Şedinţa publică din data de 10 martie 2021
asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 august 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani din România ANSMR Braşov, Consiliul Judeţean Bihor, Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor, să se constate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 400.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, din care suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale, pentru minorul B. ca urmare a decesului tatălui, D., din data de 30 august 2014, suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, pentru A., ca urmare a decesului soţului, D., la aceeaşi dată, suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, pentru C. ca urmare a decesului fiului, D..
În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 2 din CEDO, art. 23 din Constituţia României, art. 1367 C. civ.
Prin precizarea de acţiune din 8 ianuarie 2013, reclamanţii au arătat că înţeleg să cheme în judecată şi pârâţii Romsilva - Administraţia Parcului Natural Apuseni şi Consiliul Local Pietroasa.
Prin sentinţa nr. 71 din 7 februarie 2017, Tribunalul Cluj a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bihor.
Prin sentinţa nr. 66/C din 7 mai 2018, Tribunalul Bihor a declinat competenta de soluţionare în favoarea Tribunalului Cluj-Napoca. A constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 3213 din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj.
La data de 28 noiembrie 2018, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2017*.
La termenul din 28 ianuarie 2019, reclamantele au formulat o precizare de acţiune prin care au înţeles să cheme în judecată şi pe pârâţii Comuna Pietroasa, prin Primar şi Judeţul Bihor, prin Prefect.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 252/F din 15 mai 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Pietroasa şi a UAT Comuna Pietroasa şi a respins cererea de chemare în judecată, modificată, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani din România - A.N.S.M.R., Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor prin E., Consiliul Judeţean Bihor prin Preşedinte, Judeţul Bihor şi Romsilva - Administraţia Parcului Natural Apuseni. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu respectivii pârâţi, având ca obiect răspundere delictuală. I-a obligat pe reclamanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, astfel: suma de 8.925 RON în favoarea pârâtului Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor şi suma de 7.854 RON în favoarea pârâţilor Consiliului Local Pietroasa şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pietroasa.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 50/A din 5 martie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei tribunalului. Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimaţilor Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor, suma de 5355 RON şi intimaţilor Consiliul Local Pietroasa şi UAT Comuna Pietroasa, prin Primar, suma de 5355 RON, cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al lui B., şi C..
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală, existând erori de interpretare a textelor legale referitoare la deplasarea pe trasee turistice şi a stării de fapt a cauzei.
Reamintind conţinutul prevederilor art. 54 din Codul Silvic ("Accesul în pădure este permis numai în zone amenajate şi pe trasee marcate în acest sens"), recurentele arată că au înţeles să urmeze traseul Padiş-Circuitul Lumii Pierdute care, chiar din descrierea afişată de către pârâtele chemate în judecată, cuprinde o porţiune în circuit care se închide într-o poieniţă şi o ramificaţie scurtă laterală dus-întors spre Avenul Negru. La rubrica accesibilitate, se arată că traseul este unul relativ uşor, adecvat majorităţii vizitatorilor, accesibil iarna pe schiuri de tură, cu avertismentul pentru aceştia de a nu se apropia prea tare de buza avenelor, dat fiind pericolul de alunecare, mai ales pe timp ploios.
Aşadar, pârâtele chemate în judecată au prevăzut şi prevăd că turiştii care se deplasează în zonă vor să vadă peisajul carstic, creând astfel un circuit care să treacă pe lângă aceste avene. De asemenea, la o simplă căutare pe internet, se poate constata că există numeroase persoane care fotografiază acest aven, astfel că autorităţile pot să prevadă că persoanele care urmează acest circuit turistic vor să se apropie de avene pentru a le vedea/fotografia/filma.
Afirmă că sunt nejustificate susţinerile în sensul că D. a ieşit de pe traseul turistic pentru a se deplasa spre Avenul Negru sau că vizionarea acestuia nu ar face parte din circuitul turistic în discuţie.
Reclamă, însă, că pe traseu şi în apropiere de Avenul Negru nu există mijloace de protecţie a persoanelor de tipul balustradei/lanţurilor care să avertizeze turiştii că depăşirea unui anumit punct este interzisă şi se face pe propria răspundere. Consideră că avertismentul din partea administratorilor traseului - "Nu vă apropiaţi prea tare de buza avenelor, pericol de alunecare, mai ales pe timp ploios" - este unul relativ şi interpretabil, care nu permite omului de rând să determine punctul de la care intervine asumare consecinţelor faptelor atâta timp cât mijloacele de avertizare concrete nu există.
Consideră, din acest motiv, că statul nu a luat măsurile minime de protecţie a vieţilor persoanelor, aspect care continuă şi în prezent. Lipsa de atitudine şi de prevedere din partea organelor de stat care au în administrare acest spaţiu a condus la pierderea unei vieţi deoarece o balustradă, un lanţ şi două pancarte puteau face diferenţa între viaţă şi moarte în situaţia soţului, tatălui, fiului reclamanţilor.
Susţin că prin fapta ilicită a statului au fost încălcate dispoziţiile art. 2 din CEDO care reglementează obligaţia statelor de a proteja viaţa persoanelor, atât prin măsuri legislative corespunzătoare, cât şi prin protecţia efectivă în faţa unor riscuri cu privire la viaţa acestora.
Au arătat că în cauză această obligaţie nu a fost respectată, câtă vreme pe traseul unde D. şi-a pierdut viaţa au avut loc, anterior tragicului eveniment, alte şase incidente similare, în zona respectivă au loc frecvente alunecări de teren, nefiind luate măsurile necesare pentru protejarea persoanelor ce puteau fi afectate, deşi exista un plan în acest sens, dar care nu a fost pus în aplicare niciodată. Mai mult, ulterior decesului victimei, în cursul anului 2019, a mai avut loc un incident soldat cu decesul unei persoane.
Recurenţii au invocat prevederile art. 35 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, potrivit cărora obligaţia de amenajare şi supraveghere a traseelor montane este în sarcina Serviciului Public Salvamont, care nu a îndeplinit această obligaţie, având în vedere că pe parcursul întregului traseu nu există indicatoare de traseu, astfel cum sunt definite şi prevăzute în Anexa nr. 4 din hotărâre, care să sugereze porţiunile ce necesită un grad sporit de atenţie, ci numai câteva indicatoare de direcţie, al căror rol era de diferenţiere a traseului respectiv de alte trasee alăturate.
Recurenţii au mai susţinut că prin neîndeplinirea obligaţiilor de amenajare a traseelor montane, statul şi organele sale au încălcat dreptul fundamental la viaţă şi au creat un prejudiciu moral cu puternice conotaţii asupra sănătăţii psihice a rudelor apropiate ale victimei, fiind încălcate dispoziţiile art. 1357 alin. (2) C. civ. şi dispoziţiile în materie ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Au considerat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care pârâţii nu au respectat obligaţiile legale ce le reveneau în amenajarea traseului pe care s-a produs decesul victimei, traseu deschis spre vizitare turiştilor, fiind nejustificate afirmaţiile potrivit cărora victima ar fi parcurs o porţiune care nu făcea parte din acest circuit.
Apărările formulate în cauză
Intimata - pârâtă Unitatea Administrativă Comuna Pietroasa, prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar prin argumentele deduse judecăţii nu se identifică reale motive de nelegalitate ale deciziei recurate.
Intimata - pârâtă RNP Romsilva - Administraţia Parcului Natural Apuseni RA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în textul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, arătând că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte decesul victimei, accidentul având loc în afara traseului turistic. Referitor la invocarea, de către recurenţi, a unui alt accident petrecut în toamna anului 2019, a opinat că această împrejurare nu are relevanţă în prezenta cauză.
Intimata - pârâtă Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani din România, prin întâmpinare, a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru nemotivare, întrucât argumentele prezentate în recurs reprezintă o reluare integrală a acţiunii principale. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, accidentul producându-se din imprudenţa victimei, pe un traseu care nu avea destinaţie turistică, iar pârâtei nu îi revenea obligaţia de a verifica amenajarea şi supravegherea traseelor montane, astfel cum susţin recurenţii.
Intimaţii - pârâţi Judeţul Bihor, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Bihor şi Consiliul Judeţean Bihor au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat. Au arătat că, pe de o parte, criticile deduse judecăţii pe calea recursului nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Au precizat că atribuţia de omologare a traseului turistic montan ce revine Consiliului Judeţean Bihor în colaborare cu Ministerul Turismului, potrivit art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998 a fost îndeplinită, traseul fiind omologat încă din anul 2008 în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
Au mai menţionat că nu au în administrare Avenul Negru şi platforma acestuia, Judeţul Bihor nu are în patrimoniu public sau privat Avenul Negru, iar normele legale nu stabilesc în sarcina consiliilor judeţene responsabilitatea marcării la intrarea în mediul subteran speologic. Porţiunea de teren dintre zona de oprire şi intrarea în aven nu este parte şi nu este considerată traseu turistic, iar Traseul Lumii Pierdute este marcat corespunzător.
Au susţinut că accidentul s-a produs din culpa victimei, care a părăsit popasul de la capătul traseului turistic în vederea realizării unor fotografii şi a căzut în avenul cu adâncime de aproximativ 800 metri.
Intimatul - pârât Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
A opinat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, locul în care s-a petrecut accidentul nu este considerat traseu turistic, iar accidentul este consecinţa conduitei culpabile a victimei.
A apreciat că normele invocate de către recurenţi pentru a evidenţia eventuale obligaţii ce nu au fost îndeplinite de către pârât sunt menţionate într-o modalitate alterată, cu scopul de induce în eroare instanţa de judecată.
Urmare a comunicării întâmpinărilor, în cauză nu s-a formulat răspuns la acestea.
6. Raportul, prin care s-a constatat că excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinările formulate nu poate fi reţinută, aspectele deduse judecăţii de către recurenţi putând fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în măsura în care nu vizează chestiuni de netemeinicie şi în măsura în care se raportează la considerentele deciziei atacate, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 10 martie 2021.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, după cum urmează:
Deşi în expunerea succintă a cazului, regăsită în partea de început a memoriului de recurs, reclamanţii au reafirmat ceea ce au susţinut pe parcursul întregii judecăţi a litigiului, anume că moartea violentă a membrului familiei lor a avut ca unic motiv lipsa oricăror indicatoare sau a lucrărilor specifice de semnalizare şi protecţie a traseului turistic "Circuitul Lumii Pierdute", în special în zonele ce presupuneau un grad mare de risc, în partea destinată criticilor de recurs propriu-zise (regăsite începând cu pag. 14 a memoriului), aceştia, pe de o parte au negat concluzia instanţelor de fond cum că D. ar fi părăsit traseul turistic, aflându-se în afara acestuia atunci când a alunecat în interiorul avenului, iar pe de altă parte, au invocat absenţa unor avertizoare/mijloace de protecţie eficiente care să conştientizeze indiscutabil orice persoană asupra pericolului deplasării dincolo de limita amplasării acestora (de tipul balustradelor, lanţurilor, etc.).
Susţinând aceasta, în continuare au invocat istoricul accidentelor produse de-a lungul timpului în zonă, care ar fi avut loc sub forma căderilor în gol, deducând de aici conştientizarea care ar fi trebuit să fie prezentă la nivelul autorităţilor cu atribuţii în administrarea şi întreţinerea traseului turistic asupra periculozităţii acestuia, dar, în acelaşi timp şi al interesului manifestat de vizitatori faţă de obiectivul Avenul Negru, inclusiv sub aspectul fotografierii acestuia (în mod similar circumstanţelor în care a survenit accidentarea şi decesul lui D.).
Înalta Curte reţine că pentru a susţine critica de nelegalitate relativă la îndeplinirea de către autorităţile pârâte a obligaţiilor pozitive concrete, de a asigura şi garanta viaţa - cât priveşte pe intimatul Statul român, sau de amenajare şi supraveghere a traseelor montane prin luarea tuturor măsurilor de evitare a producerii accidentului (ceea ce ar fi presupus, potrivit recurenţilor, cercetarea, verificarea şi amenajarea cât mai temeinică a circuitelor din zona Padişului) - cât îi priveşte pe ceilalţi intimaţi, în realitate, recurenţii-reclamanţi se raportează nu la situaţia de fapt a cauzei, astfel cum aceasta a fost deplin şi definitiv stabilită în faţa celor două instanţe de fond, ci la propria versiune asupra împrejurărilor de fapt, versiune ce a fost corectată în baza probatoriului administrat, în privinţa detaliilor relevante sub aspectul responsabilităţii faptului cauzator al decesului, prin cercetarea judecătorească realizată de către cele două instanţe de fond.
Astfel, în reţinerea acestora, traseul turistic parcurs de reclamanţi în data de 30.08.2014 se opreşte la 25m de intrarea în Avenul Negru, loc semnalizat printr-un indicator "Accesul interzis", iar porţiunea dintre zona de oprire sau de odihnă şi intrarea în aven nu este marcată şi nu este considerată traseu turistic. După marcaj urmează o pantă foarte abruptă, iar după vreo 20 de metri este intrarea în aven. Planul înclinat care duce spre aven nu face parte din traseul turistic şi această zonă s-a stabilit că a fost parcursă de turistul D. care, în final, a alunecat în interiorul avenului. Există o cărare nemarcată până la aven, înspre dreapta, dar aceasta este folosită doar de speologi, singurii cărora le este permis accesul în aven pe bază de autorizare şi cu echipament de specialitate, adecvat parcurgerii peşterilor verticale.
De aceea, susţinerea din cuprinsul motivelor de recurs în sensul caracterului nejustificat al tezei că D. a ieşit de pe traseul turistic şi s-a deplasat spre Avenul Negru sau că vizionarea acestui obiectiv nu ar face parte din circuitul turistic, are semnificaţia contestării circumstanţelor de fapt ale cauzei, imposibil de realizat în calea de atac a recursului a cărui judecată este circumscrisă unui control în legalitatea al hotărârii instanţei de apel.
De asemenea, atunci când evocă alte şase incidente similare celui în care şi-a pierdut viaţa membrul familiei lor, pentru a sugera atât periculozitatea traseului turistic, dar şi rata ridicată de producere a riscului insuficient avertizat/semnalizat, recurenţii ignoră o altă concluzie asupra împrejurărilor de fapt a instanţelor de fond, anume că accidentul din 30 august 2014 din Avenul Negru este singurul în care a fost implicat un turist (fără echipament necesar parcurgerii în siguranţă a unor peşteri cu sectoare verticale), că în intervalul de timp 1997-2017 pe traseul Padiş-Lumea Pierdută au mai avut loc doar două accidente minore ce au implicat turişti (soldate cu entorse) şi că în avenele din Lumea Pierdută, în intervalul de timp 1956 - 2017, s-au înregistrat trei accidentări, în toate fiind implicaţi speologi care exploatau sau parcurgeau avenul, fiind echipaţi corespunzător, accidente ce au presupus însă răni minore.
Aşadar, semnalizarea prin mijloace suplimentare, alta decât s-a reţinut că deja există pe traseul turistic în discuţie, nu se poate reţine că ar fi fost justificată în considerarea unei cazuistici care ar fi sugerat o insuficientă prevenire asupra pericolelor.
De altfel, atunci când au reţinut inexistenţa faptei ilicite imputate pârâţilor, ambele instanţe de fond au identificat drept singura cauză a incidentului conduita culpabilă a înseşi victimei, care nu a respectat indicatoarelor traseului şi care, în mod voluntar şi conştient, s-a deplasat în afara traseului turistic, într-o zonă de risc asupra căreia fusese avertizată şi despre care o persoană adultă avea toate datele necesare să o evalueze corect (potrivit celor reţinute în faţa instanţelor de fond, platforma de la marginea traseului permiţând vizualizarea deschiderii avenului, care este de 50 mp şi periculozitatea zonei din preajma acestuia).
Or, faţă de o astfel de conduită aleasă de victima tragicului accident, chiar şi mijloacele de protecţie indicate de recurenţi - balustrade/lanţuri pentru împiedicarea accesului/îngrădirea intrării în aven - nu pot crea obstacole absolute în evitarea unor accidente precum cel ce a avut loc în cazul membrului familiei lor, prin ajungerea în marginea avenului care a antrenat alunecarea în interiorul peşterii verticale.
Deplasarea victimei dincolo de indicatorul "Accesul interzis", amplasat la sfârşitul traseului, nu este nici consecinţa neluării de către intimatele chemate în judecată a măsurilor de evitare a producerii accidentului, prin cercetarea, verificarea şi amenajarea temeinică a circuitelor turistice din zona Padişului, şi nici a nesocotirii de către stat a obligaţiilor sale pozitive de a asigura şi garanta viaţa cetăţenilor săi, ca valoare socială ocrotită prin art. 2 din CEDO (care însă nu presupune furnizarea de către stat a unei garanţii absolute de siguranţă a persoanei indiferent de activitatea desfăşurată şi de riscurile pe care aceasta le implică), mai ales atunci când, ceea ce animă un astfel de comportament, este o conduită în afara marjelor fireşti de precauţie, determinată ca în speţă, de dorinţa de a face o fotografie cât mai precisă/explicită asupra peşterii verticale.
De vreme ce, urmând acelaşi traseu, reclamanţii au rămas în viaţă tocmai întrucât, potrivit relatărilor acestora, ei au ales să se odihnească la capătul circuitului, iar nu să iasă în afara sa, demonstrează că faptele ilicite imputate pârâţilor, în maniera descrisă de intimaţi, nu puteau fi reţinute drept cauze ale accidentului ce a provocat moartea turistului D., după cum în mod corect s-a concluzionat prin decizia instanţei de apel.
De asemenea, atunci când pun în discuţie lipsa de fermitate şi relativitatea avertismentului administratorilor traseului cu referire la indicaţia dată turiştilor de a nu se apropia "prea tare de buza avenelor" din cauza pericolului de alunecare, recurenţii au în vedere recomandarea cu titlu general existentă la intrarea în traseu (valabilă pentru toate avenele din circuit) şi ignoră de fapt existenţa specifică a indicatorului "Accesul interzis", reţinut de instanţa de apel ca fiind amplasat la finalul traseului montan de aceleaşi autorităţi, alături de acela care indică atingerea punctului din traseu "Avenul Negru".
Or, raportat la aceste câteva elemente ale cauzei puse în discuţie pe calea recursului, dintre cele numeroase avute în vedere în adoptarea soluţiei instanţei de apel, în mod corect s-a concluzionat asupra netemeiniciei acuzaţiei de săvârşire de către pârâţi a faptelor ilicite imputate acestora, stabilindu-se că aceştia au luat măsurile specifice şi posibile de delimitare şi indicare a traseului montan, de evidenţiere a capătului acestuia şi de interzicere a accesului în zona care se afla în afara limitelor traseului turistic marcat, dar că, pentru evitarea accidentelor este necesară şi o conduită corespunzătoare din partea turiştilor, de respectare a regulilor de conduită instituite prin dispoziţii legale.
Apreciind ca fiind nefondat, Înalta Curte va respinge recursul declarat şi, la solicitarea intimaţilor, va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2000 către Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor (dovedite cu înscrisurile depuse la filele x) şi în cuantum de 1000 RON către Consiliul local Pietroasa şi Unitatea Administrativă Comuna Pietroasa, prin Primar (dovedite cu înscrisurile depuse la filele x), în ambele cazuri cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în considerarea complexităţii relativ reduse a aspectelor supuse dezbaterii pe calea recursului, în raport cu cele ale cauzei în ansamblu, în configurarea elementelor litigiului în faza judecării acestuia în fond şi proporţional pretenţiile îndreptate împotriva fiecăreia din aceste părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al lui B. şi C. împotriva deciziei nr. 50/A din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii - pârâţi Serviciul Public Judeţean Salvamont - Salvaspeo Bihor, prin E. Bihor şi la 1000 RON către Consiliul local Pietroasa şi Unitatea Administrativă Comuna Pietroasa prin Primar, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.