Şedinţa publică din data de 11 martie 2021
Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 11.04.2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la:
a) plata despăgubirilor în cuantum de 300.000 RON pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin acţiunile ilicite ale acestuia;
b) încetarea, de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a oricăror acţiuni îndreptate spre atingerea onoarei şi reputaţiei reclamantului;
c) publicarea unei dezminţiri oficiale ale informaţiilor publicate despre reclamant pe pagina web a site-ului pe care pârâtul îl administrează;
d) publicarea unui extras din hotărârea judecătorească, privind constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite şi obligaţiile stabilite, de către instanţă, în sarcina acestuia, într-un ziar de circulaţie naţională;
e) ştergerea materialelor defăimătoare la adresa reclamantului de pe pagina web al site-ului administrat şi asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet;
f) plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 72, 73, 75, art. 253 alin. (1)-(4), art. 1349 coroborat cu art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 2489/28.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la: plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 RON; încetarea, de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, oricăror acţiuni îndreptate spre atingerea onoarei şi reputaţiei reclamantului; publicarea unor dezminţiri oficiale ale informaţiilor publicate despre reclamant pe pagina web a site-ului zozo.ro; publicarea unui extras din hotărârea judecătorească, în care se constată caracterul ilicit al faptelor săvârşite şi obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina pârâtului, într-un ziar de circulaţie naţională, ştergerea materialelor defăimătoare la adresa reclamantului de pe pagina de web zozo.ro; asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. şi pârâtul B..
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel.
Prin decizia civilă nr. 1868 din 28.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri, formulate de reclamantul A. şi pârâtul B..
4. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul B..
În motivarea cererii de recurs, pârâtul a solicitat casarea hotărârii iar, în urma rejudecării fondului, schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii.
În cuprinsul cererii de recurs, evocând motivul de recurs înscris în art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat, în esenţă, următoarele critici:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât Curtea de Apel a apreciat greşit, pe de o parte, că ar exista o ingerinţă necesară într-o societate democratică cu privire la exercitarea libertăţii de exprimare, iar, pe de altă parte, măsura stabilirii despăgubirii în cuantum de 10.000 RON constituie o măsură disproporţionată faţă de atingerea adusă.
Recurentul-pârât consideră că are prevalentă art. 10 alin. (1) din CEDO privind libertatea de exprimare prin presă, faţă de aplicarea art. 8 privind protecţia vieţii private şi, că, nu este incidentă nici ipoteza alin. (2) din art. 10 din Convenţie, care prevede situaţiile în care dreptul de exprimare trebuie limitat.
Instanţele de fond au aplicat greşit legea atunci când au apreciat că prevederile privind dreptul la reputaţie sunt prevalente faţă de prevederile art. 30 Constituţie şi art. 70 C. civ.. Apreciază că hotărârile pronunţate de instanţele de fond consituie o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul său la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din Convenţie, fiindu-i încălcat dreptul la liberă exprimare, ce a fost exercitat cu bună credinţă.
Evocând jurisprudenţa Curţii europene, recurentul a pretins că reţinerea în sarcina sa a unei fapte delictuale nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, iar, în raport cu scopul legitim urmărit, obligarea sa la acţiunile menţionate în hotărârile instanţelor de fond, constituie o încălcare, disproporţionată, a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist. Scopul urmărit, ca ziarist, nu a fost de denigrare, ci de informare, această activitate fiind una de interes public, benefică mediului de afaceri.
Arată că a identificat, în articol, o afacere care a dat faliment - magazinul online de gadget-uri lavinci.ro - domeniu care nu mai era accesibil, la data publicării articolului, iar tinerii care au crezut în "mentoratul" şi în capacităţile de antreprenor ale intimatului reclamant, care au muncit gratuit au fost, astfel, înşelaţi în aşteptări.
Interesele societăţii sunt prioritare apărării cu orice preţ a propriei reputaţii. Ziaristul are dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie dacă prestigiul cu care unii oameni se înconjoară este autentic sau fals, fiind cunoscut că libertatea de exprimare este o componentă esenţială a pluralismului şi toleranţei necesare oricărei societăţi democratice. Pretinde că şi-a exprimat o opinie, iar exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăţi de valoare, ceea ce are o importanţă deosebită sub aspect probator, deoarece, aşa cum a decis Curtea europeană în jurisprudenţa sa (mai ales raportat la libertatea presei), exactitatea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată aşa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce, inevitabil, la o îngrădire nepermisă a libertăţii de opinie.
Prezentarea punctului său de vedere denotă că judecata de valoare pe care a realizat-o are o bază factuală suficientă, pentru fundamentarea afirmaţiilor făcute în articolul publicat. Stilul articolului scris este cel dat de impresia pe care intimatul - reclamant o proiectează, prin pozele şi filmuleţele postate pe paginile sale de socializare. În articolul publicat pe site-ul zozo.ro, în legătură cu reclamantul A., a folosit la adresa acestuia apelativul de "cocalar", însă nu în sens denigrator, ci în sens descriptiv de "şmecheraş de cartier", or, acest sens al exprimării se încadrează în marja de folosire a dreptului la libera exprimare şi nu aduce atingere reputaţiei reclamantului
Instanţa de apel afirmă că "folosirea termenului de "cocalar", care are inclusiv conotaţia de "ţigan" aduce atingere însăşi etniei de romi, stigmatizarea acesteia soldându-se cu încălcarea drepturilor omului". Însă, trebuieobservat că, atunci când un termen are mai multe sensuri, prin folosirea lui nu înseamnă că se face referire la toate acele sensuri.
Instanţa de apel retine, în cuprinsul deciziei, că deşi pârâtul ar fi aflat, ulterior postărilor sale, despre existenţa anumitor inexactităţi strecurate în articolele sale despre reclamant, acesta nu a publicat dezminţiri oficiale. Sesţine că instanţa nu a vut în vedere faptul că, imediat ce a aflat că anumite împrejurări nu corespund realităţii, a efectuat corecturile de rigoare, ceeace denotă, în accepţiunearecurentului, buna sa credinţă în furnizarea informaţiilor legate de reclamant.
Recurentul pretinde că instanţa nu a analizat criticile sale, evocate în cuprinsul punctului 7 din cererea de apel, privind obligarea sa la o acţiune imposibilă, anume asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet", aplicându-se în acest sens adagiul impossibilium nulla obligaţia est. Încetarea încălcării se poate pronunţa doar cu privire la site-ul pe care îl deţine, nu la comportamentul unui terţ sau la un site care nu îi aparţine şi asupra căruia nu deţine niciun control, cum sunt centralizatoarele de ştiri şi bazele de căutare pe internet.
Mai arată că, în situaţia în care nu vor fi primite argumentele sale în sensul că pronunţarea sentinţei constituie o încălcare a dreptului la libera exprimare şi că ar constata că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană în care ingerinţa statului în dreptul la liberă exprimare este justificată, consideră că este rupt justul echilibru între interesele societăţii şi interesul privat al intimatului - reclamant, întrucât daunele acordate sunt disproporţionat de mari faţă de încălcarea efectiv produsă, simpla impunere a unei sume ca daune constituind o încălcare a libertăţii presei de o manieră incompatibilă cu o societate democratică.
Intimatul reclamant nu s-a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note de concluzii scrise.
5. Procedura de filtru:
Prin rezoluţia din data de 15 octombrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.. Raportul întocmit în cauză, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 decembrie 2020 completul de filtru a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 25.02.2021, cu citarea părţilor litigante.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 ali. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor legale interne şi convenţionale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele care succed:
Prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamantul A. a solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., pentru atingerea adusă reputaţiei, onoarei şi demnităţii, precum şi a dreptului său la propria imagine, componente esenţiale ale vieţii private, susţinând că, la 24 noiembrie 2017, pe blogul său www.x.ro a publicat un material şi comentarii ce conţineau jigniri la adresa reclamantului, cu scopul de a obţine umilirea şi denigrarea acestuia în faţa opiniei publice.
Prin motivele de recurs, pârâtul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi a pretins că soluţiile pronunţate de instanţele de fond constituie o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul său la liberă exprimare, garantat de art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană. A apreciat că, în mod greşit, instanţele de fond nu au dat prevalenţă art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare prin presă, faţă de aplicarea art. 8 din Convenţia europeană şi a preţins că situaţiile prevăzute de art. 10 alin. (2) din Convenţie, în care dreptul la liberă exprimare poate fi limitat, nu sunt incidente în cauză.
Înalta Curte constată că obiectul controlului de legalitate, în prezentul recurs, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere contradictorie coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Susţinerile recurentului, subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, înscrise în art. 1349 C. civ. statuează că:
"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…), iar prevederile art. 1357 C. civ. stipulează că:
"cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Noul C. civ. reglementează, cu caracter extins, dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.
Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
De asemenea, art. 252 C. civ.:
"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."
Sub aspectul normelor ce formează blocul de convenţionalitate, art. 10 din Convenţia europeană prevede la paragraful 1 că "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere". La paragraful 2, norma convenţională prevede că "exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Rezultă, după cum însuşi recurentul arată în cuprinsul cererii de recurs, că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut.
Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra.
Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi acesta poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. După cum arată şi recurentul, aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.
Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au avut de stabilit dacă fapta pârâtului, care deţine în administrare un blog, de a publica un material şi comentarii prin care reclamantul este prezentat ca un cocalar, şmecheraş mincinos, fără realizări social-profesionale, pârlit care face măgării de doi bani, cocalar băşit reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe planul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar putea aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine a reclamantului.
Or, din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât referitoare la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a prevalenţei art. 10 paragraf 1 privind libertatea de exprimare prin presă, faţă de art. 8 privind protecţia vieţii private din Convenţia europeană, Înalta Curte apreciază, pe de o parte, că instanţele de fond şi de apel au stabilit corect caracterul ilicit al faptei săvârşite, susceptibilă a determina un prejudiciu moral reclamantului şi că sunt îndeplinite cerinţele normelor legale interne. Pe de altă parte, din perspectiva examinării echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, se vădeşte a fi corectă şi concluzia potrivit căreia prin fapta imputată, recurentul pârât s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Din perspectiva examinării condiţiilor enumerate în paragraful 2 al art. 10 din Convenţia europeană cu referire la restricţiile libertăţii de exprimare, Înalta Curte reţine că, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acţiunii în răspundere civilă delictuală formulate de reclamant şi obligarea acestuia plata unor despăgubiri civile în cuantum de 10.000 RON; încetarea, de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a oricăror acţiuni îndreptate spre atingerea onoarei şi reputaţiei reclamantului; publicarea unor dezminţiri oficiale ale informaţiilor publicate despre reclamant pe pagina web a site-ului zoso.ro; publicarea unui extras din hotărârea judecătorească în care se constată caracterul ilicit al faptelor săvârşite şi a obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina pârâtului, într-un ziar de circulaţie naţională; ştergerea materialelor defăimătoare la adresa reclamantului de pe pagina de web zoso.ro; asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet.
Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă - dispoziţiile legale interne care reglementează răspunderea civilă delictuală, a urmărit un scop legitim - protecţia drepturilor invocate de reclamant şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.
În lumina tuturor circumstanţelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante, instanţa de recurs apreciază că ingerinţa are un caracter justificat şi este una proporţională cu scopul legitim, iar stabilirea unui cuantum de 10000 RON al despăgubirilor morale este rezultatul unei aprecieri realizate pe baza evaluării criteriilor arătate, printre care, cel al caracterului rezonabil şi echitabil al despăgubirii, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs.
Din această perspectivă, pârâtul nu a contestat criteriile avute în vedere de instanţele de fond la cuantificarea daunelor, astfel încât susţinerea recurentului care vizează cuantumul despăgubirilor acordate, în sensul că acestea au fost stabilite într-un cuantum prea mare faţă de încălcarea dreptului reclamat, Înalta Curte va reţine că aceste apărări nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt. Aşadar, susţinerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantului nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a invocat şi faptul că, termenul de cocalar nu a fost folosit în scop denigrator, ci în sens descriptiv, ce s-ar încadra în marja de folosire a dreptului la liberă exprimare şi nu ar aduce atingere reputaţiei reclamantului, instanţa de recurs apreciază că nu poate fi confundat stilul personal cu limbajul licenţios, uzitat de acesta în materialul şi comentariile publicate.
Prin limbajul şi expresiile folosite, redate în cuprinsul deciziei atacate, recurentul-pârât a urmărit, în mod evident şi deliberat, să inducă în conştiinţa cititorilor reputaţia îndoielnică a reclamantului şi lipsa de încredere în capacităţile acestuia de manager şi antreprenor, fiind dovedit prejudiciul cauzat reclamantului în ceea ce priveşte imaginea şi reputaţia acestuia în societate.
Folosirea acelor expresii şi cuvinte jignitoare nu pot contribui la informarea opiniei publice, astfel cum eronat susţine recurentul, scopul folosirii acestui limbaj având drept scop de a denigra pe reclamant în faţa opiniei publice. Dacă pârâtul ar fi vrut să informeze opinia publică, iar informaţia să fie benefică mediului de afaceri în legătură cu activitatea desfăşurată de reclamant, acesta trebuia să indice concret care este baza publicării respectivului material, respectiv care sunt informaţiile concrete, cu folosirea unui limbaj normal, firesc, civilizat, deoarece toate expresiile sus arătate nu pot fi apreciate ca fiind folosite în sens descriptiv, astfel cum se susţine în cuprinsul memoriului de recurs.
În lipsa unor informaţii complete şi accesibile cu privire la reclamant, care să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile, care să poată fi verificate ulterior, recurentul-pârâtul avea obligaţia de rezervă în contextul în care nu putea verifica realitatea faptelor relatate (accesibile, de altfel, pe internet), nefiindu-i permis a folosi atribute cu caracter insultător şi ofensator, cuvinte şi expresii care nu sunt susceptibile a fi calificate judecăţi de valoare, admisibile în cadrul unei dispute publice, ci expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea şi negativă.
Nici demersurile recurentului, întreprinse în momentul în care a aflat de inexactităţile din cuprinsul materialului publicat (evidenţiate în scopul de a demonstra buna sa credinţă) nu pot primi o altă semnificaţie juridică decât cea stabilită de instanţa de apel şi nu pot înlătura incidenţa art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană, de vreme ce, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, atitudinea subiectivă a recurentului a fost neîndoielnică, în sensul că, prin materialul publicat şi comentarii ce conţineau jigniri la adresa reclamantului, pârâtul a urmărit discreditarea reclamantului în faţa opiniei publice, încurajând chiar derapajele verbale ale cititorilor în comentariile la materialului publicat, deşi, în calitate de administrator al paginii de internet, avea posibilitatea de a gestiona postarea comentariilor cu un conţinut defăimător.
Cum angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia europeană, care garantează libertatea de exprimare, de vreme ce, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane, iar pârâtul a depăşit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, afectând reputaţia şi demnitatea reclamantului, în mod corect instanţa de apel a reţinut întrunirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului-recurent. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va constata că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor legale interne înscrise în art. 72, 73, 75 C. civ., art. 253 C. civ. şi art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ., precum şi a normelor convenţionale înscrise în art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia recurată se vădeşte, însă, a fi nelegală din perspectiva incidenţei cazului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, subsumat motivului de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât instanţa de apel nu a analizat criticile formulate în cuprinsul punctului 7 din cererea de apel, privind obligarea pârâtului la o acţiune imposibilă de executat, respectiv asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet.
Critica de nelegalitate va fi examinată din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., deoarece, în mod evident, aceasta nu se încadrează în pct. 8 al aceluiaşi articol (care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii) pe care recurentul şi-a fundamentat cererea sa de recurs, de vreme ce susţinerile formulate pun în discuţie încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Garanţia procesuală a motivării hotărârii judecătoreşti este stipulată atât în cuprinsul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează ansamblul garanţiilor procesuale privind desfăşurarea procesului civil, inclusiv motivarea hotărârii judecătoreşti, aspecte care conturează conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil, cât şi în dispoziţiile de drept intern, înscrise în art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., care statuează, cu valoare de principiu, că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În speţă, contestând soluţia dată cererii de chemare în judecată, formulată de reclamant, pârâtul B. a declarat apel, formulând critici de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate. În cuprinsul motivelor de apel, apelantul-pârât a arătat, în notele inserate în punctul 7 al criticilor evocate, că instanţa de fond a dispus obligarea sa la o acţiune imposibilă de executat, respectiv asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet şi a pretins că încetarea încălcării dreptului reclamantului poate fi pronunţată doar cu privire la site-ul pe care îl deţine şi nu la comportamentul unui terţ sau la un site care nu îi aparţine şi asupra căruia nu are niciun control, astfel cum sunt centralizatoarele de ştiri şi bazele de căutare pe internet.
Cu toate acestea, cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate denotă împrejurarea că instanţa de prim control judiciar a omis a examina şi cerceta, în mod efectiv, criticile subsumate respectivului motiv de apel, fiind nesocotite, astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 477 din acelaşi cod care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.
În consecinţă, omisiunea examinării şi formulării unui răspuns specific şi explicit criticilor, subsumate acelui motiv de apel, va atrage casarea deciziei atacate şi, ca efect al admiterii recursului declarat de pârât, cauza va fi trimisă spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel care va proceda efectiv la o examinare critică a susţinerilor şi apărărilor formulate de apelant, în raport de cele arătate în prezenta decizie, cu privire la soluţia dată capătului de cerere referitor la obligaţia asigurării retractării materialelor din centralizatoarele de ştiri şi din baza de indexare a motoarelor de căutare de pe internet.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului, în limitele casării.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1868A din 28 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.