Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020
asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2014, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2013, precizată ulterior, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. - decedat - reprezentat de moştenitor H., I. - decedat - reprezentat de moştenitori J. şi K., L.- decedată - reprezentată de moştenitor M., N., O., P., Q., R. şi S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., să se constate că prin Hotărârea Guvernului nr. 844/7 august 2012 s-a declanşat procedura de expropriere a imobilelor proprietate privată pentru lucrarea de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva", coridorul de expropriere "Comuna Brănişca"; să se stabilească suprafaţa de teren expropriată în vederea efectuării lucrării de utilitate publică, pentru fiecare reclamant; să se stabilească situaţiile în care expropriatorul a propus exproprierea parţială, iar situaţia reală impune să se dispună exproprierea totală, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994; să se stabilească cuantumul despăgubirilor pentru fiecare reclamant, raportat la valoarea reală a terenurilor expropriate şi la prejudiciile aduse proprietarilor; să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor stabilite pentru fiecare reclamant, cu cheltuieli de judecată.
Prin precizările ulterioare, s-a solicitat şi anularea parţială a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor emise pe numele reclamanţilor sau antecesorilor acestora sub aspectul cuantumului sumelor acordate.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010.
Prin sentinţa nr. 1162 din 29 octombrie 2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor prin C.N.A.I.R. S.A. şi prin D.R.D.P. Timişoara şi a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane expropriate cu privire la următoarele terenuri: L. - 1040 mp, din care pentru terenul de 272 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; A. - 3975 mp, din care pentru terenul de 3565 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; B. - 1543 mp; E., C., S. - 3289 mp, din care pentru terenul de 1680 mp s-a dispune exproprierea suplimentară; D. - 10.731 mp din care pentru terenul de 6221 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; E., F. - 5872 mp din care pentru terenul de 5070 mp s-a dispus exproprierea suplimentară; R., Q. - 1340 mp, din care pentru terenul de 689 mp s-a dispune exproprierea suplimentară; Q. - 2180 mp; I. - 3942 mp; G. - 1499 mp; N. - 459 mp; O. - 1920 mp; P. - 9 mp şi M. - 1215 mp.
L-a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat de C.N.A.I.R. S.A. să plătească reclamanţilor/moştenitorilor acestora următoarele sume cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului expropriat astfel, pentru: M. (moştenitoare a reclamantei L.) - 16.993,6 RON; A. - 64.951,5 RON; B. - 25.212,6 RON; E., C. şi S. - 53.742,2 RON; D. - 175.344,5 RON; E. şi F. - 95.948,4 RON; R. şi Q. - 21.895,6 RON; Q. - 35.621,2 RON; J. şi K. (moştenitoare ale reclamantului I.) - 64.412 RON; H. (moştenitor al reclamantului G.) - 24.493,6 RON; N. - 7500 RON; O. - 31.372,8 RON; P. - 147 RON şi M. -19.853 RON.
A anulat, în parte, hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise pentru reclamanţi de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 Brănişca cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenurile expropriate acestora. A respins, în rest, acţiunea. L-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor/moştenitorilor acestora suma de 7.650,4 RON cheltuieli de judecată în fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că, în vederea construirii tronsonului de autostradă Lugoj - Deva, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, ale H.G. nr. 844/2012, H.G. nr. 680/2015 şi H.G. nr. 631/2016, s-a dispus, în baza deciziilor de expropriere nr. 1585/13 decembrie 2012, nr. 51/26 ianuarie 2016 şi nr. 900/17 octombrie 2016, trecerea în proprietatea Statului Român a mai multor imobile, situate pe raza comunei Brănişca, Ilia, Gurasada din judeţul Hunedoara, terenuri ce au aparţinut reclamanţilor sau antecesorilor acestora, astfel cum s-a făcut dovada, potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei.
În vederea acordării de despăgubiri, persoanelor expropriate li s-au emis hotărâri de către Comisia de verificare a dreptului de proprietate constituită pe raza comunei Brănişca, pe care reclamanţii au înţeles să le conteste, atât sub aspectul întinderii suprafeţelor de teren expropriate, cât mai ales pentru cuantumul despăgubirilor acordate.
Aceste hotărâri nu au fost însă comunicate reclamanţilor în calitate de persoane expropriate, pârâtul neproducând dovezi în acest sens pe parcursul procesului. Mai mult, în termenul legal de 3 ani prevăzut de art. 2517 din Noul C. civ., persoanele expropriate sau moştenitorii acestora au înţeles să conteste în instanţă, atât cuantumul despăgubirilor, cât şi întinderea exproprierii stabilite prin hotărâri sus menţionate, astfel că s-a constatat acţiunea formulată în termen ca fiind admisibilă.
De asemenea, s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul a plătit persoanelor expropriate despăgubirile cuprinse în hotărârile atacate.
Raportat la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi art. 24-25 din Legea nr. 33/1994, instanţa a dispus, la cererea reclamanţilor, efectuarea unui raport de expertiză de identificare şi evaluare, atât a bunurilor imobile supuse exproprierii, cât şi a terenurilor rămase fără cale de acces sau a căror folosinţă a fost afectată de lucrările de construire a autostrăzii.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat, cu completările ulterioare, s-a constatat că, în fapt, reclamanţilor le-au fost expropriate terenurile agricole menţionate. S-a mai reţinut, potrivit evaluării efectuate de expert T., că terenurile expropriate reclamanţilor sau antecesorilor acestora au o valoare de 16,34 RON/mp, astfel că valoarea despăgubirilor ce trebuiau acordate acestora este mai mare decât cea stabilită prin hotărârile emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate constituită pe raza comunei Brănişca.
Instanţa nu a agreat varianta de evaluare propusă de expert U., întrucât, pe de o parte, aceasta este una globală şi nu ţine cont de criteriile de evaluare specifice fiecărui teren în parte (amplasament, valoare de circulaţie, categorie de folosinţă, etc.), iar pe de altă parte, expertul este specializat în domeniul agricultură şi nu în materia evaluării imobiliare.
Prin urmare, instanţa a constatat că hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise de expropriator pentru terenurile expropriate reclamanţilor sau antecesorilor acestora nu sunt legale, în ceea ce priveşte despăgubirile acordate, urmând a fi anulate parţial, doar sub acest aspect.
Aşa fiind şi având în vedere decizia nr. 380/26 mai 2015 a Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 1-4, art. 24 alin. (4) şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată şi ale art. 22 din Legea nr. 255/2010, instanţa a admis, în parte, acţiunea civilă a reclamanţilor.
În baza art. 274 C. proc. civ. din 1865, l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor sau moştenitorilor acestora suma de 7650,4 RON cheltuieli de judecată în fond reprezentând onorariu experţi şi avocat.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin decizia nr. 393 din 28 mai 2020, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul O. şi pârâtul Statul Român prin CNAIR prin DRDP Timişoara împotriva sentinţei tribunalului. L-a obligat pe apelantul - pârât Statul Român să plătească intimaţilor L., ş.a. suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pronunţându-se cu prioritate asupra excepţiei invocate prin concluziile scrise de intimaţii - reclamanţi, respectiv asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Timişoara, prin societatea de avocaţi, de a declara apel în numele şi pentru Statul Român prin CNAIR şi de a reprezenta pârâtul, curtea a reţinut că aceasta este nefondată.
În primul rând, a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., raportat la data înregistrării dosarului din care a fost disjunsă acţiunea înregistrată în prezentul dosar, astfel că art. 84 din Noul C. proc. civ., interpretat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 485/2015 şi prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2016, nu a fost găsit incident în cauză.
În al doilea rând, contractul de asistenţă juridică nr. 111/3/18 ianuarie 2010 vizează autostrada Lugoj - Deva, teritoriul administrativ al judeţelor Timiş şi Hunedoara, fiind cuprinse şi imobilele în litigiu, astfel că a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, s-a constatat dovedit mandatul de reprezentare legală dat către Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, astfel că excepţia a fost găsită nefondată şi a fost respinsă.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut că apelurile nu sunt fondate, prin apelul pârâtului susţinându-se că instanţa nu a avut în vedere prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004.
S-a observat că acest text de lege nu este incident cauzei, deoarece se referă la evaluarea terenurilor în vederea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectivele dispoziţii nefiind aplicabile şi în materia evaluării despăgubirilor în caz de contestare în justiţie a cuantumului despăgubirii, întrucât în acest caz sunt incidente prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Calitatea de expert ANEVAR este cerută pentru experţii care evaluează terenurile ce urmează a fi expropriate în procedura administrativă, derulată de către expropriator, în instanţă rapoartele de expertiză întocmindu-se de experţi judiciari evaluatori, înscrişi pe listele comunicate de birourile judeţene de expertiză de pe lângă tribunale. Prin urmare, calitatea de expert judiciar este nu numai necesară, dar şi suficientă pentru întocmirea rapoartelor de expertiză în timpul proceselor.
S-a mai observat că s-a invocat încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv faptul că experţii nu au avut în vedere preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel din cuprinsul aceleiaşi unităţi administrativ - teritoriale.
S-a constatat că este real faptul că potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 - forma în vigoare la data emiterii hotărârilor contestate - acţiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, practica constantă a instanţei supreme fiind în sensul menţionat de apelant, respectiv al evaluării despăgubirii pe bază de contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate.
În cauză însă, experţii au identificat astfel de tranzacţii, chiar dacă nu în număr foarte mare, iar în apel, pârâtul nu a putut identifica alte contracte de care experţii să ţină seama, motiv pentru care, în aceste condiţii, experţii au procedat la stabilirea preţului imobilelor prin aplicarea metodei prin comparaţie directă, iar în cazul contractelor care nu se situează în timp aproape de momentul exproprierii au aplicat corecţii.
Ceea ce prezintă relevanţă în cauză este, potrivit instanţei, faptul că, deşi prin motivul de apel, pârâtul a criticat concluziile raportului de expertiză şi a susţinut că acesta nu este realizat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie, în probaţiune, în apel, nu a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză.
Aceste considerente au fost constatate valabile şi pentru apelul reclamantului O., care a susţinut că tribunalul nu a evaluat concluziile raportului de expertiză prin prisma prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea cuprinde două elemente: valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului şi că valoarea terenului expropriat în anul 2012 a fost calculată pentru anul 2010 prin folosirea ca elemente de comparaţie a unor contracte încheiate în perioada 2009-2010.
Contrar susţinerilor apelantului, s-a constatat că majoritatea contractelor de vânzare-cumpărare, anexate raportului de expertiză, sunt încheiate în anul 2013, iar unul este încheiat în anul 2011. În plus, s-a constatat că apelantul - reclamant nu a depus la dosar alte contracte de vânzare-cumpărare relevante.
Curtea a reţinut că motivele prin care apelantul - reclamant a criticat neadmiterea capetelor de cerere privind dobânzi şi sancţiuni că acestea nu au făcut obiectul acţiunii, iar în conformitate cu art. 294 C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi.
Contrar susţinerilor apelantului, s-a constatat că sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, fiind respectate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nu a putut fi reţinută nici solicitarea de reevaluare a probei cu o nouă expertiză tehnică judiciară, întrucât după pronunţarea hotărârii a achiesat asupra faptului că, faţă de prevederile Legii nr. 255/2010, momentul transferului dreptului de proprietate şi, implicit, cel al raportării despăgubirilor, este acela al emiterii unei noi decizii de expropriere, de care nu a beneficiat. Faţă de aspectele invocate de apelant, vizând achiesarea sa după pronunţarea hotărârii atacate, s-a reţinut că nu este utilă o nouă expertiză.
În raport de susţinerea în sensul că a formulat obiecţiuni şi a contestat cuantumul despăgubirilor, s-a constatat că reclamantul, prezent la termenul de judecată din 22 octombrie 2019, după comunicarea raportului de expertiză, nu a formulat obiecţiuni la acesta, depunând, la majoritatea termenelor de judecată, memorii denumite "note şi obiecţiuni" fără a critica în concret raportul efectuat de experţii numiţi în cauză.
Prin urmare, s-a reţinut că apelantul nu poate critica în apel înlăturarea obiecţiunii pârâtului faţă de variantele de calcul expuse de cei trei experţi, sub aspectul momentului la care trebuia stabilită valoarea despăgubirilor şi faptul că instanţa nu a cerut experţilor explicitarea corecţiilor aplicate valorilor avute în vedere.
Cu privire la susţinerea în sensul că nu a fost citat în calitate de intervenient, s-a constatat că apelantul a fost legal citat pe parcursul procesului, fiind şi prezent la majoritatea termenelor de judecată, inclusiv la dezbaterea în fond a cauzei.
În consecinţă, în raport cucele menţionate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea a respins apelurile declarate de reclamant şi pârât.
Ca o consecinţă a soluţiei adoptate, în temeiul art. 274 alin. (4) C. proc. civ., curtea l-a obligat pe apelantul - pârât Statul Român să plătească intimaţilor. suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, conform chitanţei de la dosar.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul O. şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.
1)Prin motivele de recurs, reclamantul a solicitat casarea deciziei şi rejudecarea cauzei în fond, dezvoltând în susţinerea memoriului, de o manieră incoerentă, confuză, lipsită de logică juridică, aspecte vizând, în principal, împrejurări străine de ceea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa instanţelor fondului, cu indicarea unor norme de procedură şi de drept material fără incidenţă la cadrul judecăţii, făcându-se referire la o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii care nu a fost pronunţată însă în cauză şi care ar trebui, în opinia recurentului, să fie schimbată prin raportare la jurisprudenţa CEDO, cu trimiteri la legile speciale ale reparaţiei, care ar îndreptăţi soluţia de înaintare a dosarului la ANRP, sau cu simple afirmaţii, lipsite de concreteţea unor critici şi fără suport ori corespondent în considerentele deciziei atacate.
Astfel, s-a arătat că instanţa nu a acordat un nou termen de judecată în vederea comunicării întâmpinării depuse de intimatul-pârât, aşa încât nu a putut formula răspuns, acest aspect constituindu-se într-o critică de nelegalitate, conform dispoziţiile procedurale reglementate prin Noul C. proc. civ.
Recurentul a susţinut, de asemenea, încălcarea normelor de drept material prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele solicitate, ceea ce a determinat o restrângere nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept ale proprietăţi private.
Recurentul a precizat că motivele se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 prin prisma art. 489 alin. (2) din Noul C. proc. civ., din punctul său de vedere, instanţa pronunţând o hotărâre nelegală.
Referitor la modul de evaluare a despăgubirilor a arătat că stabilirea acestora în caz de expropriere, chiar dacă aceasta se realizează în temeiul legii speciale, Legea nr. 255/2010, se face în conformitate cu prevederile cadrului normativ general cuprins în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa nu au ţinut seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială şi acelaşi tronson de autostradă la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, neluând în considerare dovezile prezentate de aceştia.
A arătat că solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă instanţă competentă, de contencios administrativ, ca proprietar lipsit de bunul său aflându-se într-o situaţie incertă privind despăgubirile ce i se cuvin şi care trebuie să fie juste şi prealabile, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie, C. civ. şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi prin prisma dreptului de acces la instanţă, recunoscut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 par. 1 din Convenţie.
Totodată, recurentul a solicitat să se dispună, prin încheiere motivată, acvirarea dosarului nr. x/2013, din care s-a disjuns dosarul nr. x/2013 şi a prezentat motivele pentru care solicită acest lucru în raport de temeiurile de drept în baza cărora a fost formulată acţiunea dedusă judecăţii.
În continuare, recurentul, revenind la motivul de casare prevăzut de art. 488 din Noul C. proc. civ., a prezentat trei motive de recurs, urmând ca Înalta Curte să reţină că instanţa de apel, în soluţia adoptată, nu s-a referit la apărările sale.
A susţinut că excepţia de nelegalitate a deciziei provine de la neexecutarea obligaţiilor procesuale ale instanţelor, în raport cu sarcina care urma să fie evaluată, temeinicia pretenţiilor reclamantului, potrivit art. 1556 din Noul C. civ. fiind invocată prin actele formulate în faza de judecată a fondului şi a apelului, care nu au fost analizate de instanţă.
Astfel, în apel, instanţa care a judecat litigiul nu a realizat o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, neanalizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin concluzii scrise.
Recurentul a mai susţinut că, în ce priveşte cadrul procesual al acţiunii deduse judecăţii, acesta este configurat de dispoziţiile art. 35 al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România care prevede dreptul persoanei care se consideră îndreptăţită să atace deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 ale legii la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii sau, în cazul în care decizia n-a fost emisă în termenele prevăzute de lege, să se adreseze instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
A mai arătat că dispoziţiile menţionate îşi găsesc corespondentul în dispoziţiile art. 26 al Legii nr. 10/2001, ce a precedat Legii nr. 165/2013, aceste legi speciale de reparaţie conferind posibilitatea atacării actului emis în procedura administrativă doar persoanei îndreptăţite, care a formulat solicitarea, iar nu şi unor terţe persoane.
Aşa fiind, în cererile de chemare în judecată întemeiate pe legile speciale de reparaţie (nr. 10/2001 şi nr. 165/2013) nu poate fi primit niciun demers juridic al unei terţe persoane care susţine şi emite pretenţii proprii cu privire la bunul ce face obiectul deciziei/dispoziţiei atacate de persoana îndreptăţită sau, cum e cazul în speţă, invocă, pe calea cererii de intervenţie accesorie, un interes propriu grefat pe un afirmat interes legitim propriu, persoană având la îndemână aceste mijloace procesuale de valorificare a dreptului pretins.
A solicitat a se reţine că decizia, cât şi sentinţa recurate nu cuprind motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, fiind redactate cu nerespectarea art. 258-270 din Noul C. proc. civ.
A arătat că rezultă că expropriatorul nu a realizat şi nu i-a prezentat niciun raport de evaluare sau o schiţă topo-cadastrală din care să vadă exact situaţia terenului rămas neexpropriat, dar la o simplă vedere, terenul ce constituie tronsonul şoselei a fost afectat din cauza extinderii zonei de protecţie şi a zonei de siguranţă, iar utilizarea acestor parcele pentru destinaţia lor agricolă nu mai este posibilă în condiţiile respectării Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997.
Cu privire la prejudiciul reprezentat de lipsa căilor de acces la drumul public şi lipsa de folosinţă conformă destinaţiei a parcelelor neexpropriate, ramase în proprietatea reclamantului, pe durata desfăşurării lucrărilor - prefigurate prin proiectul "Autostrada Lugoj-Deva", a solicitat a se constata caracterul terenului ce nu era cuprins de lucrări dar nu se putea folosi datorită a unor resturi plasate de constructor pe acele suprafeţe şi care nici în viitor nu pot fi folosite ca înaintea începerii lucrărilor, valoarea lui fiind incertă şi de nedovedit ca valoare a cultivării sau a valorificării lui.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi următ. din Noul C. proc. civ. art. 5, 8, 9, 11, 18, 19, 20, 22, 23 din Legea nr. 255/2010; art. 4, 5, 8, 15, 16 din H.G. nr. 53/2011; Legea nr. 33/1994, Constituţia României; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 453 C. proc. civ.
A arătat că, în esenţă, curtea nu a reţinut că acţiunea în revendicare a reclamantului este admisibilă şi după apariţia Legii nr. 10/2001, în raport de dreptul de acces la instanţă consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada că pentru bunul expropriat, exproprierea nu şi-a atins scopul şi că nu s-a primit o justă şi prealabilă despăgubire, acesta nu poate fi lipsit de speranţa legitimă de a-şi recupera bunul, o soluţie contrară putând conduce la încălcarea art. I din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A susţinut că a respinge acţiunea, ca inadmisibilă, deşi legea nu o prevede în mod expres, ar însemna negarea dreptului constituţional al reclamanţilor de a se adresa instanţei pentru protejarea dreptului lor, conferit de art. 21 şi art. 44 din Legea fundamentală, precum şi de normele înscrise în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceasta. A solicitat ca dosarul să fie înaintat Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, pentru ca aceasta să-şi îndeplinească atribuţiile conform Legii nr. 165/2013.
2) Prin motivele de recurs, pârâtul a solicitat admiterea acestuia şi modificarea, în totalitate, a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
A considerat că decizia pronunţată este nelegală, având în vedere încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.
În acest context, a învederat că instanţa de apel, în mod greşit, a menţinut un raport de expertiză, care nu a ţinut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, pronunţând, pe cale de consecinţă, o hotărâre nelegală.
În primul rând, a solicitat ca instanţa de control judiciar să observe faptul ca art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010 prevede cerinţa calităţii de membru ANEVAR a experţilor care evaluează proprietăţile supuse exproprierii, or cei trei experţi ce au întocmit expertiza în cauză nu sunt membri ANEVAR.
Apoi, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa trebuie să ţină seama, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, de "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând in considerare şi dovezile prezentate de aceştia".
A solicitat a se observa că aceste concluzii ale raportului de expertiză efectuat în cauză nu respectă prevederile legale imperative în materie, raportat la faptul că valoarea calculată de către expertul V., privind imobile aflate in zona imobilului expropriat având aceeaşi categorie de folosinţă şi caracteristici asemănătoare, a fost calculată raportându-se la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet, contrar dispoziţiilor legale incidente.
Conform dispoziţiilor legale aplicabile, la stabilirea valorii reale a imobilului, atât instanţa, cât şi comisia de experţi trebuie să se raporteze la preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în localitatea respectivă. Valorile de comparaţie pot fi reprezentate doar de preţurile de tranzacţionare (cele declarate în faţa notarului public) şi nicidecum de cele de ofertare, publicate în presă sau postate pe internet.
În accepţiunea legii, deosebirea dintre preţurile de tranzacţionare şi cele de ofertare apare ca fiind esenţială în operaţiunea de stabilire a despăgubirilor, legea dând preferinţă, în mod firesc, numai preţurilor reale din tranzacţii şi nu situaţiei incerte a unor oferte nematerializate în acte juridice autentice.
Or, raportul de expertiză are la bază oferte de vânzări la mica publicitate, neexistând nicio probă şi niciun indiciu din care să rezulte că preţurile menţionate în respectivele anunţuri ar corespunde preţurilor de tranzacţionare efectivă.
În opinia recurentului, ignorarea preţurilor indicate în contractele autentice de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare nu poate fi justificată prin prisma faptului că preţurile din contract ar fi fictive, aşa cum au insinuat experţii, aceasta întrucât caracterul fictiv sau simulat al preţurilor înscrise în acte autentice nu poate fi prezumat, iar potrivit art. 1173 alin. (1) C. civ., actele autentice au deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată.
Recurentul - pârât a arătat că există numeroase decizii ale instanţei supreme în materia exproprierii prin care s-au casat hotărâri judecătoreşti care stabiliseră despăgubirea prin raportare la valorile din oferte de vânzare.
Potrivit recurentului, pot fi luate în considerare doar preţurile de tranzacţionare obişnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească, curentă de preţuri la care se vând şi se cumpără imobilele respective şi nu preţurile care se încadrează în afara intervalului curent de tranzacţionare, iar imobilele la care se face raportarea trebuie să fie din aceeaşi categorie de folosinţă cu terenul expropriat şi cu suprafeţe aproximativ egale cu suprafeţele imobilelor expropriate.
Recurentul a arătat că legea consacră astfel una din regulile fundamentale ale oricărei comparaţii, învederând, totodată, că stabilirea despăgubirilor trebuie să se efectueze prin raportare la preţurile de tranzacţionare obişnuite de la momentul exproprierii, acesta fiind cât mai aproape de situaţia reală a pieţei.
Or, experţii au ţinut seama de oferte care nu sunt de la momentul exproprierii, aşa cum prevede şi decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015.
A solicitat, astfel, a se constata că instanţa de judecată nu poate să valideze un raport de expertiză care nu a ţinut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, pronunţând o hotărâre nelegală şi a făcut trimitere la o serie de decizii de speţă ale Înaltei Curţi.
Analizând cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte urmează să constate că cel al reclamantului nu respectă cerinţele formale pentru a face posibilă analiza de nelegalitate, iar cel al pârâtului deduce judecăţii critici nefondate. Astfel:
1) Cu privire la recursul reclamantului O., se constată imposibilitatea încadrării aspectelor deduse judecăţii în critici de nelegalitate subsumabile dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. şi ca atare, incidentă sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, separat de trimiterea eronată - faţă de cadrul judecăţii fixat în urma disjungerii cererii dintr-un dosar înregistrat pe rolul instanţei anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. - la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 N. C. proc. civ., se constată că memoriul de recurs conţine simple aserţiuni, care fie sunt străine de dezlegările instanţei de apel, fie se constituie în trimiteri generice la dispoziţii procedurale şi legale, fără dezvoltarea unor argumente care să tindă la demonstrarea unor încălcări ale normelor respective (cele mai multe dintre ele fiind de altfel, străine de dispoziţiile legale a căror aplicare au fost chemate să o facă instanţele fondului, dată fiind materia căreia îi aparţine litigiu - aceea a exproprierii dispuse prin H.G. nr. 844/7.08.2012, pentru realizarea autostrăzii Lugoj-Deva).
Sub aspect procedural, recurentul invocă faptul că instanţa nu a acordat un nou termen pentru comunicarea întâmpinării, în vederea depunerii răspunsului la aceasta, fără să există însă o normă a cărei nesocotire în acest sens să o poată invoca, ţinând seama de faptul că desfăşurarea procesului a avut loc sub vechea reglementare a Codului de procedură care nu prevedea îndeplinirea unor astfel de acte de procedură.
La fel, trimiterea la dispoziţiilor art. 175 N C. proc. civ. pentru a se pretinde nulitatea deciziei de expropriere, distinct de împrejurarea că e o normă lipsită de incidenţă din punct de vedere al aplicării legii procesuale în timp, astfel cum s-a arătat deja, asemenea nulităţi procedurale nu pot fi invocate decât cu privire la acte de procedură - îndeplinite de instanţă şi părţi în cursul procesului - iar nu cu privire la acte juridice întocmite în afara procedurii judiciare.
În privinţa normelor de drept material, recurentul-reclamant invocă o serie de dispoziţii - art. 35, 31 şi 41 din Legea nr. 165/2013, art. 26 din Legea nr. 10/0001 - care n-au nicio legătură cu cadrul judecăţii, reprezentat de stabilirea despăgubirilor ca urmare a exproprierii.
Chiar şi atunci când sunt identificate texte de lege cu incidenţă în materia dedusă judecăţii - art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 - niciun motiv, din cele dezvoltate, incoerent şi fără niciun fel de logică juridică, în paginile memoriului, nu permite identificarea vreunei critici de nelegalitate.
Faptul că recurentul-reclamant se află în totală confuzie în legătură cu ceea ce a constituit obiect al judecăţii, rezultă o dată în plus şi din solicitarea pe care o face acesta în cererea de recurs "de a fi obligat ANRP să-şi îndeplinească atribuţiile stabilite prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, după evaluarea imobilelor şi emiterea de către CNCI a deciziilor de compensare şi a titlurilor de despăgubiri".
La fel, recurentul-reclamant a făcut referire la o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii, care ar trebui să fie schimbată din perspectiva accesului la justiţie şi a jurisprudenţei CEDO, fără nici un corespondent în hotărârile adoptate de instanţele fondului, care au avut soluţii de admitere a pretenţiilor formulate şi de majorare a cuantumului despăgubirilor stabilit de către expropriator.
În concluzie, se va constatat că reclamantul O. a formulat un memoriu de recurs de o manieră confuză, lipsită de orice coerenţă logico-juridică, fără suport în ceea ce a constituit cadrul judecăţii şi obiect al dezlegărilor jurisdicţionale ale instanţei de apel, astfel încât, neputând fi identificate critici de nelegalitate şi văzând dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este incidentă sancţiunea nulităţii recursului.
2) Recursul declarat de pârât are caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente:
- În mod eronat se susţine că pentru întocmirea unui raport de expertiză valid era necesar, conform art. 11 alin. (7) din legea nr. 255/2010, să fie îndeplinită cerinţa calităţii de membru ANEVAR a experţilor care evaluează proprietăţile supuse exproprierii.
În realitate, aşa cum corect reţine instanţa de apel (chiar dacă face trimitere la dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, neincident în cauză faţă de momentul exproprierii, dar având acelaşi conţinut normativ şi deci, aceeaşi soluţie juridică), textul de lege are în vedere o etapă administrativă a exproprierii, când se determină cuantumul despăgubirilor în baza unui raport de evaluare întocmit de "un expert evaluator specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România".
În ce priveşte procedura judiciară, declanşată ca urmare a contestaţiilor formulate de persoane expropriate, nemulţumite de cuantumul despăgubirilor stabilit de expropriator, evaluarea imobilelor se va face de către experţi desemnaţi de instanţă după regulile prevăzute de art. 201 şi urm. C. proc. civ., iar nu potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010 (aplicabil comisiei de evaluare a expropriatorului).
- Referitor la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ("la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială") recurentul susţine, fără temei, că nu s-ar fi ţinut seama de preţul de tranzacţionare ci de oferte de vânzare preluate din anunţurile de mică publicitate.
Critica formulată pe acest aspect este lipsită de suport raportat la considerentele deciziei din apel care, în justificarea soluţiei adoptate, a valorificat concluziile raportului de expertiză care a realizat evaluarea pe baza unor tranzacţii efective (contracte de vânzare-cumpărare), procedând la stabilirea preţului imobilelor conform metodei comparaţiei directe.
Mai mult, instanţa de apel reţine că deşi pârâtul a formulat critică în apel, nu a putut identifica alte contracte de care experţii să ţină seama şi nici nu a solicitat efectuarea altui raport de expertiză.
- În acelaşi timp, susţinerea că "ar fi fost ignorate preţuri indicate în contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare sub motiv că preţurile din contract ar fi fictive" este străină judecăţii din apel şi fără niciun corespondent în considerentele deciziei atacate.
Raportul de expertiză şi în continuare, instanţa de judecată nu procedează la înlăturarea vreunei tranzacţii pe motiv că preţurile inserate în contracte ar avea caracter fictiv, pentru a se justifica în vreun fel critica pârâtului pe acest aspect.
- La fel, este o simplă afirmaţie şi nu o critică de nelegalitate cea referitoare la faptul că stabilirea despăgubirilor trebuie să se facă prin raportare la preţurile de tranzacţionare de la momentul exproprierii.
Separat de împrejurarea că pârâtul face din nou referire, în mod greşit şi nereal la oferte de vânzare care ar fi fost valorificate de instanţă, acesta nu arată în ce fel ar fi fost nesocotită dispoziţia legală (în conţinutul dat acesteia prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 380/2015) câtă vreme instanţele fondului s-au raportat întocmai la acest reper legal.
În acest sens au fost avute în vedere contracte de vânzare-cumpărare încheiate în aprilie şi mai 2013, la un moment apropiat de cel al emiterii primei decizii de expropriere (decembrie 2012), aplicându-se totodată, corecţii pentru tranzacţiile care nu se situau în timp aproape de momentul exproprierii.
În consecinţă, potrivit considerentelor arătate, se va constata caracterul nefondat al criticilor, cele mai multe dintre ele deduse judecăţii în mod formal, fără nici un suport în considerentele deciziei de apel.
Ca tare, recursul va fi respins şi potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va fi obligat pârâtul la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţi (respectiv, onorariu de avocat, conform chitanţei, dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul O. împotriva deciziei nr. 393 din 28 mai 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON către intimaţii-reclamanţi J., W., D., N., R., S., M., Q., K., E., P., H., A., F. şi B..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.