Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi al dispoziţiilor art. 29, 30 şi 32 C. proc. civ., solicitând instanţei:
- să i se interzică pârâtei S.C. B. S.R.L. să desfăşoare acte de comerţ având ca obiect produse în denumirea cărora se regăseşte elementul C. ori cuvinte sau expresii derivate din mărcile reclamantei, întrucât se confundă până la identitate cu mărcile înregistrate în portofoliul său;
- să se interzică pârâtei S.C. B. S.R.L.: să mai desfăşoare activităţi cu specific publicitar şi de marketing relativ la produsele sus-menţionate, inclusiv în mediul virtual/internet; să menţioneze C., cuvinte sau expresiile derivate din mărcile reclamantei pe ambalaje, broşuri, pliante şi alte asemenea elemente de promovare şi comercializare a produselor sale;
- obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la radierea şi eliminarea tuturor termenilor, cuvintelor sau expresiilor derivate din mărcile reclamantei, din materialele promoţionale şi de comercializare indicate;
- sa se interzica pârâtei S.C. B. S.R.L. să insereze elementele C., cuvinte, expresii derivate ori reprezentări grafice similare în documentaţia statutară şi în orice alte documente de autorizare sau certificare a activităţii sale comerciale;
- obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 100.000 de RON ca o consecinţă a desfăşurării cu rea-credinţă a activităţii comerciale, cu încălcarea dreptului la marcă al reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 dar şi ca efect al diminuării şi afectării gradului de notorietate al mărcii reclamantei prin desfăşurarea activităţilor de comerţ în condiţiile sus - arătate, prin interpunerea şi promovarea produselor purtând însemne specifice mărcii sale (termenii - C. precum şi cuvinte sau expresii derivate din mărcile reclamantei ori reprezentări grafice similare);
- obligarea pârâtelor, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată angajate de soluţionarea prezentului litigiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 şi următoarele C. proc. civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 221/09.02.2018, a fost respinsă acţiunea astfel formulată, ca neîntemeiată, şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6.198,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1643A din 5 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 221/09.02.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:
Hotărârea pronunţată este rezultatul interpretării eronate a cadrului normativ pe care reclamanta a înţeles să îşi întemeieze acţiunea, cu consecinţa nesocotirii voinţei acesteia şi a sensului atribuit cererii de chemare în judecată din perspectiva fundamentării juridice a acesteia.
Normele de drept material încălcate şi greşit aplicate de către instanţa de apel sunt - în susţinerea recurentei - dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 36 (fost art. 35) din acelaşi act normativ.
În motivarea acţiunii introductive au fost invocate prevederile rt. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, actualizata.
Or, având în vedere că mărcile valabil înregistrate în portofoliul S.C. A. S.R.L. începând cu anul 2005, cuprinzând elementul comun C., se identifică până la confuzie cu termenul C. din componenţa mărcilor pârâtei, cqre sunt în mod evident lipsite de distinctivitate, se poate pretinde protecţia asigurată de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) lit. b) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Se susţine că, în aceste condiţii, consecinţă a greşitei interpretări a dispoziţiilor legale sus-arătate, s-a adus o argumentaţie care se îndepărtează de sensul şi voinţa juridică pe care partea reclamantă a înţeles să le atribuie demersul judiciar.
Evocând prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., se deduce concluzia că, independent de orice susţinere a societăţii recurente referitoare la situaţia de fapt şi de drept prezentate, instanţa de fond şi de apel aveau obligaţia să verifice situaţia de fapt expusă potrivit actelor existente la dosarul cauzei şi să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi apreciat neclare, inclusiv a celor care ţineau de calificarea în drept a pretenţiilor reclamantei/apelantei ori să le pună în discuţia contradictorie a părţilor.
Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut că "problema de drept a interzicerii folosirii semnului în lipsa anularii mărcilor folosite de pârât cu acordul titularului, nu a fost rezolvata, curtea apreciind că nu este învestită cu analiza legalităţii raţionamentului primei instanţe în sensul ca, în lipsa unei acţiuni în anulare a mărcilor utilizate de pârâtă, o acţiune în contrafacere nu poate fi primită", fără să analizeze şi susţinerile apelantei cu privire la existenţa pe rolul instanţelor de judecată a altor litigii în care au fost formulate cereri de anulare a mărcilor înregistrate cu rea-credinţă de D. (şi folosite în fapt de intimata B. SRL).
Consideră recurenta că analiza instanţei de apel este consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor legale sus-invocate de vreme ce partea nu a solicitat anularea mărcilor folosite de intimată. Întreaga motivare a deciziei amplifică o pretinsă confuzie în ceea ce priveşte învestirea instanţei de judecată, admiţându-se totodată că "indicarea în acţiune a unor prevederi legale nespecifice acţiunii în contrafacere (cum este art. 47 din lege) permitea primei instanţe solicitarea unor clarificări în privinţa acestor chestiuni".
Se precizează şi că, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta recurentă a solicitat instanţei de apel să realizeze o nouă judecată asupra fondului, prin care să se statueze atât în fapt cât şi în drept asupra pretenţiilor deduse judecaţii, fără a limita solicitarea la anumite soluţii din dispozitiv.
Totodată, se arată că structurarea acţiunii iniţiale este întărită şi de împrejurarea că nu există o condiţionare/relaţie de subsidiaritate a acţiunii în contrafacere de promovarea, în prealabil ori în acelaşi context, a unei acţiuni în anulare.
Problematica neimpunerii unei subsidiarităţi/condiţionări între acţiunea în contrafacere şi acţiunea în anulare a fost tranşată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunţată în cauza C-561/11, în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărei terţe persoane de a folosi, în activitatea comercială, semne identice sau similare cu marca sa, se extinde şi asupra unui terţ titular al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesar ca această din urmă marcă să fi fost anterior anulată.
Deşi hotarârile CJUE sunt obligatorii pentru instanţele naţionale, mentionata hotărâre a fost ignorată de instanţele de fond şi apel.
Se solicita a se avea în vedere petitul cererii introductive, în raport de care consideră recurenta că obiectul investirii instanţei a fost cât se poate de lămurit, instanţele având nu numai prerogativa, dar şi obligaţia de a solicita părţilor orice clarificări apreciate necesare pentru tranşarea obiectului litigiului ori pentru lămurirea acestuia.
În continuare, se arată că din economia prevederilor art. 36 din Legea 84/1998 şi a art. 1349 C. civ. se poate concluziona că legiuitorul a înţeles să prezume existenţa vinovăţiei autorului acţiunilor/manoperelor de contrafacere, iar condiţia prejudiciului este relevată de indicatorii economico-financiari ai titularului mărcii uzurpate ca urmare a contrafacerii produselor sale. Prejudiciul material reuneşte atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), astfel încât intimata, prin inducerea în eroare a unor potenţiali clienţi ai reclamamtei recurente a lipsit-o de un beneficiu pe care l-ar fi putut realiza.
Mai susţine recurenta că instanţele au ignorat materialul probator administrat în cauza, nefăcându-se o analiză detaliata a acestora nici de către instanţa iniţial învestită. De asemenea, nu au fost analizate aspectele reclamate cu privire la încălcarea dreptului la marcă sesizate ca efect al diminuării şi afectării gradului de notorietate al recurentei, prin desfăşurarea activităţilor de comerţ în condiţiile descrise prin cererea de chemare în judecata.
Riscul de asociere şi intenţia evidentă de copiere şi contrafacere sunt relevate - în susţinerea recurentei - de asocierea deliberată a produselor comercializate de intimată cu produsele naturiste marca x - fără nicio legătură cu produsele naturiste sau suplimentele alimentare pe care le comercializează în prezent - dar cu intenţia de a conduce publicul consumator către plaja de produse urmărite şi, astfel, de a se asocia cu produsele recurentei.
Inscripţionarea pe ambalajele produselor atât a elementelor "extract purificat de răşină", "C." cât şi a celui referitor la Prof. dr. E. nu este de natură a permite concluzia ca toate trei ar putea fi considerate elemente constitutive ale unui singur semn distinctiv (cum, în mod eronat, a reţinut instanţa fondului) relativ la provenienţa produsului, întrucât prin modul în care sunt realizate şi dispuse nu sunt apte să creeze în percepţia de ansamblu, a consumatorului mediu informat, ideea caracterului unitar al semnelor
Mai precizează recurenta că, anterior, intimata comercializa produsele sub formă de blister de 30 de tablete, având inscripţionata denumirea "C.", iar în prezent comercializarea blisterelor de 30 tablete se face sub inscripţia "extract purificat de răşină C.".
Trimiterile făcute constant la originea produsului de societatea intimată, în sensul că termenul ar desemna o substanţă medicinală cu proprietăţi curative, întrebuinţata de mii de ani, având conotaţii în multe alte limbi, nu pot fi reţinute şi nici dovedite, neputându-se concluziona că publicul asociază, în mod automat, produsul/serviciul vizat unei anumite origini pentru a fi exclus astfel de la înregistrarea şi, respectiv, recunoaşterea ulterioară a mărcii. În plus, consumatorul a cunoscut substanţa şi proprietăţile ei curative mai ales ca urmare a introducerii ei în produsele comercializate.
Prin conduita intimatei B., pe care niciuna dintre instanţe nu a analizat-o, s-a generat confuzie atât în rândul consumatorilor cât şi la nivelul comercianţilor/canalelor de distribuţie.
Un argument suplimentar expus de recurentă este acela că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 318 pronunţată în litigiul în care intimata DGT a solicitat anularea mărcilor recurentei, a reţinut, în esenţa, că "nu au fost prezentate elemente care să identifice caracterul uzual al termenului în discuţie şi care să fi devenit o practică comercială".
De asemenea, se arată că motorul de căutare pe internet a cuvintelor "C.", "nectarul munţilor", "răşina munţilor" face trimitere în mod automat la gama de produse ale societăţii pârâte. În cuvintele de căutare ale site-ului pârâtei www.x.ro, se regăsesc mărcile recurentei, în întreg sau fragmente din acestea, dar conducând utilizatorul către site-ul pârâtei, fapt ce facilitează racolarea mult mai uşoară a clientelei prin efectul confuziei cu mărcile înregistrate în portofoliul recurentei. In plus, DGT foloseşte pe site-ul propriu www.x.ro, la cuvinte cheie/de căutare, toate denumirile comerciale ale mărcilor recurente, probe-capturi net fiind depuse în dovedire la dosarul cauzei.
Or, consumatorul de suplimente nutritive se informează cel mai des pe internet şi caută produsul şi eventualele recenzii de cele mai multe ori în spaţiul virtual, pentru el fiind important produsul, calităţile sale terapeutice, fără a acorda importanţă ambalajului de cele mai multe ori intr-o permanenta schimbare din raţiuni de marketing şi promovare. Aşadar, diferenţele de design al ambalajelor, invocate de către debitoare în apărare, nu sunt relevante consumatorului obişnuit ci denumirea produsului, în sine.
Relativ la probele furnizate de către pârâtă ca reprezentând cheltuieli de promovare, se arată că acestea datează cu începere din 2013.
Cu privire la condiţia prejudiciului, precizează că s-au depus la dosarul cauzei bilanţurile contabile care atestă o scădere dramatică a volumului comercial, care a condus la rezultate financiare negative. De asemenea, au fost depuse recenzii ale unor consumatori care au folosit produsele recurentei dar au fost preluaţi fie pe site-ul www.x.ro fie în broşurile pârâtei ca fiind consumatorii produselor sale.
În ce priveşte gradul de similaritate fonetica dintre termenii "C." şi "C.", se afirma ca acesta este ridicat, precum şi că este dincolo de orice dubiu ca folosirea, de către intimată, a denumirii specifice mărcii recurentei - C./C. - (fara un aport propriu de creaţie din partea acesteia) este de natura a profita de renumele mărcii recurentei dar şi o sursa generatoare de prejudiciu în patrimoniul acesteia din urmă.
Potrivit susţinerii recurentei, a fost probată şi cerinţa folosirii mărcii în mod public, serios şi cu referire la produsele pentru care marca a fost înregistrată.
De asemenea, se susţine că instanţa a soluţionat în mod greşit solicitările de probatorii formulate de apelanta-reclamanta, motivându-se că "referirea la aceste înscrisuri nu s-a făcut prin cererea de apel", deşi memoriul de apel a cuprins şi solicitarea de administrare a tuturor probelor a căror administrare în faţa instanţei de fond nu a fost posibilă din motive independente de apelantă.
Deşi principala critică din apel a avut în vedere împrejurarea că judecătorul fondului nu a analizat materialul probator administrat, nici instanţa de apel nu a înţeles să facă vreo referire la înscrisurile administrate.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 11 mai 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1643 A din 5 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a fixat termen de judecată la data de 28 septembrie 2021, în şedinţă publică.
I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărui judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.
O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.
Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluţionarea căii de atac se degajă din dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel - hotărârea supusă recursului este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanţa de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanţă.
Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta reclamantă, în fundamentarea recursului pendinte, cuprind ample referiri la situaţia de fapt invocată (de parte) în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, precum şi critici relative la considerente care se regăsesc în hotărârea primei instanţe. Cum asemenea susţineri şi critici au fost formulate de recurentă cu depăşirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, şi implicit o obligaţiei ce îi icumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi" - se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanţei de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.
Înalta Curte notează că recurenta a circumscris criticile formulate motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dispoziţie normativă care are în vedere situaţia în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Afirmă recurenta, în acest context, că normele de drept material încălcate şi greşit aplicate în speţă sunt cele conţinute de art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Legea 84/1998 pentru că instanţa de apel a adus o argumentare care se depărtează de sensul şi voinţa juridică pe care partea reclamantă a înţeles să o atribuie pretenţiei deduse judecăţii.
Totodată, precizează că, faţă de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de fond şi cea de apel aveau obligaţia "să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care ţineau de calificarea în drept a pretenţiilor reclamantei/apelantei ori să le pună în discuţia contradictorie a părţilor". În continuare, se afirmă că "independent de orice susţinere a societăţii noastre referitoare la situaţia de fapt şi de drept prezentate, instanţa de fond şi de apel aveau obligaţia să verifice situaţia de fapt expusă potrivit actelor existente la dosarul cauzei şi să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi apreciat neclare"
Criticile astfel formulate de recurentă sunt vădit nefondate, ele fiind formulate cu neobservarea unei reguli care este de esenţa judecăţii în apel, anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluţiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conţine cererea/memoriul de apel. În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc în mod explicit faptul că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."
Potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel se poate pronunţa "în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă" în acele cazuri în care apelul nu se motivează sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.
Prin urmare, această din urmă situaţie este una de excepţie, în care legea permite instanţei de apel să reevalueze toate cererile, apărările şi probele administrate în faţa primei instanţe.
Or, în speţă - după cum s-a şi reţinut prin decizia recurată - a fost declarat un apel motivat, aşa încât, potrivit regulii înscrise în art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută să procedeze la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susţină în motivarea căii de atac, iar nu la o analiză a oricăror susţineri care se regăseau în cererea de chemare în judecată.
În alte cuvinte, instanţa de apel şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăţi anterior realizate (conţinută în sentinţa împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac), demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.
În acest punct al analizei este de observat că s-a şi subliniat, în considerentele deciziei recurate, faptul că instanţa de apel a apreciat că nu este în prezenţa unui apel nemotivat pentru că "apelanta reclamantă a dezvoltat pe larg în memoriul de apel motivele pentru care consideră că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, fără însă a combate în vreun fel motivul reţinut de tribunal pentru a justifica respingerea acţiunii".
Prin urmare, împrejurarea că recurenta reclamantă a afirmat prin cererea de chemare în judecată că i-au fost încălcate drepturile asupra mărcilor proprii care conţin elementul verbal C. (mărci înregistrate în beneficiul său începând din anul 2005), şi a expus o situaţie de fapt care, în opinia sa, ar fi justificat o atare concluzie, nu este de natură a releva interpretarea ori aplicarea eronată a prevederile art. 4, 6 şi 36 din Legea 84/1998 de către instanţa de apel pentru că această instanţă nu era ţinută să realizeze o judecată a cererii introductive în aceleaşi coordonate în care respectiva cerere a fost analizată de instanţa fondului, ci, aşa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea şi temeinicia judecăţii deja efectuate în primă instanţă, astfel cum se reflecta aceasta în sentinţa atacată cu apel.
Se cuvine a fi amintit că prezenta acţiune este una în care s-a reclamat contrafacerea, de către pârâta intimată, a mai multor mărci care conţin particula verbală C. (mărci care conferă reclamantei protecţia specifică pentru produse din clasa 5 - suplimente alimentare) prin activităţi de comercializare a unor suplimente alimentare pe care sunt aplicate semne ce conţin şi menţionatul element verbal, ori cuvântul "C.".
Prima instanţă a respins acţiunea cu acest obiect reţinând că pârâta nu a săvârşit fapte de contrafacere prin utilizarea semnelor reclamate şi că natura licită a conduitei sale rezidă din împrejurarea că este îndreptăţită să folosească ansamblurile (semnele) ce conţin unul sau altul dintre cele două elemente verbale în contextul în care respectivele semne constituie mărci înregistrate de o terţă persoană, iar aceasta din urmă a încheiat contracte de licenţă în temeiul cărora a transmis pârâtei dreptul de a le exploata.
Prin decizia recurată s-a reţinut că memoriul de apel nu conţine critici în combaterea menţionatului motiv pe temeiul căruia tribunalul a respins acţiunea, situaţie în care curtea a apreciat că nu a fost învestită să analizeze legalitatea raţionamentului adoptat de prima instanţe.
Atât argumentele astfel expuse de instanţa de apel cât şi analiza subsecvent realizată cu privire la criticile concret regăsite în memoriul de apel reflectă o corectă raportare faţă de cerinţele speciale ce se degajă din art. 476 alin. (2), art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., iar reglementarea de principiu cuprinsă în art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. - text care consacră aspecte ţinând de exercitarea rolului activ al judecătorului - nu este de natură a conferi caracter facultativ limitelor legale ale devoluţiunii. Este de amintit, în acest punct al analizei, şi conţinutul reglementării care se regăseşte în primul alineat al aceluiaşi art. 22, anume aceea că "judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".
Principiul rolului activ al judecătorului nu poate exonera părţile de obligaţia de a formula căile de atac în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege şi de a susţine demersul judiciar întreprins prin argumente şi probe pertinente - astfel cum le revine îndatorirea legală, potrivit art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.
Înalta Curte notează că în cererea de recurs nu se susţine că s-ar fi formulat în apel vreo critică referitoare la motivul pentru care prima instanţă a respins acţiunea în contrafacere promovată de reclamanta recurentă, după cum nu se relevă existenţa vreunui impediment obiectiv în a formula asemenea critici în apel. Prin urmare, se constată că - din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. - nu există suportul unei evaluări relative la legalitatea constatării făcute de instanţa de apel în ce priveşte limitele în care acesta a fost învestită a efectua controlul judiciar.
Pe de altă parte, în recurs nu poate fi evaluată, în mod direct, legalitatea hotărârii pronunţate în primă instanţă, prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. fiind oprit un atare control judiciar ce s-ar exercita ommiso medio.
De aceea, afirmaţiile recurentei în sensul că instanţa fondului ar fi făcut o evaluare greşită a susţinerilor din conţinutul cererii de chemare în judecată şi, în acest context, ar fi făcut aplicarea şi/ori interpretarea eronată a prevederilor art. 4, 6 şi 36 din Legea 84/1998 şi a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. nu vor forma obiect de analiză în cadrul prezentului recurs.
Sub un alt aspect (vizat de susţinerile din memoriul de recurs), se constată că instanţa de apel a făcut referire la trăsături ale unei acţiuni în anularea mărcilor în contextul în care a reţinut că "o bună parte din argumentarea dezvoltată în memoriul de apel priveşte o pretinsă rea-credinţă de care a dat dovadă pârâta în cadrul activităţii sale" şi că "memoriul de apel cuprinde numeroase referiri la noţiunea de rea credinţă la înregistrarea unei mărci, pentru ca în finalul expunerii să se arate că s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cumulative la care se referă art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea 84/1998 pentru a se constata incident cazul de nulitate a mărcilor pârâtei, subsecvent înregistrate".
Subordonat menţionatelor constatări relative la conţinutul memoriului de apel, s-a constatat că, în speţă, nu a fost formulată - la judecata în primă instanţă - o cerere de anulare a mărcilor pe care pârâta le utilizează şi că susţinerile din memoriul de apel referitoare la reaua credinţă în înregistrarea acestor din urmă mărci sunt nespecifice acţiunii în contrafacere, aşa încât ele nu aveau aptitudinea de a releva nelegalitatea sentinţei care forma obiectul controlului judiciar.
Menţionatele considerente ale deciziei recurate relevă evaluarea, de către instanţa de apel, a argumentelor pe care partea a înţeles să le utilizeze în fundamentarea apelului promovat, iar o atare evaluare ilustrează, de asemenea, o corectă raportare la limitele devoluţiunii - prin prisma exigenţelor stabilite prin art. 479 alin. (1) raportat la art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.
Critica potrivit căreia instanţa de apel "preia şi îşi însuşeşte în cea mai mare parte motivarea instanţei de fond privind o pretinsă încadrare greşită a cererii de chemare în judecată" este nefondată, ea având ca reper considerente (ale deciziei recurate) care nu numai că sunt desprinse din contextul în care se regăsesc, dar sunt şi trunchiate.
Din lecturarea hotărârii atacate reiese cu evidenţă faptul că, potrivit conţinutului deciziei recurate - argumentele la care recurenta se raportează spre a formula această ultimă critică sunt cele prin care s-a reţinut:
"curtea consideră că nici o atare solicitare, de anulare pentru rea credinţă, nu face obiectul cauzei de faţă şi nici nu poate fi dedusă implicit din argumentele dezvoltate, de vreme ce o solicitare de anulare a mărcilor utilizate de pârâtă nu este cuprinsă expres nicăieri în cuprinsul acţiunii, iar mărcile utilizate de pârâtă nu sunt menţionate" şi, respectiv, "mai mult decât atât, mărcile utilizate de pârâtă nu îi aparţin, astfel încât cadrul procesual nu este propriu anulării mărcilor în lipsa titularului". Acestea sunt, însă, componente ale raţionamentului care ilustrează o verificare a limitelor devoluţiunii din perspectiva principiului tantum devolutum quantum iudicatum - principiu care îşi găseşte expresie normativă în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. -, verificare ce se impunea atâta vreme cât instanţa de apel avea a stabili dacă susţinerile concret expuse în memoriul de apel constituiau sau nu critici apte a fi a analizate în cadrul demersului de verificare a legalităţii şi/sau temeiniciei soluţiei de respingere a acţiunii în contrafacere.
Înalta Curte notează că însăşi recurenta precizează că, în speţă, nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect anularea mărcilor utilizate de către pârâta intimată, situaţie care relevă tocmai justeţea aprecierii instanţei de apel în sensul că nu exista un cadru procesual adecvat spre a se analiza chestiuni - invocate prin memoriul de apel - care sunt specifice unei acţiuni în anulare de marcă (aşa cum este aspectul bunei credinţe la înregistrarea mărcii).
Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine existenţa vreunei confuzii a instanţei de apel în privinţa obiectului litigiului, concluzia care se desprinde cu claritate din lecturarea în mod complet şi logic a considerentelor hotărârii fiind că s-a statuat că este vorba de o acţiune în contrafacere, respectiv o acţiune prin care s-a cerut "exclusiv interzicerea folosirii de către pârâtă a semnelor care încalcă mărcile sale". Consecinţa dedusă din această constatare a fost aceea că "nu pot fi primite argumentele din apel ce conturează o pretinsă nulitate a acestor mărci, pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 47 din legea mărcilor".
Mai susţine recurenta că a solicitat instanţei de apel ca, în temeiul prevederilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., să realizeze o nouă judecată asupra fondului prin care să statueze atât în fapt cât şi în drept asupra pretenţiilor deduse judecăţii, fără a se limita la numite soluţii din dispozitiv - susţinere ce sugerează necesitatea unei judecăţi devolutive sub toate aspectele pricinii.
O atare invocare a menţionatelor prevederi nu era de natură a înlătura rigorile impuse de primul alineat al art. 477 şi de art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - această ultimă reglementare având chiar denumirea marginală sugestivă "dispoziţii speciale privind judecata în apel" -, care instituie regula potrivit căreia judecata în calea de atac a apelului se constituie într-o verificare a situaţiei de fapt şi a modului de aplicare a legii de către prima instanţă, verificare ce trebuie efectuată în limitele motivelor (criticilor) care se formulează prin cererea de apel.
Aşa cum s-a arătat, prin decizia recurată s-a constatat că apelul declarat de partea reclamantă a fost unul motivat de vreme ce în memoriul de apel au fost dezvoltate pe larg motivele pentru care se considera că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică.
O atare calificare, de apel motivat, dată de instanţă - şi necontestată de recurentă - impunea limitarea stabilită prin dispoziţiile art. 479 alin. (1) raportat la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., partea nefiind îndreptăţită să se sustragă rigorilor ce se degajă din aceste reglementări printr-o abstractă şi formală invocare a prevederilor derogatorii din art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. această ultimă normă se referă la situaţii de excepţie expres stabilite prin lege, anume: când dispozitivul conţine mai multe soluţii; când se tinde la anularea hotărârii; când obiectul litigiului este indivizibil.
Argumentul recurentei în sensul că nu şi-a limitat apelul la anumite soluţii din dispozitiv şi că, din acest motiv, ar fi fost incidente prevederile art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate conduce la o altă concluzie în contextul în care dispozitivul sentinţei apelate conţinea o unică soluţie, anume aceea de respingere acţiunii, iar în apel se solicita reformarea în tot a acesteia.
Astfel cum s-a reţinut în precedent, obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, evaluarea de nelegalitate permisă de art. 488 din C. proc. civ. putând fi realizată numai cu privire la judecata ce a avut loc în apel.
În speţă, instanţa de apel a constatat că nu a fost învestită cu analiza vreunei critici care să vizeze acea dezlegare dată de prima instanţă care era în sensul că "reclamanta nu poate cere direct interzicerea folosirii unei alte mărci înregistrate, aceasta având la îndemână acţiunea în anularea înregistrării mărcilor ulterioare îndreptată împotriva titularului acestora, iar în situaţia în care s-ar continua folosirea mărcii anulate, s-ar putea recurge la acţiunea în contrafacere".
Consecinţa acestei constatări a fost aceea că instanţa de prim control judiciar nu a procedat la verificarea legalităţii şi a temeiniciei menţionatului raţionament al primei instanţe.
Ţinând seama de aceste coordonate ale judecăţii din apel, Înalta Curte constată că nu constituie critici relative la respectiva judecată amplele argumente prin care recurenta reclamantă - raportându-se la "structurarea acţiunii iniţiale" - relevă faptul că nu există o condiţionare/relaţie de subsidiaritate a acţiunii în contrafacere de promovarea unei acţiuni în anulare (inclusiv din perspectiva dezlegărilor din hotărârea pronunţată în cauza C-561/11 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene).
Aceste argumente tind a demonstra greşeli survenite în silogismul judiciar care fundamentează soluţia primei instanţe, constituind critici omisso medio care, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi primite în recurs.
Înalta Curte notează că în hotărârea instanţei de apel nu se regăseşte vreo evaluare referitoare la caracterul controversat al problematicii privind existenţa sau nu a unei subsidiarităţi între acţiunea în anulare şi acţiunea în contrafacere. De aceea, susţinerea recurentei în sensul că menţionata chestiune ar constitui un aspect calificat drept controversat apare ca fiind lipsită de corespondent în hotărârea ce formează controlului judiciar pendinte.
Pe de altă parte, a reţinut instanţa de apel că indicarea, în cererea de chemare în judecată, a unor prevederi legale nespecifice acţiunii în contrafacere permiteau instanţei fondului să solicite clarificări în privinţa obiectului litigiului (în sensul de a stabili dacă în acesta se include şi o cerere de anulare a mărcilor utilizate de pârâtă), dar a mai reţinut şi că "apelanta-reclamantă nu a cuprins în memoriul de apel argumente legate de necesitatea stabilirii diferite a limitelor învestirii şi nu a contestat aceste limite aşa cum au fost apreciate de tribunal".
Reiese, din aceste constatări ale instanţei de prim control judiciar, că partea însăşi nu a criticat, în apel, calificarea acţiunii promovate ca fiind exclusiv una în contrafacere şi că, din acest motiv, nu exista necesara învestire spre a se verifica în apel dacă tribunalul (prima instanţă) a făcut în mod corect această calificare.
Aşa cum s-a arătat, recurenta chiar face precizarea - în memoriul de recursa - că acţiunea pe care a formulat-o nu conţinea şi un capăt de cerere privind anularea mărcilor utilizate de pârâtă, ci doar petite specifice acţiunii în contrafacere. Or, hotărârea instanţei de apel relevă o analiză circumscrisă chiar acestor coordonate.
Sub un alt aspect, recurenta afirmă că legiuitorul, prin art. 36 din Legea 84/1998 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., a înţeles să prezume existenţa vinovăţiei autorului manoperelor de contrafacere, iar condiţia prejudiciului este relevată de indicatorii economico financiari ai titularului mărcii uzurpate ca urmare a contrafacerii produselor sale.
Aceste din urmă susţineri ale recurentei nu relevă, însă, vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate. În speţă, situaţia de fapt stabilită - care nu poate fi reevaluată în recurs pentru că nu reprezintă o chestiune de nelegalitate în sensul prevederilor art. 488 din C. proc. civ. - este, în esenţă, aceea că fapta pârâtei intimate, de a utiliza semnele evocate prin cererea de chemare în judecată, nu pot fi calificate drept contrafacere pentru că această conduită manifestată corespunde unui firesc şi legitim exerciţiu al dreptului de a folosi acele semne ce au valoare juridică de marcă (drept dobândit prin contracte de licenţă încheiate cu titularul mărcilor).
Faţă de contextul factual astfel reţinut, şi ţinând seama de împrejurarea că recurenta nu evidenţiază vreun aspect al menţionatei situaţii care ar reliefa o nelegală evaluare a conduitei pârâtei intimate (în sensul că ar impune legea să fie calificată această conduită drept o uzurpare a mărcilor recurentei) ori care să poată fi privită în vreo altă modalitate drept contrară rigorilor ce se degajă din prevederile art. 36 din Legea 84/1998 şi/sau art. 1349 alin. (1) şi din C. civ., Înalta Curte apreciază că este pur formală critica astfel formulată, nevizând vreun viciu de nelegalitate a judecăţii relative la apelul soluţionat prin decizia recurată.
Similar, evocarea unor considerente din decizii de speţă pronunţate de instanţa supremă, citarea art. 3 din Directiva CE 89/104 şi referirile la Aranjamentul de la Madrid sunt făcute fără evidenţierea vreunei legături cu aspecte concrete ale judecăţii ce s-a realizat prin decizia supusă controlului judiciar. De aceea, aceste chestiuni nu vor fi analizate, pentru că ele nu au valenţele unor critici de nelegalitate apte a servi la evaluarea legalităţii deciziei împotriva căreia s-a exercitat recursul pendinte.
În ce priveşte susţinerile potrivit cărora instanţele au ignorat materialul probator administrat în cauză, respectiv cele prin care se arată că înscrisurile prezentate în dosarul cauzei ar proba situaţia evocată de parte în cererea de chemare în judecată, acestea constituie aspecte ce privesc evaluarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt şi nu sunt susceptibile de o analiză compatibilă cu judecata în recurs.
Înalta Curte notează că împrejurarea că situaţia de fapt reţinută în speţă nu este identică celei pe care reclamanta recurentă a evocat-o prin cererea introductivă nu ilustrează o omisiune a instanţei a analiza litigiul, cum eronat afirmă recurenta, ci ilustrează exercitarea atribuţiei ce este specifică activităţii judiciare, anume aceea de a stabili faptele deduse judecăţii astfel cum ele sunt şi dovedite prin probatoriul pertinent administrat, iar nu doar prin prisma susţinerilor părţilor (susţineri care, de altfel, sunt de obicei contrare pentru că părţile angajate intr-un litigiu civil au interese opuse şi fiecare tinde să demonstreze propria versiune a faptelor ce au generat procesul civil). Relevante în acest sens sunt chiar prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., reglementare conform căreia:,,(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...)
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".
Înalta Curte nu va proceda la analiza amplei evocări făcute de recurentă cu privire la numeroase activităţi comerciale desfăşurate de părţi şi la modalitatea în care acestea utilizează mărcile de care fiecare se prevalează, pentru că nici acest tip de relatare a unor aspecte de fapt nu corespunde unei analize compatibile cu exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ.
Se mai reproşează instanţei de apel că a soluţionat în mod eronat solicitările de probatorii, reţinând că "referire la aceste înscrisuri nu s-a făcut prin cererea de apel", arătând recurenta că în secţiunea referitoare la probe - din memoriul de apel - se regăseşte precizarea că se solicită administrarea tuturor probelor a căror administrare în faţa instanţei de fond nu a fost posibilă.
Măsura dispusă de instanţă cu privire la probele propuse în apel a avut ca efect neadministrarea înscrisurilor la care se face în mod generic referire. Nu relevă, însă, recurenta, ce relevanţă ar fi avut respectivele înscrisuri în coordonatele în care a fost realizată analiza din apel.
În alte cuvinte, deşi se invocă respingerea eronată a probelor pe care le-a propus în apel, atâta vreme cât nu se argumentează în mod pertinent că respectivele probe (înscrisuri) ar fi influenţat soluţia asupra apelului şi nici nu se indică normele juridice pe care partea le consideră greşit aplicate ori interpretate prin adoptarea măsuri criticate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - şi nici chiar a motivului reglementat prin pct. 5 al aceluiaşi art. 488 (care se referă la încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).
Prin urmare, se constată că şi această din urmă critică este pur formală, fiind lipsită de elemente apte a justifica un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.
Nu este fondată nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi omis a analiza probele în condiţiile în care o critică din apel a avut în vedere împrejurarea că judecătorul fondului nu a analizat materialul probator administrat în cauză.
Instanţa de prim control judiciar nu avea a analiza ansamblul probelor administrate în proces, ci trebuia să analizeze numai acele probe care priveau aspectele litigioase susceptibile de analiză în apel (prin raportare la criticile conţinute de cererea/memoriul de apel). Simplul fapt că se formulase susţinerea generică în sensul că prima instanţă nu a analizat întreg materialul probator nu putea determina, prin ea însăşi, o analiză în apel a tuturor dovezilor administrate, pentru că instanţa de prin control judiciar avea a se raporta numai la acele probe ce erau utile şi pertinente pentru soluţionarea căii de atac în coordonatele impuse de art. 477-479 din C. proc. civ.
Având în vedere considerentele reţinute şi dispoziţiile legale menţionate, se constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta reclamantă nu relevă incidenţa motivului de casare invocat, anume a 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ori a unui alt motiv dintre cele conţinute de aceeaşi normă juridică imperativă.
Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea ca nefondat a recursului, astfel cum a fost aceasta susţinut prin motivele anterior analizate.
În ce priveşte solicitarea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului pendinte, Înalta Curte constată că, ţinând seama de soluţia de respingere a căii de atac promovate de partea adversă şi de prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., în sarcina acesteia din urmă a luat naştere obligaţia de a suporta cheltuielile aferente procedurii judiciare. Cu acest titlu, recurenta reclamantă va fi obligată să plătească intimatei pârâte suma de 4058,54 RON reprezentând onorariul asistenţei juridice de care a beneficiat, conform facturii nr. x/15.10.2020 .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1643 A din 5 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4058,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.