicit al faptei pârâtei de publicare pe site-ul instituţiei a datelor cu caracter personal ale reclamantului şi să fie obligată pârâta să identifice şi să sancţioneze persoana sau persoanele responsabile pentru încălcarea legii, făcând publică decizia de sancţionare a persoanelor responsabile pentru publicarea datelor cu caracter personal ale reclamantului reclamant.
A solicitat, de asemenea, să fie obligată pârâta să-şi recunoască public vinovăţia pentru publicarea ilegala a datelor cu caracter personal ale reclamantului, prin publicarea pe cheltuiala proprie a sentinţei pronunţate, însoţită de "scuze publice" în numele pârâtei şi al persoanelor responsabile, într-un cotidian naţional cu cel mai mare tiraj şi obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 de euro - daune morale, echivalent în RON la data pronunţării sentinţei reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei şi a încălcării dreptului la viaţa privată
Prin sentinţa civilă nr. 578 din 16 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată.
A constatat caracterul ilicit al faptei de publicare pe site-ul pârâtei a datelor cu caracter personal ale reclamantului.
A obligat pârâtul să publice pe cheltuială proprie sentinţa pronunţată într-un cotidian naţional de mare tiraj şi să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale.
A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să identifice şi să sancţioneze persoana responsabilă pentru încălcarea legii, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia nr. 914A din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelantul-pârât Tribunalul Ilfov împotriva încheierii de şedinţă din 27 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 578 din 16 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, atât reclamantul, cât şi pârâtul au declarat în termen legal recurs.
Recursul declarat de reclamantul A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ., vizează două motive, astfel cum sunt enunţate în memoriul de recurs - hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi motivarea instanţei de apel conţine motive străine de natura pricinii.
Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că există niciun temei juridic pentru evaluarea prejudiciului moral, că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral suferit sunt derizorii raportat la gravitatea faptei ilicite, neexistând un echilibru între cuantumul despăgubirilor acordate şi prejudiciul moral suferit.
S-a arătat că răspunderea pârâtului în calitate de operator de date cu caracter personal este atrasă în temeiul art. 18 alin. (2) şi art. 20 din Legea nr. 677/2001 şi al dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, ca urmare a nerespectării confidenţialităţii datelor cu caracter personal ale reclamantului, publicarea online a acestora şi menţinerea acestor date timp de 2 luni si 11zile.
Recurentul-reclamant apreciază că suma acordată cu titlul de despăgubiri morale de instanţa de fond, menţinută de instanţa de apel, este infimă raportat la gravitatea faptei ilicite, la stresul şi disconfortul la care a fost expus. În acest sens a invocat invocat două hotărâri CEDO în care Curtea Europeană a obligat statele membre să achite sume de 8.000 euro, respectiv 9.000 euro.
A mai arătat recurentul-reclamant şi că motivarea deciziei recurate conţine elemente străine de natura cauzei şi omisiuni sub aspectul prezentării stării de fapt, în sensul că Tribunalul Ilfov, fiind o instanţă de judecată, a fost favorizată prin soluţia dată, iar cauza nu a fost soluţionată în mod obiectiv.
Recursul declarat de pârâtul Tribunalul Ilfov, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:
Se susţine că instanţele de fond au soluţionat cauza cu încălcarea regulilor de procedură privind determinarea obiectului cererii şi a limitelor procesului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9 şi 22 C. proc. civ. În condiţiile în care reclamantul a susţinut expres şi neechivoc că pretinde repararea unui prejudiciu viitor, instanţa trebuia să interpreteze şi să aplice prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ. referitoare la criteriile legale privind prejudiciile viitoare. Or, prima instanţă şi instanţa de apel au cercetat cauza raportat la ideea unui prejudiciu moral actual care constă în starea de nesiguranţă, nelinişte şi disconfort.
Un alt motiv de recurs vizează greşita aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte prevederile art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (2) C. civ., dispoziţii care trebuie interpretate în sensul că, pe de o parte, prejudiciul trebuie dovedit, nu doar invocat, iar, pe de altă parte, prejudiciul viitor trebuie probat sub aspectul caracterului cert al acestuia în privinţa producerii sale.
Recurentul-pârât învederează că instanţele au aplicat greşit dispoziţiile de drept material referitoare la condiţia existenţei unui prejudiciu, precum şi cele referitoare la criteriile legale de acordare a prejudiciului viitor.
În finalul motivelor de recurs, s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că Tribunalul Ilfov are calitate procesuală pasivă în raport cu petitele 1, 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată întrucât trebuia să se constate că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 677/2001 şi ale Codului muncii, nu poate fi reţinut un raport juridic specific între pretinsul autor al faptei (grefierul de şedinţă) şi Tribunalul Ilfov, care să atragă răspunderea acestuia din urmă.
5. Apărările formulate în cauză:
La 23 ianuarie 2020 recurentul-pârât Tribunalul Ilfov a depus întâmpinare, invocând tardivitatea recursului declarat de reclamant şi, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin încheierea din 9 aprilie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Tribunalul Ilfov împotriva deciziei civile nr. 914A din 20 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind înlăturată excepţia ridicată de pârât.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile invocate de recurente, Înalta Curte reţine că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Cu privire la recursul declarat de reclamantul A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr., civ., ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.
Recurentul-reclamant a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce priveşte suma acordată cu titlul de despăgubiri morale, pe care o apreciază ca fiind infimă raportat la gravitatea faptei ilicite, la stresul şi disconfortul la care a fost expus, invocând în acest sens hotărâri CEDO în care au fost acordate daune morale de 8.000 euro, respectiv de 9.000 euro.
Din această perspectivă în ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, în condiţiile în care instanţa a analizat acţiunea în răspundere civilă delictuală prin prisma dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. proc. civ., apreciind că, faţă de modalitatea şi durata expunerii publice a datelor personale, daunele acordate de prima nu sunt nici exagerate şi nici derizorii, fiind susceptibile de a compensa valorile nepatrimoniale lezate.
Astfel, Înalta Curte reţine că daunele morale au în vedere despăgubirile care se acordă pentru a compensa diferite tipuri de traume psihice, afective, dureri fizice si psihice cauzate prin fapte ilicite, că în absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este de reţinut că CEDO în jurisprudenţa sa a subliniat că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de atingerea adusă dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.
Motivând soluţia de respingere a apelului, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, constatând că tribunalul a ţinut seama în mod corect de valorile ocrotite prin Legea nr. 677/2001, reţinând că încălcarea acestor norme aduce atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. A arătat, de asemenea, că "în mod corect tribunalul a reţinut că prin publicarea pe portalul Tribunalului Ilfov a datelor cu caracter personal referitoare la CNP-ul şi domiciliul reclamantului, acestuia i-au fost cauzate sentimente de disconfort, teamă, nesiguranţă, nelinişte legate de faptul că aceste date au fost accesate de un număr nedefinit de utilizatori ai serviciului de internet, putând fi utilizate pentru scopuri necorespunzătoare sau într-un mod ilicit".
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a reţinut că nu ar exista niciun temei juridic pentru evaluarea prejudiciului moral, ci a reţinut că ceea ce trebuie evaluat în concret nu este prejudiciul moral ca atare, decurgând din lezarea unor valori fără conţinut economic, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat, existenţa prejudiciului moral fiind circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile.
Înalta Curte reţine că în faza procesuală a recursului nu se poate face o reevaluare a situaţiei de fapt. Reaprecierea cuantumului despăgubirilor despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, excede limitelor analizei permisă în această cale extraordinară de atac.
Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.
În recurs se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirii. Cu privire la cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că, faţă de criteriile şi jurisprudenţa în materie, daunele acordate de prima instanţă nu sunt nici exagerate având în vedere modalitatea şi durata expunerii publice a datelor personale, nici derizorii, ci sunt echitabile şi susceptibile de a compensa valorile nepatrimoniale lezate.
Simplele afirmaţii ale recurentului în sensul că nu există un echilibru între cuantumul despăgubirilor acordate de 5.000 RON şi prejudiciul moral suferit sau că despăgubirile acordate au un cuantum derizoriu şi nesemnificativ raportat la gravitatea faptei, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor.
Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată care nu se poate rezuma la o valoare medie stabilită jurisprudenţial.
Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care aşa cum s-a arătat deja, reaprecierea cuantumului despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, excede limitelor analizei permisă în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de reclamant, cu referire la existenţa unor motive străine de cauză, Înalta Curte reţine că şi acest motiv este nefondat.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile reclamantului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, în raport de starea de fapt necontestată, de obiectul dedus judecăţii şi de limitele investirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a constatat că," În speţă, raportul juridic dedus judecăţii a vizat angajarea răspunderii proprii a pârâtului şi, în acest cadru procesual, Curtea a constatat mai sus prin prezenta decizie că susţinerile din cererea de apel nu se referă la reţinerea de către prima instanţă a caracterului ilicit al faptelor imputate prin raportare la prevederile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 677/2001 (text legal evocat ca fiind incident faptei reţinute prin sentinţa apelată) şi a vinovăţiei cu care acestea ar fi fost comise ori, după caz, la întinderea prerogativelor prevăzute de lege pentru această autoritate în activitatea de prelucrare a datelor cu caracter personal referitoare la înfăptuirea justiţiei sau, în general, la existenţa vreunui motiv justificativ care să îl absolve de răspundere pe pârât.
În raport de starea de fapt necontestată, instanţa de apel a motivat soluţia adoptată, reţinând, în mod legal, că trebuie avut în vedere că," în temeiul art. 8 din Legea nr. 677/2001, prelucrarea oricăror date cu caracter personal având funcţie de identificare de aplicabilitate generală codului numeric personal sau a altor date asemenea date se poate realiza, prin excepţie de la condiţiile de legitimitate în prelucrarea datelor reglementate de art. 5 din acelaşi act normativ, în lipsa consimţământului expres şi neechivoc al persoanei vizate, însă numai dacă prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală.
Astfel, se constată că tribunalul a reţinut pe baza probelor administrate în prima fază procesuală că pârâtul Tribunalul Ilfov a săvârşit o faptă ilicită, prin aceea că, în calitate de operator de date cu caracter personal, nu a aplicat măsurile tehnice şi organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal ale reclamantului A. (CNP, domiciliu) împotriva dezvăluirii sau accesului neautorizat şi nu a vegheat la respectarea acestor măsuri de către grefierul de şedinţă, care a procedat la transcrierea în sistem informatizat a încheierii din data de 01.09.2015, pronunţate în dosarul nr. x/2015, integral, cu menţionarea datelor cu caracter personal ale reclamantului (pe care trebuia să le şteargă), pe pagina de internet www.x.ro.
S-a reţinut, totodată, că "incidentul a fost remediat de grefierul de şedinţă la data de 11.11.2015, când s-a procedat la ştergerea din sistem a datelor cu caracter personal ale reclamantului A..
Faţă de aceste împrejurări de fapt, necontestate nici în apel, Tribunalul a reţinut întrunirea tuturor cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile a apelantului-pârât, acesta din urmă criticând în acest context prin propriul apel reţinerea condiţiei prejudiciului, respectiv, întinderea acestuia faţă de despăgubirile acordate prin sentinţa apelată."
S-a mai constatat că "şi prin apelul declarat de apelantul-reclamant se aduc critici sentinţei doar din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate, apreciate de acesta ca fiind reduse, prin raportare la întinderea prejudiciului, astfel încât se va răspunde tuturor susţinerilor apelanţilor vizând prejudiciul în speţă prin considerente comune, potrivit celor ce succed".
În aceeaşi motivare a soluţiei, şi fără a exista elemente străine de cauză, instanţa de apel a arătat că "în analiza prejudiciului produs, reţine că tribunalul a ţinut seama în mod corect de valorile ocrotite prin Legea nr. 677/2001, constatând că încălcarea acestor norme aduce atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată.
De altfel, instanţa de apel în argumentarea soluţiei adoptate a reţinut " că în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în M.Of. nr. 650 din 26 iulie 2018, paragrafele 30-32) s-a statuat referitor la valorile ocrotite şi prin această reglementare specială că datele personale ale individului şi procesarea acestora ţin de viaţa privată a acestuia (a se vedea şi Hotărârea din 4 mai 2000 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 43, sau Hotărârea din 17 iulie 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 35). S-a arătat că "obiectul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este acela de a proteja individul de ingerinţa arbitrară a autorităţilor publice; acesta nu obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci, suplimentar acestei obligaţii negative, pot exista obligaţii pozitive inerente, în vederea respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri concepute pentru a apăra respectarea vieţii private, chiar şi în sfera relaţiilor dintre indivizi (a se vedea Hotărârea din 17 iulie 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 36)".
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că " având în vedere şi aceste considerente de drept, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a reţinut că prin publicarea pe portalul Tribunalului Ilfov a datelor cu caracter personal referitoare la CNP-ul şi domiciliul reclamantului, acestuia i-au fost cauzate sentimente de disconfort, teamă, nesiguranţă, nelinişte legate de faptul că aceste date au fost accesate de un număr nedefinit de utilizatori ai serviciului de internet, putând fi utilizate pentru scopuri necorespunzătoare sau într-un mod ilicit.
Este evident că o atare temere legată de posibilitatea accesării este inerentă într-o asemenea situaţie, nefiind necesar a se proba în concret că o atare accesare a şi avut loc, astfel cum este inutilă administrarea de dovezi suplimentare asupra posibilităţilor nelimitate pe care le oferă accesarea sistemelor informatice în utilizarea de către cei interesaţi unor date cu caracter personal (cu toate că prima instanţă a apreciat ca fiind utilă sub acest aspect chiar administrarea unei expertize informatice, ale cărei concluzii au fost în sensul că orice divulgare a datelor cu caracter personal în mediul online poate conduce la apariţia unor prejudicii materiale sau morale pentru persoana în cauză - dosar fond).
Posibilitatea accesării datelor personale în speţă şi, corelativ, starea de nelinişte şi temerea legată de divulgarea respectivelor date trebuie examinate în concret în acest caz prin raportare la împrejurarea că ştergerea din sistem a datelor nu a avut loc decât după o perioadă de timp de 2 luni şi 10 zile, perioadă ce constituie în opinia instanţei de apel aspectul esenţial în speţă pentru stabilirea unui prejudiciu moral, în acord şi cu prevederile de principiu ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, invocate de apelantul-pârât, care trimit la cauza acţiunii civile pe care cel interesat o poate deduce judecăţii - vătămarea efectivă concretizată în producerea de prejudicii.
Instanţa de apel a motivat şi de ce nu poate primi susţinerile apelantului-pârât referitoare la lipsa dovezilor suferinţelor produse, "urmând a menţine statuarea primei instanţei în sensul că acest prejudiciu poate fi lesne dedus din simpla existenţă a faptei ilicite şi constă în starea de nesiguranţă, nelinişte, disconfort legate de faptul că datele cu caracter personal au fost publicate pe o pagină de internet foarte des accesată, putând fi folosite în scopuri ilicite".
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantului legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Tribunalul Ilfov, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea regulilor de procedură privind determinarea obiectului cererii şi a limitelor procesului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele: În examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., din perspectiva încălcării principiului disponibilităţii legat de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăşi limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, verificând aspectele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că din aceasta rezultă, fără echivoc, că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală obiectivă, iar în raport de limitele investirii instanţa de apel a constatat că, "în speţă, raportul juridic dedus judecăţii a vizat angajarea răspunderii proprii a pârâtului, că reclamantul a supus judecăţii "un raport juridic în al cărui conţinut se regăsesc obligaţii proprii ale Tribunalului Ilfov, derivând din calitatea acestei persoane juridice de a fi operator de date cu caracter personal, în condiţiile Legii nr. 677/2001 (art. 3 alin. (1) lt. d, în vigoare la momentul comiterii faptelor), prelucrând direct asemenea date în temeiul acestui act normativ şi în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare".
Contrar susţinerii pârâtului, instanţa de apel a clarificat obiectul cererii introductive şi pretenţiile reclamantului, în respectarea principiului disponibilităţii, reţinând că demersul judiciar este fundamentat pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, ca răspundere de drept comun în condiţiile prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ., care decurge din încălcarea obligaţiilor care îi reveneau Tribunalului Ilfov, ca operator de date cu caracter personal, în aplicarea Legii nr. 677/2001.
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că nu constituie o derogare de principiul disponibilităţii dreptul instanţei de a da denumirea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, în temeiul art. 152 C. proc. civ., întrucât instanţa dă denumirea legală celor pretinse de părţi. Totodată art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dispune faptul "că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă", această dispoziţie extinzând, ca regulă, dreptul instanţei şi la calificarea aspectelor de drept substanţial, nu numai a celor de drept procesual, precum şi a instituţiei juridice aplicabile în cauză.
Cum instanţa de apel a analizat cauza în raport de limitele învestirii şi în respectarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. .1 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva susţinută de pârât.
În ce priveşte motivul de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - greşita aplicare a art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (2) C. civ., Înalta Curte, în raport de obiectul dedus judecăţii, reţine că, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal, orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanţei competente pentru repararea acestuia.
Or, în raport de starea de fapt conturată în cauză şi necontestată, instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, reţinând că în cauză sunt întrunite cumulativ elementele acestei răspunderi juridice, în condiţiile în care fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că, în calitate de operator de date cu caracter personal, nu a aplicat măsurile tehnice şi organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal ale reclamantului A. (CNP, domiciliu) împotriva dezvăluirii sau accesului neautorizat şi nu a vegheat la respectarea acestor măsuri de către grefierul de şedinţă, care a procedat la transcrierea în sistem informatizat a încheierii din data de 01.09.2015, pronunţate în dosarul nr. x/2015, integral, cu menţionarea datelor cu caracter personal ale reclamantului (pe care trebuia să le şteargă), pe pagina de internet www.x.ro., iar prejudiciul, constă în rezultatul, efectul negativ suferit ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârât.
În raport de aceste elemente instanţa de apel, în mod legal, a reţinut că "posibilitatea accesării datelor personale în speţă şi, corelativ, starea de nelinişte şi temerea legată de divulgarea respectivelor date trebuie examinate în concret în acest caz prin raportare la împrejurarea că ştergerea din sistem a datelor nu a avut loc decât după o perioadă de timp de 2 luni şi 10 zile, constituie aspectul esenţial pentru stabilirea unui prejudiciu moral, în acord şi cu prevederile de principiu ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, invocate de apelantul-pârât, care trimit la cauza acţiunii civile pe care cel interesat o poate deduce judecăţii - vătămarea efectivă concretizată în producerea de prejudicii".
Cum prejudiciul moral reprezintă orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima, instanţa de apel în mod corect a reţinut "că ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul moral ca atare, decurgând din lezarea unor valori fără conţinut economic, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat".
Or, în condiţiile îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale obiective a pârâtului, sunt nefondate susţinerile legate de încălcarea dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (2) C. civ.
Nefondate sunt şi susţinerile pârâtului legate de greşita reţinere a faptului că Tribunalul Ilfov are calitate procesuală pasivă în raport de petitele 1, 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată şi că trebuia constatat că, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 677/2001 şi ale Codului muncii, nu poate exista vreun raport juridic specific între pretinsul autor al faptei (grefierul de şedinţă) şi Tribunalul Ilfov, care să atragă răspunderea acestuia din urmă.
Astfel, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care reclamantul a supus judecăţii un raport juridic în al cărui conţinut se regăsesc obligaţii proprii ale Tribunalului Ilfov, derivând din calitatea acestei persoane juridice de a fi operator de date cu caracter personal, în condiţiile Legii nr. 677/2001 (art. 3 alin. (1) lt. d în vigoare la momentul comiterii faptelor), prelucrând direct asemenea date în temeiul acestui act normativ şi în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de operator de date cu caracter personal legitimează procesual pârâtul câtă vreme în cadrul demersului judiciar se urmăreşte atragerea răspunderii delictuale proprii decurgând din încălcarea obligaţiilor instituite în sarcina pârâtului prin dispoziţiile Legii nr. 677/2001.
Pentru considerentele expuse, cum niciuna dintre susţinerile invocate de recurenţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Tribunalul Ilfov împotriva deciziei civile nr. 914A din 20 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2020.