Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020
Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 7.08.2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia civilă, reclamanţii Fundaţia A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România - "C." şi D., solicitând instanţei să dispună încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale al reclamanţilor, în sensul obligării pârâţilor de a elimina de pe pagina de internet a pârâtei (www.x.ro) următoarele articole defăimătoare la adresa reclamanţilor şi interzicerea săvârşirii în viitor a unor încălcări similare:
"A.: Să dăm lovitura! Să îi păcălim pe localnici!"; "Corupţie cât Yellowstone în Guvernul E."; "F.: Dovada traficului de influenţă pentru A."; "Românii ăştia sunteţi nişte ţigani. Sunteţi mai rău ca în Africa - B. - Coordonator A."; să îi oblige pe pârâţi la plata către reclamanţi a sumei de 2.250.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat acestora prin faptele ilicite menţionate.
S-a solicitat, de asemenea ca, în situaţia pronunţării unei soluţii favorabile reclamanţilor, instanţa să instituie, în sarcina pârâţilor, obligaţia de a publica hotărârea pe care o va pronunţa, pe site-ul C., şi să menţină această afişare timp de 180 zile; să oblige pârâţii să publice hotărârea ce va fi pronunţată, pe cheltuială proprie, într-un ziar cu acoperire naţională şi în două cotidiane, cu acoperire regională, timp de trei ediţii consecutive, în zonele Vâlcea, Sibiu, Braşov, Argeş şi Dâmboviţa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 232/S/05.11.2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Fundaţia A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România, C." şi D., şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii să înceteze acţiunea de încălcare a drepturilor nepatrimoniale ale părţilor reclamante, prin eliminarea de pe pagina de internet a C. (www.x.ro) a următoarelor articole defăimătoare la adresa reclamanţilor şi interzicerea săvârşirii în viitor a unor încălcări similare:
"A.: Să dăm lovitura! Să-i păcălim pe localnici!"; "Corupţie cât Yellowstone în Guvernul E.!"; "F.: Dovada traficului de influenţă pentru A."; "Românii ăştia sunteţi nişte ţigani. Sunteţi mai rău ca în Africa - B., A."; au fost obligaţi pârâţii să achite, în solidar, reclamanţilor suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale să publice prezenta hotărâre judecătorească, pe site-ul C. - www.x.ro, - timp de 180 zile.
I-a obligat pe pârâţi să publice sentinţa, pe cheltuiala proprie, într-un ziar cu acoperire naţională şi în două cotidiane cu acoperire regională, timp de trei ediţii consecutive, în zonele Vâlcea, Sibiu, Braşov, Argeş şi Dâmboviţa.
A respins restul pretenţiilor formulate de părţile reclamante.
Au fost obligaţi pârâţii să achite, în solidar, reclamanţilor suma de 32.543 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierilor de şedinţă din 01 februarie 2018, 19 februarie 2019, 30 martie 2018 şi a celorlalte încheieri prealabile, au declarat apel pârâţii Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România "C." şi D..
Prin decizia civilă nr. 923/Ap/4 iulie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis cererea de apel formulată de apelanţii-pârâţi Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România - C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 232/S din data de 05.11.2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Fundaţia A., înregistrată cu numărul x/11.07.2016 în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor al Judecătoriei Braşov, şi B., în contradictoriu cu pârâţii Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România "C.", înregistrată cu numărul x/2012 în Registrul Federaţiilor al Tribunalului Vâlcea, şi D..
S-a respins cererea de apel îndreptată împotriva încheierilor de şedinţă din 01.02.2018, 18.02.2018, 30.03.2018 şi a celorlalte încheieri premergătoare, formulată de către apelanţii-pârâţi Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România - C. şi D..
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, au declarat recurs reclamanţii Fundaţia A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte admiterea apelului intimaţilor - pârâţi şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au susţinut, în esenţă, următoarele critici:
Toate condiţiile angajării răspunderii delictuale ale intimaţilor - pârâţi sunt îndeplinite în speţă; instanţa de apel a ignorat faptul că intimaţii - pârâţi nu au administrat nicio probă aptă a demonstra faptele menţionate prin articolele şi comunicările publice defăimătoare ale acestora.
În doctrina şi jurisprudenţa aplicabilă limitelor dreptului la liberă exprimare, s-a arătat că "persoanelor care fac afirmaţii referitoare la fapte obiective li se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora."
Contrar acestui principiu, instanţa de apel a considerat drept o simplă "judecată de valoare" şi a validat diseminarea informaţiilor privind un potenţial "trafic de influenţă", deşi intimaţii-pârâţi nu au administrat nici o probă aptă a demonstra vreun trafic de influenţă real sau faptul că reclamanta ar fi avut vreo implicare reală în numirea secretarilor de stat, ceea ce confirmă temeinicia cererii de chemare în judecată.
Nu în ultimul rând, ceea ce pentru instanţa de apel reprezintă simple "judecăţi de valoare" ale C., expuse public, pentru recurenţii reclamanţi, reprezintă o gravă atingere adusă reputaţiei profesionale, atât faţă de publicul din România, cât şi faţă de partenerii internaţionali, al căror sprijin le este absolut necesar pentru continuarea activităţii de conservare a mediului în România. Raportat la gravitatea acestor afirmaţii, este evidentă disproporţionalitatea dintre necesitatea asigurării dreptului intimaţilor-pârâţi la libera exprimare faţă de necesitatea protejării dreptului recurenţilor la onoare şi demnitate.
Recurenţii - reclamanţi recunosc corectitudinea dezvoltărilor jurisprudenţiale ale Curţii Europene privind libertatea de exprimare, condiţiile exercitării acesteia şi limitele sale, la care se referă instanţa de apel, însă consideră că această instanţă nu a făcut aplicarea corectă şi obiectivă a acestora la situaţia de fapt, alegând să ignore şi să legitimeze, într-un mod absolut surprinzător, conduite ale intimaţilor-pârâţi, precum: sustragerea de documente private, cu violarea corespondenţei recurenţilor-reclamanţi, utilizarea ilegală, distorsionarea intenţionată a conţinutului unor documente aparţinând reclamanţilor, diseminarea de informaţii false cu privire la activitatea acestora, de natură a afecta desfăşurarea activităţii în România.
De asemenea, instanţa de apel le-a recunoscut intimaţilor-pârâţi o calitate sui generis de "jurnalişti", implicând "o protecţie mai largă a dreptului de liberă exprimare, la fel ca şi în cazul protecţiei recunoscute jurnaliştilor", fără a se preocupa sau a lua în considerare conduita intimaţilor-pârâţi, în total dezacord cu etica jurnaliştilor profesionişti (violarea corespondenţei, neverificarea veridicităţii informaţiei furnizate, denaturarea intenţionată a informaţiei etc.).
Recurenţii au considerat că jurisprudenţa Curţii Europene, invocată de instanţa de apel, nu poate fi aplicată în cauză, în favoarea intimaţilor-pârâţi, având în vedere că faptele şi constanţa acestora, care au îmbrăcat forma unei campanii de denigrare, nu pot fi scuzate, prin invocarea "toleranţei" şi a "mentalităţii deschise" într-o societate democratică.
Astfel, oricât de obişnuiţi ar fi cu exerciţiul democratic al libertăţii de exprimare, nu pot accepta intensitatea şi gravitatea conduitei intimaţilor-pârâţi ca pe nişte aspecte fireşti, deoarece acestea depăşesc limita exerciţiului drepturilor intimaţilor-pârâţi, încălcându-le drepturile lor, conform celor detaliate în cererea de chemare în judecată.
Mai mult, faptele intimaţilor au produs efecte mult mai puternice decât acelea de a "lovi, şoca sau nelinişti statul sau un segment oarecare al populaţiei", acestea fiind îndreptate nu neapărat asupra statului sau a unei categorii mai largi a populaţiei, ci direct asupra reclamanţilor, cu scopul de a distruge activitatea şi reputaţia lor în România, şi conţin informaţii denaturate.
În legătură cu toate acţiunile intimaţilor-pârâţi, instanţa de apel a ignorat faptul că exerciţiul drepturilor individuale nu se poate realiza decât până la lezarea drepturilor altora.
În doctrină, s-a arătat că "Omul îşi desfăşoară activitatea în societate, motiv pentru care, în exercitarea drepturilor sale, îşi vede, în mod natural, limitate propriile drepturi de drepturile similare ale celorlalţi membri ai societăţii."
Astfel, alineatul al doilea al art. 75 C. civ. are în vedere exact situaţiile în care, prin exercitarea propriilor drepturi, o persoană ar putea aduce atingere drepturilor altuia. Asemenea atingeri nu vor fi considerate încălcări ale drepturilor altuia, deci nu vor fi sancţionabile, dacă au fost comise în exercitarea propriilor drepturi şi libertăţi constituţionale.
Pentru ca asemenea situaţii să se încadreze în limitarea prevăzută de textul citat, este necesar ca exercitarea propriilor drepturi şi libertăţi constituţionale să îndeplinească o dublă condiţie: exercitarea să se facă cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, vom fi în prezenţa abuzului de drept.
Mai mult, reclamanţii consideră că art. 75 C. civ. nu este aplicabil, deoarece faptele intimaţilor-pârâţi nu se pot încadra în nicio prevedere a dreptului intern (legea română) sau a dreptului internaţional public (convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte).
Instanţa de apel a aplicat, în mod eronat, la situaţia de fapt consideraţiile jurisprudenţiale corecte ale Curţii Europene privind interpretarea anumitor articole (art. 8, 10 Convenţie).
Instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor Curţii Europene la situaţia de fapt, ignorând sustragerea, utilizarea ilegală şi distorsionarea intenţionată a conţinutului unor documente.
Astfel intimaţii - pârâţi au ignorat cu desăvârşire orice "îndatoriri şi responsabilităţi", în legătură cu comunicările privind Fundaţia şi au omis să "acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să transmită informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice".
Astfel, intimaţii - pârâţi nu au cercetat acurateţea informaţiilor furnizate şi nu au urmărit verificarea acestora din trei surse, nu au consultat recurenţii - reclamanţi cu privire la veridicitatea afirmaţiilor exprimate, nu au permis participarea recurenţilor - reclamanţi la întâlnirea de la Şercăiţa şi nu au acordat recurenţilor - reclamanţi un drept la replică.
Reclamanţii au reiterat informaţiile furnizate în cererea de chemare în judecată, conform cărora, ulterior iniţierii primelor atacuri ale intimaţilor - pârâţi împotriva Fundaţiei, recurenţii - reclamanţi au transmis acestora o invitaţie, în aprilie 2016 şi, încă o dată public, în data de 28.11.2016, pentru stabilirea unei întâlniri şi informarea acestora cu privire la activităţile Fundaţiei în România. Scopul acestei invitaţii a fost lămurirea oricăror potenţiale neînţelegeri cu privire la misiunea în domeniul ecologiei (respectiv protecţia pădurilor contra defrişărilor ilegale, crearea de alternative economice pentru dezvoltarea comunităţilor locale din arealul geografic al potenţialului Parc National Munţii Făgăraş, după modele aplicate cu succes pe plan internaţional).
Ca o dovadă evidentă atât a relei-credinţe, cât şi a ignorării cu desăvârşire a oricăror "îndatoriri şi responsabilităţi", C. nu a dat niciodată curs invitaţiei, chiar dacă Fundaţiei a dorit să asigure un grad ridicat de transparenţă cu privire la activitatea sa, prin discutarea oricăror aspecte într-o întâlnire directă. Din contră, C. a pus în mişcare o campanie, sistematică şi organizată, de diseminare a unor informaţii false, a cărei sancţionare face obiectul acestei cauze.
În acest context, consideră că activităţile intimaţilor - pârâţi nu pot fi circumscrise unei veritabile dezbateri, câtă vreme aceştia nu au dorit să participe la vreun dialog cu recurenţii - reclamanţi, ci, din contră, au preferat să recurgă la metode ilicite pentru sustragerea corespondenţei lor interne şi prelucrarea acesteia, în sensul de a le distruge imaginea.
În Cauza Steel &Morris vs. Marea Britanie, par. 89, Curtea a recunoscut dreptul ONG-urilor de a emite opinii cu privire la teme de interes public:
"într-o societate democratică, şi grupurile mici şi informate de campanie (...) trebuie să poată să îşi desfăşoare eficient activitatea" şi că, există un interes public puternic în a da posibilitatea unor asemenea grupuri şi indivizi, din afara grupurilor principale (în engleză "mainstream"), să contribuie la dezbaterea publică, prin diseminarea de informaţii şi idei de interes public."
Cu toate acestea, nicio interpretare corectă şi obiectivă a dezvoltărilor jurisprudenţiale ale Curţii Europene (mai ales de către o instanţă a unui stat membru al Consiliului Europei) nu poate implica ideea că, în contextul exprimării lor publice, aceste entităţi pot sustrage, în mod ilicit, informaţii private şi vehicula informaţii false cu privire la anumite persoane, de natură a leza reputaţia profesională sau personală a acestora.
În acest sens Curtea Europeană a statuat, în numeroase cauze că:
"presa trebuie să nu încalce anumite limite, în special cele privind reputaţia şi drepturile altora şi nevoia de a preveni divulgarea informaţiilor confidenţiale (Bladet Tromso şi Stensaas v. Norvegiei, par. 59). Garanţia prevăzută de art. 10 în favoarea jurnaliştilor, la reportarea situaţiilor de interes general, este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pentru a furniza informaţii precise şi de încredere, conform eticii jurnalistice (Bladet Tromso and Stensaas, par. 65), iar acelaşi principiu trebuie să se aplice şi altora care se implică în dezbateri publice".
Este evidentă reaua-credinţă a intimaţilor, câtă vreme aceştia au obţinut corespondenţa internă a Fundaţiei, prin mijloace nelegale, şi, ulterior, au denaturat conţinutul acesteia, în cadrul unei campanii complexe de denigrare a activităţii recurenţilor-reclamanţi.
Ansamblul conduitelor intimaţilor - pârâţi demonstrează că aceştia nu au acţionat în conformitate cu regulile specifice profesiei de jurnalist, motiv pentru care nu se pot prevala de drepturi decurgând din această calitate.
Reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod eronat, la situaţia de fapt testul echilibrului propus de Curtea Europeană în Cauzele Von Hannover vs. Germania şi Axel Springer AG vs. Germania, respectiv că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a criteriilor pentru punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private.
În ceea ce priveşte aceste criterii, recurenţii au formulat următoarele argumente:
Recurenţii-reclamanţi au fost de acord cu faptul că activitatea lor se circumscrie perfect unor teme majore, de interes public naţional şi internaţional, în domeniul protecţiei mediului. Acesta este motivul pentru care, în activitatea lor, se conduc după principiul transparenţei şi a dialogului cu societatea civilă, dovada fiind invitaţiile repetate adresate C., pentru a explica scopurile acţiunii lor în România.
Însă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu consideră că articolele publicate, pe site-ul www.x.ro, pot fi privite ca nişte dezbateri normale de interes public, referitoare la protecţia mediului şi tăierile ilegale de păduri, deoarece informaţia diseminată de către C. şi D. nu a fost verificată, este rezultatul unei acţiuni ilicite de sustragere de documente şi a reprezentat o campanie de denigrare concentrată împotriva recurenţilor - reclamanţi, în cadrul căreia s-au adus acuze făţişe de corupţie şi trafic de influenţă, fără niciun fundament legal, articolele incriminate încercând să creeze aparenţa unei relaţii ilegale între Fundaţie şi Ministrul Mediului Apelor şi Pădurilor de la acel moment, doamna F..
De asemenea, intimaţii - pârâţi au afirmat că, din corespondenţa privată a Fundaţiei, ar rezulta că aceasta ar fi avut un rol în numirea domnilor G. şi H., în calitate de secretari de stat, acuzându-i, fără fundament, de corupţie şi trafic de influenţă.
În legătură cu aceste acuzaţii, complet neîntemeiate, intimaţii nu au furnizat nicio dovadă şi au confirmat, prin susţinerile din faţa instanţei de fond, că nu au iniţiat absolut nici un demers administrativ ori judiciar pentru dovedirea acestor acuzaţii deosebit de grave, fiind de domeniul evidenţei că aceştia, în realitate, nu au dorit să furnizeze informaţii exacte, circumscrise unei dezbateri veridice.
Instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că acţiunile intimaţilor - pârâţi ar privi defrişările ilegale ori protecţia mediului în general, câtă vreme activitatea Fundaţiei în România urmăreşte tocmai prevenirea tăierilor ilegale, prin instituirea celor mai bune practici de protecţie, confirmate la nivel internaţional, sens în care Fundaţia a susţinut crearea "Parcului Naţional Munţii Făgăraş".
În concluzie consideră că interesul general a fost grav lezat şi prejudiciat prin aceste acţiuni ale intimaţilor - pârâţi şi, nicidecum servit, atât timp cât activitatea lor a fost prezentată denaturat. Astfel, populaţia din zonele în care Fundaţia este activă a fost indusă în eroare de către intimaţii - pârâţi, inclusiv cu privire la oportunităţile de dezvoltare locală propuse de ei, al căror caracter profund benefic a fost confirmat la nivel mondial.
Reclamanţii consideră că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că notorietatea domnul B. şi a Fundaţiei ar reprezenta o justificare automată pentru limitarea dreptului la viaţă privată, în sensul de a îndritui intimaţii - pârâţi să profereze informaţii profund defăimătoare la adresa acestora, precum şi conduita ilicită a acestora, constând în sustragerea corespondenţei private.
Consideraţiile de ordin general reţinute de instanţa de apel nu pot fi interpretate în favoarea intimaţilor, fiind de domeniul evidenţei că domnul B. nu a acţionat, la momentul reprezentării Fundaţiei, în calitate de persoană publică, ci de manager privat al Fundaţiei ori că scopurile Fundaţiei în România ar avea vreo legătură cu "probleme politice sau crime săvârşite" sau "probleme legate de sport sau artişti ai scene".
Chiar dacă o anumită corespondenţă se referă la aspecte profesionale, atât timp cât aceasta este în domeniul privat al unei persoane, sustragerea ei reprezintă tot o încălcare a vieţii private, în sensul art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faptele intimaţilor - pârâţi nu au privit activităţile publice ale Fundaţiei ori ale domnului B., ci tocmai detalii din viaţa privată a recurenţilor, în înţelesul practicii Curţii Europene din cauzele Von Hannover, pct. 63, şi Standard Veriags GmbH, pct. 47, citate de instanţa de apel în mod generic, fără a fi însă aplicate în această cauză.
Reclamanţii au reiterat, aşadar, că, astfel cum se poate observa din conţinutul articolelor defăimătoare ale intimaţilor - pârâţi, aceştia şi-au fundamentat atacurile, în principal, pe corespondenţa internă a Fundaţiei şi a domnului B. care nu fusese în nici un fel dezvăluită publicului până la acel moment.
În acest context, consideră că nu există absolut nici un fundament pentru a se reţine incidenţa practicii Curţii Europene în Cauza Axel Springer AG vs. Germania, corespondenţa lor internă fiind protejată de dreptul la viaţă privată, potrivit regulii generale în materie.
Mai mult, din conţinutul corespondenţei lor interne (cu precădere Minuta Fundaţiei), se poate observa că aceasta conţine şi exprimările unor alte persoane din cadrul Fundaţiei, în afară de domnul B., al căror drept la viaţă privată a fost, de asemenea, încălcat în mod flagrant, prin difuzările neautorizate ale intimaţilor. Este de domeniul evidenţei că aceste persoane nu au apărut în spaţiul public din România, neputându-se, aşadar, considera că ar fi "persoane publice" şi că ar exista vreo justificare pentru diseminarea conversaţiilor private ale acestora.
Instanţa de apel a reţinut, complet fără fundament, că "informaţiile incriminate au făcut deja obiectul unei publicări anterioare, câtă vreme această afirmaţie este complet contrară realităţii.
Astfel cum a rezultat şi din declaraţiile martorilor I. şi J., articolele de presă ale acestor persoane au vizat alte aspecte decât corespondenţa lor internă.
De asemenea, articolele de presă ale acestor jurnalişti nu pot fi considerate ca fiind relevante în această cauză şi având în vedere că principala acuzaţie care se aduce recurenţilor de către intimaţi este că ar fi săvârşit fapte penale, în legătură cu activitatea ministrului mediului din guvernul tehnocrat, precum şi cu numire a doi secretari de stat.
Or, este de domeniul evidenţei că jurnaliştii I. şi J. nu au raportat cu privire la aceste aspecte şi nici nu se pot substitui organelor abilitate prin lege să dispună cu privire la aceste aspecte. Mai mult, nici probele video depuse de către intimaţii - pârâţi nu pot susţine teza conform căreia "E-mail Boitani" - Anexa 5, acţiune fond; "E-mail K." - Anexa 7, Minuta Fundaţiei Anexa 13 ar fi fost anterior publicate în spaţiul public, acest aspect nefiind, de altfel, nici susţinut de către intimaţi la momentul depunerii acestor probe video.
Reclamanţii consideră că instanţa de apel a săvârşit o gravă eroare la momentul la care a reţinut că modalitatea de obţinere a corespondenţei private a recurenţilor - reclamanţi (în mod ilicit, fără acordul recurenţilor - reclamanţi precum şi denaturarea cu vădită rea-credinţă a acesteia) ar fi în consonanţă cu practica Curţii Europene.
Astfel cum s-a confirmat în cauză, intimatul - pârât D. a declarat, la interogatoriu, că ar fi intrat în posesia acestei corespondenţe interne de la un terţ şi că nu a obţinut ori urmărit vreodată să obţină acordul recurenţilor.
În acest context, este de domeniul evidenţei că, în cauză, recurenţii - reclamanţi nu au urmărit neapărat aflarea identităţii sursei intimatului - pârât, ci, astfel cum au detaliat prin cererea de chemare în judecată, de a sublinia că intimaţii - pârâţi nu au obţinut, de la ei sau cu acordul lor, dreptul de a difuza şi de a denatura conţinutul corespondenţei lor interne.
De asemenea, consideră complet abuzivă invocarea protecţiei jurnalistice a surselor de către intimaţii - pârâţi, ca unic temei pentru exonerarea acestora de la fapta ilicită a sustragerii corespondenţei.
Practic, instanţa de apel a validat argumentul, complet nefondat, al intimaţilor, în sensul că, dacă aceştia nu au dorit să indice modalitatea în care au efectuat sustragerea, atunci aceştia nu ar mai trebui pedepsiţi, situaţie care nu poate fi acceptată şi care echivalează cu o legitimare a comportamentului ilicit al intimaţilor şi o denegare de justiţie pentru reclamanţi.
De asemenea, reclamanţii nu înţeleg cum instanţa de apel a putut ajunge la concluzia că această conduită a intimaţilor - pârâţi ar putea îndeplini condiţia bunei-credinţe.
În acest context, este evident că paragraful din Cauza Papaianopol vs. România - "în orice caz, astfel cum s-a subliniat anterior, relevant sub acest aspect este ca persoana în cauză să acţioneze cu bună-credinţă, or, Curtea Europeană a precizat, în cauza Papaianopol vs. România, că această condiţie a bunei credinţe este îndeplinită atunci când "reclamantul s-a implicat în mod activ în procesul său, a fost prezent la şedinţele publice şi s-a oferit mereu să dovedească adevărul afirmaţiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acţionat cu bună-credinţă, convins că informează publicul cu privire la o dezbatere de interes general" -, menţionat de către instanţa de apel, nu este relevant, deoarece este evident că implicarea pârâtului D. în mod activ în procesul său şi prezenţa sa la şedinţele publice nu pot legitima conduita sa faţă de Fundaţie.
Prin refuzul constant de a dezvălui modalitatea prin care a obţinut documente şi corespondenţa privată a reclamantului se dovedeşte exact nesinceritatea şi reaua-credinţă a intimaţilor - pârâţi, nicidecum buna lor credinţă.
Reclamanţii consideră că "natura şi gravitatea sancţiunilor impuse" intimaţilor - reclamanţi de către instanţa de fond sunt proporţionale cu pericolul social al faptelor săvârşite de aceştia, neexistând niciun criteriu pentru cenzurarea acestor sancţiuni de către instanţa de apel.
Astfel, recurenţii consideră că eliminarea de pe site-ul nostrasilva.ro a articolelor defăimătoare, coroborat cu publicarea sentinţei instanţei în publicaţii relevante, împreună cu acordarea unei despăgubiri materiale modice reprezintă o reparaţie justă a prejudiciului lor, în consonanţă cu criteriile identificate în practica Curţii Europene.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundaţia A. şi recurentul - pârât B. împotriva deciziei civile nr. 923/Ap/2019 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 7 octombrie 2020, cu citarea părţilor.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi a apărărilor formulate în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată că recursul exercitat de reclamanţii Fundaţia A. şi B. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România - C. şi D., pentru atingerea adusă dreptului la viaţă privată, în componentele sale privind dreptul la onoare, imagine şi demnitate a reclamanţilor, susţinând că, pe blogul www.x.ro, au fost publicate o serie de articole, având următoarele titluri:
""A.: Să dăm lovitura! Să îi păcălim pe localnici!"; "Corupţie cât Yellowstone în Guvernul E."; "F.: Dovada traficului de influenţă pentru A."; "Românii ăştia sunteţi nişte ţigani. Sunteţi mai rău ca în Africa - B. - Coordonator A.", accesând şi utilizând în mod ilegal corespondenţa electronică privată a reclamanţilor.
Prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că are caracter ilicit fapta pârâţilor de a accesa corespondenţa privată a reclamanţilor şi de a o publica în mijloacele de comunicare în masă, însoţită de o interpretare de natură a acredita ideea săvârşirii de către aceste părţi a unor acţiuni contrare legii. Prin urmare, libertatea de expresie nu poate fi folosită ca temei al săvârşirii unei ilegalităţi şi nici nu poate constitui motiv de exonerare de răspundere a unei persoane care a săvârşit o faptă ilicită.
Spre diferenţă, instanţa de apel, interpretând şi aplicând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, a apreciat că toate articolele publicate pe site-ul www.x.ro se înscriu în contextul unor dezbateri de interes public, referitoare la protecţia mediului şi tăierile ilegale de păduri, subiecte de actualitate, atât la data publicării articolelor incriminate, cât şi în prezent, iar, în speţă, nu s-a dovedit că pârâtul D. ar fi accesat, fără drept, sistemul informatic aparţinând reclamantei în vederea difuzării emailurilor private, ci aceste emailuri i-ar fi fost puse la dispoziţie de o altă persoană, a cărei identitate nu a fost dezvăluită; astfel încât dreptul la liberă exprimare al pârâţilor trebuie să prevaleze asupra dreptului la viaţă privată a reclamanţilor.
Sub un prim aspect, pentru a fixa coordonatele analizei de legalitate a recursului, trebuie subliniat că, în actuala reglementare procesual civilă, se consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.
Tot astfel, având în vedere cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) şi prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, respectiv dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte legale consacrând principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii, instanţa de recurs constată că demersul judiciar al reclamanţilor este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală pentru atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, drept la propria imagine, ca elemente ale dreptului la viaţă privată, şi nu pe încălcarea dreptului la corespondenţă, ca o componentă distinctă.
În consecinţă, obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenţi, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită şi pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).
Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului, în temeiul art. 1 şi 46 din Convenţie.
Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Potrivit art. 252 C. civ.:
"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."
Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:
"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
Printr-o primă critică, expunând majoritar argumente faptice, recurenţii invocă faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a ignorat faptul că intimaţii nu au administrat nicio probă aptă a demonstra faptele menţionate prin articolele şi comunicările publice pretins defăimătoare ale acestora.
Or, pentru a analiza această critică, trebuie făcută, din perspectivă convenţională, o distincţie între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 65 şi urm.).
În litigiul dedus judecăţii, putem distinge cel puţin două nivele de imputare - afirmaţii factuale, obiective - şi un tărâm al judecăţilor de valoare.
Instanţa de recurs apreciază însă că, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.
În acest context, instanţa de apel, într-o analiză minuţioasă a conţinutului articolelor imputate pârâţilor, a reţinut că articolul menţionat prezintă informaţii factuale necontestate, respectiv că secretarii de stat G. şi H. au fost membrii în consiliul director al Fundaţiei A., că Guvernul României a preluat o iniţiativă ce a aparţinut şi a fost susţinută, iniţial, de această fundaţie privată şi că, prin nota 5913/ C. proc. pen. din 6.09.2016, aprobată de Ministrul Mediului, reclamantul B. a fost numit în grupul de lucru pentru speciile urs, lup, râs şi pisică sălbatică. Acestea sunt fapte şi ele nu pot fi contestate.
În schimb, instanţa de apel a apreciat că titlul articolului, care se referă la existenţa unui trafic de influenţă în favoarea fundaţiei reclamante, reprezintă o judecată de valoare care se fundamentează pe informaţiile factuale menţionate anterior, nefiind, aşadar, lipsită de orice fundament.
Referitor la articolul postat în data de 19.10.2016 şi intitulat "Corupţie cât Yellowstone în Guvernul Coloş’’, se constată că sunt indicate data şi modalitatea în care a dobândit personalitate juridică reclamanta A., compunerea organelor de conducere ale acesteia, cu arătarea naţionalităţii membrilor ce alcătuiesc aceste organe.
De asemenea, în cuprinsul acestui articol, sunt redate, din nou, informaţiile vizând achiziţia de teren împădurit de către reclamantă şi este inserată informaţia că, odată cu învestirea Guvernului E., fundaţia reclamantă a reuşit să promoveze trei "tehnocraţi" în Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, anume, doi secretar de stat şi un ministru, respectiv, pe G., H. şi F. - care au activat în cadrul fundaţiei reclamante sau în cadrul fundaţiilor care au derulat proiecte împreună cu aceasta.
De asemenea, în cadrul acestui articol, se arată că, pentru punerea în aplicare a proiectului Parcul Naţional Munţii Făgăraş, ministrul F. a efectuat deplasări cu elicopterul în zonă, refuzând să precizeze sursa finanţării acestor deplasări, şi că, dată fiind amploarea campaniei de imagine pe care acesta a declanşat-o, se ajunge la concluzia că implementarea acestui proiect este obiectivul nr. 1 al ministrului.
Se mai menţionează conţinutul e-mailului trimis, la data de 11.12.2015, de K. către membrii Consiliului Director al reclamantei, cu comentariul că acesta dezvăluie modul în care fondatorii A. "gândesc strategia poziţionării organizaţiei în România", subliniind că unul din scopurile fundaţiei ar fi să găsească 1,2 români bine poziţionaţi care pun preţ pe istoria naturală şi care ar putea deschide uşi în comunităţile înstărite şi corporate. Aşadar, trebuie remarcat, că, în conţinutul articolului, sunt oferite informaţii factuale, necontestate de nici una dintre părţi, reclamanţii fiind, de fapt, afectaţi de titlul articolului, prin intermediul căruia s-ar sugera că există fapte de corupţie în guvernul E..
Or, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene relevante, instanţa de apel a reţinut că nu poate, în sine, să ridice o problemă faptul că, în titlul articolului, au fost folosite anumite expresii, destinate, în mod verosimil, să capteze atenţia publicului, atât timp cât, în conţinutul articolului, sunt prezentate informaţii veridice (cauza Flinkkilä şi alţii c. Finlandei).
Totodată, articolul "A.: Să dăm lovitura! Să-i păcălim pe localnici!’’, postat pe site-ul C., în data de 24.01.2017, începe cu următoarea menţiune: "consemnarea dezbaterilor din cadrul unei şedinţe a consiliului director al Fundaţiei A. demonstrează adevărata abordare a proiectului de acaparare a teritoriului României’’ şi se arată, apoi, că, în cadrul acestei şedinţei, reclamantul B. a spus: "este momentul potrivit să intervenim şi să dăm lovitura cu primul mare lot de teren de aproape 4.000 ha, din mai multe loturi de teren ale Obştii Rucăr".
În ceea ce priveşte imputarea faptului că traducerea din limba engleză a pasajelor din minuta întocmită cu ocazia şedinţei a consiliului director al Fundaţiei ar fi fost distorsionată, aspect, de asemenea, de temeinicie, iar nu de nelegalitate, se poate reţine, astfel cum s-a subliniat şi în faţa instanţei de recurs, că variantei în limba română a acestei traduceri, i-a fost ataşată varianta în limba engleză, ceea ce tinde la demonstrarea bunei-credinţe a pârâţilor, în demersul de informare a publicului, interesat de acest subiect.
Totodată, în cuprinsul acestui articol, s-a mai menţionat chestiunea referitoare la achiziţionarea terenurilor deţinute de obşti, fiind precizat că membrii acestora nu au voie să-şi vândă obştile nimănui din afara obştii şi s-a sugerat ca fundaţia reclamantă să devină membru în obşte, pentru a cumpăra proprietăţi de la alţi proprietari şi a dobândi rapid o majoritate. Faptul că, ulterior, s-a procedat în acest mod, pentru a achiziţiona terenuri ce aparţineau obştilor, rezultă din cuprinsul sentinţelor civile nr. 216/2018 şi 3124/2018 ale Judecătoriei Câmpulung, prin intermediul cărora s-a constatat nulitatea absolută a unor hotărâri ale adunărilor generale, prin care au fost primite, în calitate de membri, anumite persoane juridice, ce nu aveau calitatea de moşnean, ceea ce presupune că afirmaţiile pârâţilor referitoare la modul de dobândire a unor terenuri forestiere de către societăţile comerciale controlate de reclamantul B. nu sunt chiar lipsite de orice fundament.
Având în vedere toate aceste argumente ale instanţei de apel şi principiile aplicabile în domeniul distincţiei enunţate, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, nu se poate decela nici un viciu de nelegalitate a deciziei pronunţate din perspectiva analizată.
În conexiune cu aspectele deja analizate, ce se raportează, de asemenea, la dispoziţiile art. 75 alin. (2) C. civ., recurenţii impută instanţei de apel faptul că a ignorat că exerciţiul drepturilor individuale nu se poate realiza decât până la lezarea drepturilor altora.
În enunţarea acestei critici, recurenţii invocă, mai întâi, doctrina juridică privind interpretarea art. 75 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca, ulterior, într-o argumentaţie contradictorie, să susţină că art. 75 alin. (1) şi (2) nu este aplicabil în speţa dedusă judecăţii, deoarece faptele intimaţilor nu se pot încadra în nicio prevedere din dreptul intern sau internaţional.
În acest punct, instanţa de recurs reţine că are valoare de principiu, legal consacrat, faptul că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.
Însă, sub un prim aspect, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă, în mod evident, contrar alegaţiilor reclamanţilor, că instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 75 alin. (2), ci analiza sa s-a circumscris modului în care dreptul la viaţă privată, invocat de reclamanţi, interacţionează cu dreptul la libertatea de exprimare, ai cărui titulari sunt pârâţii, limitelor acestui drept, prin prisma elementelor esenţiale dezvoltate de jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanţa de apel concluzionând că dreptul la liberă exprimare al pârâţilor trebuie să prevaleze în raport cu dreptul la protejarea vieţii private a reclamanţilor.
Sub un al doilea aspect, recurenţii nu explică în ce fel, dacă art. 75 C. civ. nu ar fi aplicabil, se poate susţine, în cadrul aceleiaşi critici şi chiar prioritar, aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale.
În consecinţă, din perspectiva criticilor formulate de recurenţii reclamanţi privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) C. civ., instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanţa de apel că dreptul la libera exprimare a pârâţilor a fost exercitat în limitele sale interne, cu consecinţa stabilirii inexistenţei caracterului ilicit al faptelor imputate pârâţilor şi, deci, a neîndeplinirii cumulative a cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora.
Pe planul interpretării şi aplicării dispoziţiilor convenţionale, raportat la criticile concrete ale recurenţilor sub acest unghi, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:
O primă critică a recurenţilor în acest sens s-a raportat la aplicarea, în mod eronat, a consideraţiilor Curţii Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea art. 8 şi 10 ale Convenţiei, la situaţia de fapt din speţă.
Or, este evident că, prin această critică, în care se reiterează aspecte de fapt şi argumente ale cererii de chemare în judecată, şi se solicită instanţei de recurs reaprecierea acestei situaţii de fapt, în ceea ce priveşte buna-credinţă a intimaţilor, recurenţii nu formulează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi supuse cenzurii instanţei de recurs, ci critici de netemeinicie care sunt incompatibile cu structura şi natura recursului, consacrată în mod expres în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
O altă critică a recurenţilor a vizat aplicarea eronată la situaţia de fapt a testului echilibrului "propus" de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele von Hannover contra Germaniei şi Axel Springer AG contra Germaniei.
În acest context, instanţa de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, intimaţii s-au plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată al reclamanţilor, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care autorităţile interne le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).
Instanţa de recurs apreciază că articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecăţii, pentru considerentele ce vor succede.
Plecând de la premisa că noţiunea de viaţă privată este o noţiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conţinut care variază, în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăieşte şi chiar de apartenenţa acestuia la un anumit grup social.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispoziţiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudenţa sa, că viaţa privată are două componente structurale - viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi.
Aşa fiind, nu există nicio raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii profesionale din noţiunea de viaţă privată, în sensul art. 8 al Convenţiei, pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53).
Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, zonă care, fie şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50).
Noţiunea de corespondenţă, inclusiv cea privind activitatea profesională, şi mesajele electronice intră, de asemenea, sub protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Niemietz contra Germaniei, precit.; cauza Halford c. Marii Britanii, hotărârea din 25 iunie 1997), însă, pentru considerentele deja expuse privind limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin efectul introducerii cererilor formulate de reclamanţi, deci, inclusiv prin efectele recursului, aceasta nu comportă o analiză distinctă, ci analiza sa se grefează pe limitele exercitării dreptului la liberă exprimare.
Tot astfel, articolul 10 este aplicabil în cauza dedusă judecăţii, întrucât atât intimatul pârât D., cât şi intimata pârâtă Federaţia Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România "C." sunt titulari ai dreptului la libertatea de exprimare.
În acest punct, trebuie subliniat că recurenţii au susţinut faptul că intimatul pârât nu are calitatea de jurnalist, iar acesta a susţinut, în faţa instanţei de recurs, că nu este un jurnalist, în sensul clasic al termenului, dar practică un "jurnalism cetăţenesc".
În opinia instanţei de recurs, ceea ce are importanţă în cauză nu este existenţa sau nu a unei legitimaţii de jurnalist, în sensul material al termenului, ci faptul că atât intimatul pârât, persoană fizică, cât şi intimata pârâtă, persoană juridică, au o activitate susţinută în plan public, pe tărâmul protecţiei mediului şi al pădurilor, astfel încât limitele libertăţii de exprimare, în cazul acestora, trebuie să fie recunoscute ca fiind mai largi.
În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.
Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, enunţate şi analizate de către instanţa de apel, respectiv:
- să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă;
- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;
- să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
În acest context, trebuie subliniat că cerinţele legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.
Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente, pentru a justifica măsura dispusă.
În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive, în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private, mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea, în acest sens, cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, par. 57, si Petrina împotriva României, par. 35, hotărârea din 14 octombrie 2008), însă revine statului marja de apreciere în evaluarea necesităţii protecţiei acestor drepturi.
În acest sens, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62).
Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.
În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".
Astfel, deşi adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în ipoteza în care se analizează o acuzaţie de pretinsă atingere a reputaţiei sau demnităţii unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care ar trebui să furnizeze informaţii credibile şi plauzibile.
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).
În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 şi au fost analizate distinct de către instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.
Un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti sau, în general, publicarea unor informaţii de asemenea natură.
Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.
Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.
În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau ştirile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.
În cauza dedusă judecăţii, recurenţii reclamanţi au recunoscut că activitatea lor se circumscrie unor teme majore de interes public naţional şi internaţional în domeniul protecţiei mediului, respectiv "Crearea Parcului Naţional Munţii Făgăraş", susţinând însă că informaţia diseminată de intimaţii pârâţi, prin care au fost acuzaţi de corupţie şi trafic de influenţă, reprezintă o campanie de denigrare, ce nu susţine interesul general. Recurenţii au susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că notorietatea recurentului reclamant ar reprezenta o justificare automată pentru limitarea dreptului la viaţă privată.
În analiza criteriilor enunţate supra, instanţa de apel a reţinut că toate articolele publicate pe site-ul www.x.ro se înscriu în contextul unor dezbateri de interes public, referitoare la protecţia mediului şi tăierile ilegale de păduri, existând numeroase emisiuni TV sau reportaje referitoare la proiectul de înfiinţare a Parcului Naţional Munţii Făgăraş.
În plus, instanţa de apel a considerat că, în ceea ce priveşte notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului, se remarcă faptul că toate articolele publicate pe site-ul de internet www.x.ro şi incriminate de către reclamanţi nu au privit detalii din viaţa personală a reclamantului B., ci au privit chestiuni de interes public, legate de activitatea publică a acestuia, în calitatea de director executiv al Fundaţiei A.; că ambii reclamanţi se bucurau de o numită notorietate, nefiind vorba de persoane private complet străine publicului, apărând în mai multe emisiuni televizate sau în presa scrisă, în vederea promovării obiectivelor asumate de fundaţia reclamantă.
Acelaşi considerente au fost considerate valabile şi în cazul reclamantei Fundaţia A., asociaţiile private expunându-se unui control minuţios, atunci când coboară în arena dezbaterii publice, şi, în consecinţă, trebuind sa facă dovada unei mai mari toleranţe faţă de criticile formulate de opozanţii lor, cu privire la obiectivele lor şi la mijloacele folosite pentru atingerea acestora (Paturel c. Frantei).
Astfel, în opinia instanţei de recurs, nu există nicio îndoială că modul în care sunt numiţi miniştri într-un anumit guvern, legăturile acestora cu diverse organizaţii non-guvernamentale sau fundaţii, activitatea anterioară a acestora în cadrul unor astfel de organizaţii, activitatea în domeniul protecţiei mediului sunt chestiuni foarte importante într-o societate democratică, despre care publicul are un interes legitim de a fi informat şi care cad sub incidenţa dezbaterilor publice.
În consecinţă, în acord cu statuările instanţei de apel, şi instanţa de recurs apreciază că subiectele prezentate de intimaţi în articolele imputate au natura unor subiecte de interes public, general; că se înscriu în contextul unor dezbateri publice despre un subiect sensibil în România - retrocedarea pădurilor, înstrăinarea pădurilor şi/sau defrişările lor nelegale, activitatea înalţilor funcţionar guvernamentali în legătură cu Fundaţia reclamantă; că ele nu privesc aspecte ale vieţii personale a recurentului reclamant, că limitele criticii sunt mai largi în cazul persoanelor care s-au expus public şi care au tins să-şi facă publice scopurile şi obiectivele ce formează activitatea lor, iar faptul că recurenţii sunt nemulţumiţi de maniera în care au fost acestea prezentate nu reprezintă un argument pentru a reţine un viciu de nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect.
Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea ştirilor sau faptul că informaţiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.
Relativ la acest criteriu, recurenţii au susţinut că, fără niciun fundament, a reţinut instanţa de apel că informaţiile publicate au făcut deja obiectul unor publicări anterioare, câtă vreme documentele lor interne nu au fost niciodată anterior publicate, iar din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, s-a demonstrat că articolele acestor jurnalişti au vizat alte aspecte decât corespondenţa lor privată.
Or, este evident că această critică nu supune controlului un aspect de nelegalitate, ci modul de stabilire a situaţiei de fapt, consecutiv interpretării probelor administrate în cauză, motiv de recurs ce nu poate fi analizat în actuala structură a recursului, cale de atac care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de lege în pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ., întrucât stabilirea situaţiei de fapt este şi trebuie să rămână atributul instanţelor de fond.
În plus, această critică denaturează sensul criteriul enunţat, pentru că nu, în mod necesar, aceleaşi documente trebuie să fi fost anterior publicate, ci informaţii concordante cu cele expuse în prezenta cauză, despre activitatea Fundaţiei reclamante, trebuie să se fi discutat anterior. Or, astfel cum s-a reţinut în cauză, dezbaterile cu privire la activitatea Fundaţiei reclamante şi la posibilul conflict de interese dintre secretarii de stat G. şi H. au făcut obiectul unor dezbateri mai largi, chiar şi la nivelul Parlamentului României, la şedinţele Comisiei de Mediu a Camerei Deputaţilor, la care pârâtul D. a participat, solicitând, public, şi demisia ministrului F., pentru probleme de integritate, întrucât Fundaţia reclamantă ar fi finanţat zborurile cu elicopterul deasupra Munţilor Făgăraş ale acestui ministru, în ceea ce acesta a numit "campanie de imagine", aspect cu privire la care ministrul a preferat să nu răspundă, iar reclamantul a recunoscut, la interogatoriu, că este adevărat, sursele de finanţare provenind din sponsorizări externe.
Un alt criteriu enunţat în jurisprudenţa Curţii este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informaţiile au fost publicate într-un cotidian local sau naţional, dacă articolele au fost însoţite de caricaturi sau imagini defăimătoare şi care au fost consecinţele difuzării acestor articole.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, metodele ce permit realizarea de reportaje obiective şi echilibrate pot să varieze considerabil, în funcţie mai ales de mijlocul de comunicare folosit în cauza respectivă; nu revine Curţii, şi nici instanţelor naţionale, de altminteri, să se substituie presei pentru a decide ce tehnică jurnalistică trebuie adoptată de ziarist. Reportajele de actualitate, bazate pe conversaţii, reprezintă unul din mijloacele cele mai importante, fără de care presa nu şi-ar putea juca rolul indispensabil de "câine de pază al democraţiei" - "public watchdog" (Bergens Tindende c. Norvegiei).
Modul de aplicare a acestui criteriu nu a fost criticat în mod expres de către recurenţi, astfel încât el nu comportă o analiză particulară. Mai mult, relativ la repercusiunile articolelor publicate, reclamanţii nu au reuşit să definească şi dovedească prejudiciul suportat, natura şi amploarea acestuia.
Un alt criteriu criticat în conţinutul motivelor de recurs a fost cel privind modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, recurenţii susţinând că instanţa de apel a săvârşit o gravă eroare, atunci când a apreciat că modalitatea de obţinere a corespondenţei private a recurenţilor - reclamanţi, în mod ilicit, fără acordul recurenţilor - reclamanţi, precum şi denaturarea cu vădită rea-credinţă a acesteia ar fi în consonanţă cu practica Curţii Europene, ceea ce echivalează cu legitimarea comportamentului ilicit al acestora.
Recurenţii au susţinut şi faptul că, în acest context, paragraful din hotărârea Papaianopol contra României, menţionat de către instanţa de apel, nu este relevant, deoarece este evident că implicarea pârâtului D. "în mod activ în procesul său" şi prezenţa sa "la şedinţele publice" nu pot legitima conduita sa faţă de reclamanta Fundaţia A..
În acest punct, instanţa de recurs consideră că se poate raporta la jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Benediktsdottir contra Islandei, decizia de inadmisibilitate din 16 iunie 2009, cererea nr. x/06.
Astfel, în această decizie, s-a stabilit că atunci când anumite persoane sunt conectate prin anumite obligaţii, în acelaşi timp în care lucrau pentru progresul unei chestiuni în care erau interesate, pentru promovarea justiţiei, aşa cum o vedeau ele, era important, pentru formarea unei opinii normale, ca publicului să i se permită să cunoască legăturile care existau între persoanele în cauză. Tot astfel, nici în acea cauză, conform susţinerii Guvernului şi statuării Curţii, nu a fost niciodată dezvăluit pe deplin cum a intrat ziarul în posesia e-mailurilor respective, dar nici nu s-a stabilit că acestea au fost obţinute ilegal. Conform jurisprudenţei Curţii, poziţia reclamantului din acea cauză nu este neapărat decisivă; în mai multe cauze anterioare, referitoare la libertatea presei, în temeiul art. 10 al Convenţiei, Curtea a acceptat că interesul de a proteja publicarea informaţiilor provenind de la o sursă care a obţinut şi retransmis informaţiile în mod ilegal poate, în anumite împrejurări, să le depăşească pe cele ale unei persoane sau ale unei entităţi, private sau publice, în păstrarea confidenţialităţii acestora. Or, Curtea Europeană a reţinut că publicarea e-mailurilor reclamantului a avut loc în contextul unei dezbateri publice în Islanda cu privire la faptul că politicienii au adus o influenţă nejustificată asupra investigaţiilor poliţiei cu privire la presupusele infracţiuni ale reprezentanţilor grupului L., iar reclamantul îşi depusese candidatura la alegerile locale. Acele părţi ale schimburilor de e-mail pe care ziarul le-a publicat erau direct legate de acuzaţiile penale care au fost aduse grupului L., o chestiune care fusese deja de ceva timp în centrul discuţiilor publice şi de o serioasă preocupare în Islanda.
În circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, astfel cum au fost stabilite de instanţele fondului şi asupra cărora au purtat şi dezbaterile în recurs, s-a demonstrat că intimatul pârât D. nu a accesat ilegal sistemul informatic aparţinând fundaţiei sau reclamantului persoană fizică, nu a folosit practici nelegale pentru obţinerea corespondenţei profesionale a acestora, nu a plătit pentru aceasta şi nu a obţinut niciun folos material injust din publicarea sa. Astfel, pe tot parcursul cauzei, pârâtul a arătat că a intrat în posesia acestei corespondenţe, fiindu-i transmise, în format electronic, de către o persoană din interiorul fundaţiei, iar reclamanţii nu au dovedit contrariul.
În plus, recurenţii au recunoscut faptul că a existat o astfel de corespondenţă electronică, au recunoscut autenticitatea acestei corespondenţe şi faptul că nu au declanşat o anchetă penală sub aspectul identificării persoanei vinovate de obţinerea şi transmiterea acestei corespondenţe, alegaţiile lor referindu-se exclusiv la faptul că articolele publicate au avut ca bază o astfel de corespondenţă privată, că a fost denaturată traducerea e-mailurilor în engleză şi că au fost adăugate titluri prin care li se imputau săvârşirea unor fapte penale.
Or, tocmai în lumina acestor consideraţii, a ansamblului criteriilor enunţate şi ţinând seama de autenticitatea corespondenţei la care se face referire în cauză (a se vedea, în acest sens, cauza Guja contra Moldovei, hotărârea din 12 februarie 2008, par. 89), instanţa de recurs consideră, în acord cu instanţa de apel, că ingerinţa în dreptul la libera exprimare a intimaţilor, pretinsă de către reclamanţi, deşi este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, urmăreşte un scop legitim - protecţia dreptului la viaţă privată a reclamanţilor, nu este necesară într-o societate democratică, în cauză, trebuind să prevaleze dreptul la liberă exprimare cu privire la chestiuni de interes general.
În ceea ce priveşte protecţia surselor jurnalistice, ca o componentă a dreptului la liberă exprimare, instanţa de apel a reţinut că instanţa de contencios european a drepturilor omului a subliniat, în mod repetat, că articolul 10 protejează nu doar substanţa şi conţinutul informaţiilor şi ideilor, dar şi mijloacele prin care acestea sunt transmise. Jurisprudenţa Curţii acordă protecţie extrem de extinsă, în special în ceea ce priveşte confidenţialitatea surselor jurnalistice, astfel cum rezultă din cauza Goodwin c. Marii Britanii:
"Protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei (...). Absenţa unei astfel de protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice să ajute presa în informarea publicului pe teme de interes general. Ca urmare, presa ar putea fi incapabilă să joace rolul său esenţial de «câine de pază al democraţiei», iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere s-ar diminua".
Totodată, limitările adusă confidenţialităţii asupra surselor jurnalistice nu pot fi compatibile cu art. 10 din Convenţie decât în cauze excepţionale, când există exigenţe imperioase al interesului public (Nordisk Film & TV A/S c. Danemarcei).
Or, în speţă, instanţa de apel, aplicând în mod legal principiile enunţate, a reţinut că nu au fost reliefate astfel de exigenţe imperioase, din care să rezulte că interesul reclamanţilor de a cunoaşte identitatea sursei pârâtului trebuie să prevaleze în faţa interesului celui în cauză de a menţine această informaţie confidenţială, într-un proces civil.
În ceea ce priveşte buna - credinţă, instanţa de recurs apreciază că există cel puţin două paliere de analiză a acesteia - o analiză ce vizează calificarea "discursului", ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, ce presupun buna - credinţă a subiectului care le exprimă, deci o atitudine subiectivă a autorului articolelor denunţate ca fiind calomnioase.
Această distincţie este importantă, astfel cum s-a argumentat în prima parte a analizei prezentului recurs, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată (în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de exprimare), însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credinţe.
În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua - credinţă fiind înlăturată, dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta, în mod gratuit, reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus, aceasta fiind ipoteza speţei deduse judecăţii.
Mai mult, nu trebuie ignorat faptul că între părţi există mai multe dispute litigioase şi că reclamantul a făcut el însuşi afirmaţii despre activitatea profesională a pârâtului persoană fizică şi anchetele penale la care acesta ar fi supus, despre care intimatul pârât afirmă că ar fi calomnioase şi neadevărate, iar cel care pretinde un comportament bazat pe bună - credinţă trebuie, la rândul său, în mod rezonabil, să îl demonstreze.
Un alt palier al analizei bunei-credinţe se raportează, contrar celor susţinute de recurenţi, la atitudinea pârâtului faţă de procesul în care este implicat, deci la reflectarea bunei-credinţe în plan procesual.
Acesta este argumentul pentru care instanţa de apel a făcut referire la cauza Papaianopol contra României, în acelaşi sens fiind jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Andreescu contra României şi, spre diferenţă, în cauza Mihaiu contra României.
În ceea ce priveşte criteriul gravităţii sancţiunilor impuse de către instanţa de fond, pe care recurenţii le-au apreciat drept legitime şi proporţionale, Înalta Curte apreciază, în acord cu jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios a drepturilor omului (a se vedea, în acest sens, cauza Cumpănă şi Mazăre contra României), că acesta este un criteriu obligatoriu în analiza balansului între dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţă privată şi că instanţele învestite cu un litigiu având un asemenea obiect trebuie să realizeze propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern.
Or, tocmai în aplicarea acestui criteriu, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că sancţiunile impuse de prima instanţă pârâţilor, constând în interzicerea săvârşirii în viitor a unor fapte similare, ar echivala cu o cenzură perpetuă de a se referi la activitatea reclamanţilor, o sancţiune, în mod evident, disproporţionată şi care nu poate fi compatibilă cu libertate de exprimare garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, în opinia instanţei de recurs, nici cu dispoziţiile constituţionale ale art. 30 alin. (2) care interzic cenzura de orice fel, o asemenea măsură, fără stabilirea niciunui termen sau control, determinând o veritabilă "cauză de impunitate" a activităţii reclamanţilor, de orice natură ar fi aceasta, şi o măsură disuasivă pentru activitatea publică a pârâţilor în acest domeniu.
În acest punct, trebuie menţionat însă că soluţiile pronunţate în cauzele având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru delictele de presă sau pentru publicarea unor informaţii de interes public în general nu reprezintă o confirmare sau infirmare a caracterului licit sau ilicit a activităţii unui reclamant, instanţele civile neavând nicio competenţă în acest sens, şi nici acordarea unui gir necondiţionat pentru cei care vor scrie despre activităţile acestei fundaţii şi a reprezentanţilor săi, analiza răspunderii urmând a fi făcută în mod adecvat circumstanţelor particulare ale fiecărei speţe cu care aceste instanţe ar fi, eventual, învestite.
Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţii reclamanţi.
În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii B. şi Fundaţia A. împotriva deciziei civile nr. 923/Ap/2019 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii B. şi Fundaţia A. împotriva deciziei civile nr. 923/Ap/2019 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2020.