Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2012, reclamanta Societatea Comerciala A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Undesateduci S.R.L., obligarea pârâtei la următoarele: să înceteze de îndată afişarea şi promovarea pe site-ul de internet www.x.ro. a produselor oferite spre vânzare de către terţi ce folosesc neautorizat mărcile "x" (înregistrata la nivel naţional sub nr. x/17.01.2007), "y" (înregistrata la nivel comunitar sub nr. x/28.08.2009), "w" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/11.07.2008), "s" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/26.03.2008), "u", înregistrată la nivel internaţional sub nr. x/08.09.2009), "z" (înregistrată la nivel internaţional sub nr. x) şi "t" (înregistrată la nivel internaţional x/10.07.2008), "v" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/12.09.2011), "q" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/10.11.2009), "r" (înregistrată la nivel comunitar sub nr. x/04.10.2011); sa scoată definitiv din ofertele promovate pe site-ul de internet www.x.ro produsele ce folosesc identic sau similar mărcile "x" şi "y", "w", "s", "u", "z", "t", "v", "q", "r" şi să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate industrială; obligarea pârâtei să furnizeze informaţii privind originea şi reţelele de distribuţie a produselor comercializate prin intermediul site-ul www.x.ro sub denumirile x şi y, w, s, u, z, t, v, q şi r; obligarea pârâtei S.C. UNDESATEDUCI S.R.L. la plata echivalentului în RON al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului decurgând din afişarea şi promovarea pe site-ul de internet www.x.ro şi din orice acte săvârşite de pârâtă în legătură cu utilizarea neautorizată a denumirilor x şi y, w, s, u, z, t, v, q şi r rezervându-şi dreptul de a majora câtimea pretenţiilor, dacă din probele administrate va rezulta un prejudiciu mai mare, în conformitate cu art. 132 (1) pct. 2 C. proc. civ. obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa într-un ziar local şi unul de circulaţie naţională, dispozitivul hotărârii judecătoreşti ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 1558/28.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea astfel formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.. A fost obligată pârâta să înceteze de îndată afişarea şi promovarea pe site-ul de internet www.x.ro a produselor oferite spre vânzare de către terţi ce folosesc neautorizat mărcile "x" - x/17.01.2007, "y"- x/28.08.2009, "w"- x/11.07.2008, "s" - x din 26.03.2008, "u" - x/08.09.2009, "z" - x, "t - x/10.07.2008, "v" - x/12.09.2011, q" - x/10.11.2009, "r"- x din 04.10.2011, să scoată definitiv din ofertele promovate pe site-urile de internet www.x.ro produsele ce folosesc identic sau similar mărcile menţionate şi să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate industrială; a fost obligată pârâta să furnizeze informaţii privind originea şi reţelele de distribuţie a produselor comercializate prin intermediul site-ul www.x.ro sub denumirile x şi y, w, s, u, z, t, v, q şi r. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri; a fost obligată pârâta să publice pe cheltuiala sa, într-un ziar local şi într-unul de circulaţie naţională, dispozitivul prezentei hotărâri în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1060 RON cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtă UNDESATEDUCI S.R.L..
Prin decizia nr. 1753A din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă că:
Hotărârea tribunalului este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune pot fi complinite în apel, care este devolutiv. Apelanta nu a indicat punctual care anume susţineri ale sale nu au fost analizate ori înlăturate motivat, ci s-a rezumat la critici cu caracter general, cvasiteoretic, care vor fi înlăturate, Curtea observând şi că simpla redare a susţinerilor părţii nu are nicio relevanţă practică, importantă fiind doar analizarea lor, reţinerea sau înlăturarea motivată, în cadrul propriilor considerente de fapt şi de drept asupra cauzei, reproducerea fiind inutilă, de vreme ce ele se găsesc la dosar.
A mai reţinut instanţa de apel că, potrivit corespondenţei electronice depuse în dosar, intimata-reclamantă a notificat apelanta cu privire la încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, iar apelanta a refuzat să dea curs notificărilor, invocând pretinsa sa lipsă de responsabilitatea pentru conţinutul transmis, ceea ce constituie un refuz calificat, de natură să justifice concluzia că, de la data notificării sale, apelanta nu mai era de bună-credinţă şi trebuia să ia de îndată măsuri adecvate de înlăturare a conţinutului care încalcă drepturile de proprietate intelectuală care i-au fost aduse la cunoştinţă.
Apelanta Undesateduci S.R.L. se consideră un furnizor de servicii intermediar, activitate care se caracterizează prin transmiterea unor informaţii furnizate de către terţi (destinatari al serviciului). Astfel, în raport de prevederile art. 11 (3) şi 12 din Legea nr. 365/2002 apelanta pârâtă nu ar răspunde pentru informaţia transmisă, furnizată de destinatarul serviciului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: transmiterea nu a fost iniţiată de furnizorul de servicii; alegerea persoanei care recepţionează informaţia transmisă nu a aparţinut furnizorului de servicii; conţinutul informaţiei transmise nu a fost influenţat în niciun fel de către furnizorul de servicii, în sensul că nu i se poate atribui nici selecţia şi nicio eventuală modificare a acestei informaţii.
A apreciat instanţa de apel că nu poate fi primită susţinerea aplicabilităţii art. 12 din Legea nr. 365/2002 a comerţului electronic, întrucât apelanta determină conţinutul paginii www.x.ro pe răspunderea proprie, chiar dacă preia (dar nu automat) conţinut propus de terţi. Rezultă din planşele foto (print screen) depuse la dosar că site-ul B. a preluat şi aranjat conţinutul de natură să încalce drepturile la marcă dovedite (şi necontestate) în dosarul cauzei, iar acest site nu este un simplu transmiţător în sensul art. 12, fiind un site de comercializare de produse, cu date de contact şi posibilitatea efectuării de comenzi.
Ca atare, ei nu i se aplică nici art. 12 şi nici art. 13 (chiar şi în acest caz, nu ar fi îndeplinită ultima condiţie pentru exonerarea apelantei de răspundere, şi anume cea de la lit. e), de) vreme ce apelanta nu a înlăturat imediat conţinutul ilicit după data notificării sale, ci a refuzat explicit să facă acest lucru), căci în cauză nu este vorba despre simpla stocare automată, intermediară şi temporară în vederea facilitării transmiterii informaţiei către alţi destinatar.
În aprecierea instanţei de prim control judiciar, în cauză se aplică art. 14 din Legea comerţului electronic, faţă de situaţia de fapt expusă, iar condiţiile cumulative de la lit. a) şi b) nu sunt îndeplinite întrucât, ulterior somării sale de către intimata-reclamantă, furnizorul de servicii nu a acţionat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta, ci a contestat în tot cursul instanţei, ca şi în prezent, existenţa unei atare obligaţii.
De altfel, din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza 314/12, rezultă că cerinţa justului echilibru între dreptul la informare şi interesele comerciale legitime ale furnizorului, pe de-o parte, şi drepturile de proprietate intelectuale încălcate, pe de altă parte, este respectată dacă furnizorul are ocazia de a dovedi măsurile luate în mod prompt şi efectiv pentru a remedia încălcarea, cerinţă îndeplinită în cauză, însă apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţei imperative prevăzute de art. 14 lit. b) din Legea comerţului electronic.
A fost apreciată nefondată este şi critica rămânerii fără obiect, reţinându-se că nu a fost făcută dovada neoperării site-ului în prezent, iar în plus, acesta ar putea fi reactivat oricând, sentinţa apelată fiind legală şi temeinică şi impunându-se a fi menţinută.
Totodată s-a reţinut că nu poate fi primită nici critica generică referitoare la despăgubiri, apelanta nerelevând în concret în ce măsură veniturile sale ar justifica o altă cuantificare a despăgubirilor şi, mai ales, nefiind depuse probe, în condiţiile art. 478 alin. (2) noul C. proc. civ., cu privire la aceste venituri, criticile generice formulate fiind astfel vădit nefondate.
3. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta S.C. Undesăteduci S.R.L.
În motivarea recursului se susţine în esenţă că:
Instanţa de apel a reţinut eronat că, în cauză, nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 12 şi nici art. 13 din Legea nr. 365/2002, deşi activitatea prestată de societatea recurentă nu a fost aceea de "stocare permanentă a informaţiei, stocare - hosting" în condiţiile în care, prin intermediul paginii www.x.ro, erau transmise anunţuri publicate de comercianţi iar serviciul oferit de recurentă era acela de intermediere.
Prin urmare nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, acestea reglementând "stocarea permanentă a informaţiei, stocarea hosting".
Precizează recurenta că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că partea ar fi influenţat conţinutul informaţiei transmise. Conţinutul anunţurilor era determinat de operatorii economici furnizori ai serviciilor şi produselor obiect al intermedierii.
Pentru a se angaja răspunderea societăţii recurente pentru încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei ar fi trebuit ca reclamanta să fi făcut dovada că recurenta a modificat conţinutul informaţiei transmise şi că prin această modificare a fost cauzată o vătămare.
Se mai menţionează că fapta imputată de reclamantă paratei recurente a fost aceea că, prin transmiterea informaţiei, a permis terţilor să îşi promoveze produsele, iar nu că a intervenit asupra conţinutului informaţiei şi astfel ar fi încălcat drepturile de proprietate intelectuale ale reclamantei.
O altă greşeală reproşată instanţei de apel este aceea că a reţinut că nu este îndeplinită condiţia de la art. 13 lit. e) din Legea nr. 365/2002 deoarece, după ce reclamanta a notificat-o, recurenta a răspuns în sensul că aceasta nu poartă răspunderea pentru informaţiile transmise de terţi prin intermediul paginii www.x.ro.
Or, textul de lege nu are în vedere ipoteza în care încetarea de transmitere a informaţiei este notificată de persoana care se consideră prejudiciată, ci ipoteza în care "informaţia transmisă iniţial a fost eliminată din reţeaua de comunicaţii ori că accesul la ea a fost blocat sau faptul că eliminarea ori blocarea accesului a avut loc prin efectul deciziei unei autorităţi publice"
În raport de cele anterior expuse, concluzionează recurenta că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 365/2002, întrucât a încadrat această societate în categoria furnizorilor de servicii de stocare permanentă a informaţiei-stocare hosting, în condiţiile în care este evident că serviciul prestat acela de intermediere prin simpla transmitere.
Consideră recurenta că este netemeinică şi nelegală şi soluţia de a respinge critica privind rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind încetarea la afişarea şi promovarea produselor.
A fost depus la dosar un înscris care dovedeşte faptul că site-ul nu mai funcţionează, iar reclamanta nu a contestat aceasta situaţie de fapt.
În susţinerea recurentei, nu poate fi primit argumentul instanţei în sensul că activitatea poate fi reluată oricând, în condiţiile în care societatea Undesateduci S.R.L. este în procedură de lichidare şi, potrivit art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul nu mai pot întreprinde noi operaţiuni".
Totodată, consideră că este lipsită de temei legal soluţia de a respinge apelul cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata de despăgubiri.
Sub acest aspect, se arată că nu a formulat în apel o critică generică, ci a arătat ca "în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri nu pot fi omologate concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză întrucât nu au fost determinate veniturile obţinute de subscrisa din desfăşurarea activităţii de afişare şi promovare a produselor indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată."
Reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata de despăgubiri, în cuantum de 10.000 EUR, raportat la profitul obţinut de societatea noastră şi pierderea sa.
Or, prin raportul de expertiză administrat în cauză nu a fost determinat profitul realizat de societatea pârâtă, şi nici nu a fost individualizat venitul realizat din activitatea la care se raporta reclamanta.
Evocă recurenta prevederile art. 1530 C. civ.,
Prin raportare la argumentele anterior expuse, concluzionează că este lipsită de temei legal soluţia instanţei de apel de a menţine obligaţia de plata a sumei de 10.000 EUR în condiţiile în care nu a fost făcută dovada acestui prejudiciu. Mai pre4cizează că este în imposibilitate obiectivă de a prezenta alte documente decât cele predate expertului, însă suma stabilită în sarcina recurentei nu a fost determinată prin niciun mijloc de probă, ci reprezintă o simplă apreciere a instanţei în sensul că au fost dovedite pretenţiile iniţiale ale reclamantei.
Intimata nu a formulat întâmpinare la recursul astfel susţinut.
Nu au fost administrate probe noi în etapa recursului.
Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 304 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.
O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 304 din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-9 ale acestei norme juridice.
Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluţionarea acestei căi de atac reiese din dispoziţiile art. 299 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului". Făcând aplicarea acestei din urmă reglementări la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel -, trebuie constatat că hotărârea atacată cu recurs este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata efectuată de instanţa de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanţă.
Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta pârâtă în fundamentarea recursului pendinte cuprind şi referiri critice relative la situaţia de fapt stabilită în precedentele etape procesuale şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Cum asemenea critici au fost formulate de recurentă cu depăşirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege pentru exercitarea acestei căi de atac, şi implicit o obligaţiei ce îi icumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege" -, se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanţei de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.
Prima critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a apreciat eronat că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 12 şi 13 din Legea 365/2002, critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Urmează a se reţine caracterul nefondat al acestei critici în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:
În opinia recurentei, ar fi trebuit să se constate incidenţa în cauză a menţionatelor reglementări legale pentru că serviciul pe care această parte în prestează terţilor este "în mod evident" unul de intermediere, iar instanţa de apel a apreciat în mod eronat că partea prestează servicii de stocare permanentă a informaţiilor.
Înalta Curte constată că asemenea susţineri critice ale recurentei nu sunt de natură a evidenţia o situaţie de greşită aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel - instanţe cărora legea le oferă competenţa de a evalua probele şi de a stabili, pe baza acestora, situaţia de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecăţii -, ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situaţie de fapt. Astfel, se constată că, în realitate, se reproşează instanţei de apel că nu a apreciat conţinutul activităţii (serviciilor) prestate de recurenta pârâtă ca fiind de simplă intermediere, ci a apreciat că în acest conţinut se regăsesc prestaţii (anume preluarea şi aranjarea ofertelor comerciale propuse de terţi, crearea mecanismelor necesare pentru a se efectua comenzi) ce au semnificaţia unor intervenţii din partea recurentei.
Cu alte cuvinte, critica prin care recurenta tinde a demonstra caracterul eronat al statuării potrivit căreia nu sunt aplicabile, în speţă, prevederile art. 12 şi 13 din Legea 365/2002 are ca premisă o situaţie de fapt străină de cea stabilită prin decizia recurată. Or, o atare situaţie nu poate constitui un reper de evaluare valid pentru instanţa de recurs pentru că reglementările specifice judecăţii în această cale de atac extraordinară impun a se verifica legalitatea deciziei recurate exclusiv prin prisma situaţiei de fapt ce s-a stabilit în precedentele etape procesuale.
Cum situaţia de fapt stabilită prin decizia care formează obiect al controlului judiciar pendinte este aceea că activitatea pe care recurenta a desfăşurat-o a inclus şi activităţi de intervenţie din partea acesteia asupra conţinutului informaţiilor ce îi erau furnizate de beneficiarii serviciilor, iar recurenta nu a expus vreun argument de natură a reliefa incidenţa în acest context factual a prevederilor art. 12 sau 13 din Legea 365/2002, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii prin care se susţine că ar reprezenta un aspect de nelegalitate a deciziei recurate aprecierea instanţei de prim control judiciar privind inaplicabilitate în speţă a acestor reglementări.
Argumentând în sensul că reclamanta trebuia să facă dovada existenţei faptelor pe care le-a imputat pârâtei recurente prin cererea de chemare în judecată, recurenta uzează de o nouă formulare prin care contestă evaluarea probatoriului administrat şi evaluat în cauză. Or, astfel cum s-a reţinut în precedent, recursul nu oferă un cadru procedural care să permită o asemenea evaluare.
În acest punct al analizei este util a fi notat că decizia instanţei de apel conţine trimiteri exprese la mijloacele de probă pe baza cărora s-a concluzionat cu privire la existenţa faptelor ce s-au imputat în proces pârâtei recurente, astfel că nu se poate reţine că hotărâre a fost adoptată în absenţa demersului ce este specific activităţii jurisdicţionale în conformitate art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., anume acela de a stabili faptele în urma evaluării probelor.
Susţinerea potrivit căreia "fapta imputată de reclamantă subscrisei a fost aceea că, prin transmiterea informaţiei, a permis terţilor să îşi promoveze produsele, iar nu că am fi intervenit asupra conţinutului informaţiei astfel încât să fi încălcat drepturile de proprietate intelectuala ale reclamantei" este reliefează o nesocotire a principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii - principii fundamentale ale procesului civil -, reprezentând astfel o critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază nefondată critica astfel susţinută pentru următoarele considerente:
Procedând, în acest context, la verificarea actelor dosarului, se constată că recurenta a înţeles să atribuie un conţinut vădit denaturat pretenţiei ce a fost dedusă prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta intimată S.C. A. S.R.L.. Reiese cu evidenţă, atât din petitul cât şi din motivele ce au fost expuse de reclamantă în cuprinsul menţionatului act de sesizare a instanţei, că faptele imputate pârâtei recurente au fost cele de încălcare a drepturilor deţinute de reclamantă asupra mai multor mărci înregistrate, prin activitatea de a afişa şi promova pe site-ul internet www.x.ro produse oferite de vânzare de către terţi care folosesc neautorizat respectivele mărci. Pretenţiile cu acest conţinut au determinat, din perspectiva exigenţelor art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., obligaţia instanţei de a verifica dacă activităţile astfel imputate au fost sau nu de natură a aduce atingere drepturilor pentru protejarea cărora reclamanta a întreprins demersul judiciar specific ce îi este oferit prin dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi cele ale O.U.G. nr. 100/2005, şi de a dispune, în raport de concluziile reţinute în urma respectivelor verificări, măsurile specifice pentru înlăturarea consecinţelor prejudiciabile ce s-ar fi constatat.
Pe de altă parte, este necesar a fi subliniat faptul că judecata în apel era subsumată limitelor devoluţiunii, astfel cum acestea au decurs - în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. - din criticile pe care le-a formulat recurenta apelantă în fundamentarea apelului pe care l-a exercitat. Or, analiza realizată de instanţa de apel reflectă riguroasa conformare faţă de aceste exigenţe, controlul judiciar realizat în etapa apelului având ca repere criticile ce se regăseau în motivarea respectivei căi de atac.
Prin urmare, este vădit lipsită de fundament susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi soluţionat calea de atac fără a ţine seama de limitele învestirii sale.
O altă critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 13 din Legea 635/2002.
Înalta Curte apreciază nefondată şi această critică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
Prin decizia recurată s-a reţinut explicit că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 12 sau ale art. 13 din Legea 365/2002 (pentru că în cauză nu este vorba despre simpla stocare automată, intermediara şi temporară în vederea facilitării transmiterii informaţiei către alţi destinatari, în condiţiile în care apelanta determină conţinutul paginii www.x.ro pe răspunderea proprie), şi că norma juridică incidenţă speţei este cea care se regăseşte în art. 14 din acelaşi act normativ.
Constarea astfel făcută de instanţa de apel este suficientă spre a fundamenta soluţia adoptată în privinţa criticii care privea rigorile legale ce interesează faptele imputate ca apartenente pârâtei apelante, mai exact: soluţia privind caracterul nefondat al susţinerii din apel în sensul că ar fi incidente prevederile art. 12 ori ale art. 13 menţionate.
Ţinând seama de constatarea tranşant făcută de instanţa de prim control judiciar în sensul arătat, precum şi de modalitatea în care instanţa a formulat şi expus argumentul relativ la neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 13 lit. e) din Legea 365/2002 - anume: între paranteze, în termeni specifici unui considerent subsidiar ce ar funcţiona doar în măsura în care cel principal ar fi înlăturat - se constată că respectivul argument nu poate avea decât valoarea unei opinii suplimentare ce corespunde unei situaţii ipotetice, iar nu situaţiei de fapt ce s-a stabilit în mod efectiv. Prin urmare, un asemenea argument nu poate avea vreun efect din perspectiva legalităţii soluţiei efectiv adoptate de instanţa de apel şi, implicit, nu se justifică analiza lui în recurs atâta vreme cât nu s-a demonstrat existenţa vreunui motiv de nelegalitate apt să conducă la înlăturarea argumentului principal care susţine soluţia adoptată asupra apelului.
Cu alte cuvinte, câtă vreme instanţa de recurs nu a reţinut caracterul eronat (nelegal) al aplicării, în speţă, a prevederilor art. 14 din Legea 365/2002, nu există o justificare a verificării legalităţii hotărârii din apel din perspectiva unei dispoziţii legale - anume art. 13 din acelaşi act normativ - care nu doar că reglementează o situaţie care nu se regăseşte în speţă (anume situaţia stocării temporare a informaţiei) dar este înlăturat de la aplicare ca o consecinţă necesară a stabilirii aplicabilităţii art. 14 (care priveşte situaţia diferită de stocare permanentă a informaţiei).
În raport de critica prin care recurenta susţine caracterul "netemeinic şi nelegal" al aprecierii instanţei de apel în sensul că era nefondat motivul de apel prin care se invoca rămânerea fără obiect a capătului de cerere referitor la încetarea activităţii de afişare şi promovare produselor, trebuie amintit faptul că, în recurs, nu pot forma obiect de analiză aspecte de netemeinicie a deciziei atacate. De asemenea, probele administrate nu pot fi reevaluate în această etapă procesuală, pentru că recursul este rezervat în mod exclusiv unui control de nelegalitate asupra deciziei instanţei ierarhic inferioare. Ca atare, nu vor fi analizate argumentele care au fost expuse de recurentă cu neobservarea acestor limite ale dreptului la recurs, anume argumentele referitoare la existenţa în dosar a unor înscrisuri ce ar avea aptitudinea de a dovedi rămânerea fără obiect a menţionatului capăt de cerere.
Faţă de împrejurarea că, dincolo de enunţul potrivit căruia decizia instanţei de apel este nelegală - din perspectiva aceluiaşi aspect asupra căruia s-a pronunţat instanţa de prim control judiciar -, recurenta nu a expus vreun argument de natură a constitui suportul unei legale învestiri a instanţei de recurs spre a verifica un asemenea viciu al hotărârii, Înalta Curte urmează a constata că această critică este pur formală şi, ca atare, nesusceptibilă de analiză în coordonatele motivelor de recurs reglementate prin art. 304 din C. proc. civ.
O ultimă critică susţinută de recurentă se referă la aprecierea instanţei de apel în sensul că, relativ la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, critica din apel a fost una cu caracter generic.
Se constată că, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta însăşi a redat conţinutul criticii care a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind generică, iar acest conţinut constă într-o frază prin care se afirmă "nu pot fi omologate concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză întrucât nu au fost determinate veniturile obţinute de subscrisa din desfăşurarea activităţii de afişare şi promovare a produselor indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată".
Pe de altă parte, din verificarea decizie recurate reiese că instanţa de apel - în analiza menţionatei critici - a argumentat aprecierea în sensul că reprezintă o critică generică prin prisma faptului că partea nu a relevat în concret în ce măsură veniturile sale ar justifica o altă cuantificare a despăgubirilor şi a împrejurării că nu au fost depuse probe noi în apel.
Reiese, din acest mod de analiză, că instanţa de apel a dat eficienţă limitelor devoluţiunii astfel cum sunt stabilite prin art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate prin prisma criticilor pe care partea apelantă a înţeles să le formuleze şi să le susţină în condiţii de contradictorialitate specifice procedurii jurisdicţionale.
În contextul în care se parcursese etapa unei prime judecăţi în fond, iar hotărârea adoptată de prima instanţă conţinea o soluţie motivată asupra pretenţiilor şi apărărilor formulate de părţi precum şi referiri explicite la evaluarea coroborată a probelor administrate şi a conduitei procesuale a părţilor, ţinând seama şi de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii în toate etapele pe care le parcurge, revenea părţii care a exercitat apelul obligaţia de a concretiza erorile pe care a înţeles să le atribuie judecăţii din primă instanţă şi de a le susţine printr-un probatoriu adecvat - conform exigenţelor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. -, spre a crea astfel cadrul procesual necesar reevaluării probelor. Simpla evocare a opiniei critice în sensul că proba cu expertiză nu au fost corect evaluată - aşa cum a procedat pârâta apelantă - a fost în mod just apreciată ca reprezentând o critică generică, lipsită de aptitudinea de a constitui suportul înlăturării expertizei pe care o dezavua, cu atât mai mult cu cât nu a administrat în apel probe suplimentare - în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) din C. proc. civ. - apte a permite instanţei de control judiciar să concluzioneze în sensul caracterului eronat al modalităţii în care expertiza a fost evaluată de prima instanţă.
În ce priveşte argumentele expuse în cadrul cererii de recurs ce sunt de natură a evidenţia vicii ale raportului de expertiză (în sensul că prin acesta nu a fost determinat profitul realizat de recurentă şi nici nu a fost individualizat venitul realizat din activitatea la care se raporta reclamanta) şi, derivat din acestea, lipsa de corespondenţă între prevederile art. 1530 C. civ. şi soluţia de obligare a pârâtei recurente la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, se constată că prin aceste critici se tinde reevaluarea în recurs a probelor şi a situaţiei de fapt. Cum un asemenea demers analitic nu este compatibil cu judecata în recurs, Înalta Curte nu va proceda la analiza lui.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. Undesăteduci S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C., împotriva deciziei nr. 1753A din 15 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.