Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020
Analizând recursul civil de faţă, cu aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2015, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, pe calea acţiunii oblice, obligarea pârâtei C. sa achite B., suma de 6374,49 Euro (echivalent in RON la data plaţii) reprezentând drepturile de suita ce se cuvin reclamantului in calitate de unic moştenitor al pictorului D., pentru lucrările vândute de C., prezentate in cuprinsul cererii de chemare in judecată; obligarea pârâtei B. sa achite reclamantului suma de 6374,49 Euro (echivalent in RON la data plaţii) reprezentând drepturile de suita ce i se cuvin în calitate de unic moştenitor al pictorului D., pentru lucrările vândute de C., prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecata şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, au fost invocate: Legea nr. 8/1996; Decizia ORDA nr. 231/2006 si Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suita aprobat prin Decizia Directorul general adjunct al Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor, publicata in Monitorul Oficial al României Partea 1 nr. 712/18.08.2006; art. 1560 C. civ.
La data de 03.09.2015, reclamantul a formulat cerere precizatoare.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6037,28 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând drepturi de suită urmare a revânzării prin licitaţiile organizate în anii 2012-2013 a unui număr de 5 lucrări semnate de maestrul D.; cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii 8/1996; Protocolul privind colectarea drepturilor de suită.
Prin încheierea de şedinţă din data de 19.05.2016, s-a dispus conexarea dosarului privind soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., la dosarul x/2015
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 350/14.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata drepturilor de suită aferente lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă" şi "Atelierul din Târgovişte"; a admis acţiunea principală şi cererea conexă formulată de reclamantul A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele B. - C.; a obligat pârâta C. să achite B. suma de 6374,49 euro în echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR, reprezentând drepturi de suită; a obligat pârâta B. să achite reclamantului suma de 6374,49, euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR - drepturi de suită şi a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 1600 RON, cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta C. la plata către pârâta B. a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta C..
Prin decizia nr. 1627 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat de pârâta C. şi a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, către intimatul-reclamant în sumă de 2.500 RON şi către intimata-pârâtă în sumă de 2.000 RON.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 1627 A din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a declarat recurs pârâta C..
Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - în sensul celor ce vor fi expuse în continuare:
1. Au fost eronat interpretate şi aplicate dispoziţiile de drept material din Legea nr. 8/1996 cu privire la momentul începerii prescripţiei dreptului intimaţilor de a pretinde de la recurentă plata drepturilor de suită aferente lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgovişte" şi "Veneţia".
Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Legea nr. 8/1996 nu prevede un termen de prescripţie special în care se poate introduce acţiunea în vederea plăţii dreptului de suită. O menţiune cu privire la dreptul de prescripţie în cazul dreptului de suită este în art. 6 din Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suită aprobat prin Decizia Directorului general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 231/2006, această din urmă reglementare prevăzând că titularii de drepturi de autor care nu au încredinţat mandat organismului de gestiune colectivă B. pot revendica de la acesta drepturile de suită timp de 3 ani de la data colectării, perioadă după care sumele nerevendicate intră în repartiţia curentă, conform regulilor statutare. Însă, intimatul reclamant a dat mandat intimatei B. pentru a recupera drepturile sale de suită, aşa încât prevederile art. 6 din Metodologie nu îi sunt aplicabile intimatului Petraşcu, fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun.
Evocând prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, afirmă recurenta că este evident că informaţiile la care această normă se referă sunt cele necesare pentru a se asigura plata sumelor datorate şi că termenul de 3 ani este un termen de decădere, la expirarea căruia beneficiarul dreptului de suită nu mai poate solicita informaţiile care să îi folosească în realizarea dreptului său de suită.
Aşadar, data de la care curge termenul de prescripţie pentru intimatul Petraşcu şi intimata B. este data revânzării.
Dreptul de suită este un drept de creanţă supus termenului general de prescripţie de 3 ani. Aplicând dispoziţiile art. 2523 din C. civ., consideră recurenta că acest drept începe să curgă de la data când a avut loc revânzarea operei de artă.
Se mai arată că data revânzării este o dată publică, având în vedere că vânzarea la licitaţie a operelor de artă este o procedură publică iar rezultatele licitaţiei sunt postate, după licitaţie, pe site-ul casei de licitaţie. Prin urmare, pentru intimaţi termenul de prescripţie curge din ziua imediat următoare adjudecării lucrărilor, dată când informaţiile au fost publicate pe site-ul de internet al recurentei.
În concluzia raţionamentului astfel expus, se susţine că pentru vânzarea lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgovişte" şi "Veneţia", dreptul intimatei B. de a colecta drepturile de suită aferente, cât şi dreptul intimatului Petraşcu de a obţine plata lor, s-a prescris după cum urmează: în data de 18 ianuarie 2015 pentru lucrarea "Pe faleză sub umbrelă"; în data de 04 iulie 2015 pentru lucrarea "Atelierul din Târgovişte"; în data de 25 aprilie 2015 pentru lucrarea "Veneţia".
Prin raportare concluzia expusă anterior şi la data formulării acţiunii oblice (6 iulie 2015), instanţa de apel ar fi trebuit ca, în urma interpretării corecte a dispoziţiilor legale, să admită excepţia prescripţiei extinctive a dreptului intimaţilor de a pretinde de la recurentă plata dreptului de suită pentru cele trei lucrări anterior menţionate.
Mai precizează recurenta că momentul de la care curge dreptul de prescripţie este acelaşi, şi anume - în conformitate cu prevederile arrt. 2523 C. civ. - data de la care ar fi trebuit să fi luat la cunoştinţă de revânzarea fiecărui tablou.
Cu privire la momentul de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripţie, consideră recurenta că instanţa de apel a făcut mai multe interpretări eronate ale dispoziţiilor legale, ajungând să se contrazică în propriile afirmaţii. Sub acest aspect arată că:
Pe de o parte, instanţa de apel a apreciat că, pentru intimata B., dreptul de prescriţie începea să curgă de la data când a cunoscut vânzarea operelor, de care ar fi trebuit să fie informată de casa de licitaţie. Pe de altă parte însă, aceeaşi instanţă a reţinut că B. este un profesionist în domeniu şi ar fi trebuit să manifeste diligentă în aflarea datei vânzării, apreciindu-se - fără argumente legale - că data de 1 ianuarie 2013 a fost data când a fost publică vânzarea operelor. Prin urmare, instanţa a conchis că acesta este momentul de la care curge prescripţia pentru Intimata B..
Sub un alt aspect, se arată că, iniţial, Curtea de apel a apreciat că intimatul reclamant trebuia să introducă acţiunea oblică în acelaşi termen de prescripţie ca şi acţiunea prin care B. putea să solicite obligarea recurentei la plata sumei reprezentând drepturi de suită. Ulterior a apreciat că, în cazul intimatului Petraşcu, termenul de prescripţie a acţiunii oblice ar trebui să curgă de la data colectării drepturilor de suită de către intimata B., în temeiul art. 6 din Metodologie. Instanţa de apel a apreciat şi că se impune extinderea sferei de aplicare a textului respectiv la situaţia titularilor de drepturi care au acordat mandat organismului de gestiune colectivă.
Prin această din urmă interpretare, instanţa de apel a încălcat principiul general de interpretare a normelor juridice care este în sensul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
Prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 reprezintă norma generală, iar cele din art. 6 din Metodologie reprezintă norma specială. Or, specialia generalibus derogant este un principiu care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Prin urmare, în niciun caz instanţa de apel nu putea aplica excepţia prevăzută de alin. (6) din Metodologie cu privire la momentul de la care curge prescripţia pentru persoanele care nu au dat mandat B., şi pentru persoanele care au dat mandat B..
Se reiterează faptul că, în cazul caselor de licitaţie, rezultatele licitaţiilor sunt postate online de casa de licitaţie maxim a doua zi de la licitaţie, astfel încât atunci a fost prima dată când s-a publicat preţul adjudecării (care conţinea preţul de vânzare), şi în niciun caz data la care s-au publicat cataloagele cu o parte din lucrările adjudecate în anul precedent. Un astfel de catalog nici nu poate fi reţinut ca reper pentru calculul termenului de prescripţie, pentru că el conţine doar o selecţie de lucrări vândute de casa de licitaţie, rezultatele complete ale licitaţiilor fiind cele comunicate online, pe pagina de internet a casei de licitaţii, imediat după adjudecarea obiectelor de artă.
În plus, precizează recurenta că nici catalogul cu retrospectiva selectivă a anului 2012 - în care se regăseau cele 3 tablouri - nu a fost publicat pe site pe 1 ianuarie 2013, pentru că aceasta din urmă a fost o zi nelucrătoare legală şi la Casa de licitaţie, nu s-a lucrat.
O altă precizare făcută de recurentă este aceea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Metodologie, B. este obligat să facă publică lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restanţe reprezentând drept de suită, acesta fiind relevat ca un alt moment obiectiv de la care termenul de prescripţie ar putea curge.
Având în vedere că rezultatele vânzărilor la licitaţie sunt publice şi disponibile imediat pe site-ul Casei de licitaţii, consideră recurenta că intimata B., în calitatea sa de profesionist, are obligaţia de a verifica în mod constant aceste website-uri ale caselor de licitaţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, anterior ţinerii licitaţiei, sunt publicate - atât pe site-ul casei de licitaţii, cât şi tipărit - cataloage cu lucrările de artă ce vor fi vândute în cadrul licitaţiei şi la ce preţ de pornire.
Chiar şi în situaţia în care casa de licitaţie nu informează intimata B. de anumite vânzări, acesta din urmă are pârghiile legale necesare pentru a controla imediat situaţia vânzărilor operelor de artă şi a face demersurile pentru recuperarea sumelor datorate. La fel, intimatul Petraşcu (conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996) putea solicita informaţii casei de licitaţie.
Consideră recurenta că este esenţial să se reţină specificitatea pieţei de artă în ceea ce priveşte vânzarea operelor de artă prin case de licitaţie, respectiv că este o procedură transparentă şi publică, că rezultatele licitaţiei sunt postate imediat pe site-ul casei de licitaţie, aceasta fiind principala modalitate prin care terţii şi orice persoană interesată au imediată cunoştinţă de vânzarea oricărei opere de artă ca să îşi poată valorifica drepturile, dacă este cazul.
Conform art. 4 alin. (6) din Metodologie, informaţiile care fac obiectul raportului lunar pot fi transmise şi în format electronic. Or, afişarea rezultatelor licitaţiilor a doua zi pe site-ul casei de licitaţii este - în susţinerea recurentei - făcută tocmai cu scopul de a raporta public situaţia vânzărilor operelor de artă.
Totodată, este remarcat faptul că în şedinţa publică din data de 14.11.2018, intimatul-reclamant Petraşcu, prin apărător, a afirmat că a luat cunoştinţă de conţinutul cataloagelor retrospective de pe site-ul de internet al reclamantei, fapt care nu a fost consemnat în încheierea de şedinţă.
În plus, instanţa de apel a respins cererea recurentei de a se administra interogatoriul intimaţilor, în condiţiile în care şi instanţa de fond a respins-o. Or, prin acest interogatoriu intenţiona recurenta să dovedească momentul exact de când intimaţii au luat la cunoştinţă de revânzarea operelor şi care este şi momentul corect de la care trebuia calculat termenul de prescripţie.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din Legea nr. 8/1996 cu privire la calcul sumei cuvenite cu titlu de drepturi de suită.
În raport de prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, pentru determinarea întinderii dreptului de suita trebuia să fie avute în vedere sumele din facturi si din dispoziţiile de plată depuse de recurentă, ştiind că plata pe teritoriul României, între rezidenţi se face în RON. În cadrul acestor documente este evidenţiată, pe de o parte, valoarea sau suma de adjudecare - care este preţul brut al vânzării - şi, pe de altă parte, comisionul casei de licitaţii şi taxe. Acestea se scad din valoarea de adjudecare şi rezultă preţul net de vânzare în raport de care se calculează dreptul de suită. In general, în vederea calculării preţului net de vânzare, se aplică în preţului de adjudecare un procent de 16,5% (care include comisionul casei de licitaţii şi taxe).
În acest context, consideră recurenta că nu se poate reţine că suma aferentă drepturilor de suită pe care le datorează în speţă ar fi în valoare de 6.374,49 euro (echivalent în RON, la cursul BNR, din data plăţii). Din acestă sumă, se impune a fi scăzută valoarea dreptului de suită aferent tablourilor 1, 2, 3 (al căror drept material la acţiune s-a prescris) şi 6 (care nu mai este datorat, fiind deja achitat o dată) ceea ce ar însemna o sumă totală de 4.752,04 Euro, dacă se iau în calcul valorile indicate de intimatul Petraşcu.
Deşi a făcut referire la faptul că, pentru calculul dreptului de suită, legea prevede luarea în considerare a preţului net de vânzare, instanţa de apel a ignorat probele din dosar, nu s-a raportat la sumele în RON cu care s-au vândut tablourile şi în care este indicat preţul net de vânzare în funcţie de care trebuie calculat dreptul de suită, conform art. 21.
De asemenea, consideră recurenta că în mod greşit instanţa a reţinut că suma care ar trebui plătită cu titlu de drepturi de suită către intimata B. ar fi aceeaşi cu cea care trebuie plătită de intimata B. către intimatul Petraşcu. Conform prevederilor statutare ale intimatei B., din sumele pe care aceasta le colectează ca drepturi de suită, reţine un comision. Prin urmare, suma care ar reveni intimatului Petraşcu este mai redusă decât cea indicată de intimatul Petraşcu.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta C. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de reclamant prin întâmpinare.
Intimata B. a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea acestuia, iar recurenta C. a depus răspuns la această întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 6 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1627A din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apreciind nefondată excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul reclamant. S-a fixat termen pentru judecata recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.
Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticle prin care recurenta tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.
Prin primul motiv de recurs, subsumat de recurentă cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se susţine sub un prim aspect că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare eronată a art. 6 din Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suită apobat prin Decizia nr. 231/2006 a Directorului general ORDA (Metodologia în continuare) în condiţiile în care această normă se referă la titularii de drepturi de autor care nu au încredinţat mandat organismului de gestiune colectivă, iar reclamantul A. nu se află într-o asemenea situaţie pentru că aceasta a încredinţat un mandat pârâtei intimte B..
Critica astfel formulată este fondată, însă constatarea acestei erori de interpretare a menţionatei norme nu este de natură să conducă la reformarea soluţiei adoptate de instanţa de apel, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:
Aprecierea instanţei relativă la incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 din Metodologie se regăseşte în contextul analizei raportului juridic dintre reclamant şi organismul de gestiune colectivă B., context în care s-a reţinut că nu a intervenit prescripţia dreptului reclamantului de a acţiona în justiţie această din urmă entitate pentru a-şi valorifica drepturile de autor derivate din vânzarea tablourilor indicate în cererea de chemare în judecată.
Demersul judiciar întreprins în speţă de către reclamantul A. are o natură complexă, în sensul că acesta a exercitat nu numai o acţiune oblică, urmărind conservarea patrimoniul B. - debitorul său căruia îi imputa lipsa de diligenţă în exercitarea mandatului încredinţat - prin aducerea în acesta a sumei care reprezintă contravaloarea dreptului de suită aferent tablourilor vândute de casa de licitaţie pârâtă, ci, alăturat acesteia, a formulat şi o acţiune directă care tinde la valorificarea propriului drept în modalitatea aducerii în patrimoniul său a respectivei sume ce ar fi trebuit colectată de debitorul-mandatar.
În cadrul procesual astfel creat, dreptul de suită reclamat reprezintă un drept de creanţă care - din perspectiva prescripţiei dreptului la exercitarea acţiunii în justiţie - putea fi exercitat, atât de reclamant cât şi de pârâta B., înăuntrul aceluiaşi termen de prescripţie pentru că organismul de gestiune colectivă trebuia şi putea să întreprindă demersuri în baza mandatului primit spre a colecta drepturi băneşti cuvenite titularului de drepturi de autor, acţionând astfel în numele şi pe seama mandantului, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. (1) din Legea 8/1996 coroborat cu art. 2009 C. civ., iar nu în baza unui drept propriu.
Altfel spus, în calitate de mandatar al titularului de drepturi de autor (reclamantul), organismul de gestiune colectivă este un reprezentant al mandantului său, aşa încât exercitarea de către aceasta a drepturilor pentru care a fost mandatat - drepturi care fac obiect al litigiului - poate fi făcută în aceleaşi limite în care titularul însuşi ar fi putut exercita respectivele drepturi.
În materia dreptului de autor, art. 123 din Legea 8/1996 stabileşte că gestiunea componentei patrimoniale a acestei categorii de drepturi poate fi exercitată prin gestiune individuală ori prin gestiune colectivă, în condiţiile stabilite de actul normativ special. În cazul dreptului de suită - cum este situaţia pretenţiei deduse judecăţii în speţă -, în conformitate cu prevederile art. 123 indice 1 din Legea 8/1996, gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor este una obligatorie, astfel că organismul de gestiune colectivă abilitat în condiţiile legii acţionează, de regulă, pentru colectarea sumelor corespunzătoare atât în cazul titularilor ce i-au dat mandat, cât şi în cazul celor cu care nu a încheiat o astfel de convenţie.
Între titularii de drepturi şi organismul de gestiune colectivă iau naştere raporturi contractuale în cazul existenţei unui mandat încredinţat de cei dintâi, titularii având dreptul de a pretinde remiterea sumelor ce s-au colectate în numele şi pe seama lor pe baza raporturilor convenţionale astfel stabilite.
În condiţiile în care nici legea dreptului de autor şi nici reglementările din materia contractului de mandat nu stabilesc, pentru titularii de drepturi de suită, vreo derogare în privinţa perioadei (ca durată şi repere de calcul) în care aceştia îşi pot revendica beneficiile corespunzătoare gestionării colective a drepturilor pentru care au dat un mandat de exercitare, nu există temei spre a reţine că ar putea exercita ei înşişi respectivele drepturi într-un termen de prescripţie calculat în condiţii mai restrictive decât cele ce se aplică mandatarului.
Prin urmare, în speţă, prescripţia aplicabilă dreptului la acţiune pe care reclamantul (titular al dreptului de suită) îl are împotriva organismului de gestiune colectivă (mandatar) are coordonate temporale identice cu cele ce operează în raportul juridic dintre mandatar şi casa de licitaţie pârâtă care este debitoare în privinţa sumelor ce corespund dreptului de suită necolectat până la data declanşării procedurii judiciare pendinte.
În acest cadru procesual, atâta vreme cât instanţa de apel a stabilit că nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune în ce priveşte demersul judiciar exercitat pe calea acţiunii oblice, anume acela de a cere casei de licitaţii pârâte să achite organismului de gestiune colectivă sumele aferente dreptului de suită pentru lucrările "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgovişte" şi "Veneţia", nu era necesar să apeleze la interpretarea extensivă a reglementării conţinute de art. 6 din Metodologie spre a conchide că nu a intervenit prescriţia în privinţa dreptului reclamantului de a cere ca mandatarul B. să îi remită sumele cuvenite. Concluzia încadrării în termenul de prescripţie a pretenţiei formulate pe calea acţiunii directe îşi găseşte deplina fundamantare în analiza referitoare la respectarea acestui termen pentru exercitarea acţiunii oblice şi în menţionatele trăsături ce sunt specifice convenţiei de mandat încheiat de titularul dreptului de suită cu organismul de gestiune colectivă.
De altfel, recurenta însăşi susţine că termenul de prescripţie care operează în privinţa dreptului valorificat de reclamant în raport de B. este supus dreptului comun, această susţinere fiind în acord cu dezlegarea expusă în precedent.
În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit faptul că instanţa de apel a evidenţiat în debutul considerentelor proprii că "în concluzie, termenul de prescripţie al acţiunii oblice prin care creditorul tinde, practic, la încasarea sumei de către debitorul său, este acelaşi cu termenul în care debitorul reclamantului putea formula acţiunea împotriva debitorului său".
Această din urmă judecată, alăturată raţionamentului expus anterior de instanţa de recurs fundamentează concluzia că nu a intervenit prescripţia dreptului reclamantului de a acţiona îmotriva B..
O a doua critică susţinută de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. este, în esenţă, aceea că instanţa de apel a determinat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie printr-o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 şi art. 2523 din C. civ.
Critica astfel susţinută este apreciată ca nefondată în raport de considerentele ce urmează:
Prin art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 este reglementat dreptul de a se solicita informaţii necesare pentru a se asigura plata drepturilor de suită în parametrii valorici stabiliţi de alin. (4) al aceluiaşi art. 21.
Interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 corespunde exigenţelor unei interpretări sitematice, teleologice şi logice, care ţine seama de contextul de reglementare în care această normă este plasată precum şi de scopul ei.
Astfel, trebuie observat că, după ce în cadrul primelor cinci alineate ale art. 21 este stabilit atât dreptul autorilor de opere de artă ori de opere fotografice "de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei" cât şi obligaţia corelativă a vânzătorului de a calcula, reţine şi plăti cotele respective din preţul net încasat, prin norma înscrisă în alin. (6) s-a legiferat un drept distinct al titularilor de drepturi de suită ori al reprezentanţilor lor, anume acela de a cere vânzătorilor "informaţii necesare pentru a asigura plata sumelor datorate conform prevederilor alin. (4) ".
Analizată în acest context de reglemetare, dispoziţia înscrisă în art. 21 alin. (6) are - prin raportare la cele din alineatele care îi preced - natura unei norme speciale care priveşte exclusiv dreptul (facultatea) persoanelor îndreptăţite de a solicita informaţii ce au ca scop asigurarea plăţii sumelor pe care vânzătorul le datorează, astfel că domeniul său de aplicare nu poate fi extins pe cale de interpretare - astfel cum propune recurenta pârâtă - în privinţa dreptului distinct ce este conferit titularului prin primul alineat din acelaşi articol, anume acela de a primi de la vânzător sumele aferente dreptului de suită.
În mod corelativ, obligaţia complexă a vânzătorului de a calcula, reţine şi remite cotele corespunzătoare dreptului de suită este una explicit stabilită prin art. 21 alin. (5) din Legea 8/1996, ea fiind antrenată de însuşi actul vânzării, pe când în cel de-al şaselea alineat este înscrisă o obligaţie distinctă, care are natura unei simple obligaţii de a face ce se subsumează exercitării de către titular a dreptului de a solicita informaţii necesare asigurării plăţii. Ca atare, vînzătorul nu este îndreptăţit să se prevaleze de prevederile art. 21 alin. (6) spre a se apăra în legătură cu obligaţiile ce îi revin în temeiul alin. (1)-(5) din aceelaşi articol de lege.
Se cuvine a fi observat şi faptul că interpretarea extensivă propusă de recurentă este contrară exigenţelor stabilite prin art. 10 din C. civ., care prevede că "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege".
Astfel, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reţinut prin decizia recurată că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 nu pot reprezenta temeiul juridic relevant pentru stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru valorificarea drepturilor în litigiu.
Din perspectiva prevederilor art. 2523 C. civ., care stabilesc limitativ criteriile de determinare a datei la care începe să curgă termenul de prescripţie - "când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui" -, judicios a reţinut instanţa de apel că aceste criterii trebuie corelate cu natura specifică a drepturilor în litigiu, anume cu împrejurarea că în materia dreptului de suită este explicit instituită prin legea specială - anume prin art. 21 alin. (5) din Legea 8/1996 - obligaţia vânzătorului debitor de a proceda la informarea titularului cu privire la actul de vânzare ce dă naştere dreptului patrimonial de a încasa cotele legale din preţul încasat în urma unei asemenea convenţii.
În speţă, s-a reţinut că pârâta recurentă nu a comunicat vreodată, către intimaţi, efectuarea vânzărilor şi că reclamantul şi mandatarul său ar fi trebuit să cunoască aceste evenimente din cataloagele publicate de recurentă.
Recurenta consideră că trebuia reţinut, drept moment de început al curgerii termenului de prescripţie, data la care aceasta a afişat pe propriul site internet efectuarea vânzărilor respective, iar nu data la care au fost publicate cataloagele, context în care se referă şi la prevederile art. 4 alin. (6) din Metodologie.
Susţinerea astfel formulată de recurentă - care tinde la stabilirea unei date anterioare celei ce s-a reţinut în apel ca fiind cea la care a început să curgă termenul de prescripţie - ignoră particularităţile drepturilor la care se referă litigiul, anume cele rezultate din prevederile art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea 8/1996 coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1)-(4) din Metodologie.
Conform art. 21 alin. (1)-(5) din Legea 8/1996:
"1) Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
(2) Dreptul menţionat la alin. (1) se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
(3) În sensul prezentei legi, copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere de artă originale.
(4) Suma datorată în temeiul alin. (1) se calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în RON:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25% .
(5) Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informaţiile prevăzute la alin. (1), în termen de două luni de la data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate conform prevederilor alin. (4)".
Pe de altă parte, art. 4 alin. (1)-(4) din Metodologie prevede că "1) Vânzătorul sau intermediarul are obligaţia să comunice organismului de gestiune colectivă B., până în ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă, un raport cuprinzând următoarele informaţii:
Denumirea şi adresa vânzătorului . . . . . . . . . .
Data . . . . . . . . . .
(…)
(2) În termen de 10 zile de la data specificată la alin. (1), vânzătorul sau intermediarul are obligaţia să vireze către B. suma aferentă dreptului de suită, calculată conform art. 3.
(3) Raportul lunar prevăzut la alin. (1) constituie baza de repartizare către titularii de drepturi de autor a remuneraţiei colectate de organismul de gestiune colectivă B..
(4) Raportul lunar va preciza numele reprezentantului legal al emitentului, va fi semnat şi ştampilat şi va purta menţiunea "confirm pe propria răspundere".
Normele juridice enunţate nu numai că stabilesc explicit obligaţia vânzătorului de a face cunoscut B. că a avut loc o vânzare, dar impun şi ca actul de comunicare să conţină anumite elemente specifice, cum sunt: numele reprezentantului legal al emitentului, semnătura şi ştampila emitentului, menţiunea "confirm pe propria răspundere". Aceleaşi norme consacră şi conţinutul componentei patrimoniale a dreptului autorilor de opere de artă, în sensul că un astfel de titular este îndreptăţit să beneficieze o cotă anume din preţul respectivei vânzări si să primească de la vânzător (prin organismul de gestiune colectivă căruia i-a dat mandat) informaţiile şi prestaţiile adecvate exercitării în mod adecvat a respectivului drept patrimonial, fără a fi ţinut să depună diligenţe proprii constând în urmărirea activităţilor specifice pieţei de artă.
Menţionatele reglementări speciale, ce sunt specifice dreptului patrimonial de suită al autorilor de opere de artă, reprezintă mijloace de protecţie menite să asigure exerciţiul efectiv al dreptului respectiv, dat fiind că asemenea titulari de drepturi nu are vreo participare în actele de revânzare a operelor, fiind, astfel, prin ipoteză terţi faţă de resepctivele tranzacţii. Or, acceptarea tezei potrivit căreia ei (şi implicit organismele de gestiune colectivă cale îi reprezintă) ar avea o obligaţie de diligenţă (prin prisma art. 2523 din C. civ.) de a lua cunoştinţă de actele de revânzare prin demersuri proprii de consultare a informaţiilor care se publică pe reţeaua internet sau că ar trebui să fie permanent conectaţi la mijloacele/platformele de publicitate administrate de oricare dintre entităţile care se ocupă de vânzarea de opere de artă, spre a cunoaşte vânzarea unei opere proprii, ar constitui o restrângere nejustificată a dreptului la informare pe care legea îl recunoaşte într-un mod specific titularilor acestei categorii de drepturi cu corelativul obligaţiei vânzătorilor de a face această informare asociată cu plata însăşi a dreptului de suită, dar şi o nesocotire a principiului general de drept care impune caracterul prioritar şi derogatoriu al legii speciale (specialia generalibus derogant).
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care se susţine că instaţa de apel ar fi făcut o greşită interpretare şi aplicare, în speţă, a prevederilor art. 2523 C. civ. coroborat cu art. 21 din Legea 8/1996 - act normativ special care reglementează dreptul de autor - prin aceea că nu a reţinut drept moment de începere a termenului de prescripţie data la care recurenta pretinde că a afişat pe propriul site interbnet informaţiile despre vânzarea operelor de artă.
Înalta Curte notează că recurenta susţine carcaterul nefondat al unor apărări pe care reclamantul intimat le-a formulat în etapele procesuale anterioare. Asemenea argumente nu pot forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual pentru că ele care nu reprezintă critici de nelegalitate a actului jurisdicţional care formează obiectul recursului în coordonatele stabilite de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.
Susţinerile potrivit cărora instanţa a fost indusă în eroare şi nu a înţeles specificitatea pieţei de artă sunt unele prin care se contestă situaţia de fapt pe care instanţele ierarhic inferioare au stabilit-o pe baza liberei aprecieri a probelor - potrivit competenţelor conferite prin art. 264 din C. proc. civ. -, şi nu pot forma nici ele obiect de analiză în recurs pentru că nu vizează aspecte de nelegalitate apte a se încadra în exigenţele art. 488 din C. proc. civ.
Cât priveşte observaţia recurentei în sensul că ziua de 01.01.2013 este una pe care legea o declară nelucrătoare, deşi corectă, nu este de natură a releva un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. În condiţiile în care nu este relevată instituirea prin lege a unei interdicţii de a se presta orice activităţi lucrative în data de 01 ianuarie, aprecierea instanţei de apel în sensul că publicarea cataloagelor privind vânzările a avut loc în ziua de 01.01.2013 constituie un aspect care ţine de stabilirea situaţiei de fapt, astfel că ea nu poate forma obeict analiză în recurs.
Cât priveşte referirea recurentei la prevederile art. 7 din Metodologie - normă conform căreia "Organismul de gestiune colectivă B. este obligat să facă publică, lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restante reprezentând drepturi de suită." -, ca fiind un reper adecvat pentru a se stabili începerea curgerii termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că reprezintă o susţinere formulată pentru prima dată în recurs - nefiind formulată o critică fundamantată pe această reglementare în faţa instaţei de apel -, situaţie faţă de care devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
Mai susţine recurenta că instanţa de apel nu a consemnat, în încheierea de şedinţă din data de 14.11.2018, afirmaţii făcute de apărătorul reclamantului intimat.
Omisiunea de consemnare astfel evocată are natura unei erori materiale care este susceptibilă de remediere în procedura specială reglemtnată prin art. 442 din C. proc. civ. Prin art. 445 din C. proc. civ. este instituită nu numai obligativitatea parcurgerii respectivei proceduri, ci şi incompatibilitatea căii de atac a recursului spre a se remedia erorile materiale. În consecinţă, aceste susţineri ale recurentei nu vor fi analizate.
În ce priveşte aprecierea instanţei de apel în sensul că este neutilă cauzei proba cu interogatoriul intimaţilor, Înata Curte constată că aceasta este expresia exercitării atribuţiilor de evaluare a relevanţei respectivelor probe pentru soluţionarea procesului, atribuţii conferite prin art. 258 alin. (1) raportat la art. 255 din C. proc. civ. Astfel, nu se poate reţine drept viciu de nelegalitate a hotărârii faptul că instanţa a respins respectiva probă ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării apelului, iar o reevaluare a utilităţii ei nu este compatibilă cu prezenta cale de atac.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocă recurenta greşita aplicare a prevederilor Legii 8/1996 cu privire la calculul sumei cuvenite cu titlu de drept de suită.
Un prim aspect vizat prin criticile dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs este acela că instanţa nu a utilizat preţul net de vânzare drept bază de determinare a respectivelor sume, ci a utilizat în acest scop preţul brut de vânzare.
Critica astfel susţinută este vădit nefondată, în considerentele expuse la pagina 12 a deciziei recurate fiind evidenţiată nu numai concluzia explicită că dreptul de suită a fost stabilit prin raportare la criteriul preţul net de vânzare, ci şi analiza detaliată a elementelor din facturile aflate în dosar care au condus la concluzia că taxele şi comisioanele cuvenite casei de licitaţii au fost menţionate distinct de preţul lucrărilor de artă vândute.
Analiza astfel realizată este una ce relevă utilizarea bazei de calcul impuse de art. 21 alin. (1) din Legea 8/1996, care prevede că "Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa".
Sumele concret stabilite ca urmare a utilizării acestei baze de calcul constituie aspecte care ţin de evaluarea probelor, aşa încât în privinţa acestor determinări nu poate fi realizat controlul de nelegalitate specific recursului.
Împrejurarea că sumele de plată au fost stabilite în moneda euro nu poate fi reţinută drept cauză de nelegalitate a hotărârii în condiţiile în care însăşi legea (prin art. 21 alin. (4) al Legii 8/1996) stabileşte tranşele valorice ale preţului de vânzare (baza de calcul) în această monedă, fiind astfel neîndoielnică opţiunea legiuitorului de a permite acelaşi mod de determinare a cotelor ce se cuvin persoanelor îndreptăţite să beneficieze de drepturi de suită.
Pretinsa necesitate de a nu fi incluse în cuantumul dreptului de suită acele drepturi ce corespund "tablourilor 1,2,3 (al căror drept material la acţiune s-a prescris) şi 6 (care nu mai este datorat, fiind deja achitat odată)" reprezintă o susţinere formulată prin raportare la premise ipotetice, străine de situaţia reţinută în speţă. Astfel cum s-a reţinut prin considerentele expuse anterior, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune nu trebuie stabilit cu începere de la momentul publicării pe site-ul internet a unor informaţii generice referitoare la activitatea recurentei - moment pe care recurenta l-a invocat cu neobservarea cerinţelor legale arătate în precedent -, iar contextul normativ astfel reţinut corelat cu situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond conduc la concluzia că includerea în cuantumul dreptului de suită a sumelor corespunzătoare vânzării primelor trei tablouri este în acord cu prevederile Legii 8/1996 şi cele ale art. 2523 din C. civ.
Tot astfel, în condiţiile în care în recurs nu s-a formulat vreo critică relativ la constatarea instanţei de apel în sensul că şi vânzarea din anul 2014 a "tabloului 6" dă naştere dreptului reclamantului de a primi dreptul de suită corespunzător, şi că nu poate fi analizată compensarea acestui drept cu o creanţă a pârâtei-recurente (generată de o anterioară vânzare a tabloului şi de plata la acea dată a dreptului de suită, succedate de invalidarea vânzării respective) în lipsa unei cereri de învestire în acest sens, Înalta Curte reţine că stabilirea obligaţiei recurentei de a plăti şi pentru acest tablou suma corespunzătoare dreptului de suită stabilit în favoarea reclamantului este în deplin acord atât cu prevederile art. 21 din Legea 8/1996, cât şi cu principiul de drept tantum devolutum quantum iudicatum, principiu care îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ.
Cât priveşte ultimul argument evocat de recurentă, anume acela că instanţa de apel ar fi reţinut eronat că suma pe care această parte o datorează B. cu titlu de drepturi de suită este aceeaşi cu cea pe care B. trebuie să o plătească reclamantului intimat, Înalta Curte constată că nu a evidenţiat recurenta vreun aspect de nelegalitate a dispoziţiei criticate astfel. În condiţiile în care, în speţă, s-a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei recurente la plata dreptului de suită aferent vânzării celor şase tablouri enumerate în cererea principală (formulată de titularul dreptului de suită) şi cererea conexă (formulată de organismul de gestiune colectivă ce are competenţa de a colecta sumele cu această natură juridică), întinderea acestei obligaţii de plată a fost stabilită prin raportare la coeficienţii legali prevăzuţi de art. 21 alin. (4) din Legea 8/1996. În absenţa unei dispoziţii legale care să impună vreo deducere a sumei astfel determinate, în relaţia dintre titularul dreptului şi organismul de gestiune colectivă, nu există temei spre a se reţine un viciu de nelegalitate a soluţiei prin care B. a fost obligată să plătească reclamantului o sumă egală cu pe care organismul de gestiune colectivă o va încasa de la pârâta recurentă.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului astfel cum este susţinut prin criticile analizate în precedent.
Pe cale de consecinţă, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului, ca nefondat.
Ţinând seama de soluţia de respingere a recursului, se constată că este întemeiată solicitarea intimaţilor a fi obligată recurenta la plata chetuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, recurenta având calitatea de parte care a pierdut procesul în sensul prevederilor art. 453 din C. proc. civ. Pe cale de consecinţă, se va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A., şi la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1627A din data de 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe pârâta C. la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A., şi la plata sumei de 2.000 RON către pârâta B..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.