Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 10.03.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. (B.), în temeiul prevederilor art. 1387 şi 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 36 şi următoarele din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca comunitară, solicitând:
- să fie obligată pârâta să înceteze orice act de încălcare a drepturilor de autor ce-i aparţin cu privire la programul de calculator denumit "x" şi asupra operelor derivate realizate din acest program de calculator;
- să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului pe care i l-a cauzat prin încălcarea drepturilor sale exclusive de autor cu privire la programul de calculator "x", evaluat provizoriu la suma de 30.000 euro, reprezentând câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept şi daunele morale cauzate reclamantei, în calitate de titular al dreptului, calculat conform prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea dreptului de autor, urmând ca acesta să fie precizat în funcţie de expertiza contabilă ce se va efectua în cauză;
- să i se interzică pârâtei să desfăşoare orice activităţi având ca obiect fabricarea, utilizarea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea utilizării, oferirii spre vânzare sau vânzării oricăror produse sau servicii care încorporează sau folosesc marca comunitară "x" ce aparţine reclamantei sau a oricărui semn identic sau similar cu marca comunitară "x";
- să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului patrimonial şi moral cauzat reclamantei prin încălcarea drepturilor exclusive cu privire la marca comunitară "x", stabilit cu titlu provizoriu la suma de 20.000 euro, calculat conform prevederilor art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, urmând ca acesta să fie precizat în funcţie de expertiza contabilă ce va fi efectuată în cauză;
- să fie obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin încheierea de şedinţă din 20.10.2016, tribunalul a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
Prin sentinţa nr. 113 din 26.012017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei de interes şi a luat act de renunţarea la judecarea în parte a capetelor de cerere 2 şi 4.
A admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtă să înceteze acţiunile de încălcare a dreptului de autor asupra programului de calculator "x" şi asupra operelor derivate din acest program prin reproducerea, distribuirea şi realizarea de opere derivate şi a oricăror modificări şi a interzis săvârşirea acţiunilor de fabricare şi oferire spre vânzare a produselor purtând semnul "x". Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 de euro despăgubiri pentru prejudiciul moral şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 5.000 de euro cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 488 din 25.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 113 din 26.01.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierilor de şedinţă din 20.10.2016 şi din 17.11.2016 şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea restrânsă ca neîntemeiată.
Restul dispoziţiilor din sentinţă, referitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes şi la renunţarea parţială la judecată, au fost menţinute.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta a declarat recurs principal, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., iar pârâta a formulat recurs incident, prevalându-se de motivele de nelegaliate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.
II.1. Motivele de recurs
II.1.1 Recursul principal
Prin cererea de recurs, reclamanta A. a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Aceasta învederează că în anul 1983 a creat programul de calculator x, pe care l-a îmbunătăţit continuu, programul fiind utilizat peste tot în lume de cele mai importante companii din domeniu.
Programul x este utilizat în România încă din 2003 şi, în timp, a devenit programul esenţial pentru administrarea afacerilor în domeniul distribuţiei de autovehicule, fiind utilizat de cei mai importanţei distribuitori auto din România.
Marca Uniunii Europene verbală "x" a fost înregistrată în 1999 şi a fost folosită continuu pentru desemnarea produsului software al recurentei, fiind notorie în România, urmare a renumelui de care se bucură produsul său în cercul specializat al distribuitorilor auto.
Intimata-pârâtă B. a fost distribuitorul neexclusiv în România al recurentei pentru programul x, din 18 august 2005 până la 1 septembrie 2014. Această relaţie comercială s-a bazat pe Acordul de distribuţie semnat între recurenta-reclamantă şi B. în 18 august 2005 ("Contractul de distribuţie") şi s-a încheiat prin încetarea acestui contract începând din 1 septembrie 2014.
Recurenta susţine că instanţa de apel, prin decizia recurată, nu a lămurit situaţia de fapt (mai ales prin perspectiva soluţiei adoptate cu privire la excepţia de necompetenţă generală a instanţei urmare a existenţei, în Contractul de distribuţie, a unei clauze compromisorii), aspect care a dus la pronunţarea unei decizii care încalcă dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel nu a lămurit care este cadrul juridic în care se poartă litigiul dintre părţi, îmbinând, în mod contradictoriu, atât un scenariu în care nu evocă deloc Contractul de distribuţie, cât şi un scenariu în care evocă prevederile acestuia, iar, în final, cadrul de analiză este unul care adoptă ambele poziţii (care se exclud reciproc) într-o manieră prin care are în vedere exclusiv dispoziţii legale şi contractuale defavorabile poziţiei recurentei.
În opinia recurentei-reclamante, curtea de apel era ţinută (urmare a respingerii excepţiei necompetenţei generale) să urmeze doar una dintre următoarele ipoteze de lucru:
Ipoteza 1: Contractul este ignorat complet, iar în acest caz, toate drepturile aparţin reclamantei, intimata-pârâtă neputând justifica niciun drept propriu, întrucât, într-o asemenea ipoteză, "programele adiacente x" sunt opere derivate realizate fără acordul reclamantei, sens în care invocă prevederile art. 8 din Legea 8/1996.
Ipoteza 2: Contractul de distribuţie este avut în vedere, astfel cum pretinde intimata-pârâtă pentru a-şi justifica pretinsa autorizare de a realiza opere derivate, iar în această situaţie, drepturile aparţin reclamantei A., pentru că, în mod expres, contractul prevede că toate drepturile, atât asupra programului x, cât şi asupra oricărei opere derivate, fie traduceri, fie adaptări, decompilări, descompuneri făcute de B. aparţin reclamantei, după cum a reţinut şi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în sentinţa arbitrală nr. 58/06.05.2016.
Recurenta afirmă că, în oricare dintre ipotezele anterior enunţate, este titularul drepturilor de autor asupra programelor de calculator ce fac obiectul prezentei cauze, fie că se are în vedere programul x, fie că se au în vedere operele derivate din acesta.
În acest context, se arată că în mod corect a reţinut instanţa de apel ca "litigiul de faţă, cu obiectul determinat prin cererea de chemare în judecată, nu este născut din contractul încheiat între părţi, nici în legătură cu acel contract şi nici în legătură cu neînţelegeri care derivă din contract sau din raporturile juridice derivate din contractul de distribuţie."
Cererea de chemare în judecată a reclamantei este o acţiune în încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, întrucât, atât potrivit legii, cât şi potrivit contractului, recurenta-reclamantă pretinde că este singura titulară de drepturi asupra mărcii x şi asupra programului de calculator x, dar şi, dacă ar fi purtătoare de drepturi de autor, asupra operelor derivate din acesta.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu că reclamanta ar fi "invocat, de o manieră contradictorie: - fie că sunt opere derivate şi că au fost realizate de pârâtă fără autorizare, încălcându-i astfel dreptul de autor în acea componentă a acestui drept reprezentată de dreptul de a autoriza realizarea de opere derivate - fie că reclamanta ar fi titular al dreptului de autor asupra tuturor operelor realizate de pârâtă în legătură cu softul x, datorită caracterului acestor programe de a fi opere derivate.
Recurenta arată că, în fapt, a susţinut constant că, oricare ar fi ipoteza de relaţionare la Contractul de distribuţie, a fost şi este titulara exclusivă a dreptului de autor asupra programului x, precum şi, dacă ar fi purtătoare de drepturi de autor, asupra operelor derivate din acesta.
Recurenta-reclamantă nu a susţinut niciodată, aşa cum a reţinut instanţa de apel, că, dacă operele derivate ar fi fost purtătoare de drepturi de autor, aceste drepturi i-ar fi aparţinut ex lege, datorită caracterului de opere derivate. Reclamanta a indicat că, pentru a considera că acele opere sunt purtătoare de drepturi de autor, este necesar să se aibă în vedere autorizarea sa pentru realizarea lor, autorizare pe care contractul de distribuţie o subsumează condiţiei ca toate drepturile de autor asupra acestor opere derivate să aparţină exclusiv recurentei-reclamante.
Astfel, (1) dacă se ignoră complet contractul de distribuţie, operele pretins derivate nu sunt opere derivate protejate de lege, ci constituie utilizări nelegale ale drepturilor recurentei asupra operei originare - programul x; sau (2) dacă se are în vedere Contractul de distribuţie, operele derivate realizate de B. sunt opere derivate protejate de lege şi drepturile asupra acestora aparţin în integralitate reclamantei, conform dispoziţiilor exprese şi clare ale Contractului de distribuţie (care nu au fost niciodată contestate de B. în procedura prevăzută de Contractul de distribuţie, ci au fost aduse în discuţie, exclusiv incidental, în cadrul acţiunii de faţă).
Faţă de considerentele instanţei de apel, potrivit cărora "nu se impune ca instanţa să tranşeze în prezenta cauză aspectele care ţin de drepturile dobândite de părţi în baza clauzelor contractuale a momentului la care au fost dobândite aceste drepturi sau a mecanismului juridic prin care ele s-au născut", instanţa de apel pare să fi adoptat ipoteza 1 de lucru.
Însă, în mod contradictoriu, aceeaşi instanţă a reţinut ulterior că "traducerea a fost realizată în considerarea obligaţiilor stabilite la art. 3.6.2. din contractul de distribuţie, iar setările specifice au fost realizate în considerarea obligaţiilor stabilite la art. 3.6.1. [...] Or. fiind realizate în cadrul raporturilor contractuale dintre părţi pentru a permite folosirea softului x pe teritoriul României, este exclusă interpretarea în sensul că menţionarea sintagmei,AM" alături de Dicţionar România şi SETĂRI ROM SPECIFIC ar fi o folosire a mărcii realizată cu încălcarea practicilor loiale din domeniul industrial sau comercial. Aceste două opere au fost realizate în baza clauzelor contractului de distribuţie: traducerea a fost realizată în considerarea obligaţiilor stabilite la art. 3.6.2. din contractul de distribuţie, iar setările specifice au fost realizate în considerarea obligaţiilor stabilite la art. 3.6.1. [...] în privinţa traducerii, s-a stabilit expres că aceasta este în sarcina Distribuitorului. Cât priveşte adaptarea la cerinţele specifice din România, aceasta decurge din dispoziţiile art. 3.6.1. din contractual de distribuţie [...] Prin urmare, a existat acordul reclamantei la realizarea acestor opere derivate."
Recurenta mai pretinde că, de asemenea, în mod contradictoriu a stabilit instanţa de apel că "reclamanta nu a contestat realizarea acestor două softuri de către pârâtă şi în temeiul contractului; doar a pretins că dreptul de autor asupra acestora îi revine" în condiţiile în care chiar instanţa de fond a stabilit că nu analizează aspectele care ţin de drepturile dobândite de părţi în baza contractului. Or, existenţa sau nu a cesiunii dreptului de a realiza opere derivate, este, în mod evident şi necesar, un aspect care ţine de drepturile dobândite de B. în baza Contractului de distribuţie, aspect invocat tocmai de către B. doar în apărările formulate la cererea reclamantei, iar nu printr-o cerere reconvenţională sau o cerere arbitrală.
Recurenta-reclamantă a arătat că doar că (1) fie nu se are în vedere Contractul de distribuţie - caz în care reclamanta este unicul titular de drepturi asupra programului x şi utilizarea oricărei opere derivate bazate pe acesta nu constituie utilizarea de operă derivată protejată prin drept de autor, ci act de încălcare a drepturilor asupra operei originare; (2) fie se are în vedere Contractul de distribuţie - caz în care operele derivate sunt protejate prin drept de autor în favoarea reclamantei (conform dispoziţiilor contractuale exprese şi/sau ale legii) şi utilizarea lor de către pârâtă constituie acte de încălcare a drepturilor reclamantei asupra acestora.
Recurenta mai arată că instanţa de apel a reţinut este corespunzător realităţii rezultate din contractul de distribuţie, contract prin care dreptul de distribuţie, parte componentă a dreptului de autor asupra programului x a fost transmis pârâtei, în calitatea acesteia de distribuitor neexclusiv pe teritoriul României.
În opinia recurentei, şi acest aspect relevă insuficienta clarificare de către instanţa de apel a cadrului în care se face evaluarea drepturilor sale şi a drepturilor B..
Pe temeiul motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.
Sub un prim aspect, susţine că instanţa de apel în mod contradictoriu a redat aspectele ţinând de folosirea sau nu de către B. a codului - sursă al softului x.
Instanţa de apel a reţinut cu privire la operele dezvoltate de B., printre alte considerente, următoarele aspecte:
Astfel, prin considerentele deciziei, s-a reţinut, pe de o parte că (i) softurile suplimentare dezvoltate de pârâtă nu sunt opere derivate, pentru că nu s-a dovedit acest aspect, iar pe de altă parte, că (ii) reclamanta nu a făcut dovada faptului că softurile dezvoltate de B., destinate a fi folosite împreună cu softul x, folosesc codul-sursă al softului x; (iii) precum şi faptul că în cauză, sunt incidente situaţiile de excepţie prevăzute de art. 78 şi art. 79 din Legea nr. 8/1996.
Conform art. 78 din lege:
"Autorizarea titularului dreptului de autor este obligatorie atunci când reproducerea codului sau traducerea formei acestui cod este indispensabilă pentru obţinerea informaţiilor necesare interoperabilităţii unui program pentru calculator cu alte programe pentru calculator (...)."
Faţă de textul de lege, care are drept premisă folosirea codului-sursă de către terţul pentru care este obligatorie autorizarea, instanţa a motivat de o manieră contradictorie, lăsând să se înţeleagă că nu este lămurită asupra situaţiei de fapt.
Pe de o parte, rezultă că instanţa de apel nu a fost convinsă că softurile create de pârâtă folosesc codul-sursă al softului x, dar, cu toate acestea, curtea de apel este convinsă că excepţia instituită prin art. 78 şi care are drept premisă reproducerea/traducerea codului sursă, este aplicabilă, considerând că reclamanta nu a demonstrat că aceste dispoziţii nu ar fi incidente.
Or, instanţa avea propriul argument pentru a înlătura incidenţa acestei excepţii, în lipsa oricărei folosiri a codului-sursă, nedovedite de reclamantă, în opinia instanţei de apel; dar analiza precară, în contextul nelămuririi situaţiei de fapt, explică motivele contradictorii citate anterior.
Recurenta invocă, tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nemotivarea deciziei din perspectiva încălcării drepturilor morale de autor asupra programului x (art. 10 din Legea 8/1996).
Astfel, s-a arătat că "nu se poate reţine că ar avea caracter ilicit înscrierea pârâtei la ORDA ca titulară a drepturilor de autor asupra acestor softuri."
De asemenea, curtea de apel a reţinut următoarele:
"Cum autorul necontestat al acestor programe este pârâta, prin înscrierea pârâtei la ORDA ca titular al dreptului de autor asupra acestor programe, nu se poate reţine încălcarea dreptului de autor al reclamantei asupra programului x.
Pe de altă parte, chiar dacă aceste softuri suplimentare ar fi considerate opere derivate, titular al drepturilor de autor asupra acestora este autorul lor, deci tot pârâta şi, prin urmare. înscrierea în această calitate la ORDA tot nu este de natură să încalce dreptul de autor al reclamantei."
Recurenta arată că în faţa instanţelor de fond, a solicitat să se constate că dreptul de autor include şi dreptul moral la calitatea de autor care presupune că nimeni altul decât autorul nu poate revendica această calitate, iar B. a afirmat că este autor atât în faţa ORDA, cât şi în notificările remise clienţilor reclamantei, dar şi, constant, în acţiunile judiciare sau arbitrale demarate în contra clienţilor săi; şi dreptul de autor presupune dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice utilizarea operei, iar B. a solicitat, prevalându-se de drepturi care aparţin reclamantei, interzicerea utilizării programului x.
Or, curtea de apel a înlăturat incidenţa art. 10 din Legea nr. 8/1996, pentru că nu s-a făcut dovada încălcării drepturilor morale. Simpla respingere, invocându-se lipsa probelor în acest sens, fără niciun argument care să permită părţii interesate să formuleze critici de nelegalitate sau instanţei de control judiciar să verifice soluţia dată sub aspectul legalităţii, echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Or, prin decizia recurată, fără nicio motivare, instanţa a respins susţinerile reclamantei privind încălcarea drepturilor morale de autor asupra programului de calculator x prin înregistrarea programelor la ORDA de către B..
Prin afirmarea falsei calităţi de titular al dreptului de autor asupra programului x, atât în faţa utilizatorilor finali ai acestui program, cât şi în faţa autorităţilor statului (ORDA), pârâta B. s-a făcut vinovată de atingeri obiective ale dreptului moral al reclamantei privind calitatea de autor asupra programului de calculator x. Or, instanţa de apel nu a analizat încălcarea dreptului moral de autor din această perspectivă, astfel că, şi din acest punct de vedere, decizia nu este motivată.
De exemplu, urmare a conduitei pârâtei, clientul C. şi-a motivat refuzul din data de 22 octombrie 2013 pe confuzia creată în ceea ce priveşte identitatea adevăratului producător al x şi legătura dintre reclamantă şi B.. Astfel, prin refuzul ofertei, C. a afirmat că "în prezent, nu cunoaştem în ce măsură aparţin drepturile de proprietate intelectuală ale software-ului x lui B. S.R.L., respectiv, A.. Mai mult, înţelegem ca B. S.R.L. deţine proprietate exclusivă la unele aplicaţii/extensii, fără care software-ul nu poate funcţiona"
Recurenta arată că nu numai că o asemenea confuzie a condus la pierderea unui client, ceea ce se concretizează în prejudicii materiale cuantificabile, însă imposibilitatea stabilirii cu certitudine a originii comerciale a produsului x (software) de către client aduce grave atingeri imaginii de care se bucură titularul dreptului de autor şi asupra dreptului la marcă pe piaţa de profil.
Or, în opinia recurentei, disputele generate de B., în condiţiile nerespectării drepturilor morale de autor ale sale, reprezintă o încălcare a art. 10 din Legea nr. 8/1996, mai susţine recurenta.
Recurenta învederează că asupra faptului că înregistrarea sau înscrierea la ORDA de către pârâtă a programelor de calculator, ca opere protejate prin drept de autor, nu este constitutivă de drepturi de autor, sens în care este şi întreaga doctrină de specialitate, opera fiind protejată prin simplul fapt al creaţiei.
Prin decizia recurată, s-a reţinut în mod corect că se poate dobândi şi dreptul asupra operei derivate, dar nu în virtutea legii, ci în baza unui acord cu autorul respectivei opere; cu toate acestea, instanţa nu a procedat la verificarea probatoriului şi a acelor clauze din Contractul de distribuţie prin care s-a agreat că drepturile de proprietate intelectuală asupra operei derivate revin lui A..
Recurenta arată că, situaţia de fapt, şi din această perspectivă, a rămas nelămurită, deoarece în considerentele deciziei recurate nu se regăseşte nicio referire la faptul că fiecare şi toate drepturile de proprietate intelectuală sunt ale lui A., conform clauzelor 1.1.4 sau 3.6.1 sau 3.6.2 din Contractul de distribuţie, în timp ce ultimele două clauze sunt analizate exclusiv din perspectiva obligaţiilor pe care le avea B. şi a pretinselor drepturi corelative, în opinia instanţei.
În vederea efectuării înregistrării solicitate, B. a declarat, pe propria răspundere că "este titularul dreptului de autor" asupra programelor de calculator înregistrate la ORDA, fără însă ca înregistrarea să conducă în mod implicit la concluzia că B. este titularul "de drept". Dând eficienţă juridică unei prezumţii relative conform căreia titularul drepturilor de autor asupra programelor de calculator înregistrate este cel pe numele căruia se efectuează înregistrarea, instanţa nu a avut în vedere nici dispoziţiile din teza finală a art. 4 din O.G. nr. 25/2006, care, în mod expres înlătură caracterul constitutiv de drepturi de proprietate intelectuală asupra programului de calculator al înregistrării în Registrul programelor de calculator.
Tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine nemotivarea deciziei şi din perspectiva folosirii semnului identic cu marca x.
Se arataă de către recurentă că a arătat pe parcursul soluţionării litigiului că B. a utilizat un semn identic cu marca sa comunitară, marca verbală x, pentru a desemna produse despre care afirmă că i-ar aparţine, identice cu cele pentru care marca este înregistrată, în scopul creării unei impresii eronate de asociere între reclamantă şi B., dar şi pentru a indica, tot eronat, că aceasta ar fi avut acordul titularului mărcii pentru realizarea respectivelor produse.
O atare utilizare a denumirii "x" de către pârâta B., în actele sale ilicite reprezintă o încălcare vădită a dreptului exclusiv al recurentei asupra mărcii comunitare verbale "x", mai susţine aceasta.
Curtea de apel a înlăturat şi de această dată argumentele sale pe considerentele lipsei probelor de folosire a denumirii x în legătură cu produsele proprii, fără nicio altă motivare.
În această situaţie, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva stabilirii încălcării drepturilor exclusive ale recurentei-reclamante asupra mărcii, este determinată de nemotivare.
Pentru a demonstra încălcarea de către B. a dreptului exclusiv al reclamantei asupra mărcii comunitare verbale x, aceasta a dezvoltat în faţa instanţei de apel, având în vedere jurisprudenţa CJUE, argumentele pentru a demonstrarea existenţa unei încălcări a dreptului exclusiv asupra mărcii, având în vedere că folosirea reclamată aduce atingere funcţiei de indicare a originii produselor şi/sau serviciilor şi afectează renumele mărcii comunitare "x".
În condiţiile în care testul desprins din jurisprudenţa CJUE nu a fost urmat de către instanţa de apel pentru a verifica argumentele reclamantei, nici controlul de legalitate, pe calea recursului, nu poate fi realizat.
Recurenta-reclamanta a susţinut argumente prin care a susţinut nemotivarea deciziei recurate şi din perspectiva faptului că notificările transmise (de exemplu, societăţii S.C. D. SRL) nu se referă la programul x.
Recurenta învederează că în conţinutul deciziei recurate se regăsesc argumente contradictorii privind încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală prin exerciţiul abuziv al dreptului de petiţionare.
Astfel, se arată că, instanţa de apel a reţinut că exerciţiul abuziv al dreptului de petiţionare poate fi sancţionat la solicitarea celui vătămat de această manieră de exercitare a dreptului, prin mijloace specifice, în timp ce reclamanta, în prezenta cauză, a invocat încălcarea dreptului său de autor şi a dreptului la marcă.
B. a pretins, în mod nereal, că este titulara drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii, în demersurile iniţiate împotriva terţilor, respectiv a drepturilor de autor prin înscrierea programelor de calculator derivate, dezvoltate de aceasta la ORDA, exercitând astfel în mod abuziv drepturi de proprietate intelectuală pe care nu le avea.
Această exercitare abuzivă prin invocarea unui drept la marcă sau a unui drept de autor, pe care terţul autor al actelor exercitate abuziv nu îl deţine, este sancţionată prin mijloace specifice prevăzute de legile speciale din materia drepturilor de proprietate intelectuală. Tocmai la aceste mijloace specifice, cum ar fi acţiunea în contrafacerea dreptului la marcă sau acţiunea pentru încălcarea drepturilor de autor, a recurs reclamanta prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, conchide aceasta.
Astfel, deşi se reţine de principiu sancţionarea prin mijloace specifice, instanţa de apel exclude nemotivat acţiunile de încălcare a drepturilor de autor şi a dreptului la marcă din sfera acestor mijloace specifice.
Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens, formulează susţineri cu privire şa greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 78 şi art. 79 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, instanţa de apel apreciază în considerentele sale că "reclamanta ar fi trebuit să dovedească (...) că nu sunt incidente situaţiile de excepţie prevăzute de art. 78; cu alte cuvinte, instanţa admite că dispoziţiile art. 78 şi 79 sunt aplicabile în cauza de faţă, din moment ce reclamanta avea sarcina demonstrării inaplicabilităţii acestor dispoziţii.
Recurenta se raportează a contextul în care este necesară aplicarea excepţiei şi a limitării aplicării acesteia, astfel încât să nu aducă atingere intereselor titularului dreptului de autor. Având în vedere şi dispoziţiile art. 80 din legea naţională, este exclusă incidenţa acestor dispoziţii de excepţie dacă titularul dreptului de autor este vătămat.
Faţă de argumentele de text invocate, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept invocate, pentru că:
Textul de lege se referă la o traducere indispensabilă pentru a obţine informaţii necesare interoperabilităţii unui program pentru calculator cu alte programe pentru calculator.
Traducerea la care se referă legiuitorul are un sens tehnic specific domeniului IT, acela al "decompilării", "descompunerii" programului de calculator, iar nu aceea de traducere pentru a fi înţeles de utilizatorul vorbitor de limba română. Or, nu numai din titlul programului, dar şi din susţinerile B., precum şi din contractul de distribuţie încheiat între părţi, rezultă că traducerea programului 1-a care s-a făcut referire pe tot parcursul litigiului, nu a fost în sensul "decompilării", ci în sensul furnizării variantei în limba română a programului de calculator.
Instanţa de apel nu a stabilit dacă programul de calculator este un program având o expresie fundamental similară, pentru a putea să reţină incidenţa în speţă a excepţiei invocate. Condiţiile în care operează excepţia sunt strict prevăzute de lege şi nu pot fi extinse la orice situaţie de fapt.
Excepţiile de la art. 78 şi 79 au drept premisă folosirea codului sursă al programului de calculator tradus.
Or, curtea de apel a reţinut aplicarea excepţiei prevăzute de lege, deşi a negat folosirea în programele utilizate de intimata-pârâtă a codului-sursă al programului x, considerând că nu a fost dovedită reproducerea acestui cod-sursă.
Plecând de la situaţia de fapt reţinută de instanţă, anume că nu s-a dovedit reproducerea codului-sursă, rezultă că excepţia reglementată de lege nu poate fi aplicată.
Pe de altă parte, excepţia este aplicabilă cu condiţia să nu aducă atingere intereselor titularului dreptului de autor asupra programului de calculator şi să nu-i cauzeze acestuia un prejudiciu.
Atingerea adusă intereselor şi drepturilor A., inclusiv prejudicierea titularului de drepturi de autor, ar fi fost constatată dacă exista o preocupare din partea instanţei de apel să analizeze şi să motiveze incidenţa excepţiei în cauză, din perspectiva fiecărei cerinţe impuse de text.
Însă, o asemenea preocupare nu a existat, ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 pentru că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Recurenta pretinde că vătămarea sa rezultă din clauza contractuală care înlătură în mod expres posibilitatea de a modifica, decompila sau dezasambla aplicaţia fără acordul său prealabil scris:
"1.1.4. (•••) Distribuitorul nu va modifica, decompila sau dezasambla aplicaţia AUTOMASTER fără acordul prealabil scris al AM. Prin prezentul Contract nu sunt create niciun fel de drepturi asupra aplicaţiei AUTOMASTER sub formă de cod-sursă."
Greşita aplicare a normei de drept material este rezultatul unei confuzii cu privire la situaţia de fapt, a neînţelegerii circumstanţelor producerii faptelor reclamate cu privire la utilizarea programelor de către B., în afara limitelor contractuale.
Cu referire la încălcarea art. 75 din Legea nr. 8/1996, recurenta învederează că prin sentinţa arbitrală nr. 58/06.05.2016 s-a reţinut, în temeiul Contractului de distribuţie, că este titulară a drepturilor de autor, respectiv că toate drepturile, atât asupra programului x cât şi asupra oricărei opere derivate, fie traduceri, fie adaptări, făcute de B. aparţin reclamantei.
În sentinţa arbitrală menţionată, Curtea de arbitraj a avut în vedere Contractul de distribuţie în integralitatea acestuia, analizând detaliat clauzele contractuale, după cum rezultă din cuprinsul ei.
Chiar în abordarea instanţei de apel din cauza de faţă, în care nu are în vedere Contractul de distribuţie (deşi îl invocă atunci când reţine autorizarea B. de către reclamantă), drepturile de autor asupra programului de calculator x şi a tuturor operelor dezvoltate derivând din acesta sau având ca bază acest program, inclusiv soluţiile dezvoltate de B., aparţin reclamantei în temeiul legii, respectiv al art. 75 din Legea nr. 8/1996, conform căruia: "În lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează. aparţin acestuia din urmă." Or, în temeiul Contractului de distribuţie, programele de calculator dezvoltate de B., au fost create la instrucţiunile reclamantei, mai arataă aceasta, situaţie în care în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că aceasta nu a demonstrat că drepturile de autor îi aparţin, aplicând greşit dispoziţiile legale invocate.
Cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 8/1996, recurenta învederează că pentru a înlătura susţinerile sale privind lipsa autorizării OTS pentru crearea sorturilor sale şi a aprecia că nu era nevoie de acordul titularului dreptului de autor, este cel întemeiat pe art. 76 din Legea nr. 8/1996, conform căruia:
"În lipsa unei clauze contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele prevăzute la art. 73 lit. a) şi b), dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru corectarea erorilor."
Curtea a motivat astfel:
"(...) aceste opere derivate erau necesare pentru utilizarea programului x pe teritoriul României, corespunzător destinaţiei sale şi, prin urmare, chiar dacă nu ar fi existat acordul expres al reclamantei, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 8/1996."
Instanţa a considerat că textul de lege se aplică în cauză, fără a verifica dacă situaţia de fapt intră în sfera de aplicare a acestei excepţii, prin care se înlătură necesitatea obţinerii autorizării din partea titularului dreptului de autor asupra programului de calculator. Excepţia este de strictă interpretare, astfel că este inaplicabilă în situaţia în care nu este îndeplinită cel puţin una dintre condiţii.
Recurenta învederează motivele pentru care consideră că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 76 din Legea nr. 8/1996.
(i) Prima dintre condiţii este aceea de a nu exista o clauză contrară, textul legal debutând cu această primă cerinţă: în lipsa unei clauze contrare.
Or, curtea de apel nu a procedat la o asemenea verificare care ar fi relevat că autorizarea era necesară pentru orice act şi ipoteză în care s-ar fi aflat B. şi acoperită de textul excepţiei:
(ii) O altă condiţie impusă de textul de lege invocat este aceea că actele cu privire la care se susţine că nu era necesară autorizarea să fie "necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul.
Cu alte cuvinte, prin excepţia instituită şi înlăturarea necesităţii obţinerii acordului de la titularul dreptului de autor, legiuitorul a avut în vedere că actele prevăzute la art. 73 lit. a) şi b) sunt necesare strict pentru utilizarea programului, iar, în acest sens, şi strict limitat la cazul "utilizării programului", a prevăzut excepţia de natură a facilita utilizarea, fără a mai impune obligaţia de a obţine autorizarea şi pentru "a asigura folosinţa programelor pentru calculatoare conform destinaţiei, a modului normal de utilizare", aşa cum s-a arătat în doctrină.
Dar în cazul B., nu se poate susţine că este vorba de o utilizare, câtă vreme B. nu utiliza programele de calculator, nu le folosea pentru sine şi conform destinaţiei, ci desfăşura acte de comerţ, de distribuţie a acestor programe de calculator. B. nu este un utilizator al programelor reclamantei mai arată aceasta, ci este un comerciant care urmăreşte obţinerea unor beneficii materiale tocmai ca urmare a unor acte precum cele de dezvoltare de software, ce implică într-o formă sau alta, adaptarea, transformarea programului x al recurentei-reclamante.
Or, situaţia comercializării nu este echivalentă cu utilizarea şi nu intră în sfera de aplicare a excepţiei.
Excepţia trebuie interpretată în mod restrictiv, astfel încât termenul de "utilizare" a programului de calculator conform destinaţiei sale nu poate fi interpretat în mod extensiv, astfel încât să permită includerea în categoria actelor de utilizare a actelor de distribuţie sau a actelor de comercializare, pentru că:
Prin urmare, aplicarea unei dispoziţii de excepţie este condiţionată de verificarea situaţiei de fapt şi de încadrarea acesteia întocmai în textul de lege.
Or, B., în calitate de distribuitor, nu a utilizat programul de calculator în sensul art. 76 din Legea nr. 8/1996 pentru ca acest text de lege să poată reprezenta un fundament pentru lipsa autorizării, cu atât mai mult cu cât exista şi o clauză contrară.
Pentru că toate aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel (ceea ce demonstrează, din nou, că împrejurările de fapt nu au fost complet lămurite), aplicarea textului de lege este greşită. Motivul de casare prevăzut la punctul 6 este incident şi din perspectiva aplicării greşite a art. 76.
Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 12 lit. c) din Regulamentul 207/2009
Din acest punct de vedere, recurenta învederează că prin decizia recurată este analizată numai ipoteza folosirii acronimului AM, care nu ar reprezenta un semn similar cu marca verbală "x", din punctul de vedere al instanţei.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu reţine încălcarea reclamată pentru aceea că folosirea ar fi fost impusă de indicarea destinaţiei produsului, conform art. 12 lit. c) din Regulamentul 207/2009.
Astfel, s-a reţinut că deşi nu s-a făcut nicio dovadă de reclamantă că ea însăşi si-a folosit marca în această formă şi că marca sa este cunoscută publicului relevant în forma "AM" această formă fiind uzuală şi uzitată de publicul relevant care, confruntat cu sintagma "AM" recunoaşte spontan că aceasta este forma prescurtată a mărcii x", apreciindu-se că folosirea AM în denumirea celor două softuri este conformă dispoziţiilor art. 12 lit. c) din Regulament.
Recurenta susţine că dispoziţiile art. 12 lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare au fost în mod greşit reţinute ca incidente în cauză.
Instanţa nu a cercetat care este situaţia de fapt concretă şi nu a stabilit premisele de analiză a incidenţei art. 12 lit. c) din Regulament, reţinând în mod contradictoriu aspecte relevante pentru soluţionarea cauzei.
Recurenta arată că indicarea programului de calculator x chiar prin acronimul AM rezultă din corespondenţa dintre aceasta şi terţul E., în care acesta din urmă denumeşte programul reclamantei drept softul AM, ceea ce arată că părţile cauzei de faţă, dar şi terţii foloseau desemnarea domeniul IT se adresează unui public specializat, este o practică uzuală a specialiştilor în IT să folosească acronime.
Folosirea unei abrevieri (acronim) a fost considerată o folosire echivalentă cu marca, pentru că nu alterează caracterul distinctiv ale acesteia, iar analiza similarităţii, a riscului de confuzie, respectiv actele de încălcare trebuie analizate în raport cu acest public şi în contextul practicilor uzuale din domeniu.
Art. 12 lit. c) din Regulament a fost greşit aplicat, pentru că programele dezvoltate de B. purtau un singur semn distinctiv - AM în condiţiile în care celelalte cuvinte "dicţionar" şi "România", în prima situaţie, sau "setări", "ROM" şi "specific" în a doua situaţie, au un evident caracter descriptiv în raport cu programul şi conţinutul acestuia.
B. nu a folosit o marcă proprie pentru identificarea produselor proprii în raport cu alte produse având o origine comercială diferită, singurul semn care avea această funcţie de a distinge produsele din surse comerciale diferite era semnul "AM".
Recurenta pretinde că folosirea semnului "AM" de către B. lasă impresia consumatorului că între B. şi titularul mărcii există o legătură comercială şi după încetarea contractului de distribuţie sau că activitatea B. este afiliată în continuare reţelei de distribuţie a titularului.
Raportat la practicile uzuale din domeniu, indicarea destinaţiei produsului nu era necesară având în vedere că programul de calculator x şi programele AM dezvoltate de B. erau distribuite şi utilizate împreună.
Art. 12 lit. c) din Regulament, similar cu art. 6 din Prima Directivă a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci nr. 89/104/CEE - transpus în art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, limitează efectele mărcilor comunitare, în sensul că:
"Dreptul conferit de o marcă comunitară nu permite titularului său să interzică terţilor utilizarea în comerţ: (...) c) a mărcii, atunci când se impune indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special când este accesoriu sau piesă detaşată, atât timp cât această utilizare se face conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial."
Utilizarea de către B. a semnului "AM" în legătură cu cele două soft-uri nu este în conformitate cu practicile oneste în materie comercială, pentru că este o folosire care subzistă după încetarea contractului, fiind folosită de o asemenea manieră, astfel încât să lase impresia consumatorului că există o legătură comercială între terţ şi titularul mărcii, sau să creeze confuzie cu privire Ia originea comercială a produselor.
Recurenta susţine că niciunul dintre aceste aspecte nu a constituit obiectul cercetării judecătoreşti în contextul motivării întemeiate pe art. 12 lit. c) din Regulament, care a fost aplicat în mod greşit, deşi condiţia "utilizării oneste" sau a "bunelor practici" nu este îndeplinită în cauză. O asemenea concluzie este conformă jurisprudenţei europene, care a oferit interpretarea dispoziţiilor citate anterior în Cauza Gillette, stabilind astfel criteriile în funcţie de care se apreciază incidenţa excepţiei privind folosirea determinată de necesitatea indicării destinaţiei produsului:
"Utilizarea mărcii de către o terţă parte care nu este titularul acesteia este necesară pentru a indica destinaţia produsului comercializat de acest terţ, în măsura în care utilizarea constituie în practică singurul mijloc de a oferi publicului informaţii comprehensibile şi complete privind această destinaţie, cu scopul de a menţine un sistem de concurenţă nedenaturat pe piaţa acestui produs.
Este de competenţa instanţei naţionale să stabilească dacă, în cazul acţiunii principale, o astfel de utilizare este necesară, luând în considerare natura publicului pentru care produsul este comercializat de către terţa parte în cauză.
Condiţia "utilizării oneste" în sensul art. 6 alin. (1) lit. (c) din Directiva 89/104 constituie, în esenţă, expresia unei obligaţii de a acţiona în mod echitabil în raport cu interesele legitime ale titularului mărcii.
În cazul în care o terţă parte care utilizează o marcă al cărei titular nu este, comercializează nu numai o piesă de schimb sau un accesoriu, ci şi produsul însuşi cu care piesa de schimb sau accesoriul sunt destinate a fi folosite, această utilizare se încadrează în domeniul de aplicare al art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva 89/104, în măsura în care este necesar să se indice destinaţia produsului comercializat de acesta din urmă şi se face în conformitate cu practicile oneste în materie industrială şi comercială.
Din moment ce art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva 89/104 nu face nicio distincţie între posibila destinaţie a produselor în cadrul analizei legitimităţii folosirii mărcii, criteriile pentru analiza legitimităţii folosirii mărcii cu accesoriile sau piesele de schimb în mod particular nu sunt diferite de cele aplicabile altor categorii de posibile destinaţii ale produselor.
Din perspectiva interpretării date de instanţa Uniunii Europene, invocate anterior, având în vedere că folosirea nu îndeplineşte şi condiţia unei utilizări oneste, dar având în vedere şi că dispoziţia de excepţie a fost invocată înainte de a se stabili circumstanţele factuale concrete în care ar fi trebui să se desfăşoare cercetarea judecătorească, recurenta conchide că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 12 lit. c) din Regulamentul 207/2009.
Dacă ar fi aplicat testul impus de art. 9 din Regulament privind riscul de confuzie sau folosirea de către un terţ neautorizat a mărcii profitând de renumele acesteia, raportat la situaţia de fapt concretă, instanţa ar fi constatat că funcţia de indicare a originii produselor şi/sau a serviciilor în cazul mărcii x a fost afectată.
Ca funcţie esenţială a unei mărcii funcţia de indicare a originii produselor şi/sau serviciilor presupune ca publicul, confruntat cu marca, să aibă sentimentul că produsul sau serviciul provine de la o anumita întreprindere - în opoziţie cu mai multe întreprinderi - şi că aceasta este identificabilă.
II. I.2 Motivele recursul incident
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă B. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a tribunalului arbitraj de pe lângă Curtea de Comerţ din Helsinki.
Recurenta arată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii."
Conform art. 553 din C. proc. civ.. "Încheierea convenţiei arbitrate exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti."
Or, art. 9.2 din Contractul de distribuţie conţine o clauză compromisorie potrivit căreia competenţa de a judeca fondul dreptului dedus judecăţii revine instanţelor arbitrale, după cum urmează:
"Orice dispută, controversă sau reclamaţie care apare în legătură cu acest Contract sau încălcarea, terminarea şi invalidarea acestuia vor fi soluţionate prin arbitraj în conformitate cu Regulamentul Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Helsinki."
De altfel, potrivit art. 9.1 al aceleiaşi înţelegeri, legea aplicabilă în raporturile dintre părţi este cea finlandeză.
Clauza compromisorie valabil încheiată de părţi are putere de lege între părţile contractante, excluzând competenţa instanţelor judecătoreşti pentru obiectul care face obiectul convenţiei arbitrale, cu consecinţa obligativităţii clauzei compromisorii şi pentru organele jurisdicţionale.
Recurenta-pârâtă arată că prin întâmpinarea din faţa primei instanţe, a susţinut că, deşi mascată sub aparenţa unei acţiuni întemeiate exclusiv pe un temei delictual, cererea de chemare în judecată este indisolubil legată de Contractul de distribuţie, întrucât aprecierea asupra temeiniciei ei presupune interpretarea unor prevederi ale acestuia.
Respingând această argumentare, instanţa de apel a statuat ca "faptele invocate de reclamantă sunt ulterioare încetării raporturilor contractuale dintre părţi, fapte considerate de reclamantă ca având caracter delictual, vizând încălcarea unor drepturi ale sale născute independent de contract."
Aceste argumentare sunt criticabile, urmare a faptului că stabilirea caracterului licit/ilicit al faptelor pârâtei presupune, drept condiţie - premisă, o verificare a prerogativelor care fuseseră transmise B. prin Contractul de distribuţie în legătură cu x, respectiv dacă şi în ce măsură pretinsele încălcări excedeau drepturilor şi obligaţiilor conferite B. prin intermediul Contractului de distribuţie.
După cum s-a arătat în literatura juridică, art. 553 din C. proc. civ. exclude competenţa instanţelor judecătoreşti pentru orice dispute care ar presupune analiza unor chestiuni litigioase pe care părţile le-au rezervat arbitrajului - în caz contrar, efectul negativ, de dezînvestire a instanţelor de drept comun pe care îl comportă o clauză arbitrală devine o "formalitate vidă" (engl. "hottow formality").
A reţine contrariul ar însemna, în mod neverosimil, că o parte reclamantă ar putea mereu ocoli clauza compromisorie pretinzând ca obiectul cererii sale se referă la pretenţii, dar omiţând să recunoască că pretenţiile derivă din raportul juridic dedus arbitrajului. În această modalitate, o instanţă judecătorească română s-ar pronunţa în mod evident cu încălcarea competenţei rezervate arbitrajului, lipsind de orice raţiune stipularea clauzei compromisorii de către părţi şi lăsând respectarea acesteia la simpla discreţie a reclamantului.
Recurenta susţine că ar fi lipsit de temei legal ca părţile să fi convenit ca orice litigiu în legătură cu Contractul de distribuţie să fie soluţionat de către instanţele arbitrale din Helsinki, iar tocmai dimensiunea transmiterii drepturilor şi obligaţiilor de esenţă ale Contractului de distribuţie să fie plasate în afara sferei de incidenţă a clauzei compromisorii. O astfel de interpretare ar denatura fundamentele principiului autonomiei de voinţă a părţilor, care şi-au exprimat clar şi neîndoielnic opţiunea ca orice litigiu ce priveşte drepturile şi obligaţiile născute sub imperiul Contractului de distribuţie să fie de competenţa instanţelor arbitrale.
De altfel, chiar şi pe tot cuprinsul cererii de recurs, A. invocă diverse clauze contractuale pentru a-şi justifica pretenţiile.
În plus, în temeiul art. 124 alin. (1) din C. proc. civ.: "Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărător şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe."
Prin urmare, dacă urmare a studierii întregului ansamblu litigios - nu doar a cererii de chemare în judecată - instanţa observă că este chemată să se pronunţe asupra interpretării unor clauze contractuale, soluţia rămâne cea a necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că în cauză devin aplicabile prevederile art. 497 din C. proc. civ. coroborate cu art. 132 alin. (4) din C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei recurate, a anulării încheierii primei instanţe din 20.10.2016, a sentinţei apelate şi respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.
II.2. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul principal, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la recursul incident, solicitând respingere acestuia ca nefondat.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 iunie 2020, completul de filtru admis în principiu recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 488A din 25 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleaşi decizii şi a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a dedus judecăţii atât un capăt de cerere în constatarea şi sancţionarea încălcării drepturilor sale de autor asupra programului de calculator "x" şi asupra operelor derivate din acest program de calculator, cât şi un capăt de cerere în contrafacerea mărcii sale comunitare verbale "x" nr. x, înregistrate la OHIM la 6.09.1999 pentru clasele 9 (computere şi dispozitive periferice ataşate; aparate de procesare a datelor; programe operare calculator înregistrate; dispozitive transportare şi înregistrare date); 37 (servicii de reparare, mentenanţă, şi suport pentru dispozitivele calculatoarelor şi programelor de operare calculatoare); şi clasa 41 (educaţie, în special, educaţia tehnologiei informaţiilor; servicii informaţii legate de tehnologia informaţiei; servicii de entertainment şi educaţionale prin internet şi baze de date) ale Clasificării de la Nisa.
Temeiurile în drept indicate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată sunt reprezentate de dispoziţiile art. 1387 şi art. 139 din Legea nr. 8/1996, precum şi de prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1996, ale art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca comunitară, precum şi ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în intervalul 18.05.2005 - 1.09.2014 între părţi s-a derulat un contract de distribuţie neexclusivă în România a softului x al cărui titular este reclamanta A..
Potrivit susţinerilor pârâtei B., în vederea implementării şi operării Softului x şi a asigurării serviciilor de mentenanţă şi suport tehnic aferente acestuia, B. a dezvoltat programe informatice adiacente pe care le-a înregistrat, în calitate de producător, la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (produse ce vor fi denumite în continuare ca "Produsele Secundare"), în deplină conformitate cu prevederile Contractului de distribuţie şi cu prevederile legale în materie de proprietate intelectuală.
Pârâta B. a arătat că, în baza Contractului de distribuţie, a încheiat ulterior o serie de contracte de livrare de produse şi servicii cu diverşi dealeri auto din România, prin care a livrat acestora licenţe de utilizare a Softului x, precum şi servicii de implementare, suport tehnic şi mentenanţă ale acestui soft şi a produselor adiacente Softului x, dezvoltate de B..
Începând cu data de 1 septembrie 2014, reclamanta A. a încetat, din iniţiativa sa, relaţia contractuală cu B. în baza art. 8.1.1 din Contractul de distribuţie (încetarea pentru ajungere la termen), în contextul încheierii unui nou contract de distribuţie cu un alt distribuitor, respectiv societatea ungară F., încetarea nefiind determinată de vreo încălcare a Contractului de distribuţie de către B..
Reclamanta a imputat pârâtei încălcarea acordului din 18.08.2005, întrucât pârâta a semnat acorduri de licenţă pentru utilizatorii finali în nume propriu şi menţionând expres în acestea că drepturile asupra programului de calculator x ar fi deţinute împreună de către A. şi B., afirmaţie necorespunzătoare realităţii.
S-a mai susţinut că prin această conduită a pârâtei îi sunt încălcate drepturile exclusive de autor asupra programului de calculator x; pe de altă parte, aceeaşi reclamantă a imputat pârâtei că a înregistrat la ORDA nişte pretinse opere derivate (suplimente, traduceri, extensii - produsele secindare) ale programului de calculator x, ca fiind create şi deţinute în totalitate de B., cu toate că pârâta nu avea dreptul de a realiza astfel de opere.
În ceea ce priveşte repararea prejudiciului suferit prin încălcarea drepturilor sale exclusive de către pârâta B., reclamanta a invocat dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi s-a arătat că, prin:
- afirmarea nelegală a calităţii de coautor al programului de calculator x, pârâta i-a încălcat dreptul moral la calitatea de autor (prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996), ceea ce i-a cauzat importante prejudicii morale, afectându-i grav imaginea şi reputaţia, întrucât, pe parcursul a 20 de ani este singura entitate legal îndrituită la afirmarea calităţii de unic autor al acestei opere;
- realizarea fără drept, utilizarea şi afirmarea pretinselor drepturi asupra operelor derivate din programul, x", pârâta i-a încălcat cel puţin drepturile prevăzute de art. 13 lit. a), b), i) şi art. 73 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 8/1996;
- distribuirea programului x" după încetarea contractului de distribuţie, pârâta i-a încălcat cel puţin drepturile prevăzute de art. 13 lit. a), b) şi art. 73 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 75 din Legea nr. 8/1996, astfel încât, se impune obligarea acesteia la încetarea oricăror acte de încălcare a drepturilor exclusive de autor şi obligarea acesteia la repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat, estimat la 20.000 euro.
Pe de altă parte, reclamanta a susţinut că prin utilizarea continuă a semnului x, identic cu marca sa comunitară, pentru produse identice pentru care aceasta a fost înregistrată, pârâta îi încalcă drepturile prevăzute de art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, faţă de dubla identitate (dintre semn şi marcă şi dintre produse), riscul de confuzie fiind prezumat de lege în acest caz.
În aceste condiţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încetarea oricăror acte de încălcare a drepturilor exclusive asupra mărcii comunitare "x" şi obligarea acesteia la repararea prejudiciului moral de 10.000 euro daune morale.
Prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, pârâta a susţinut că cererea de chemare în judecată nu este de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, date fiind prevederile art. 9.2 din Contractul de distibuţie, sens în care a invocat art. 553 din C. proc. civ., susţinând, în plus, că în baza art. 9.1 din acelaşi contract, legea aplicabilă în raporturile dintre părţi este cea finlandeză.
Potrivit clauzei de la art. 9.1.1: "Prezentul contract va fi guvernat de şi interpretat în conformitate cu legislaţia finlandeză."
Pe de altă parte, prin clauza de la art. 9.2 din Contractul de distribuţie, părţile au convent astfel: "Orice dispută, controversă sau pretenţie rezultând din sau în legătură cu prezentul contract sau cu încălcarea, rezilierea sau nulitatea acestuia va fi soluţionată prin arbitraj, în conformitate cu regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Helsinki."
Această excepţie invocată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată de tribunal prin încheierea din 20.10.2016, care a reţinut că reclamaţia din prezentul dosar nu este una în legătură cu contractul, întrucât reclamanta supune jurisdicţiei tribunalului o acţiune care este întemeiată exclusiv pe acţiunea pârâtei considerată ilicită, după încetarea contractului, excluzând din cauza juridică şi de fapt, orice obligaţie sau drept născute din contract. S-a mai reţinut că, potrivit acţiunii, tribunalul nu are a interpreta modul de executare, termenii contractului, ci existenţa dreptului de folosire a drepturilor de autor şi asupra mărcii, urmând a considera numai drepturile şi obligaţiile pârâtei, astfel cum acestea rezultă din situaţia de fapt a încetării contractului.
Tribunalul a mai apreciat că pârâta invocă un caracter ilicit al faptelor decurgând din calificarea produselor secundare şi din neplata compensaţiei pentru traducere, conform art. 3.6 din contract.
Prima instanţă a conchis în sensul că aceste chestiuni nu antamează modalitatea de interpretare a contractului sau de executare, ci privesc doar verificarea modului de acţiune în legătură cu drepturile pretinse de reclamantă, astfel încât nu s-a reţinut incidenţa clauzei compromisorii.
Această încheiere a primei instanţe a făcut obiectul apelului pârâtei, apel declarat şi împotriva sentinţei pronunţate asupra fondului, precum şi împotriva încheierii din 17.11.2016.
Curtea de apel a apreciat că excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti a fost respinsă în mod corect de către prima instanţă.
La rândul său, instanţa de apel a reţinut că în prezenta cauză, reclamanta nu a solicitat să se constate intervenirea unei cauze de încetare a contractului, existenţa unei cauze de nulitate a acestuia, nu a solicitat obligarea pârâtei la executarea unor obligaţii din contract şi nici constatarea încălcării de către pârâtă a vreunei clauze din contract.
S-a reţinut că art. 550 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte că prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu contractul în care este stipulată, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, iar alin. (3) prevede că, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă.
Curtea de apel a constatat că litigiul de faţă, cu obiectul determinat prin cererea de chemare în judecată, nu este născut din contractul încheiat între părţi, nu este nici în legătură cu acel contract şi nici în legătură cu neînţelegeri care derivă din contract sau din raporturile juridice născute din contractul de distribuţie.
S-a reţinut că faptele invocate de reclamantă sunt ulterioare încetării raporturilor contractuale dintre părţi, fapte considerate de reclamantă ca având caracter delictual, care vizează încălcarea unor drepturi ale sale născute independent de contract (drepturile de autor asupra programului informatic x şi drepturile decurgând din înregistrarea mărcii x).
În realitate, cea care invocă anumite clauze din contract nu este reclamanta, ci pârâta, ca apărări în susţinerea caracterului licit al faptelor ce îi sunt imputate. Or, în acest context, s-a apreciat că tot nu se pune problema încălcării, terminării, invalidării contractului şi nici problema unei reclamaţii sau dispute în legătură cu contractul. Există un singur aspect care ar implica interpretarea unor clauze ale contractului, respectiv dacă, în lipsa remunerării pârâtei, reclamanta a devenit titulara dreptului de autor asupra softurilor realizate de pârâtă privind traducerea programului x şi adaptarea lui din punct de vedere fiscal la legislaţia aplicabilă în România (art. 3.6.1. şi 3.6.2. din contract). Însă, reclamanta nu a pretins prin cererea de chemare în judecată că are drept de autor asupra acestor softuri, drept decurgând din contractul distribuţie. Reclamanta a considerat aceste softuri ca fiind opere derivate şi a susţinut că aceste opere derivate au fost realizate de pârâtă fără acordul său şi, prin aceasta, i-a fost încălcat dreptul de autor asupra programului x şi, pe de altă parte, că ea este titulara dreptului de autor asupra oricărei opere derivate din programul x, dar nu ca urmare a clauzelor contractului, ci ca urmare a caracterului derivat al respectivelor opere.
Astfel, curtea de apel a reţinut că reclamanta a pretins de o manieră contradictorie:
- fie că sunt opere derivate şi că au fost realizate de pârâtă fără autorizare, încălcându-i astfel dreptul de autor în acea componentă reprezentată de dreptul de a autoriza realizarea de opere derivate;
- fie că este titulara dreptului de autor asupra tuturor operelor realizate de pârâtă în legătură cu softul x, datorită caracterului acestor programe de a fi opere derivate.
Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că, raportat la susţinerile reclamantei cu privire la modalităţile concrete în care pârâta i-ar fi încălcat drepturile, nu se impune să tranşeze în prezenta cauză aspectele care ţin de drepturile dobândite de părţi în baza clauzelor contractuale, a momentului la care au fost dobândite aceste drepturi sau a mecanismului juridic prin care ele s-au născut direct în patrimoniul reclamantei sau au fost transferate în patrimoniul reclamantei din patrimoniul pârâtei, ca efect al unei eventuale cesiuni implicite, condiţionate sau nu de plata unor despăgubiri. Restul clauzelor din contractul de distribuţie nu fac obiect de controversă între părţi.
Raportat strict la obiectul cauzei şi susţinerile reclamantei referitoare la faptele concrete de încălcare a drepturilor sale, curtea de apel a considerat că nu este activată clauza compromisorie din contractul de distribuţie încheiat între părţi şi, prin urmare, s-a concluzionat că în mod corect prima instanţă a respins excepţia necompetenţei generale invocată de către pârâtă.
Înalta Curte constată că atât prin motivele recursului principal, cât şi prin criticile susţinute prin recursul incident, părţile cauzei susţin fie că aspectele de fapt nu sunt pe deplin lămurite în ceea ce priveşte activarea sau neactivarea clauzei compromisorii (recurenta-reclamantă), fie că excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti a fost eronat soluţionată de instanţele de fond, printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 550 şi urm. din C. proc. civ. (recurenta-pârâtă, prin motivele recursului incident), motivul de recurs valorificat de către pârâtă fiind cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.
În acest context, se impune precizarea că, în aplicarea prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va reîncadra criticile recurentei pârâte în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât aceasta pretinde în realitate o greşită aplicare de instanţa de apel a unor norme procedurale; pe de altă parte, ipoteza de recurs reglementată de art. 488 pct. 3 priveşte încălcarea competenţei de ordine publică a unei alte instanţe, invocată în condiţiile legii, iar nu a unei instituţii de arbitraj, de esenţa arbitrajului fiind tocmai excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti, conform art. 553 din C. proc. civ.
Pe de altă parte, se constată că recurenta-reclamantă invocă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., redarea de către instanţa de apel a unor argumente contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, pe care recurenta le justifică din perspectiva a două posibile ipoteze, cu valoare de premise de analiză pentru soluţionarea pricinii, ipoteze care se exclud, şi anume: cea în care contractul de distribuţie nu este luat în considerare în evaluarea pretenţiilor sale împotriva pârâtei, cât şi o variantă în care se evocă prevederile acestuia, situaţie în care, susţine recurenta-reclamantă, drepturile îi aparţin, pentru că, în mod expres, contractul prevede că toate drepturile, atât asupra programului x, cât şi asupra oricărei opere derivate, fie traduceri, fie adaptări, decompilări, descompuneri făcute de B., îi aparţin.
Înalta Curte apreciază că aceste critici ale părţilor sunt fondate.
Astfel, pentru a se decide asupra aplicabilităţii în cauză a clauzei compromisorii este necesar a se decela modalitatea în care instanţa de apel a redat, pentru soluţionarea fondului cauzei, argumente compatibile cu cele reţinute pentru confirmarea respingerii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi care au fundamentat soluţia de înlăturare a aplicării art. 550 şi urm. din C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că pentru coerenţa şi construcţia logică a argumentării soluţiei pronunţate pe fondul raportului juridic litigios, instanţa de apel era ţinută să arate motivele de fapt şi de drept pentru respingerea cererii de chemare în judecată, pornind de la premisa ignorării contractului de distribuţie încheiat între părţi la 18.08.2005, aceasta fiind singura premisă concordantă cu soluţia dată excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante în sensul că oricare dintre ipotezele de analiză ar fi putut fi luate în considerare (ignorarea sau luarea în considerare a contractului de distribuţie), întrucât, prin respingerea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, unica premisă valabilă pentru instanţa de apel era cea în care nu se raporta la efectele contractului de distribuţie dintre părţi din 18.05.2005.
După cum rezultă din expozeul deciziei de faţă, nu numai pârâta s-a prevalat în apărare de clauzele contractuale pentru a susţine că nu a încălcat drepturile de autor ale reclamantei asupra programului de calculator x şi nici drepturile exclusive ale acesteia asupra mărcii, ci şi reclamanta însăşi, chiar prin motivele cererii de chemare în judecată, dar şi ulterior, prin actele procedurale formulate, a invocat aspecte prin care a susţinut încălcarea drepturilor conferite pârâtei prin contractul de distribuţie din 18.08.2005, prin crearea şi înregistrarea la ORDA a produselor secundare, pe care le-a calificat ca fiind opere derivate.
În consecinţă, o asemenea ipoteză de lucru, în sensul evaluării pretenţiilor reclamantei făcându-se abstracţie de contractul de distribuţie încheiat între părţi, nu putea constitui o premisă de analiză corectă, care să permită instanţelor de fond o cercetare reală şi efectivă a cauzei, astfel cum impun exigenţele unei proceduri echitabile, date fiind susţinerile ambelor părţi referitoare la efectele contractului de distribuţie, chiar după încetarea acestuia, la 1.09.2014.
Deşi instanţa de apel a decis şi era datoare la ignorarea efectelor contractului de distribuţie, argumentele redate în justificarea soluţionării pe fond a raportului juridic litigios sunt centrate, în principal, pe drepturile şi obligaţiile părţilor născute din acest contract, drepturi şi obligaţii esenţiale şi pentru evaluarea conduitei pârâtei de după epuizarea efectelor contractului, la 1.09.2014; totodată, instanţa de apel a interpretat clauzele acestui act juridic potrivit dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 pentru a stabili anumite concluzii în legătură cu drepturile părţilor, chiar în condiţiile în care pârâta a invocat art. 9.1.1. (interpretarea clauzelor contractuale conform legislaţiei finlandeze).
Astfel, în condiţiile în care în cauză se verificau susţinerile pârâtei cu privire la pretinsul acord al reclamantei pentru realizarea produselor secundare în vederea exploatării programului de calculator x în România, conform clauzelor contractuale, faptele imputate acesteia - de exploatare a acestor produse secundare, ulterior încheierii raporturilor contractuale dintre părţi -, ar fi lipsite de caracter ilicit, în măsura în care clauzele aceluiaşi contract permiteau stabilirea calităţii de titular al dreptului de autor asupra operelor derivate în patrimoniul pârâtei.
Totodată, într-un atare context, nu trebuie omis că, potrivit legii naţionale, aceste drepturi asupra operelor derivate ar căpăta o existenţă de sine stătătoare şi ar putea fi exploatate în mod licit, în limitele intrinseci ale acestora, pe durata de protecţie a operei derivate, independent de încetarea calităţii pârâtei de distribuitor neexclusiv pentru opera originară (programul de calculator x).
Corelativ, pentru verificarea cererii în contrafacerea mărcii x, era necesar a se verifica existenţa sau inexistenţa vreunei clauze contractuale (în contractul de distribuţie sau dacă exista un alt raport contractual între părţi independent de acesta) din care să se poată stabili caracterul licit sau ilicit al conduitei pârâtei, având în vedere că reclamanta însăşi este titulară atâta a dreptului de autor asupra programului de calculator x, dar şi asupra denumirii programului însuşi, prin protejarea semnului verbal x ca marcă a Uniunii Europene, titluri de proprietate intelectuală cumulative, cu regim juridic distinct însă.
În continuare, dacă cele convenite de părţi cu privire la folosirea mărcii înregistrate a reclamantei pe durata derulării contractului (art. 3.2.2 din contractul de distribuţie, clauză aplicată, de altfel, şi de curtea de apel) nu erau suficiente pentru soluţionarea cererii în contrafacere, instanţa de apel, pentru actele imputate pârâtei - de folosire a mărcii după încetarea raporturilor contractuale dintre părţi -, avea obligaţia verificării apărării acesteia asupra acestui capăt de cerere, pe temeiul art. 12 lit. c) din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca comunitară.
În această ultimă variantă, apărarea pe acţiunea în contrafacerea mărcii viza ipoteza unei pretinse folosiri ilicite a mărcii verbale, în legătură cu utilizarea produselor secundare, opere derivate din programul de calculator x al cărui titular este reclamanta, produse secundare dezvoltate de către pârâtă pe durata existenţei contractului de distribuţie a operei originare.
Consideraţiile anterioare au fost necesare pentru a se demonstra că şi în ipoteza în care curtea de apel era datoare la ignorarea efectelor contractului de distribuţie încheiat între părţi, având în vedere argumentele pe care le-a redat pentru respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, clauzele acestui act juridic erau indispensabile soluţionării cauzei, în coordonatele situaţiei de fapt prezentate, întrucât numai din interpretarea corespunzătoare a efectelor contractului, potrivit dispoziţiilor de drept material aplicabile (legislaţia finlandeză), era posibilă identificarea titularului dreptului de autor asupra operelor derivate, produsele secundare dezvoltate de pârâtă în legătură cu programul de calculator x, având ca titular pe reclamantă.
Concret, întreaga argumentaţie a instanţei de apel cu privire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 72 alin. (1), ale art. 73 lit. b) ori, în subsidiar, ale art. 76, art. 78 sau art. 79 din Legea nr. 8/1996 este fundamentată pe verificarea şi indicarea clauzelor contractuale (de exemplu, art. 3.6.1, art. 3.6.2 din contractul de distribuţie) pentru a se reţine, în principal, existenţa acordului reclamantei la crearea operelor derivate de către pârâtă, respectiv AM DICŢIONAR ROMÂNIA şi AM SETĂRI ROM SPECIFIC.
Or, o asemenea imposibilitate de dezlegare a raportului juridic litigios, chiar vizând faptele plasate după epuizarea relaţiilor contractuale dintre părţi, prin ignorarea efectelor contractului de distribuţie, vădeşte, pe lângă contradicţiile din cadrul considerentelor, şi greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi, în consecinţă, nelegala înlăturare a aplicabilităţii în cauză a clauzei compromisorii stabilite de părţi la art. 9.2 din contractul de distribuţie, anterior citată.
Această clauză, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, indică soluţionarea oricărei dispute în legătură cu contractul, prin arbitraj, în conformitate cu Regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Helsinki.
Potrivit art. 550 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.: "(1) Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului (...). (3) În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă."
Înalta Curte constată că în speţa de faţă sunt întrunite condiţiile activării clauzei compromisorii reprezentată de art. 9.2 din contractul de distribuţie încheiat între părţi la 18.05.2005, având în vedere cele anterior redate, dar şi constatând că aceasta a fost invocată de către pârâtă în condiţiile art. 554 din C. proc. civ., litigiul legat de soluţionarea primului capăt de cerere fiind, în mod cert, rezervat arbitrajului.
În ceea ce priveşte însă al doilea capăt de cerere, Înalta Curte reţine că niciuna dintre instanţele de fond nu a făcut necesarele distincţii, în timp ce instanţa de apel a evaluat soluţionarea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti doar din perspectiva capătului de cerere constând în pretinsele încălcări ale dreptului de autor, fără a se preocupa şi de aspectul acoperirii sau nu a acţiunii în contrafacerea mărcii de clauza compromisorie.
Spre o atare finalitate, este necesar ca instanţa de apel, în rejudecare, să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor dacă al doilea capăt de cerere are o existenţă de sine stătătoare sau este un capăt de cerere accesoriu pretinsei încălcări a dreptului de autor şi, în raport de aceasta, să determine şi consecinţele antrenate de o atare dezlegare în legătură cu competenţa soluţionării acestuia pe fond, urmând a fi avute în vedere şi apărările reclamantei referitoare la acest aspect, invocate prin întâmpinarea formulată la recursul incident al pârâtei şi care nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs.
Totodată, se reţine că în legătură cu chestiunea competenţei, reclamanta, în cursul procesului, a invocat autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţate prin sentinţa civilă nr. 192/18.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă, potrivit programului ECRIS, prin decizia civilă nr. 456R/11.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte apreciază că în măsura în care autoritatea de lucru judecat ar fi operat cu privire la chestiunea competenţei (aspect care nu intră în contradicţie cu prevederile art. 1002 din C. proc. civ.), aceasta era aplicabilă şi pentru capătul de cerere referitor la pretinsa încălcare a dreptului de autor, ceea ce nu poate fi reţinut.
Astfel, cauza soluţionată prin hotărârile indicate a avut ca obiect cererea formulată de aceeaşi reclamantă A., în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă B. S.R.L. (B.), în temeiul art. 978 coroborat cu art. 997 din C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se dispună pe cale de ordonanţă preşedinţială, fără citarea părţilor, fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen, unele măsuri vremelnice în legătură cu pretinsele încălcări deduse judecăţii pe fond pe calea prezentului litigiu.
Or, în legătură cu competenţa în dispunerea măsurilor provizorii, solicitate pe calea ordonanţei preşedinţiale, instanţa de recurs a făcut aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în concret a hotărârii pronunţate în Cauza C-391/95, Van Uden Maritime BV (Van Uden Africa Line) împotriva Kommanditgesellschaft in Firma Deco-Line şi alţii, care a statuat că "în cazul în care părţile au exclus în mod valid din competenţa instanţelor naţionale, un litigiu care rezultă dintr-un contract, cu scopul atribuirii acestuia unei instanţe arbitrale, măsurile provizorii sau de conservare nu pot fi dispuse în temeiul articolului 5 punctul (1) din Convenţia din 27 septembrie 1968.
În măsura în care obiectul unei cereri de măsuri provizorii priveşte un aspect care intră sub incidenţa domeniului material de aplicare a Convenţiei din 27 septembrie 1968, aceasta se aplică, iar articolul 24 poate constitui baza competenţei instanţei sesizate prin procedura măsurilor provizorii, chiar dacă o procedură de fond a fost iniţiată sau chiar dacă această procedură trebuia să se desfăşoare în faţa unor arbitri."
Prin urmare, în prezentul litigiu pe fond nu operează autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte competenţa, întrucât, în procedura ordonanţei preşedinţiale, s-a recunoscut competenţa instanţelor statale în a se dispune măsuri provizorii, independent de împrejurarea că litigiul de fond este rezervat instanţei arbitrale, conform clauzei compromisorii, aşadar, pe baza unui criteriu diferit de cel reglementat prin prevederile art. 998 din C. proc. civ.: "Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului."
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către reclamantă şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod, susţinut de către pârâtă, astfel încât, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., vor fi admise ambele recursuri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în limitele stabilite prin prezenta decizie.
Se impune precizarea că, fiind reţinută incidenţa clauzei compromisorii pentru soluţionarea cererii de încălcare a dreptului de autor al reclamantei asupra programului de calculator x, criticile acesteia dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (aplicarea greşită a art. 76, 78 şi 79 din Legea nr. 8/1996 ori încălcarea art. 75 din aceeaşi lege) în legătură cu dezlegarea pe fond a cauzei, au rămas fără obiect. Această soluţie rezultă din şi din prioritatea analizării unei excepţii procesuale de procedură în raport cu fondul cauzei, date fiind prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., nelegala soluţionare a excepţiei necompetenţei generale, fiind dedusă verificării Înaltei Curţi prin motivele recursului incident.
Totodată, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 lit. c) din Regulamentul CE nr. 207/2009, susţinută de aceeaşi recurentă-reclamantă prin motivele de recurs, pe temeiul aceleiaşi critici de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - nu poate fi evaluată la acest moment, în această etapă procesuală, date fiind motivele casării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 488A din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2020.