Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021
Deliberând asupra recursului civil de faţă, ţinând seama şi de prevederile art. 499 din C. proc. civ., se reţin următoarele:
1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 17 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat judecată pe pârâta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, solicitând:
- să se constate nulitatea relativă, în temeiul prevederilor art. 1238 C. civ., a următoarelor: autorizaţiile reînnoite la data de 18.06.2014, 18.06.2015, 18.06.2016 în baza art. 7.1 din Autorizaţia licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu oneros nr. x/18.06.2013 pentru www.x.ro; autorizaţiile reînnoite la data de 18.06.2014, 18.06.2015, 18.06.2016 în baza art. 7.1 din Autorizaţia licenţă ne-exclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu oneros nr. 141/18.06.2013 pentru www.x.ro; autorizaţiile reînnoite la data de 16.06.2015, 16.06.2016, în baza art. 7.1 din Autorizaţia licenţă ne-exclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu oneros nr. x/16.06.2014 pentru www.x.ro - temei legal an;
- ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 320.822,15 RON, achitată acesteia pentru perioada de utilizare 18.06.2014 - 31.08.2016 în baza autorizaţiilor nule, temeiul legal al acestui capăt de cerere fiind reprezentat de prevederile art. 1254 alin. (3) C. civ. şi art. 1639-1647 C. civ.:
- să se dispună compensarea sumei indicate la capătul 2 de cerere cu suma de 16110 (pe care reclamanta o datora pârâtei în perioada de utilizare 08.06.2014 - 31.08.2016 pentru utilizarea operelor muzicale prin oferire cu titlu gratuit) până la concurenţa sumei de 304.712,15 RON, la plata căreia să fie obligată pârâta, temeiul legal al acestei solicitări fiind dat de prevederile art. 1616 şi urm C. civ.:
În subsidiar, în cazul în care capătul 1, 2 şi 3 nu vor fi admise, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea plăţii nedatorate, anume a sumei de 353.479,89 RON, reprezentând remuneraţii achitate pentru perioada de utilizare 01.01.2014-31.08.2016 pentru utilizări care nu au avut loc - în temeiul prevederilor art. 1341 C. civ.
- compensarea sumei de la capătul 4 cu suma de 24.529.90 RON pe care reclamanta o datora pârâtei în perioada de utilizare 01.01.2014 - 31.08.2016, pentru utilizarea operelor muzicale prin oferire cu titlu gratuit, până la concurenţa sumei de 328.953,99 RON, la plata căreia să fie obligată pârâta - temei legal art. 1616 şi urm C. civ.;
A mai solicitat reclamanta ca pârâta să fie obligată:
- la plata către pârâtă a dobânzii legale pentru sumele stabilite la capătul 3 sau 5 de mai sus, de la data depunerii prezentei cereri şi până la recuperarea integrală a debitului;
- la eliberarea autorizaţiei licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu gratuit a operelor muzicale pentru Website-urile: www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro: www.x.ro.. -obligaea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu de avocat.
Pârâta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei:
1. pe cale de întâmpinare: admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind anularea contractelor autorizaţie, licenţa neexclusivă nr. x/18.06.2013 şi nr. y/18.06.2013; pe fondul acţiunii, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanta-pârâtă A. S.A. împotriva UCMR-ADA şi obligarea reclamantei-pârâte A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată;
2. pe calea cererii reconvenţionale: obligarea reclamantei-pârâte A. S.A. la plata către UCMR-ADA a remuneraţiilor restante estimate la suma de 103.095,30 RON, inclusiv TVA, reprezentând drepturi patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor muzicale în perioada septembrie 2016 - martie 2017 pe site-urile www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro şi www.x.ro, remuneraţie reprezentând 8% plus TVA raportat la veniturile obţinute de către reclamanta pârâtă şi/sau de intermediari ai acesteia din: publicitate, sponsorizări şi/sau abonamente; la plata sumei de 9.989,97 reprezentând penalităţii de întârziere datorate până la data de 27.03.2017 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor în sumă de 103.095,30 RON; la plata penalităţilor reprezentând 0,15% pentru fiecare zi de întârziere raportat la remuneraţiile datorate UCMR-ADA potrivit cererii reconvenţionale şi restante la data de 27.03.2017, de la data de 28.03.2017 şi până la data plăţii efective a remuneraţiilor; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cererii reconvenţionale.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 390 din 6 martie 2019 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei invocată de pârâta-reclamantă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală precizată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.
A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia Pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.A. şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 109.357,28 RON, reprezentând remuneraţii datorate pentru comunicarea operelor muzicale de către reclamantă în perioada septembrie 2016 - martie 2017 pe site-urile deţinute precum şi la plata sumei de 104.972,43 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor restante, calculate conform raportului de expertiză.
A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%, până la achitarea efectivă a remuneraţiilor şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON taxă de timbru, 1500 RON onorariu de expert şi 2975 RON onorariu de avocat.
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A..
Prin decizia nr. 1880 A din 29 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admis în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta UCMR-ADA să elibereze reclamantei A. S.A. autorizaţie - licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare cu titlu gratuit a operelor muzicale pentru site-urile web: www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro.
S-a decis ca autorizaţiile-licenţe neexclusive să fie emise pentru perioada ulterioară ajungerii la termen a autorizaţiilor-licenţe neexclusive nr. x/16.06.2014 (ajunsă la termen la 16.06.2017), nr. x/18.06.2013 (ajunsă la termen la 18.06.2017) şi nr. x/18.06.2013 (ajunsă la termen la 18.06.2017) pentru site-urile web www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro, respectiv de la data solicitării, pentru site-ul web www.x.ro.
A fost menţinută respingerea, pentru rest, a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea reconvenţională şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 91.401,92 RON reprezentând remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale de către reclamanta-pârâtă în perioada septembrie 2016 - martie 2017 precum şi la plata penalităţilor de 0, 15 % pe zi de întârziere aferente remuneraţiilor restante, de la data scadenţei şi până la plata efectivă a remuneraţiilor.
Au fost menţinute dispoziţiile referitoare la cheltuielile de judecată în faţa primei instanţe.
A fost obligată intimata-pârâtă UCMR-ADA să plătească apelantei-reclamante A. S.A. suma de 5.714,40 RON cheltuieli de judecată în apel (50 RON taxă timbru şi 5.664,40 RON onorariu avocaţial).
4. Cererea de recurs:
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.
I. În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. susţine în esenţă, următoarele:
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea Metodologiei, a art. 1341 şi art. 1238 C. civ. şi cu aplicarea greşită a art. 1270 alin. (1) si art. 1272 alin. (1) din C. civ., care nu erau incidente în pricina dedusă judecăţii.
Instanţa de apel, deşi a reţinut că utilizarea muzicii de către apelanta-reclamantă, prin intermediul Websit-urilor, este o utilizare cu titlu gratuit în sensul Metodologiei, a aplicat acestei situaţii de fapt - în temeiul dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 alin. (1) din C. civ. - Autorizaţiile/Licenţe pentru streaming cu titlu oneros.
În mod nelegal s-a reţinut că prin simplul fapt al încheierii autorizaţiilor/licenţă cu titlu oneros, utilizatorul avea obligaţia să plătească remuneraţie în temeiul contractelor valabil încheiate, chiar dacă acestea nu sunt aplicabile situaţiei de fapt.
Tot în mod nelegal curtea de apel a reţinut că, în condiţiile în care apelanta a solicitat şi încheiat autorizaţiile/licenţa cu titlu oneros, nu are nici o relevanţă juridică maniera faptică în care a utilizat operele muzicale; că potrivit adagiului cine poate mai mult poate şi mai puţin, apelanta era autorizată să difuzeze cu titlu oneros, dar a difuzat (cum se va arăta) cu titlu gratuit, dar aceasta nu o exonerează de remuneraţia convenită.
Consideră recurenta că menţionata concluzie a instanţei de apel contravine art. 7 din Metodologie, care stabileşte remuneraţia datorată în funcţie de cum a fost în fapt utilizarea operelor muzicale, şi anume: dacă utilizarea a fost cu titlu gratuit se aplică remuneraţia de la art. 7 A.a), iar dacă utilizarea a foşti cu titlu oneros se aplică remuneraţia de art. 7 A.b).
Prin urmare, maniera faptică în care a avut loc utilizarea operei prezintă relevanţă principală în soluţionarea prezentei speţe, care pune în discuţie modul de stabilire a remuneraţiei datorate şi nu dacă reclamantă avea dreptul sau nu să utilizeze operele muzicale.
Cum în speţă se pune în discuţie cuantumul remuneraţiei datorate, iar acesta diferă în funcţie de modul de oferire al operelor muzicale, adagiul "cine poate mai mult, poate şi mai puţin" - reţinut de instanţa de apel - nu se aplică, întrucât ar avea înţelesul de "cine datorează mai puţin, datorează şi mai mult".
Aşa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut că utilizarea operelor muzicale de către reclamantă a fost cu titlu gratuit.
Cu toate acestea, în loc să aplice situaţiei de fapt reţinute dispoziţiile legale care o reglementează, instanţa a făcut aplicarea convenţiilor (autorizaţii/licenţe) care reglementează relaţiile dintre părţi în cazul utilizării operelor muzicale cu titlu oneros.
Se arată că aplicarea greşită, în speţă, a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 alin. (1) din C. civ. a plecat de la un raţionament total greşit de interpretare, instanţa de apel aplicând prin analogie dispoziţiile legale incidente unor situaţii care nu sunt similare cu speţa dedusă judecăţii. Curtea de apel a ignorat că situaţia de fapt dedusă nu este similară nici "abonamentului de tv" care se datorează în baza unei prezumţii legale de utilizare şi nici accesului la servicii de streaming pe bază de abonament care condiţionează utilizarea de plata abonamentului.
Oferirea spre ascultare (streaming) a operelor muzicale de către reclamantă se face în mod liber, iar remuneraţia autorilor se datorează conform principiului "utilizării reale" şi nu a prezumţiei de utilizare. Dispoziţiile art. 7, art. 8, art. 10 din Metodologie arată că remuneraţia se datorează numai dacă există utilizare efectivă de opere muzicale.
Prin urmare, pentru tipul de utilizări care fac obiectul litigiului, utilizarea nu se prezumă, ci utilizatorii au obligaţia de a raporta operele muzicale pe care le-au utilizat (art. 10 din Metodologie).
Subliniază recurenta că în nicio prevedere a autorizaţiilor-licenţă nu se specifică faptul că utilizatorul plăteşte o sumă fixă indiferent de utilizarea efectuată. Dimpotrivă, atât în autorizaţiile-licenţă cât şi în Metodologie, se prevede în mod clar că, pentru utilizarea cu titlu oneros, se plăteşte conform utilizării (consumului) efectuat.
Se mai reproşează instanţei de apel că în mod eronat nu a făcut aplicarea art. 1238 C. civ., respingând capătul de cerere privind anularea autorizaţiile-licenţă, reţinând în mod greşit că reclamanta este un profesionist în domeniul activităţilor audiovizuale şi că Metodologiile precum cea incidentă în speţă sunt sau, în orice caz, trebuie să fie de uz curent.
Situaţia astfel reţinută este eronată - în opinia recurentei - întrucât:
- discuţia nu se refera la obiectul principal de activitate al acesteia, respectiv radiodifuzarea TV, ci la comunicarea de conţinut pe paginile de internet, care este un domeniu secundar şi care, în anul 2013, era relativ nou pe piaţa serviciilor de comunicaţii;
- deşi instanţa a reţinut că metodologiile ar trebui să fie intens studiate şi, prin urmare, cunoscute foarte bine, este un fapt cunoscut acela ca aceste metodologii şi noţiunile de drept la care fac referire, au făcut şi continua să facă obiectul a numeroase discuţii şi litigii în practică, astfel încât şi o opinie juridica nu ar fi exclus eroarea la semnarea convenţiilor;
- toate aceste circumstanţe trebuie privite în oglindă cu obligaţiile pe care UCMR-ADA le are, în calitate de organism de gestiune colectivă, faţă de utilizatori, respectiv de a include în cuprinsul autorizaţiilor-licenţă definiţia noţiunilor de ascultare (streaming) cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Se mai arată că UCMR-ADA are poziţie de monopol pe piaţa colectării remuneraţiilor colective ale autorilor şi, în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. (i) din Legea 8/1996 în vigoare la 01.06.2013, nu şi-a îndeplinit obligaţia de transparenţă faţă de utilizatori; acest aspect ar fi trebuit să fie luat în calcul de instanţa de apel, care, în mod neîntemeiat şi nelegal, a reţinut că reglementarea situaţiei juridice din cazul de faţă "era pe deplin previzibilă şi că apelanta cu minime diligente putea să ia cunoştinţă de interpretarea corecta a metodologiei".
Consideră recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că reglementarea situaţiei juridice în discuţie nu îi era nicidecum pe deplin previzibilă şi accesibilă, ci lipsa asigurării accesului la aceste clarificări mai curând ar trebui să ducă la reţinerea relei-credinţe din partea UCMR-ADA, care manifestă faţă de utilizatori o conduita abuzivă, neexercitându-şi obligaţiile impuse de lege.
Pe de altă parte, se arată că şi în situaţia în care autorizaţiile-licenţă sunt valabile, atât timp cât instanţa a reţinut că utilizarea reclamantei a fost cu titlu gratuit înseamnă că utilizarea care face obiectul autorizaţiilor-licenţă nu a avut loc, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 7 pct. A. lit. a) din Metodologia aplicabila; prin urmare, pentru diferenţa de remuneraţie achitata în plus trebuia să se constate ca a avut loc o plată nedatorată.
În mod nelegal - în opinia recurentei - instanţa de apel a refuzat aplicarea dispoziţiilor art. 1341 din C. civ., negând practic existenţa instituţiei plăţii nedatorate în contextul în care între aceleaşi părţi există şi relaţii contractuale pentru alte tipuri de utilizări decât utilizările reale pentru care s-a efectuat o plată nedatorată.
Situaţia juridică concretă reţinută de instanţa de apel este utilizarea operelor muzicale de către apelanta-reclamantă prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu gratuit. Plecând de la această situaţie şi analizând dispoziţiile autorizaţiilor/licenţă, acestea nu sunt aplicabile situaţiei juridice deduse judecăţii, întrucât reglementează oferirea spre ascultare (streaming) cu titlu oneros.
În situaţia în care muzica în discuţie nu a fost folosită astfel cum se prevede în autorizaţiile-licenţă, devin incidente prevederile art. 1341 C. civ.., cu consecinţa restituirii sumelor nedatorate către reclamantă.
Deşi apelanta-pârâtă nu a utilizat opere muzicale cu titlu oneros, cum prevăd autorizaţiile/licenţă, aceasta a achitat remuneraţie către UCMR-ADA cu mult peste ceea ce datora în baza art. 7 A. a) din Metodologic.
Se mai susţine că în mod nelegal, ca urmare a aplicării greşite a art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a menţinut respingerea pentru rest a cererii de chemare în judecată şi a menţinut admiterea cererii reconvenţionale pentru suma de 91.401,92 RON precum şi plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere aferente remuneraţiilor restante, de la data scadenţei şi până la plata efectivă a remuneraţiilor.
II. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a formulat, în esenţă, următoarele critici:
Hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270, art. 1172 C. civ. şi ale art. 7 pct. A din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 180/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 204/2011
S-a reţinut că părţile au încheiat contractele autorizaţiile licenţă neexclusivă cu nr. x/18.06.2013, nr. x/18.06.2013 şi nr. x/16.06.2014 care au fost reînnoite anual, prin acestea conferindu-se intimatei-reclamante dreptul să ofere opere muzicale, spre ascultare (streaming) cu titlu oneros, pe site-urile sale web www.x.ro. www.x.ro. www.x.ro. www.x.ro.
Contractele anterior menţionate au putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 1270 C. civ.
Potrivit art. 273 C. proc. civ. coroborat cu art. 1270 C. civ., înscrisurile reprezentate de contractele anterior menţionate fac dovada între părţi, până la proba contrară.
Cu toate că nu au fost administrate probe contrare celor convenite de părţi contractual, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt contrară celei probate prin înscrisuri, respectiv s-a reţinut ca pe site-urile în litigiu comunicarea publică a operelor muzicale (streaming) s-ar realiza exclusiv cu titlu gratuit.
Tot fără să indice probe, instanţa de apel a reţinut că "acceptarea setărilor privitoare la datele cu caracter personal nu este o condiţie sine qua non pentru accesarea site-urilor" intimatei-reclamante.
Arată recurenta pârâtă că nu corespunde realităţii considerentul instanţei de apel că ambele părţi ar fi susţinut concordant acest aspect, şi nu înlătură obligaţia instanţei, prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de a pronunţa şi motiva hotărârea prin "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţa pe baza probelor administrate".
Astfel, hotărârea recurată nu indică probele contrare contractelor, din care să rezulte o situaţie de fapt contrară contractelor autorizaţie licenţă neexclusivă.
Raportat la acest motiv, se susţine că hotărârea recurată este dată şi cu încălcarea art. 249, art. 273 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât considerentele hotărârii nu indică probele pe baza căror s-a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea care a fost probată prin contracte şi reţinută de către instanţa de fond.
In considerarea celor anterior menţionate, este invocată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Se mai arată că, şi în situaţia în care ar fi administrat probe care să conducă la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, soluţia recurată este rezultat al unei încălcări şi aplicări greşite a normelor de drept material:
Instanţa de apel a reţinut drept situaţie de fapt aceea că accesarea paginilor de internet ale intimatei-reclamante se face cu titlu gratuit, întrucât aceasta nu ar fi condiţionată de plata vreunui abonament, a unei taxe de descărcare ori alte asemenea.
A fost interpretat art. 1172 C. civ. în sensul că actul juridic are un caracter gratuit şi nu oneros, atunci când avantajul economic, deşi este urmărit şi obţinut, acesta nu ar decurge dintr-o prestaţie nemijlocita a cocontractanţilor unui raport juridic sinalagmatic.
In continuare, fără probe şi fără să indice textul legal pe care se întemeiază soluţia sa, instanţa de apel, a apreciat că accesarea site-urilor pârâtei reprezintă un raport juridic contractual care se naşte numai între două părţi, intimata-reclamantă şi consumator.
Instanţa de apel a omis - în susţinerea recurentei pârâte - faptul că un raport juridic contractual poate avea mai mult de două părţi, aşa cum este şi cazul de faţă. Instanţa a apreciat întemeiate apărările reclamantei, fără ca acestea să fie probate.
Precizează recurenta că, în realitate, prin accesul la site-urilor pârâtei, consumatorul acceptă termenii şi condiţiile impuse de reclamantă, care presupun acordul consumatorului ca reclamanta, cât şi terţii agenţi economici indicaţi de aceasta, să folosească datele cu caracter personal ale consumatorului, prin intermediul cookie -urilor.
In cadrul acestui raport juridic:
- consumatorul primeşte dreptul de accesa fără restricţii site-urile reclamantei, în schimbul acceptului de a fi utilizate datele sale, în caz contrar accesul său pe site putând fi restricţionat în orice moment ales de reclamantă;
- reclamanta obţine de la consumator un număr cât mai mare de accesări şi o parte cât mai mare de timp al consumatorului, pe care acesta să îl aloce paginilor site-ului său, care se reflectă în mod direct în numărul şi valoarea încasărilor din publicitate;
- în schimbul utilizării datelor sale personale, consumatorul primeşte informaţii şi reclame ţintite pe zona sa de interes;
Ca urmare acestui întreg raport juridic complex, în schimbul permiterii accesului pe site reclamanta obţine un număr cât mai mare de accesări care conduc la încasări din publicitate de la terţii cărora le-a fost permisă utilizarea datelor personale ale consumatorilor
Un alt aspect de nelegalitate susţinut de recurenta pârâtă se referă la interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 7 pct. A lit. b) din Metodologia anterior menţionată, respectiv aceea că menţionata normă ar fi aplicabilă numai în cazul în care publicul consumator plăteşte o sumă de bani pentru a avea acces la site.
Nici metodologia şi nici Decizia 114A/05.04.2011 (Dec ORDA 204/2011) nu cuprind o dispoziţie în acest sens.
Termenii utilizaţi de Metodologie sunt "cu titlu oneros" sau "cu titlu gratuit", fără a-i defini.
In aceste condiţii, caracterul oneros sau gratuit se determină în funcţie de dispoziţiile C. civ.. Or, potrivit C. civ. caracterul oneros al unui act juridic nu este limitat sau condiţionat de existenţa unei obligaţii de plată a unei sume de bani, aşa cum în mod nelegal a apreciat instanţa de apel.
Dimpotrivă, potrivit art. 1172 C. civ. urmărirea procurări oricărui avantaj conferă contractului un caracter oneros.
Raporturile juridice dintre reclamantă, consumatori şi terţii agenţi economici sunt avantajoase părţilor, care urmăresc fiecare dintre ele obţinerea de avantaje, indiferent dacă acestea constau într-un acces nelimitat şi nerestricţionat la conţinutul site-ului, în primirea de informaţii şi publicitate ţintite, potrivit intereselor şi înclinaţiilor sale, în numărul mare de accesări, în timpul alocat ori în preţul publicităţi generat de un trafic mare, ori prin ţintirea publicităţii către publicul direct interesat chiar de produsele sau serviciile promovate, ţintire realizata în funcţie de datele personale colectate de la consumator.
In susţinerea recursului, parata recurentă invocă şi prevederile art. 44 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată. Arată că această normă consfinţeşte obligativitatea corelării remuneraţiei cu beneficiile utilizatorului, drept la care nu se poate renunţa, indiferent dacă dreptul de autor este exercitat personal de autor sau prin intermediul unui terţ.
Concluzionând, recurenta precizează că hotărârea recurată este nelegală şi în raport de faptul că, din corelarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, republicată şi a dispoziţiilor art. 1172 C. civ. şi ale Metodologiei anterior citate, nu există o dispoziţie expresă care să limiteze noţiunea "avantaj" doar la situaţii în care acesta ar consta în plata unei sume de bani.
O astfel de limitare ar reprezenta o veritabilă restrângere sau, după caz, chiar o privare de un drept de proprietate, aşa cum este dreptul de autor care presupune şi dreptul la o remunerare justa.
5. Apărările formulate în cauză:
Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2021 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâta U.C.M.R. A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 1880 A din 29 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.
I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului precum şi de exigenţele art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă, se constată caracterul nefondat al acestuia în raport de următoarele considerente:
Pentru înlesnirea înţelegerii raţionamentului adoptat în soluţionarea recursului este util a fi amintite câteva dintre elementele relevante ale litigiului.
Prin acţiunea promovată în speţă, reclamanta recurentă A. S.A. a solicitat: să se constate nulitatea relativă, în temeiul prevederilor art. 1238 C. civ., a trei autorizaţii licenţe neexclusive reînnoite succesiv în anii 2014, 2015 şi 2016, aceste acte juridice fiind emise de pârâtă în vederea acordării (în favoarea reclamantei) a dreptului de a utiliza opere muzicale prin servicii online sau mobile prin oferirea acestora spre ascultare cu titlu oneros, prin intermediul site-urilor www.x.ro, www.x.ro şi www.x.ro; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor pe care reclamanta le-a achitat în temeiul menţionatelor autorizaţii considerate nule şi compensarea cu suma pe care pe care reclamanta consideră că o datora corespunzător unei utilizări cu titlu gratuit a operelor muzicale (în modalitatea oferirii spre ascultare prin intermediul aceloraşi site-uri) precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţei rezultate în urma compensării.
În subsidiar s-a solicitat ca, în ipoteza în care primele trei capete de cerere nu vor fi admise, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea plăţii nedatorate în cuantum de 353.479,89 RON reprezentând remuneraţii ce au fost achitate în perioada de utilizare 01.01.2014 - 31.08.2016 pentru utilizări ce nu au avut loc; compensarea acestei din urmă sume cu suma de 24.529,90 RON considerată de reclamantă ca fiind real datorată pentru menţionata perioadă, dar aferent utilizării operelor muzicale prin oferire cu titlu gratuit, şi obligarea pârâtei la plata diferenţei rezultate în urma compensării.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele ce vor fi stabilite ca datorate de pârâtă, în una sau alta dintre modalităţile anterior descrise, precum şi obligarea pârâtei la eliberarea unei autorizaţii licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu gratuit pe aceleaşi trei site-uri indicate mai sus precum şi pentru site-ul www.x.ro.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând pe această cale ca reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata remuneraţiilor pe care le datorează (în temeiul autorizaţiilor licenţă neexclusivă la care se referă cererea principală) pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada septembrie 2016 - martie 2017.
Instanţa de apel, analizând pretenţiile astfel formulate în limitele permise de art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv în limitele devoluţiunii determinate de criticile formulate de apelanta reclamantă, a reţinut că cele trei autorizaţii licenţă neexclusivă - având valoare juridică de convenţii - nu sunt lipsite de cauză ori fondate pe o cauză falsă pentru că dificultăţile invocate de reclamantă referitor la înţelegerea semnificaţiei sintagmei "cu titlu oneros" şi a clauzelor ce conţin obligaţii care ar corespunde unei utilizări cu titlu oneros a operelor muzicale erau unele care puteau fi surmontate printr-o conduită caracterizată de o diligenţă rezonabilă. Din acest punct de vedere, al diligenţei pe care reclamanta trebuia să o manifeste, a fost reţinut ca relevant statutul juridic al acestei părţi, anume acela de profesionist care activează în domeniul audiovizual.
În acest punct al analizei, este necesar a fi amintit că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, limitele judecăţii în această etapă procesuală fiind imperativ stabilite prin dispoziţiile art. 483 alin. (1) şi art. 488 din C. proc. civ. Mai concret, judecata în recursul exercitat împotriva unei decizii pronunţate în apel - astfel cum este cazul în speţă - poate avea ca obiect exclusiv verificarea legalităţii evaluării/judecăţii ce se regăseşte în hotărârea împotriva căreia a fost exercitat recursul, prin prisma situaţiei de fapt ce a fost reţinută (ori confirmată) de instanţa de prim control judiciar.
Ţinând seama de aceste rigori care se impun în judecata recursului, se constată că nu pot forma obiect de analiză susţineri şi apărări pe care părţile le-au formulat la judecata cauzei în primă instanţă ori critici care vizează hotărârea primei instanţe şi care nu au fost invocate în apel (adică acele critici formulate omisso medio).
Prin urmare, argumentele formulate de recurenta reclamantă vor fi analizate în coordonatele permise de fizionomia căii de atac a recursului, anume în măsura în care ele privesc aspecte de nelegalitate a deciziei date în apel.
Prin primul motiv de recurs se susţine că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea Metodologiei, a art. 1341 C. civ., art. 1238 C. civ., precum şi cu aplicarea greşită a art. 1270 şi 1272 alin. (1) din C. civ. care nu erau incidente în speţă. Aceste critici sunt susceptibile de analiză prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind invocată greşita interpretare, respectiv aplicare a unor norme de drept material.
În acest context, trebuie reţinut că, în fundamentarea criticilor formulate, teza de la care porneşte recurenta este aceea că, atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, a arătat că a oferit spre ascultare cu titlu gratuit operele muzicale pentru că vizitatorii puteau accesa cele trei site-uri fără a fi condiţionaţi să transfere vreun avantaj economic şi din acest motiv datora remuneraţii conform regulilor stabilite prin Metodologie pentru utilizarea cu titlu gratuit. Or, o atare teză este una nu poate constitui fundamentul controlului de legalitate specific recursului pentru că ea ignoră împrejurarea că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea alegată de reclamantă, statuând că susţinerile părţii reclamante sunt nefondate în condiţiile în care între părţile litigante s-au stabilit raporturi contractuale prin încheierea celor trei convenţii (autorizaţii-licenţă neexclusivă), acte juridice prin care ele şi-au exprimat acordul ca remuneraţiile sa fie determinate sub forma unui procent care se aplică inclusiv veniturilor obţinute din publicitatea difuzată pe cele trei site-uri, iar respectivele convenţii nu sunt afectate de viciul nulităţii pentru lipsa cauzei fiindcă reclamanta putea cunoaşte cu diligenţe rezonabile semnificaţia şi consecinţele clauzelor contractuale.
Prin raportare la situaţia de fapt reţinută astfel prin decizia recurată, izvorul obligaţiei de a plăti remuneraţii în condiţii similare unei utilizări cu titlu oneros a operelor muzicale îl constituie convenţia părţilor, un asemenea act juridic având forţă obligatorie, egală cu cea a legii, în temeiul prevederilor art. 1270 din C. civ. care prevede:,,1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".
Împrejurarea că Metodologia privind stabilirea remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru reproducerea operelor muzicale şi/sau comunicarea publică a operelor muzicale prin servicii online sau mobile (publicată în Monitorul Oficial în baza deciziei ORDA nr. 180/2010) modificată prin decizia civilă nr. 114A/2011 a Curţii de apel Bucureşti (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 204/2011) - în continuare Metodologia - nu include şi veniturile din publicitate în categoria acelor beneficii ce au aptitudinea de a conferi caracter oneros utilizării operelor muzicale, ca şi împrejurarea că aceeaşi metodologie stabileşte o modalitate de calcul (al remuneraţiilor) diferită pentru utilizarea cu titlu gratuit a operelor muzicale nu sunt de natură a conduce prin ele însele la concluzia că ineficacităţii obligaţiilor contractual asumate. Aceasta pentru că menţionata metodologie stabileşte numai o bază minimală de calcul pentru determinarea drepturilor de autor din această categorie.
Atâta vreme cât nu s-a invocat vreo limitare normativă, pentru titularii de drepturi de autor (din categoria celor în litigiu) şi/sau pentru utilizatorii acestui gen de drepturi, în ce priveşte posibilitatea/facultatea de a stabili contractual clauze prin care conferă celor dintâi beneficii patrimoniale superioare celor stabilite prin Metodologie, concluzia priorităţii şi a deplinei eficacităţi a convenţiilor încheiate - sub forma autorizaţiilor licenţă neexclusivă - se degajă cu necesitate din principiul libertăţii contractuale, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1169 C. civ.: "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri".
În alte cuvinte, în condiţiile în care, în speţă, s-a reţinut că autorizaţiile licenţă neexclusivă au fost valabil încheiate şi că părţile şi-au exprimat prin aceste convenţii voinţa în sensul de a fi achitate remuneraţiile aferente drepturilor patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale în raport de o bază de calcul (venituri) care are o cuprindere mai amplă decât cea stabilită prin Metodologie, concluzia instanţei de apel în sensul că remuneraţiile achitate de reclamanta recurentă au avut ca temei obligaţia izvorâtă din contract şi, prin urmare, nu au reprezentat plăţi nedatorate reliefează o situaţie de fapt care atrage incidenţa prevederilor art. 1270 raportat la art. 1169 C. civ.
Astfel, se constată că prin prisma situaţiei de fapt ce s-a stabilit în urma demersului de evaluare a probelor, apare ca judicioasă concluzia instanţei de apel în sensul că incidenţa prevederilor art. 1341 din C. civ. nu putea fi reţinută în speţă. Atâta vreme cât ipoteza acestei norme juridice este aceea că cel ce reclamă efectuarea unui asemenea transmisiuni trebuie să fi făcut o plată pe care nu o datora, iar în privinţa recurentei reclamante A. S.A.. nu s-a confirmat existenţa unui asemenea transfer patrimonial, nu exista suportul faptic necesar spre a fi făcută aplicarea regimului juridic specific repetiţiunii unei plăţi nedatorate.
Trebuie relevat, în acest context, şi raportul de subordonare existent între lege, pe de o parte, şi Metodologia invocată de recurenta reclamantă ca temei al susţinerilor potrivit cărora prevederile art. 1270 şi 1272 alin. (1) din C. proc. civ. ar fi inaplicabile în cauză.
Din această perspectivă, este necesar a fi observat că Metodologia este un act ce are caracter normativ, dar el a fost emis - conform dispoziţiilor art. 130 -131 indice 3 din Legea 8/1996 (în forma de la data publicării Metodologiei incidente cauzei) -în vederea asigurării aplicării unor prevederi ale legii speciale care interesează exercitarea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor.
De asemenea, este util a fi reţinut că Metodologia a fost elaborată în urma parcurgerii unei proceduri de arbitraj şi a controlului judiciar exercitat în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârii date de comisia de arbitri (control judiciar care a fost limitat la aspectele criticate prin motivele de apel, conform regulilor procesuale specifice acestei căi de atac).
Prin urmare, această Metodologie este în mod neechivoc un act normativ de rang inferior reglementărilor de drept comun apartenente C. civ. (a căror incidenţă a fost reţinută de instanţa de apel, şi care privesc aspecte ce nu îşi găsesc o reglementare specială în cuprinsul Legii 8/1996) ce au fost edictate de autoritatea legislativă, aşa încât principiul general de drept al respectării ierarhiei actelor normative se opune ca prevederile art. 1270 şi 1272 alin. (1) din C. civ. să fie înlăturate de la aplicare - astfel cum propune recurenta reclamantă - ca o consecinţă a aplicării prioritare a reglementărilor conţinute în metodologia emisă în condiţiile anterior descrise.
De aceea, argumentul instanţei de apel în sensul că remuneraţiile plătite de reclamanta recurentă în baza celor trei convenţii (ca şi remuneraţiile în privinţa cărora s-a stabilit obligaţia de plată până la finalizarea perioadei contractuale, corespunzător pretenţiilor formulate de pârâtă prin cererea reconvenţională) sunt datorate chiar în condiţiile în care utilizarea reală a fost una care potrivit Metodologiei s-ar fi calificat în categoria utilizării cu titlu gratuit este expresia respectării tocmai a rigorilor impuse de menţionatul principiu de drept şi a aplicării - corecte - a dispoziţiilor art. 1270 şi 1272 alin. (1) din C. civ.
În considerarea celor expuse anterior şi ţinând seama de ansamblul considerentelor ce relevă analiza instanţei de apel relativă la temeiul obligaţiei privind plata remuneraţiilor în acel cuantum pe care reclamanta îl contestă în speţă, argumentul concluziv "cine poate mai mult poate şi mai puţin", utilizat în motivarea deciziei recurate, relevă aprecierea corectă a instanţei de prim control judiciar în sensul că reclamanta nu poate fi exonerată de obligaţia de a plăti remuneraţia în termenii şi în condiţiile asupra cărora a convenit prin cele trei contracte pentru că partea nu se poate dezice de respectiva obligaţie invocând propria opţiune de a utiliza operele muzicale fără a obţine o contraprestaţie din partea utilizatorilor şi de a se prevala exclusiv de regulile ce se degajă din Metodologie.
Susţinerea potrivit căreia "maniera faptică în care a avut loc utilizarea operei prezintă relevanţă principală în soluţionarea prezentei speţe în condiţiile în care se pune în discuţie modul de stabilire a remuneraţiei", ca şi aceea prin care invocă prevalenţa aplicării principiului utilizării reale a operelor şi a prevederilor art. 7, 8 şi 10 din Metodologie relevă aceeaşi intenţie a recurentei reclamante de a fi ignorată existenţa convenţiilor.
Însă, atâta vreme cât aceste convenţii sunt o realitate juridică, ele au constituit izvorul unor raporturi juridice aflate în derulare (până la împlinirea perioadei contractuale), astfel încât au generat pentru părţile contractante drepturi şi obligaţii care li se opun, aşa cum s-a reţinut anterior, cu forţa stabilită prin art. 1270 C. civ. Prin urmare, maniera faptică de utilizare a operelor muzicale a fost corect evaluată prin raportare la elementele concrete ale litigiului, fiind determinată atât existenţa cât şi întinderea obligaţiei de plată a remuneraţiilor prin prisma conţinutului convenţiilor şi a forţei obligatorii a acestora, iar nu prioritar şi exclusiv prisma reglementărilor proprii Metodologiei care priveşte acestea categorii de remuneraţii.
Referitor la exemplul utilizat de instanţa de apel - privitor la situaţia ipotetică a unui utilizator care îşi procură un abonament tv sau un abonament la un serviciu de streaming prin internet, cu titlu oneros -, trebuie observat că însuşi contextul în care acesta se regăseşte relevă că expunerea a fost făcută în scopul înlesnirii înţelegerii considerentelor ample care erau expuse în precedent cu privire la situaţia litigioasă complexă ce este proprie litigiului pendinte.
În aceste condiţii, situaţia de fapt imaginată în respectivul exemplu poate avea cel mult natura unor considerente supraabundente (adică lipsite de atributul de a constitui un fundament al soluţiei instanţei), aşa încât nu are aptitudinea de a afecta prin ea însăşi legalitatea judecăţii realizate în etapa apelului. Totodată, utilizarea unei asemenea procedeu de explicare a raţionamentului unei instanţe de fond nu reprezintă un aspect de nelegalitate apt a fi evaluat şi sancţionat perspectiva vreunuia dintre motivele de casare reglementate exhaustiv prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Mai susţine recurenta reclamantă că un aspect care a determinat instanţa de apel să facă aplicarea greşită a art. 1238 C. civ., cu consecinţa respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii relative a autorizaţiilor licenţă neexclusive "este reţinerea eronată că apelanta reclamantă este un profesionist în domeniul activităţilor audiovizuale şi că metodologiile precum cea incidentă în speţă sunt sau, în orice caz, ar trebui să fie să fie de uz curent". În dezvoltarea acestei critici s-a precizat că situaţia reţinută de instanţa de apel "nu este întemeiată", fiind evocate argumente privind: necesitatea distincţiei între tipul de activitate ce este specific obiectului de activitate principal al recurentei şi caracterul secundar al activităţilor de comunicare de conţinut pe paginile de internet; împrejurarea că reprezintă un fapt cunoscut acela că metodologiile si noţiunile de drept la care ele se referă au făcut întotdeauna obiect de discuţii şi litigii, astfel încât şi o opinie juridică nu ar fi exclus invocata eroare la semnarea convenţiilor; necesitatea de a fi "privite în oglindă" circumstanţele menţionate anterior cu obligaţiile ce revin UCMR ADA faţă de utilizatori, respectiv acelea de a include în cuprinsul autorizaţiilor licenţă definiţia noţiunilor de ascultare/streaming cu titlu gratuit sau cu titlu oneros şi de a include pe pagina proprie de internet informaţii cu privire la clarificarea înţelesului acestor noţiuni; un pretins abuz al unei poziţii de monopol al UCMR ADA pe piaţa colectării remuneraţiilor colective ale autorilor de opere.
Înalta Curte apreciază că aceste din urmă critici sunt unele care privesc situaţia de fapt, respectiv modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele şi a stabilit/concluzionat că eroarea invocată de reclamantă în speţă putea fi surmontată prin diligenţe rezonabile din partea societăţii comerciale reclamante. Este de remarcat că nu se relevă contrarietatea aprecierilor criticate cu vreo reglementare legală.
De fapt, partea nu invocă aplicarea eronată a art. 1238 C. civ. la situaţia de fapt reţinută, ci tinde - prin criticile astfel formulate - la stabilirea în recurs a unei situaţii de fapt diferite de cea care reiese din decizia recurată, spre a fi posibil să se reţină incidenţa menţionatei norme juridice. Or, o atare abordare ar fi în mod vădit contrară exigenţelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care limitează judecata în recurs la acele aspecte care privesc legalitatea hotărârii supuse acestei forme de control judiciar.
Se cuvine a fi amintit, în acest punct al analizei, că prin art. 264 din C. proc. civ., legiuitorul a conferit judecătorului puterea de apreciere liberă asupra probelor, în raport de acestea şi de regulile de drept fiind ţinut a stabili situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a soluţiona litigiul - conform prevederilor de principiu înscrise în art. 22 alin. (2) şi (7) din C. proc. civ. Prin urmare, împrejurarea că instanţa a evaluat probele într-o modalitate diferită de cea pe care recurenta o considera adecvată constituie expresia exercitării atributelor pe care legea i le conferă, iar nu un aspect care să poată fi supus controlului de nelegalitate în recurs.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a refuzat aplicarea prevederilor art. 1341 din C. civ. Argumentativ, recurenta arată că s-a negat practic instituţia plăţii nedatorate în contextul în care, între aceleaşi părţi, există şi relaţii contractuale pentru alte tipuri de utilizare decât cele reale. Totodată, se precizează că trebuia reţinută ca relevantă împrejurarea că reclamanta nu a utilizat operele muzicale de o manieră care să atragă aplicarea clauzelor autorizaţiilor-licenţă.
Formularea acestei critici are, ca şi în cazul celor analizate în coordonatele primului motiv de recurs, ca punct de plecare o situaţie de fapt diferită de cea pe care instanţa de apel a reţinut-o.
Pentru considerentele expuse anterior - inutil a fi reluate - o atare situaţie propusă de parte nu poate forma suportul controlului de nelegalitate specific recursului pentru că în această etapă procesuală nu este posibil a se reevalua situaţia de fapt.
Ceea ce a reţinut instanţa de apel a fost că, în condiţiile în care contractele încheiate (autorizaţii licenţă neexclusivă) sunt în fiinţă, ele îşi produc efectele juridice specifice iar aceste efecte nu pot fi anihilate de reglementările conţinute în Metodologie.
Or, atâta vreme cât s-a stabilit că remuneraţiile plătite de reclamantă către pârâtă reflectă executarea unor obligaţii care îi reveneau primeia în temeiul convenţiilor aflate în derulare, este evident că s-a reţinut caracterul datorat al sumelor achitate cu acest titlu.
Constatarea acestui caracter (datorat) al plăţilor făcute exclude, prin ipoteză, o situaţie de fapt ce ar fi aptă să atragă incidenţa art. 1341 din C. civ. - normă care reglementează instituţia plăţii nedatorate - pentru că aceeaşi plată nu poate fi simultan datorată şi nedatorată.
Se cuvine a fi observat că din considerentele expuse la fila x din decizia recurată reiese fără echivoc faptul că instanţa de apel a concluzionat în sensul în care "prevederile art. 1341 C. civ. sunt inaplicabile cauzei", după ce, în prealabil, a expus argumentele care au condus la constatarea potrivit căreia "plăţile făcute în contul autorizaţiilor/licenţelor pentru streaming cu titlu oneros sunt făcute în mod valabil, fiind datorate tocmai în temeiul contractelor valabil încheiate între părţi (art. 1270 alin. (1), art. 1272 alin. (1) C. civ.), că aşadar nu poate fi vorba de niciun fel de plată nedatorată, nici ca efect al nulităţii (care nu este incidentă în cauză, conform celor ce preced) şi nici de sine stătător, în considerarea împrejurării că în realitate s-a făcut cu titlu gratuit".
Similar, critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi apreciat în mod nelegal că este inaplicabil art. 1314 C. civ. şi că sunt aplicabile prevederile art. 1270 C. civ., este formulată printr-o eronată raportare la situaţia de fapt evocată de parte, iar nu la situaţia de fapt stabilită de instanţă. Totodată, susţinerea acestei critici este formulată cu neobservarea principiului respectării ierarhiei actelor normative. Acest ultim aspect a fost tratat în cadrul primului motiv de recurs şi se impune cu aceeaşi relevanţă în contextul acestei critici care tinde a acredita faptul că ar trebui aplicate prioritar prevederile Metodologiei (pentru stabilirea remuneraţiei aferente modalităţii faptice în care partea a utilizat operele muzicale) în raport cu clauzele convenţiilor a căror putere juridică este echivalentă legii în temeiul dispoziţiilor art. 1270 C. civ.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este vădit nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs.
Înalta Curte constată că cel de-al treilea motiv de recurs se limitează la următorul enunţ "În mod nelegal, ca urmare a aplicării greşite a art. 1270 alin. (1) şi art. 1270 alin. (1) C. civ., Curtea de apel a menţinut respingerea în rest a cererii de chemare în judecată şi a menţinut admiterea cererii reconvenţionale pentru suma de 91.401,92 RON precum şi plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere aferente remuneraţiilor restante, de la data scadenţei şi până la plata efectivă a remuneraţiilor" .
Afirmaţia astfel făcută relevă doar opinia recurentei reclamante asupra modului de aplicare a celor două norme apartenente C. civ., în legătură cu soluţia dată în privinţa cererii reconvenţionale.
În condiţiile în care cererea reconvenţională a avut ca obiect solicitarea UCMR ADA de a fi obligată reclamanta la plata unor remuneraţii în temeiul aceloraşi autorizaţii licenţă neexclusivă care erau contestate prin acţiunea principală, iar în cadrul primelor două motive de recurs au fost analizate - în raport de argumentele critice formulate - aspectele privind existenţa, conţinutul şi efectele produse între părţi de respectivele acte juridice, inclusiv din perspectiva incidenţei prevederilor art. 1270 şi 1272 C. civ., Înalta Curte constată că acest ultim motiv de recurs nu reprezintă o critică de sine stătătoare (distinctă de cele tratate în analiza primelor două motive de recurs) spre a determina o analiză suplimentară. Practic, este vorba de invocarea pur formală a unei greşeli de aplicare a prevederilor art. 1270 şi 1272 din C. civ., fără vreo referinţă pertinentă la elemente ale judecăţii care să nu fi fost anterior analizate.
Se cere a fi observat că, în cadrul analizei criticilor relative la cererea principală, instanţa de prim control judiciar a evidenţiat contextul factual care atrage incidenţa prevederilor legale menţionate iar aplicarea aceloraşi reglementări în legătură cu soluţia dată cererii reconvenţionale a constituit consecinţa faptului că atât cererea principală cât şi cea reconvenţională s-au grefat pe raporturile juridice izvorâte din aceleaşi contracte, diferite fiind numai perioadele pentru care s-a dat eficienţă drepturilor şi obligaţiilor generate de respectivele raporturi juridice.
Ţinând seama de aceste coordonate ale judecăţii din apel, se constată că menţionatul enunţ formulat în termeni generali nu poate constitui suportul unei verificări distincte a legalităţii soluţiei adoptate în privinţa cererii reconvenţionale.
II. În ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia în raport de considerentele care succed:
Prin primul motiv de recurs - susceptibil de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1270, 1172 C. civ., ale art. 7 pct. A din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 180/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA 204/2011.
Caracterul valid al contractelor autorizaţii licenţă neexclusivă încheiate între reclamantă şi pârâtă, precum şi puterea obligatorie pe care o conferă acestora prevederile art. 1270 C. civ. - evocate de recurentă - au fost reţinute ca atare de instanţa de apel. Constatările în acest sens au fundamentat concluzia asupra caracterului nefondat al acelor susţineri ale utilizatorului (reclamanta) care erau în sensul că remuneraţia plătită în temeiul respectivelor convenţii nu ar fi fost datorată şi că, din acest motiv, ar fi îndreptăţit la restituirea remuneraţiilor achitate şi la exonerarea de plata remuneraţiilor solicitate prin cererea reconvenţională (anume cele corespunzătoare perioadei rămase până la împlinirea termenelor contractuale).
Analiza realizată cu privire la modalitatea reală de utilizare a operelor muzicale a constituit un demers impus de pretenţia formulată prin capătul de cerere prin care se solicita ca pârâta UCMR ADA să fie obligată la a elibera autorizaţii licenţă neexclusive pentru utilizarea cu titlu gratuit a operelor muzicale, invocându-se refuzul anterior exprimat de acest organism de gestiune colectivă. Soluţia dispusă în urma analizei astfel efectuate a fost aceea de obligare a pârâtei de a încheia autorizaţiile astfel solicitate de reclamantă, dar începând cu data împlinirii ultimului termen de un an al vechilor autorizaţii reînnoite ce erau în derulare la momentul la care reclamanta solicitase noile autorizaţii.
Raportat la acest context procesual, constatarea privind existenţa valabilă a celor trei autorizaţii licenţă neexclusivă şi a caracterului datorat al remuneraţiilor într-un cuantum determinat potrivit acestor convenţii, urmată de evaluarea şi stabilirea faptului că modalitatea faptică de utilizare a operelor muzicale de către reclamantă se califică drept utilizare cu titlu gratuit în raport de parametrii stabiliţi prin Metodologia care interesează drepturile de autor în litigiu, nu relevă o aplicare eronată a prevederilor art. 1270 C. civ., cum eronat afirmă recurenta pârâtă, pentru că primeia dintre cele două situaţii de fapt i-au recunoscute - prin decizia recurată - efectele juridice circumscrise menţionatei norme doar pentru perioada corespunzătoare derulării raporturilor juridice născute prin acordul de voinţă al părţilor (materializat în perfectarea convenţiilor aflate în derulare), în timp ce celei de-a doua situaţii i-au fost conferite efecte juridice începând cu momentul la care s-au stins raporturile juridice - prin ajungerea la termen - pe care vechile contracte le generau. În această din urmă perioadă raporturile juridice dintre părţi erau guvernate de prevederile normative conţinute de Metodologie precum şi de reglementările Legii 8/1996, iar nu de contracte (neexistând un acord de voinţă apt a genera un asemenea act juridic bilateral) astfel că aplicarea prevederilor art. 1270 C. civ. nu şi-ar fi găsit fundamentul faptic adecvat.
Reproşul făcut instanţei de apel în sensul că nu a indicat probele pe baza cărora a reţinut o situaţie de fapt contrară celei care rezultă din contracte este vădit nefondat, pentru că este formulat cu neobservarea distincţiilor anterior relevate în ce priveşte, pe de o parte, perioada pentru care au fost în fiinţă contractele autorizaţii licenţă neexclusivă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, perioada ulterioară împlinirii termenului stabilit prin resepctivele convenţii.
Atâta vreme cât situaţia de fapt reţinută este aceea că cele trei autorizaţii pentru utilizarea operelor muzicale cu titlu oneros au fost emise în luna iunie 2013 pe perioade de un an, iar ulterior au fost reînnoite în iunie 2014, iunie 2015 şi iunie 2016 pentru perioade succesive de câte un an ca efect al nedenunţării lor de către cocontractanţi, acestea au produs efecte până la împlinirea termenului de un an de la data ultimei reînnoiri, adică până la 16.06.2017 şi, respectiv, 18.06.2017.
Însă, s-a reţinut şi că, urmare a notificării trimise de societatea reclamantă în luna noiembrie 2016, nu a mai existat acordul de voinţe necesar spre a opera o nouă reînnoire a contractelor respective, la împlinirea termenului de 1 an ce începuse să curgă în iunie 2016.
Prin urmare, odată cu împlinirea acestui din urmă termen nu se mai poate vorbi de o situaţie de fapt rezultată din menţionatele contracte - cum eronat susţine recurenta pârâtă -, ci de o situaţie de fapt pe care instanţa a stabilit-o în raport atât de maniera faptică reală şi concretă în care reclamanta intenţionează să utilizeze operele gestionate colectiv de pârâtă cât şi de reglementările conţinute de Metodologie.
Se cere a fi menţionat că în decizia recurată se regăseşte precizarea explicită în sensul că aspectul principal disputat în apel a fost acela al calificării (sau nu) drept venituri, în sensul Metodologiei, a sumelor încasate de reclamantă din publicitate. Aspectul astfel disputat prezenta relevanţă în contextul litigiului pendinte pentru că veniturile din această categorie au fost singurele reţinute de prima instanţă ca venituri susceptibile să constituie bază de calcul pentru remuneraţiile plătite şi datorate în perioada derulării contractelor pe care s-au fundamentat atât cererea principală cât şi cea reconvenţională.
Altfel spus, în condiţiile în care prima instanţă reţinuse că publicitatea reprezintă singura sursă a veniturilor obţinute de reclamantă din activitatea de exploatare a site-urilor web, iar părţile nu au criticat în apel unicitatea acestei surse de venit, devoluţiunea specifică judecăţii în apel - conform prevederilor art. 477 alin. (1) şi art. 470 alin. (1) din C. proc. civ. - impunea instanţei de prim control judiciar să stabilească aptitudinea acestei categorii de venituri de a constitui suportul determinării remuneraţiilor pe cele două paliere ale disputei judiciare, anume: pentru perioada contractuală, în care trebuia să se acorde eficienţă (conform exigenţelor art. 1270 C. civ.) voinţei exprimate de părţi prin actele juridice încheiate şi pentru perioada ulterioară încetării contractelor, perioadă în care obligaţia de plată a remuneraţiilor trebuie evaluată prin prisma reglementărilor conţinute în Metodologie şi în legea specială.
Evaluarea relativă la această din urmă perioadă a atras necesitatea aplicării prevederilor art. 1172 din C. proc. civ., în corelare cu cele ale Metodologiei şi cu statuările judiciare ce se degajă din decizia civilă nr. 114A/2011 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, pentru că părţile au exprimat opinii contrare în privinţa efectelor produse de veniturile din publicitate
Având în vedere considerentele anterior expuse, se constată că este vădit nefondată critica potrivit căreia decizia recurată nu ar conţine o motivare raportată la probele administrate şi că, prin aceasta, ar fi contrară prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 249 şi 273 din C. proc. civ.
Alegaţia recurentei pârâte în sensul că situaţia de fapt reţinută în apel este contrară celei rezultate din probe nu poate forma obiect de analiză în etapa recursului pentru că - aşa cum s-a reţinut anterior - prevederile art. 488 din C. proc. civ. limitează judecata în recurs la aspecte de nelegalitate care pot fi încadrate în cazurile de casare exhaustiv cuprinse în această normă procedurală imperativă.
Susţine recurenta pârâtă că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 1172 din C. civ. prin aprecierea potrivit căreia veniturile realizate din publicitatea difuzată pe site nu conferă caracter oneros utilizării operelor muzicale, şi că ar fi trebuit să se reţină că utilizarea are caracter oneros pentru că veniturile din publicitate ale reclamantei sunt generate şi sunt direct proporţionale cu acţiunile publicului de acces pe site, respectiv pentru că accesul la conţinutul site-urilor este condiţionat de acceptul consumatorului de a-i fi utilizate datele personale prin intermediul sistemului de cookie-uri (utilizare a datelor personale fără de care intimata nu ar obţine venituri din publicitate).
Această susţinere critică este formulată, însă, cu neobservarea materiei speciale în care se poartă litigiul şi a reglementărilor normative relative la drepturile autorilor de opere muzicale. Concret, sunt ignorate statuările făcute prin decizia civilă nr. 114A/2011 (hotărâre care a fost pronunţată în apelul ce a reprezentat procedura de control judiciar asupra Metodologiei incidente speţei), anume cele care au relevat că "părţile nu au inclus în negociere o distincţie a remuneraţiilor în raport de împrejurarea că utilizarea generează sau nu venituri ci au plecat de la distincţia între titlul gratuit sau titlul oneros al oferirii spre descărcare/ascultare a operelor muzicale". Aceste din urmă dezlegări judiciare nu pot fi trecute cu vederea, astfel cum propune recurenta pârâtă, pentru că ele privesc elemente importante ale Metodologiei privind drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, iar această metodologie a fost elaborată în conformitate cu prevederile Legii 8/1996 privind drepturile de autor, având astfel natura unor reglementări specifice care se aplică materiei drepturilor la care se referă litigiul pendinte. Drept urmare, prevederile art. 1172 C. civ. au fost corect interpretate şi aplicate litigiului pendinte prin corelare cu menţionatele reglementări speciale, iar nu de sine stătător astfel cum propune pârâta recurentă.
Este corectă observaţia recurentei că, de principiu, un raport contractual poate avea mai mult de două părţi, însă o atare împrejurare nu relevă un viciu al deciziei recurate pentru că, în speţă, a fost analizat raportul juridic ce se stabileşte concret între societatea reclamantă şi consumatorul/utilizatorul final al serviciilor oferite de acestea site-uri.
Or, acest raport juridic are ca trăsătură relevantă aceea că utilizatorii site-urilor nu sunt condiţionaţi să ofere o contraprestaţie cu valenţe de avantaj economic pentru a asculta operele muzicale (care generează drepturile gestionate de către parată), ceea ce a condus la concluzia lipsei unui câştig realizat din actul juridic constând în cererea (din partea utilizatorului site-ului) şi, respectiv, oferta (din partea deţinătorului site-ului) privind ascultarea operelor muzicale.
Trebuie observat, în acest punct al analizei, că a fost reţinută lipsa unei asemenea condiţionări pe baza susţinerilor concordante pe care părţile însele le-au exprimat în faţa instanţei (aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 23.10.2019, dată la care au avut loc dezbaterile asupra apelului). Or, o atare poziţie exprimată în cadrul procesului a fost legal valorificată ca de mijloc de probă, fiind un demers ce corespunde atribuţiilor pe care legiuitorul l-a conferit instanţelor judecătoreşti prin art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. care stabileşte că, Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".
În condiţiile în care remuneraţiile colectate de pârâta recurentă (în numele şi pe seama titularilor de drepturi de autor asupra operelor muzicale) au o bază de calcul de natură materială/pecuniară, în mod firesc instanţa de apel a interpretat şi aplicat în speţă prevederile art. 1172 C. civ. (coroborate cu prevederile art. 4-7 din Metodologie şi cu statuările ce se degajă din decizia civilă nr. 114A/2011 a Curţii de apel Bucureşti) din perspectiva obţinerii sau nu a unui venit/avantaj material realizat din actul juridic în cadrul căruia prestaţiile au constat în: a) solicitarea consumatorului final a beneficiului de a asculta opere muzicale şi b) furnizarea necondiţionată (adică fără obţinerea unei contraprestaţii/avantaj material) spre ascultare unor asemenea opere.
Cât priveşte invocarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Legea 8/1996 (fost art. 43 alin. (3) în forma anterioară republicării legii), Înalta Curte notează că aceste reglementări sunt specifice materiei contractului de cesiune - regăsindu-se în capitolul VII Cesiunea drepturilor de autor, secţiunea I Dispoziţii generale -, având astfel un domeniu particular de reglementare şi aplicare.
Această norma juridică pe care recurenta pârâtă o invocă în susţinerea recursului are următorul conţinut: "În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei".
Or, câtă vreme disputa judiciară din prezentul litigiu nu priveşte remuneraţii datorate sau solicitate în baza unui contract de cesiune încheiat de părţile litigante, menţionata normă nu poate constitui suport al stabilirii nelegalităţii deciziei supuse controlului judiciar.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate susţinute prin ambele recursuri, situaţie faţă de care, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va dispune respingere acestora.
Solicitarea recurentei reclamante, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii din etapa recursului este apreciată ca parţial întemeiată, prin raportare la soluţia de respingere a ambelor recursuri. În acest context procesual, partea este îndreptăţită la cheltuieli de judecată, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., corespunzător dispoziţiei de respingere a recursului declarat de pârâtă şi faptului că a formulat apărări prin întâmpinarea depusă, apărări care au fost şi susţinute prin de către avocatul angajat. Prin urmare, ţinând seama de complexitatea apărărilor astfel formulate, de efortul antrenat de demersurile procesuale întreprinse, precum si de împrejurarea că onorariul de avocat dovedit prin factura aflată la filele x (conform căreia s-a plătit suma de 5688 RON) este aferent şi formulării/susţinerii recursului reclamantei, Înalta Curte apreciază că suma de 2500 RON corespunde unei proporţii rezonabile între limitele în care această parte a câştigat procesul şi totalul onorariului avansat avocatului ce a reprezentat-o în proces.
În ce priveşte solicitarea formulată de recurenta pârâtă, de a-i fi acordate cheltuielile de judecată reprezentate de taxa de timbru aferentă recursului propriu, se constată că, în condiţiile în care acest recurs a fost respins, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ. spre a fi pusă această cheltuială în sarcina părţii adverse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâta U.C.M.R. A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 1880A din 29 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.
Obligă pe pârâta U.C.M.R. A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta A. S.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2021.