Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă la data de 21.12.2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi şi B., obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale în valoare de 100.000 de euro ca urmare a prejudiciului de imagine suferit de către reclamant prin publicarea în ediţia on line din data de 17 ianuarie 2018, orele 23, a unui articol calomniator şi plin de injurii la adresa sa; la publicarea în patru ediţii ale unui ziar naţional, a scuzelor publice la adresa reclamantului, privind faptele de care ar fi făcut vinovat prin articolul de mai sus; la ştergerea de pe internet a acestui articol denigrator la adresa reclamantului.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.
Prin sentinţa nr. 621 din 17 septembrie 2019 Tribunalul Botoşani a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi. A respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. A respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu B..
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.
Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă prin decizia nr. 118 din 4 martie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 621 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 118 din 4 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea cererii, recurentul a reluat prezentarea situaţiei de fapt, susţinând că litigiul a fost declanşat de publicarea la data de 17 ianuarie 2018, orele 23, a unui articol injurios la adresa sa, calomniator şi plin de minciuni de către intimaţii pârâţi, aceştia aducându-i un prejudiciu de imagine care nu a fost încă reparat. Precizează că i-au fost aduse acuzaţii grave în sensul că, în exercitarea abuzivă a funcţiilor îndeplinite în Armata Română, ar fi făcut trafic de influenţă asupra colegilor din Ministerul de Interne pentru salvarea poliţistului din sat pe numele de C., articolul fiind scris fără respectarea normelor deontologice şi a eticii jurnalistice şi fără a i se acorda un drept la replică.
Datorita imaginii publice şi notorietăţii publicaţiei în zona Moldovei, respectiv Botoşani, Dorohoi, Suceava (zona în care s-a născut, a copilărit şi unde doreşte să se întoarcă la pensie), impactul acuzelor aduse de pârâţi este mult mai mare decât dacă aceştia ar reprezenta un ziar necunoscut de o importanţă obişnuită.
Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa a dat o greşită interpretare normelor legale şi că faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
Invocă, în primul rând, nerespectarea art. 358 C. proc. civ. şi interpretarea eronată a acestuia. În acest sens, deşi intimatul-pârât nu s-a prezentat la interogatoriu, instanţa nu a ţinut cont de prevederile art. 358 C. proc. civ., afirmând că întâmpinarea pârâtului este suficient de clară şi pertinentă pentru a soluţiona cauza. Apreciază că în mod greşit instanţa nu a ţinut cont de art. 358 C. proc. civ. şi nici măcar nu 1-a considerat ca un început de dovadă. Prezumţia de mărturisire tacită poate fi răsturnată de cel care a fost chemat la interogatoriu prin prezentarea sa în instanţă pentru a răspunde la interogatoriu. Acest lucru nu a fost făcut de către pârât. Contestă aprecierea tribunalului în sensul că o aplicare automată a dispoziţiilor art. 358 din C. proc. civ., în acest caz, ar fi contrară scopului prevederilor legale şi ar determina o ignorare a împrejurărilor de fapt existente în cauză.
Consideră că instanţa de fond şi de apel au reţinut greşit existenţa interesului public în cauză. Deşi, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene publicul are interesul legitim să fie informat asupra proceselor penale în curs, iar observaţiile privind funcţionarea sistemului judiciar constituie o chestiune de interes public [a se vedea Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29.369/10, pct. 152, CEDO2015], susţine că nu este parte în dosarul penal al poliţistului C. şi ca atare a fost prejudiciat de către acuzaţiile acestui intimat pârât.
Invocă dispoziţiile art. 10 din CEDO, în baza cărora consideră că nu există un scop legitim al jurnalistului intimat-pârât în a minţi opinia publică doar pentru faptul că recurentul reclamant locuieşte în acelaşi sat cu acel poliţist şi că deţine calitatea de ofiţer al Armatei Române.
Menţionează că în jurisprudenţa Curţii Europene potrivit căreia "existenta faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit", se face distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar calificarea unei declaraţii ca fiind una de natură factuală sau o judecată de valoare revine în primul rând autorităţilor naţionale, care au în acest sens o marjă de apreciere.
Persoanelor care fac afirmaţii referitoare la fapte obiective li se poate, în mod legitim, cere să dovedească adevărul acestora. În acest sens intimatul pârât era obligat să facă dovada că recurentul reclamant consumă băuturi alcoolice, face trafic de influenţă şi ajută persoanele cercetate penal. Însă prin articolul respectiv îi sunt aduse acuzaţii grave care nu urmăresc un interes legitim. În plus, instanţa de apel reţine greşit şi situaţia de fapt, afirmând ca el este persoana trimisă în judecată pentru fapte de corupţie sexuală.
Susţine că viaţa sa publică nu prezintă interes şi că nu a săvârşit astfel de fapte, că i s-au adus prejudicii notabile, fiind cercetat de către o comisie de la Minister trimisă special în sat pentru a se interesa de faptele descrise în articol.
Invocă dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poale prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine" şi "Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege".
Afirmă că art. 252 - 257 din noul C. civ., ce reglementează şi activitatea de presă, nu prevăd în mod expres buna-credinţă. Jurnaliştii pot fi condamnaţi dacă publică informaţii greşite ori false, cu rea-credinţă. Consideră că în mod greşit instanţa de apel îi impune să facă dovada dreptului la replică dar nu ţine cont de faptul că pârâtul nu a făcut dovada că, prin articolul scris, nu a formulat opinii personale de rea credinţă.
Contestă concluziile instanţei de fond validate în apel, prin analiza şi interpretarea eronată a legislaţiei europene în materie, conform cărora opiniile jurnalistului au reprezentat o judecată de valoare, fiind expresia «dozei de exagerare» sau de «provocare» a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice, considerând că pârâtul a încălcat normele Codului deontologic al jurnalistului.
De asemenea, apreciază că instanţele denaturează conţinutul hotărârilor instanţei europene pe care le citează, întrucât afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt deci, susceptibile de a fi probate, făcute în absenta oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10, un rol important în stabilirea răspunderii ziariştilor avându-l buna sau reaua-credinţă cu care aceştia au acţionat. Or, în speţă, este vorba despre publicarea în ziar a unor afirmaţii calomnioase, însoţite de punctul de vedere al ziaristului care, la rândul său, afirmă existenţa unor fapte (nefiind vorba, prin urmare despre judecăţi de valoare ce nu ar putea fi probate), astfel că intimaţii pârâţi nu pot beneficia de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauză fiind antrenată răspunderea civilă delictuală a acestora cu consecinţa obligativităţii reparării prejudiciului moral suferit. Arată că, prin depoziţiile martorului audiat, a făcut dovada prejudiciului moral suferit ca urmare a faptelor săvârşite de pârâţi deşi, aşa cum s-a statuat în decizii de speţa ale Î.C.C.J., proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate de instanţă, în condiţiile în care singurul temei al articolului analizat în speţă, urmat de încă altele de care instanţele de fond şi de apel nu au ţinut cont, au fost aşa zisele declaraţii ale sătenilor care, prin prisma rolului activ al judecătorului şi aflarea adevărului, puteau fi chemaţi la interogatoriu.
Acest aspect coroborat cu faptul că nu s-a făcut dovada certă că s-a încercat şi aflarea punctului său de vedere prin prisma respectării eticii profesionale şi divulgării doar a informaţiilor adevărate, anterior publicării articolului, ridică puternice semne de întrebare asupra bunei-credinţe cu care ziaristul a acţionat.
Consideră că persoana sa nu făcea atributul unei dezbateri generale, de ordin public, nefiind politician, primar sau înalt demnitar, ci un ofiţer cunoscut prin abnegaţie, seriozitate şi dosare câştigate pentru statul român în cadrul funcţiei sale de colonel de justiţie. Nu este prieten cu acel domn poliţist, nu a fost nici la crâşma şi nici în apartamentul aceluia şi nu a săvârşit fapte de corupţie. Persoana şi viaţa sa privată trebuie respectate, nefăcând parte dintr-o dezbatere publică aşa cum susţine în mod eronat instanţa de apel. Cu atât mai mult cu cât instanţa de apel afirmă că: "într-adevăr pârâtul nu a verificat acurateţea declaraţiilor respective, ale cetăţenilor din localitate, care erau în mod evident subiective, însă pentru ca art. 8 CEDO să fie aplicabil, atacul adus onoarei şi reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieţii sale private."
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă, consideră că aceasta a fost admisă în mod cu totul eronat în condiţiile în care a depus dovada solicitării către o instituţie abilitată a preciza cine este şi unde este înregistrat acest jurnal şi, deşi jurisprudenţa instanţelor din judeţul Botoşani conţine soluţii de admitere, aceasta a fost ignorată pe motiv că nu se impune cu forţă obligatorie.
Reia susţinerea în sensul că analiza conflictului dintre dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţă personală, imagine, onoare şi demnitate, prin raportare la jurisprudenţa relevantă în materie, astfel cum a subliniat prima instanţă, trebuie să pornească de la distincţia între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, distincţie ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, unde se face referire la informaţii sau idei (a se vedea cauza Lingens c. Austriei). În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmaţiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate şi dacă a depus diligentele necesare pentru verificarea autenticităţii), dar şi cu scopul demersului, în sensul de a verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia.
Prin urmare, greşit instanţa de apel a validat concluziile fondului în sensul că "subiectul şi conţinutul articolului au aptitudinea de a contribui la dezbaterea unui subiect de interes general, acela al comportamentului unui funcţionar al statului în relaţia cu cetăţenii şi modalitatea în care autorităţile statului reuşesc să clarifice acuzaţiile formulate, în speţă fiind vorba despre prelungirea nejustificată a anchetei penale în cazul investigat de către pârât", că "este relevant în speţă faptul că pârâtul a prezentat acuzaţia de trafic de influenţă într-o manieră dubitativă, fără a conferi caracter cert afirmaţiei, că aprecierile menţionate (în articol) reprezintă calificări sau judecăţi de valoare admisibile, fiind expresia « dozei de exagerare » sau de « provocare » a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice", afirmaţiile pârâtului nefiind făcute fără o bază factuală minimă, cu depăşirea dozei de exagerare permise.
Aprecierea este eronată întrucât se impunea ca aceste presupuneri ale intimatului să fie adevăruri clare şi nu calomniatoare întrucât nu sunt judecaţi de valoare, ci fapte care pot fi demonstrate.
Prin urmare, susţine că hotărârea nu a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală art. 1349 şi art. 1357 C. civ. raportat la art. 71, art. 72, art. 252 C. civ., din perspectiva depăşirii limitelor libertăţii de exprimare. Consideră că instanţa nu a analizat deloc buna credinţă cu care trebuie să acţioneze ziaristul, faptul că acesta a făcut doar simple presupuneri şi nu a demonstrat adevărul pe care era obligat să îl spună prin prisma eticii profesionale, a art. 252 şi urm. din C. civ. şi art. 30 din Constituţie.
Nefiind politician, funcţionar public, demnitar, nu se pune problema de a fi supus dezbaterii publice generale, are dreptul la imagine publică precum orice cetăţean şi are dreptul la viaţa familială, la ocrotirea acesteia, însă instanţele de fond şi de apel i-au distrus acest drept prin respingerea acţiunii. Instanţa de apel nu i-a acordat dreptul de a aduce în fata ei pe martora propusă, care să explice în ce modalitate viaţa sa de familie, privată a fost afectată şi imaginea ştirbită. Ea putea să declare faptul că sătenii nu îl mai salută, nu îi mai vorbesc şi se uita urât, vorbind pe la spatele familiei sale.
Precizează că nu a făcut dovada că a cerut un drept la replică, pentru a se aprecia dacă acest drept i-a fost respectat sau nu de către pârât deoarece a aflat la câteva luni de acest articol când i-au spus sătenii şi colegii de el.
De asemenea, contestă respingerea de către instanţa de apel a probei testimoniale ca neutilă pe motiv că prezenta cauză a fost soluţionată reţinându-se că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nefiind depăşite limitele libertăţii de exprimare. Or, apelul fiind de fapt o rejudecare a cauzei, se pot propune probe noi şi aduce martori noi. Instanţa de apel s-a antepronunţat respingând martorul pe motiv că nu s-a stabilit de instanţa de fond fapta ilicită deşi trebuia să stabilească dacă există sau nu fapta ilicită în urma administrării probatoriului.
Critică considerentul conform căruia alte articole scrise de către pârât după pronunţarea hotărârii primei instanţe nu fac obiect prezentului dosar, astfel încât alegaţiile reclamantului referitoare la acestea sunt redundante, deşi această împrejurare dovedea că ziaristul persista în acţiunile lui de denigrare şi de atac la persoana, fapte care trebuiesc pedepsite.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Deşi în concluziile orale se invocă nemotivarea corespunzătoare a hotărârii, o astfel de critică nu se regăseşte în memoriul de recurs, nefiind formulată cu respectarea condiţiilor legale referitoare la formă şi termen, pentru a putea fi analizată în cadrul controlului jurisdicţional de legalitate.
În esenţă, criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la inexistenţa elementelor declanşatoare ale răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 C. civ., în special cu privire la inexistenţa faptei ilicite, prin prisma dispoziţiilor legale ce ocrotesc dreptul la viaţa privată în echilibru cu garantarea libertăţii de exprimare, astfel cum sunt reglementate în Constituţie, C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei europene în aplicarea convenţiei.
Din această perspectivă, principalul motiv căruia recurentul îi subsumează mai multe argumente este acela că instanţele de fond au apreciat în mod greşit că în cauză este vorba de judecăţi de valoare care cuprind o doză de exagerare rezonabilă raportat la subiectul dezbătut şi la persoana vizată de investigaţia jurnalistică, deşi în realitate este vorba de circumstanţe factuale ce nu au fost dovedite.
Suplimentar, recurentul critică modalitatea în care instanţele s-au raportat la dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., contestă respingerea probei testimoniale în apel ca neutilă şi invocă lipsa de rol activ a instanţelor în soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a entităţii Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi.
Aceste ultime critici nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ci, în parte, în cele ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Analizând din această perspectivă modul de soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii procesuale, instanţa de recurs reţine că, în apel, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. întrucât publicaţia online nu are personalitate juridică în sensul art. 187 -188 C. civ., acţiunea fiind promovată în contradictoriu cu denumirea unei platforme media aflată pe un domeniu de internet, nu cu furnizorul de servicii media audiovizuale, persoană juridică ce are folosinţa drepturilor civile. Recurentul a imputat instanţelor că nu ar fi făcut demersuri pentru identificarea corectă a persoanei juridice proprietar al platformei media, cu care urma a se judeca şi că nu au ţinut cont de jurisprudenţa instanţelor locale care au respins o atare excepţie.
Critica este nefondată.
În mod corect instanţa de apel nu a reţinut lipsa de rol activ a primei instanţe de fond căreia reclamantul i-a imputat că nu ar fi întreprins demersuri pentru a identifica utilizatorul domeniului de internet care, în calitate de furnizor de servicii media, ar deţine publicaţia on line.
Este de reţinut că instanţa de fond a interogat baza de date a Registrului Comerţului de unde a rezultat că nu există o persoană juridică cu această denumire, însă obligaţia indicării pârâtului într-un litigiu de drept privat revine celui care deduce în judecată anumite pretenţii, astfel că în mod corect, în apel, s-a reţinut că nu i se poate reproşa instanţei de fond că nu s-a substituit în obligaţiile părţii reclamante, identificând persoana juridică cu care acesta intenţionează a se judeca.
Potrivit art. 22 C. proc. civ., în exercitarea rolului activ de aflare a adevărului, judecătorul poate propune administrarea unor probe pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege. Cu toate acestea, dispoziţiile C. proc. civ. subliniază responsabilitatea primordială a părţilor privind propunerea şi administrarea probelor, precum şi faptul că rolul activ al instanţei în materie probatorie are un caracter facultativ şi subsidiar. Apare, astfel, cu evidenţă, obligaţia ce revenea în speţă reclamantului de a verifica capacitatea procesuală a părţii pe care înţelege să o atragă în proces.
În lipsa depunerii acelor probe susceptibile de a îndreptăţi pretenţiile formulate, ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea lui.
Faptul că judecătorii nu se pot erija în avocaţi ai părţilor litigante şi nu pot suplini lipsa de interes a acestora în desfăşurarea procesului este statuat şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranşa un litigiu, tribunalele au nevoie să obţină cooperarea părţilor, care sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate şi să şi le probeze.
Pe fondul acestei excepţii, se constată că dispoziţiile C. proc. civ. care stabilesc condiţiile în care entităţile fără personalitate juridică constituite potrivit legii, cu organizare proprie şi patrimoniu pot participa în procesul civil, cât şi dispoziţiile speciale care conferă calitate procesuală furnizorului de servicii media au fost corect aplicate, instanţele de fond subliniind judicios lipsa de relevanţă juridică a jurisprudenţei invocate sub acest aspect, aceasta nefiind un izvor de drept.
Într-o altă critică se susţine faptul că instanţele de fond nu ar fi interpretat corect dispoziţiile art. 358 C. proc. civ. care ar echivala neprezentarea pârâtului la interogatoriu, cu o mărturisire a acestuia.
Instanţa de apel a răspuns acestei critici, în sensul că prezumţia este lăsată la aprecierea judecătorului, astfel că instanţa de fond a considerat că pârâtul şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinare, iar aplicarea exclusiv a prezumţiei ar duce la ignorarea împrejurărilor de fapt astfel cum au fost reţinute în cauză.
În privinţa probei testimoniale solicitate în apel, instanţa a apreciat că aceasta este neutilă şi neconcludentă, pe de o parte pentru că nu este propusă în combaterea aspectului referitor la lipsa caracterului ilicit al faptei, astfel cum a fost reţinut de instanţa de fond şi, pe de altă parte, pentru că mărturia nu provine din colectivitatea în interiorul căreia se pretinde că s-ar fi înregistrat urmările prejudiciabile.
Recurentul critică aceste aserţiuni, susţinând că instanţa trebuia să considere absenţa la interogatoriu ca o mărturisire a vinovăţiei pârâtului şi că martora trebuia audiată în apel, etapă devolutivă a procesului, în care se reevaluează toate condiţiile răspunderii civile, inclusiv fapta ilicită.
Criticile astfel formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece nu vizează aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie ale hotărârii pronunţate, ţinând exclusiv de modul în care instanţa a apreciat utilitatea probatoriului şi a valorizat o dovadă administrată, confirmând raţionamentul primei instanţe asupra acestui aspect.
În ceea ce priveşte critica referitoare la reţinerea neîndeplinirii condiţiilor de drept substanţial ale răspunderii civile delictuale, se constată că instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe care a respins acţiunea considerând că subiectul abordat este de interes general - prelungirea nejustificată a unei anchete penale şi că afirmaţiile, care au fost prezentate într-o manieră dubitativă şi nu au făcut obiectul unor articole de sine stătătoare cu referire la numele şi calitatea reclamantului, reprezintă judecăţi de valoare, expresie a dozei de exagerare sau de provocare permise în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice, având şi o bază factuală.
Instanţa de apel, la rândul său, a reţinut că, deşi pârâtul nu a verificat acurateţea declaraţiilor cetăţenilor referitoare la conjunctura întâlnirii reclamantului cu numitul C., declaraţii menţionate în articol, acestea nu sunt suficient de grave pentru a se constitui într-o limitare a dreptului la exprimare, astfel că susţinerea reclamantului în sensul că se impunea dovedirea lor este superfluă.
De asemenea, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi cerut un drept la replică, nesubzistând vreo obligaţie a jurnalistului de a-i solicita un punct de vedere anterior publicării ştirii.
Recurentul critică aceste concluzii, susţinând că articolul încriminat formulează la adresa sa acuzaţii grave care nu urmăresc un interes legitim şi cuprinde situaţii factuale ce trebuie dovedite, şi nu judecăţi de valoare cum ar fi reţinut instanţele de fond.
Aprecierea este eronată întrucât instanţa de apel nu a statuat că articolul încriminat ar cuprinde exclusiv judecăţi de valoare ce nu se impun a fi probate, ci că afirmaţiile, deşi neverificate, nu sunt atât de grave încât să necesite intervenţia statului printr-o ingerinţă de natură a limita libertatea de exprimare.
În acest sens, Înalta Curte reţine, referitor la aspectul privind evaluarea necesităţii şi proporţionalităţii ingerinţei statului în libertatea de exprimare, că elementele factuale se referă la cariera reclamantului şi la prezenţa lui în sat, moment în care s-ar fi întâlnit cu poliţistul acuzat. Judecata de valoare este reprezentată de afirmaţia jurnalistului că este posibil ca reclamantul să fi intervenit pe lângă colegii săi în vederea tergiversării anchetei, aceasta însemnând trafic de influenţă. Instanţa de apel a apreciat că demersul jurnalistic reprezintă o opinie integrată subiectului investigaţiei care viza o altă persoană, fiind întreprins cu o bază minimă factuală, reprezentată de menţionarea unor discuţii purtate de jurnalist cu trei locuitori, scopul articolului fiind de a atrage atenţia asupra unui subiect de interes general şi că dubiul exprimat atenuează gravitatea. În plus, a considerat că interesul este justificat şi de identitatea persoanei vizate, ofiţer al armatei române, cunoscut la nivel naţional pentru activitatea sa juridică, considerându-se că prezentarea negativă a unei persoane în contextul dezbaterii unor subiecte de interes general are caracter licit în măsura în care este făcută în scopul pentru care legiuitorul a recunoscut atare posibilitate şi nu este deturnată cu rea credinţă.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că interesul public a fost raportat în principal la faptă şi autor, fiind centrat pe ancheta penală căreia i s-a imputat tergiversarea şi nu pe persoana reclamantului, indicată în articol ca fiind în conexiune cu autorul principal, acesta suscitând interes jurnalistic doar prin prisma funcţiei şi profesiei. Chiar dacă, aşa cum a susţinut recurentul, nu era politician, primar sau înalt demnitar, ci ofiţer al armatei române, aceasta nu înseamnă că nu se bucură de autoritatea funcţiei exercitate şi de notorietatea activităţii juridice prestate, astfel că este mai expus interesului public decât o persoană care nu este învestită cu exerciţiul autorităţii statale.
De asemenea, în acord cu concluziile instanţei de apel, instanţa de recurs consideră că nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei imputate pârâtului din perspectiva încălcării vieţii private, în condiţiile în care în mod corect a fost apreciată lipsa de gravitate a acuzaţiilor aduse reclamantului în legătură cu care nu s-a dovedit existenţa unor urmări prejudiciabile majore, de natura celor pretinse de acesta: iniţierea unor comisii de anchetă în scopul tragerii la răspundere, afectarea traseului profesional, oprobiul public local, cu atât mai mult cu cât nu se poate reţine gradul intens de mediatizare la care face referire, în condiţiile în care, de la data apariţiei articolului, până la iniţierea prezentului litigiu a trecut un interval de timp aproape un an.
Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite nici în legătură cu negarea dreptului la replică, în mod corect instanţele de fond considerând că nu există o obligaţie care să fi fost încălcată în condiţiile în care nu rezultă că reclamantul s-ar fi prevalat de acest drept, iar publicistul i l-ar fi refuzat.
În raport de aceste elemente care au dus la constatarea faptului că demersul jurnalistic a fost efectuat în limitele permise de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea art. 10 din Convenţie, privind libertatea de exprimare, nu se poate reţine o încălcare a vieţii private a reclamantului printr-o faptă cu caracter ilicit, săvârşită de pârât, de natură a justifica aplicarea unei sancţiuni civile. În lipsa caracterului ilicit, nu mai prezintă relevanţă analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, faţă de cele menţionate, nu se poate reţine critica recurentului referitoare la analiza limitată şi incorectă a normelor privind răspunderea civilă delictuală.
În consecinţă, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU AESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 118 din 4 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2021.