Şedinţa publică din data de 23 martie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 06.06.2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.346,19 RON înmulţit cu 3 (cu TVA inclus) ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.10.2016 până la data de 31.05.2019, în temeiul art. 1349 C. civ., pentru unitatea nedeclarată la CREDIDAM; la plata sumei de 1442,01 RON înmulţit cu 3, ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remuneraţia fără TVA, până la 22.05.2019, conform dispoziţiilor Deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 1 din acţiune; obligarea pârâtului să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1166, art. 1349 şi următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare, Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013 şi Deciziile ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa nr. 2518 din 01.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.810,00 RON înmulţit cu 3, (fără TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.10.2016 până la data de 31.05.2019, a obligat pârâtul să plătească reclamantului 1442,01 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei la care a fost obligat pe capătul 1, calculate la remuneraţia fără TVA, până la 22.05.2019 şi în continuare, în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 1 din acţiune, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a încheia autorizaţii/licenţe neexclusive şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 700 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 100 RON taxă timbru şi 600 RON onorariu de avocat.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 991A din 2 septembrie 2020, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei tribunalului.
Prin aceeaşi decizie, apelantul-pârât a fost obligată să plătească intimatului-reclamant suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Cererea de recurs:
La data de 2 decembrie 2020, pârâtul a formulat recurs împotriva deciziei nr. 991A din 02.09.2020 a Curţii de Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivarea recursului, recurentul-pârât susţine următoatele:
- toate posturile pe care le-a pus la dispoziţia clienţilor se regăsesc şi în lista de posturi TV în regim "must carry" stabilită de Consiliul Naţional al Audiovizualului, listă care avea acelaşi conţinut şi la data presupusei constatări de către inspectorul CREDIDAM a pretinselor încălcări reţinute în sarcina sa;
- din moment ce normele metodologice nu instituie obligaţia de a le furniza clienţilor şi acces la o reţea de retransmitere prin cablu cu un anumit conţinut impus de programe, obligaţiile recurentului în privinţa condiţiilor de clasificare ANAT au fost întrunite prin oferirea de acces la programe TV libere la retransmisie, neexistând astfel premise pentru ca inspectorul CREDIDAM să poată deduce, din existenţa certificatului de clasificare, că unitatea le furnizează acces clienţilor şi la alte categorii de programe;
- art. 138 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 exclude existenţa vreunei obligaţii de plată a drepturilor de autor şi conexe pentru operele retransmise în cadrul programelor cu regim "must carry";
- recurenta se află în ipoteza prevăzută de legiuitor pentru situaţia în care nu se datorează remuneraţie pentru operele retransmise, având ca unică formă de acces la programe TV oferite clienţilor pensiunii strict acele posturi TV ce ţin de Societatea Română de Radiodifuziune, canale ce se regăsesc şi pe lista de programe "must carry" stabilită de Consiliul Naţional al Audiovizualului în temeiul Legii nr. 504/2002;
- Legea nr. 8/1996 nu face distincţie între categoriile de destinatari pentru care operează scutirea de la plata remuneraţiilor ce ar fi aferente retransmisiei prin cablu a programelor posturilor publice şi a celor cu retransmitere obligatorie, stabilită astfel prin lege, iar o concluzie contrară ar fi în dezacord cu art. 16 alin. (1) din Constituţie;
- legiuitorul a intenţionat liberul acces la informaţie şi la cultură pentru toţi cetăţenii, necondiţionat de plata vreunei contraprestaţii, prin accesarea programelor publice şi a celor "must carry", indiferent dacă acei cetăţeni sunt consumatorii serviciilor respective în propriul domiciliu sau dacă se află cazaţi într-o unitate hotelieră, în acest din urmă caz devenind evident că toate costurile legate de licenţiere urmând să se regăsească, indirect, în tarifele de cazare practicate;
- inspectorul CREDIDAM care a întocmit referatul din data de 07.02.2016, nu a avut în vedere că recurentul a asigurat accesul clienţilor săi doar la programele transmise terestru prin radioreleele Societăţii Naţionale de Radiocomunicaţii, acesta prezumând, fără a avea un just temei, că pensiunea le oferă clienţilor programe TV dintr-un pachet premium, o ipoteză care ar fi obligat-o să majoreze tarifele de cazare şi să îi reducă atractivitatea pentru potenţialii clienţi;
- concluziile şi actele subsecvente întreprinse de inspectorul CREDIDAM sunt în mod netemeinic sprijinite pe supoziţii personale, ridicate în mod nelegal la rangul de prezumţii, acesta susţinând că prezenţa televizoarelor în spaţiile de cazare prezumă şi punerea Ia dispoziţie către public a unor programe purtătoare de sarcini aferente unor drepturi de autor sau conexe;
- întregul probatoriu administrat la fond şi în apel de către CREDIDAM se întemeiază pe aceste supoziţii, cărora legea nu le recunoaşte calitatea de prezumţii şi care nu sunt de natură să răstoarne prezumţia legală de bună-credinţă a recurentei în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea obligaţiei.
- nu se poate admite nici stabilirea de către judecător a unei prezumţii judiciare, nefiind în speţă întrunite condiţiile de la art. 329 C. proc. civ.
- întrucât reclamantul urmărea să demonstreze un fapt pozitiv, aceste dovezi necesare ar fi putut consta, de pildă, în prezentarea unui înscris care să dovedească încheierea unui abonament cu o societate de cablu pentru un pachet premium sau într-o declaraţie de martor care să ateste, eventual cu înregistrări audio-video, prezenţa unor programe supuse încasării şi colectării de retribuţii în grila oferită clienţilor;
- ca probatoriu, pe lângă acel înscris sub semnătură privată, lipsit de prezumţia autenticităţii şi fără forţă probantă recunoscută de lege, intimata reclamantă a mai depus la dosarul cauzei capturi de ecran care arată oferta noastră de cazare, publicată mai mai multe pagini de internet, capturi în care se văd şi televizoarele instalate pe pereţi;
- neputând opera vreo prezumţie, era în sarcina reclamantei să dovedească susţinerile cu probe, în condiţiile art. 249 din C. proc. civ., iar întrucât reclamanta urmărea să demonstreze un fapt pozitiv, aceste dovezi necesare ar fi putut consta, de pildă, în prezentarea unui înscris care să dovedească încheierea unui abonament cu o societate de cablu pentru un pachet premium sau într-o declaraţie de martor care să ateste, eventual cu înregistrări audio-video, prezenţa unor programe supuse încasării şi colectării de retribuţii în grila oferită clienţilor noştri.
- ca probatoriu, pe lângă acel înscris sub semnătură privată, lipsit de prezumţia autenticităţii şi fără forţă probantă recunoscută de lege, intimata reclamantă a mai depus la dosarul cauzei capturi de ecran care arată oferta de cazare, publicată mai mai multe pagini de internet, capturi în care se văd şi televizoarele instalate pe pereţi.
- modul în care au fost calculate pretinsele arierate de către reclamantă nu arată cum de s-a ajuns la stabilirea unei perioade de referinţă începând de la 01.10.2015 şi până la 31.05.2019, printr-un simulacru de act constatator încheiat pe 07.02.2019 şi urmat de un altul cu o forţă probantă la fel de îndoielnică în aceeaşi lună;
- nu rezultă cu claritate nici data de început a presupusei încălcări, pe care intimata reclamantă nu a explicat-o în cererea introductivă şi nici în apel, fapt care ne face să avem temeinice îndoieli asupra seriozităţii cu care îşi exercită atribuţiile angajaţii CREDIDAM, dar şi asupra modului în care ORDA, fiind organismul de stat tutelar al acestei organizaţii de drept privat, îsi exercită rolul de supraveghere şi de garant al aplicării legii de către această asociaţie non-profit. ale cărei conturi sunt însă mereu pline;
- chiar dacă ar exista o obligaţie de plată derivată din aplicarea Legii nr. 8/1996, aceasta ar avea un caracter de prestaţie perioadică, iar din acest motiv nu s-ar putea cere decât debitele în cazul cărora nu a intervenit prescripţia extinctivă în condiţiile art. 2.526 din C. civ., în termenul de la art. 2.520 pct. 8 instituit de legiuitor în cazul arhitecţilor, geodezilor, contabililor si altor liber-profesionisti pentru plata sumelor ce li se cuvin.
- în situaţia aceasta, sumele datorate devin neexigibile în termen de un an de la data încheierii lucrării, conform C. civ., o prevedere ce poate fi interpretată extensiv şi în sensul că termenul curge prin raportare la art. 2.526, din momentul în care o eventuală remuneraţie achitată periodic de un utilizator va deveni exigibilă.
8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:
Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Pe calea prezentului recurs a fost atacată decizia nr. 991A din 2 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele instituite de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de "motive de casare."
În conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligaţia de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
În completare, art. 489 alin. (2) din acelaşi cod stipulează că sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluţia şi argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.
Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.
În cauză, prin memoriul de recurs, recurentul pârât a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă se constată că cea mai mare parte a criticilor sunt formulate omisso medio, iar altele vizează aprecierea de către instanţele de fond a probatorului administrat în cauză.
Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel, răspunzând criticilor apelantului-pârât care au vizat un singur aspect, respectiv netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei tribunalului, întrucât nu s-a dovedit comunicarea publică a fonogramelor în cadrul pensiunii turistice pe care o administrează, a reţinut că probatoriul administrat de către reclamant este suficient, pentru a dovedi că pârâtul desfăşoară activitate dintre cele avute în vedere de metodologiile invocate, fără a obţine în prealabil autorizaţia licenţă neexclusivă obligatorie potrivit legii. Dacă pârâtul considera că era necesar a se face dovada că aparatele TV nu difuzează fonograme, atunci îi revenea sarcina probării situaţiei contrare reţinute de instanţă pe baza probelor administrate de reclamantă, simpla contestare prin memoriul de apel a situaţiei de fapt nefiind suficientă.
S-a reţinut că, de altfel, pârâtul nici nu a susţinut în mod ferm că aparatele TV nu transmit programe (cu menţiunea că şi programele de ştiri pot conţine fonograme - în cadrul publicităţii), ci doar a afirmat echivoc că nu se cunoaşte în cauză dacă o asemenea difuzare se realizează efectiv.
Instanţa de apel a mai reţinut că, de principiu, obligaţia obţinerii autorizaţiei şi plata remuneraţiei pentru activitatea de turism desfăşurată prin punerea la dispoziţia clienţilor a camerelor dotate cu aparate TV se naşte prin îndeplinirea acestor condiţii, iar înlăturarea obligaţiei poate interveni exclusiv atunci când aceste aparate nu funcţionează prin difuzarea de programe TV, iar sarcina probei în acest sens revenea pârâtului care susţinea o situaţie contrară celei rezultate din probatoriul administrat.
În ceea ce priveşte prima critică formulată de recurentul-pârât referitoare la faptul că toate posturile pe care pensiunea le pune la dispoziţia clienţilor se regăsesc şi în lista de posturi TV în regim "must carry" stabilită de Consiliul Naţional al Audiovizualului, pentru care art. 138 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 exclude existenţa vreunei obligaţii de plată a drepturilor de autor şi conexe, se reţine că aceasta constituie o critică nouă, formulată omisso medio, fără a fi fost invocată în apel şi fără să fi făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind invocată direct în faza procesuală a recursului, considerent pentru care nu poate fi supusă analizei în actualul stadiu procesual.
Este de reţinut că potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs poate supune analizei numai motivele ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respecta principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinara de atac a recursului.
Printr-o altă critică recurentul pârât susţine că întregul probatoriu administrat la fond şi în apel s-a întemeiat pe procesul-verbal din 07.02.2016 întocmit de inspectorul CREDIDAM care în baza propriilor supoziţii, ridicate în mod nelegal la rangul de prezumţii, a susţinut că pensiunea le oferă clienţilor programe TV dintr-un pachet premium, fară a avea în vedere că pensiunea oferă clienţilor acces doar la programele TV transmise terestru prin radioreleele Societăţii Naţionale de Radiocomunicaţii, însă se constată că şi această critică este formulată omisso medio, întrucât nu a fost invocată pe calea apelului, fiind susţinută pentru prima dată în recurs.
Cu referire la criticile prin care se susţine că în mod nelegalal calculul remuneraţiei a avut la bază acelaşi procesul-verbal din 07.02.2016 întocmit de inspectorul CREDIDAM în care nu se arată cum de s-a ajuns la stabilirea unei perioade de referinţă cuprinsă între 01.10.2015 - 31.05.2019, se reţine că şi aceste critici au fost invocate direct în calea de atac a recursului, omisso medio, nefiind invocate prin motivele de apel care, aşa cum s-a arătat, au vizat un singur aspect, faptul că cauză reclamantul nu a dovedit comunicarea publică a fonogramelor în cadrul pensiunii turistice administrate de pârât.
De altfel, se constată că recurentul a fost obligat la plata sumei de 2.810,00 RON înmulţit cu 3, (fără TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.10.2016 până la data de 31.05.2019 şi nu începând cu data de 01.10.2015, cum susţine recurentul.
De asemenea, Înalta Curte reţine că şi criticile referitoare la faptul că şi dacă ar exista o obligaţiie de plată derivată din aplicarea Legii nr. 8/1996, aceasta ar avea un caracter de prestaţie perioadică şi nu s-ar putea cere decât pentru debitele în cazul cărora nu a intervenit prescripţia extinctivă în condiţiile art. 2526 Cod civilcă, au fost formulate tot omisso medio, neputând fi analizate pentru prima dată în recurs, în acest sens fiind şi prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.
Aşa cum s-a arătat mai sus, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel.
Recurentul a mai formulat critici care vizează modul de apreciere de către instanţele de fond a probelor administrate în cauză (procesul-verbal din întocmit de inspectorul CREDIDAM, capturi de ecran cu oferta de cazare publicată pe internet), însă acestea nu pot face obiectul analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză; instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate, întrucât controlul exercitat de instanţa de recurs este un control judiciar de legalitate, iar nu de temeinicie.
Prin urmare, având în vedere că susţinerile formulate de recurentul-pârât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare limitativ reglementate de lege, acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii şi va constata nulitatea recursului declarat de recurentul-pârât.
Cererea formulată de intimatul-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat urmează a fi admisă, în temeiul art. 453 C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurentului-pârât A. la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, către intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Intrerpreţi- CREDIDAM.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 991A din 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenul-pârât A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Intrerpreţi- CREDIDAM.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.