Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă la 3 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea hotărârii judecătoreşti nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Civil şi Penal din Verona, secţia I civilă, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea Tribunalului Neamţ
Prin sentinţa nr. 213 din 10 iunie 2020, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată, dispunând recunoaşterea în România a hotărârii judecătoreşti nr. 122 din 12 iunie 2018 a Tribunalului Civil şi Penal din Verona, secţia I civilă, Italia. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 520 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea Curţii de Apel
Prin decizia nr. 79 din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 2013 din 10 iunie 2020 a Tribunalului Neamţ, secţia I civilă. A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 79 din 11 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A. în termenul legal.
Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că intimatul nu a fost legal citat în procesul finalizat prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.
A arătat că a depus la dosarul cauzei traducerea hotărârii pronunţate de instanţa italiană, în care s-a reţinut că intimatul a fost legal citat la reşedinţa sa din Italia. A menţionat că, potrivit art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, această hotărâre are caracter executoriu.
Cât priveşte certificatul prevăzut de art. 37 alin. (2) din Regulament, recurenta a precizat că i-a fost imposibil să îl depună, întrucât autorităţile italiene nu emit un asemenea înscris.
A afirmat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de intimat, acesta a formulat, la 4 aprilie 2017, o cerere de renunţare la furnizarea utilităţilor, solicitând ca factura de regularizare să îi fie emisă la adresa din Italia.
Astfel, a considerat că în mod corect a reţinut tribunalul că intimatul a avut cunoştinţă de proces, instanţa din Verona dispunând citarea acestuia la domiciliul fratelui său din această localitate, unde a locuit un timp, după cum a susţinut prin întâmpinare.
Faptul că intimatul a revenit pentru o perioadă în România, unde a încheiat o poliţă de asigurare şi a achiziţionat o serie de bunuri nu face dovada că acesta a locuit în ţară pe tot parcursul procesului desfăşurat în Italia.
5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 mai 2021, fiind repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.
Prin rezoluţia completului din 18 mai 2021, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare în termenul legal.
La 22 iunie 2021, intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin rezoluţia din 8 iulie 2021, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 16 septembrie 2021.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Prin cererea de recurs, recurenta a criticat decizia Curţii de Apel Bacău din perspectiva modalităţii de interpretare a normelor referitoare la recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii pronunţate în Italia, susţinând că în procesul finalizat prin hotărârea judecătorească nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Civil şi Penal din Verona, secţia I civilă, intimatul a fost legal citat, iar certificatul prevăzut de art. 37 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este imposibil de procurat, întrucât autorităţile italiene nu emit un asemenea document.
Aceste critici, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.
Cadrul legislativ prin care este reglementată recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Italia este reprezentat de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (denumit în continuare "Regulamentul"), act normativ ce cuprinde dispoziţii uniforme pentru determinarea normelor de competenţă jurisdicţională între statele membre şi care facilitează libera circulaţie în Uniunea Europeană a hotărârilor judecătoreşti, a actelor autentice şi a acordurilor, stabilind prevederi cu privire la recunoaşterea şi încuviinţarea executării (exequatur) într-un alt stat membru.
Verificând decizia recurată, prin prisma modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Regulamentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că există un motiv de refuz al recunoaşterii în România a hotărârii judecătoreşti nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Civil şi Penal din Verona, secţia I civilă, în raport de lipsa, din ansamblul probatoriu administrat în cauză, a dovezii notificării sau comunicării către intimat a actului de sesizare al instanţei sau a oricărui alt document din care să rezulte că acesta să fi fost înştiinţat cu privire la procesul derulat în Italia, finalizat prin hotărârea menţionată.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează cerinţele formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a hotărârilor străine pe teritoriul unui stat membru, în sensul că reclamantul are obligaţia de a anexa la cererea sa o copie de pe hotărâre, care să întrunească toate condiţiile necesare stabilirii autenticităţii sale, precum şi certificatul menţionat la art. 39, iar în cazul în care recunoaşterea vizează o hotărâre pronunţată în lipsa intimatului, cum este cazul în speţă, se impune ataşarea originalului sau a unei copii certificate pentru conformitate a documentului, care stabileşte că actul de sesizare al instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.
Verificând modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale în speţă, Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit instanţa de apel că recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menţionat pentru a se putea da o dezlegare favorabilă cererii sale, în sensul recunoaşterii în România a hotărârii pronunţate în Italia.
Potrivit menţiunilor cuprinse în hotărârea nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Civil şi Penal din Verona, secţia I civilă, în procesul derulat în Italia, intimatul a fost citat la locuinţa fratelui său din Sona, Verona, precum şi la Primăria din Castelnuovo del Garda, Verona, de unde însă nu a ridicat documentele transmise de recurentă.
Conform anexei 1 la certificatul menţionat la art. 39 privind hotărârile în materie matrimonială eliberat de Tribunalul din Verona la 14 mai 2019, în baza Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, intimatul figura, la această dată, cu domiciliul în Verona.
Curtea de Apel Bacău, examinând materialul probatoriu în raport şi de susţinerile intimatului din întâmpinare, în legătură cu care a constatat că recurenta nu a formulat obiecţiuni, a reţinut că, în intervalul ianuarie- iulie 2018, când s-a desfăşurat procesul în Italia, acesta a locuit în apartamentul aflat în proprietatea sa, din Roman, jud. Neamţ, în perioada menţionată efectuând plăţi în vederea achiziţionării unor bunuri pentru întreţinerea şi renovarea acestuia şi conectarea la serviciile de telefonie, televiziune şi internet ale C. S.A., încheind, totodată, şi o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto la D. S.A. pentru autoutilitara E. pe care o deţinea în România.
Coroborând aceste aspecte de fapt reţinute de instanţa de apel cu dispoziţiile art. 37 şi art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest act normativ pentru recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Civil şi Penal din Verona, secţia I civilă.
În sprijinul acestei concluzii este şi faptul că recurenta nu a făcut dovada refuzului autorităţilor italiene privind eliberarea înscrisurilor prevăzute de art. 37 alin. (2) din Regulament, iar scriptele depuse în recurs, ce vizează comunicarea, de către apărătorul său ales, prin serviciul poştal, a înştiinţărilor referitoare la proces, nu conţin şi confirmarea primirii lor de către intimat.
Pe de altă parte, susţinerea recurentei în sensul că autorităţile italiene nu emit înscrisurile prevăzute de art. 37 alin. (2) din Regulament nu corespunde realităţii, de vreme ce în anexa 1 la certificatul menţionat la art. 39 privind hotărârile în materie matrimonială eliberat la 14 mai 2019, Tribunalul din Verona a menţionat că "Trebuie anexate documentele de la articolul 37, paragraful 2".
Pentru aceste considerente, în baza argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 79 din 11 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 79 din 11 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.