Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă sub nr. x/2019 la data de 26.02.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata sumei de 220.000 de RON, sumă de bani ce a fost remisă în baza împrumutului acordat la data de 22.02.2016 şi 29.02.2016 şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 alin. (1) C. proc. civ., art. 1516, art. 2158 alin. (1), art. 2164 alin. (2) C. civ.
2. Sentinţa Tribunalului Ialomiţa
Prin sentinţa nr. 849/21.06.2019, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta C. şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 220.000 RON; a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pe pârâtul B. la plata, către reclamanta A., a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.505 RON taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1625/A/25.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile părţilor împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. pârâtul B., formulând următoarele critici de nelegalitate:
- Prin hotărârea recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 309 alin. (2) şi art. 329 C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) în sensul că invocarea din oficiu, de către instanţa de apel, a existenţei imposibilităţii preconstituirii unui înscris este nelegală, câtă vreme reclamanta nu a întemeiat cererea de audiere a martorilor pe aceste dispoziţii legale (art. 309 alin. (1) pct. 2 şi art. 310 C. proc. civ.). În mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurentul a avut o relaţie de amiciţie cu reclamanta, o astfel de relaţie existând cu soţul acesteia. În mod greşit instanţa de apel a respins apelul împotriva încheierii de şedinţă din 23.05.2019 a Tribunalului Ialomiţa, încălcând dispoziţiile de procedură indicate, vătămarea constând în administrarea nelegală a probei cu martori. Apreciind ca fiind admisibilă proba cu martori, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. care permit prezumţiile judiciare doar în situaţiile în care legea permite proba cu martori, ceea ce nu este cazul în speţă;
- Prin hotărârea recurată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2158 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că din textul de lege rezultă că obligaţia împrumutatului este de a restitui la scadenţă aceeaşi sumă de bani. Or, în cauză, nu rezultă că recurentul şi-a asumat obligaţia de a restitui această sumă reclamantei, acesta fiind doar un intermediar pentru virarea banilor către societatea D.. Prin urmare, recurentul nu a solicitat reclamantei acordarea unui împrumut personal, ci a solicitat acesteia, în calitate de administrator al D., finanţarea societăţii, iar faptul că reclamanta a ales să vireze banii în contul recurentului nu transformă acest virament într-un contract de împrumut.
Susţinerea instanţei de apel în sensul că recurentul nu ar fi formulat o acţiune în simulaţie prin intermediul unei cereri reconvenţionale nu poate fi reţinută, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii potrivit căruia părţile sunt singurele în măsură să stabilească obiectul şi limitele procesului. Inexistenţa unei înţelegeri cu reclamanta pentru finanţarea societăţii D. nu poate fi prezumată ca urmare a nedepunerii unei cereri reconvenţionale, cum greşit reţine instanţa de apel.
Câtă vreme soţia recurentului, C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, o declaraţie profesională a acesteia nu poate fi folosită ca probă cu înscrisuri în soluţionarea litigiului.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-reclamantă A. a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neindicarea hotărârii atacate, din cuprinsul memoriului înţelegându-se că recurentul critică activitatea tribunalului, aspect deja supus controlului judiciar în apel. Nulitatea recursului a mai fost susţinută pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi pentru lipsa semnăturii recurentului pe memoriul de recurs. A arătat intimata-reclamantă că prin recursul formulat se deduc judecăţii apărări ce privesc interpretarea mijloacelor de probă administrate în faţa judecătorului de fond şi care nu mai pot fi analizate nici în apel, nici în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 2158 C. civ., iar argumentele prezentate de recurent reprezintă reiterarea unor apărări formulate în etapele procesuale anterioare. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.
Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând cu prioritate apărările invocate de intimată prin întâmpinare, relative la nulitatea recursului, se constată că acestea nu pot fi reţinute.
Lipsa semnăturii recurentului de pe cererea de recurs a fost remediată prin depunerea la dosar de către acesta a unui exemplar al memoriului de recurs semnat, motiv pentru care sancţiunea anulării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. nu se impune.
Aceeaşi sancţiune nu se impune nici cu trimitere la neindicarea hotărârii care se atacată deoarece memoriul indică numărul hotărârii, iar menţionarea eronată a instanţei emitente (Tribunalul Ialomiţa în loc de Curtea de Apel Bucureşti), cât timp aceasta poate fi identificată după numărul de dosar şi din celelalte acte ale dosarului, nu justifică aplicarea în cauză a dispoziţiilor procedurale anterior menţionate. În mod negreşit, din conţinutul memoriului se înţelege că este supusă controlului judiciar în recurs soluţia şi activitatea de judecată înfăptuită de instanţa de apel iar nu cele ale primei instanţe.
De asemenea, sancţiunea nulităţii recursului nu se impune nici în temeiul dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ., pentru motivul neîncadrării criticilor în motivele legale de recurs permise de lege, întrucât chiar dacă o parte a criticilor propun o reanalizare a situaţiei de fapt a cauzei şi a probelor (precum se va argumenta), această situaţie nu e valabilă în cazul tuturor criticilor formulate de pârât.
Examinând pe fond recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate.
- Astfel, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâtul a criticat soluţia dată apelului său exercitat împotriva încheierii din 23.05.2019 a Tribunalului Ialomiţa, când prima instanţă a încuviinţat administrarea probei cu martori în dovedirea raporturilor juridice dintre părţi. Pe acelaşi temei de drept, a criticat şi activitatea instanţei de apel, care a validat administrarea probei cu martori realizată în faţa tribunalului, însă prin reţinerea unui alt caz - din oficiu şi cu încălcarea principiului disponibilităţii - de imposibilitate a preconstituirii unui înscris.
Criticile pârâtului nu sunt justificate şi nu pot fi primite rezultând din considerentele deciziei curţii de apel că această instanţă, ca şi tribunalul, a considerat proba cu martori ca fiind admisibilă în dovedirea raporturilor juridice dintre părţi. Deşi a primit criticile pârâtului din apel, în sensul inexistenţei unui început de dovadă scrisă a contractului de împrumut, instanţa de prim control judiciar a reţinut admisibilitatea probei cu martori pe alte două temeiuri juridice, respectiv art. 309 alin. (2) (calitatea şi relaţiile părţilor, profesionişti) şi art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. (relaţia de amiciţie dintre părţi), ambele împrejurări, calificate juridic, fiind deduse de instanţă din actele procesuale ale părţilor (conţinutul şi motivarea cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării formulate la aceasta).
Împrejurarea că reclamanta nu a justificat ea însăşi admisibilitatea probei cu martori, la momentul propunerii acesteia, prin invocarea unei imposibilităţi a preconstituirii unui înscris, nu împiedica, de plano, instanţa în încuviinţarea probei ori în aprecierea admisibilităţii acesteia prin calificarea legală a unor circumstanţe factuale relevate prin susţinerile orale sau scrise ale părţilor, respectiv deduse din cuprinsul actelor procedurale înfăptuite de acestea în dosar, astfel cum s-a întâmplat în apel.
Este eronată susţinerea pârâtului care a pretins că, procedând astfel, instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţii (în speţă, al reclamantei) care a justificat admisibilitatea probei cu martori pe o teză - cea a existenţei unui început de dovadă scrisă a contractului de împrumut - care a fost infirmată în calea de atac a apelului.
Fiind vorba nu despre stabilirea cadrului procesual al litigiului, sub aspectul obiectului de învestire, părţilor ori temeiul legal al pretenţiilor, ci despre regimul legal al probelor în procesul civil, conduita instanţei de apel nu comportă o critică sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., aceasta fiind în drept să stabilească regimul de admisibilitate a probei în raport de orice alte circumstanţe existente în relaţiile dintre părţi, calificate juridic, chiar neinvocate de acestea, dar care rezultă neîndoielnic din celelalte probatorii ori din actele procedurale sau susţinerile părţilor.
Aceasta întrucât, potrivit art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, acesta fiind dator să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Instanţa de apel nu era ţinută să pună în discuţia părţilor alte posibile temeiuri legale ale admisibilităţii probei cu martori în soluţionarea criticii din apel cu acest obiect, cât timp acestea au fost deduse din descrierea împrejurărilor de fapt ale cauzei realizate de părţi; în plus, fiind vorba despre aspecte ce implică raţionamentul instanţei în soluţionarea cauzei, aceasta era datoare chiar să nu îl dezavueze, având obligaţia de rezervă aşa cum rezultă din ansamblul reglementării destinat materiei incompatibilităţilor, pentru a nu-şi spune părerea asupra pricinii, mai înainte de soluţionarea acesteia, sub sancţiunea de a fi recuzată.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea vreunei reguli de procedură de către instanţa de apel atunci când aceasta, primind criticile pârâtului din apel în privinţa inexistenţei unui început de dovadă asupra contractului de împrumut, a reţinut totuşi admisibilitatea probei cu martori în dovedirea relaţiilor dintre părţi, pe care a fundamentat-o însă pe alte temeiuri legale, extrase din susţinerile ambelor părţi, respectiv relaţia de amiciţie dedusă din cuprinsul cererii de chemare în judecată (cu consecinţa imposibilităţii morale a preconstituirii unui înscris şi a reţinerii temeiului dat de art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ.) şi relaţiile comerciale de afaceri în care s-au aflat acestea, deduse din întâmpinarea pârâtului (cu reţinerea incidenţei art. 309 alin. (2) C. proc. civ.)
Înalta Curte mai reţine că prin criticile sale de recurs, pârâtul a negat doar aspectele de fapt ce au fundamentat reţinerea temeiului legal al art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. respectiv, relaţiile apropiate, de amiciţie cu reclamanta care, potrivit acestuia, n-ar fi existat şi nu ar fi putut să inducă o imposibilitate morală a preconstituirii unui înscris doveditor al raporturilor reale dintre părţi.
Cu toate acestea, chiar asumând ca reale afirmaţiile recurentului, se reţine că admisibilitatea probei cu martori nu poate fi cu totul înlăturată cât timp se menţine în continuare, nefiind contestată, incidenţa dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. generată de relaţiile profesionale de afaceri care au existat între părţi şi pe care pârâtul le-a descris din nou tocmai cu prilejul infirmării tezei relaţiei de amiciţie avută în vedere deopotrivă de instanţa de apel.
Or, chiar şi numai acest temei legal, indicat ca atare de instanţa de apel, respectiv art. 309 alin. (2) C. proc. civ., pe care recurentul nu numai că nu l-a contestat sau negat, dar l-a şi confirmat atunci când a negat teza relaţiei de amiciţie cu reclamanta, este suficient pentru a justifica singur admisibilitatea probei cu martori, stabilită în mod legal de instanţa de apel.
Potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON, proba cu martori fiind însă permisă contra unui profesionist, în privinţa oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
Or, teza susţinută constant de pârât pe parcursul litigiului a fost aceea că el s-a prezentat la sediul societăţii E. S.R.L. în calitate de administrator al S.C. D., solicitând reclamantei suma de 220.000 RON pentru finanţarea societăţii ale cărei acţiuni, în proporţie de 50%, erau deţinute de societatea la care reclamanta are calitatea de asociat unic şi administrator (respectiv, E. SRL), aşadar că relaţiile sale cu reclamanta s-au născut în exerciţiul activităţii lor profesionale, ipoteză în care legea permite dovedirea actelor juridice prin proba cu martori, precum s-a arătat deja şi precum corect a stabilit şi instanţa de apel.
Astfel fiind, sunt nefondate criticile privitoare la greşita respingere a apelului împotriva încheierii din 23.05.2019 a Tribunalului Ialomiţa şi la pretinsa administrare nelegală a probei cu martori ori la reţinerea declaraţiilor acestora în ansamblul probelor pe baza cărora a fost judecată cauza.
Pe cale de consecinţă, stabilind ca fiind legală decizia instanţei de apel în privinţa admisibilităţii probei cu martori, nu poate fi primită nici critica greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., care îngăduie judecătorului utilizarea prezumţiei judiciare ca mijloc de probă doar în cazul în care legea permite proba cu martori.
- Pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2158 C. civ., afirmând, în esenţă, că din niciun înscris al dosarului nu rezultă că el şi-ar fi asumat obligaţia de a restitui suma de bani reclamantei, pe care i-a solicitat-o nu cu titlu de împrumut, ci de finanţare a societăţii, în baza relaţiilor celor două societăţi menţionate anterior.
În acest conţinut, în mod evident, critica reclamatului nu susţine ideea unei greşite aplicări de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2158 C. civ. care reglementează conţinutul împrumutului de consumaţie întrucât, de vreme ce pe baza probelor, aceasta a stabilit că părţile au încheiat un atare contract, reţinerea incidenţei acestei dispoziţiile legale este consecinţa firească şi inevitabilă.
În realitate, susţinând această critică, pârâtul tinde să provoace o reevaluare a cauzei pe fond, prin reexaminarea probelor întrucât ceea ce afirmă în mod real atunci când reclamă o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2158 C. civ., este faptul nedovedirii ("din toate înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că eu mi-am asumat obligaţia de a restitui această sumă de bani") complete a raporturilor juridice ce caracterizează împrumutul de consumaţie, cu referire concretă la nedovedirea obligaţiei împrumutatului de restituire a sumei primite.
Spre acelaşi lucru se tinde şi când pârâtul reafimă - în contra dezlegărilor jurisdicţionale ale instanţei de apel - că titlul cu care a primit banii de la reclamantă nu a fost cel de împrumut, ci de finanţare a societăţii al cărei acţionar şi administrator este (SC D. SRL).
Or, sub acest aspect, Înalta Curte observă că, în puterea sa de evaluare a probelor, ca instanţă de fond, curtea de apel a reţinut - pe baza înscrisurilor administrate de părţi (extrasele de cont), a prezumţiilor judecătoreşti simple deduse din conduita acestora (înscrierea pe extrasele de cont a titlului cu care s-au dat banii, acceptat ca atare de pârât), a depoziţiilor de martori - că între reclamantă şi pârât s-a încheiat un contract de împrumut cu privire la suma de 220.000 RON, sumă ce a fost virată acestuia din urmă la datele de 22.02.2016 (120.000 RON) şi 29.02.2016 (100.000 RON), teza pârâtului, relativă la existenţa, în realitate, a unor raporturi între părţi de finanţare a activităţii societăţii S.C. D., fiind înlăturată justificat de instanţa de prim control judiciar.
Întrucât a constatat exteriorizarea manifestării de voinţă a părţilor în privinţa încheierii unui contract de împrumut (cel puţin, la nivelul extraselor de cont) şi a reţinut că părţile aveau alte uzanţe când îşi dădeau bani în scopul finanţării activităţii S.C. D. (prin virarea acestora direct în conturile firmei, iar nu în cele personale ale pârâtului), a pretins instanţa de apel ca demonstrarea tezei primirii sumei de 220.000 RON de către pârât, în conturile sale personale, cu un alt titlu decât cel declarat public (de împrumut), respectiv al finanţării şi de această dată a activităţii societăţii, să fi fost realizată prin demonstrarea unui acord simulat, pârâtul însuşi oferind ca explicaţie a acestui procedeu chiar încercarea de a masca realitatea (el afirmând că a fost un intermediar pentru virarea sumelor către D. întrucât exista un dosar penal deschis în privinţa activităţii S.C. E. SRL).
Deşi a apreciat că demonstrarea tezei susţinute de pârât în proces ar fi impus formularea de către acesta a unei cereri reconvenţionale pentru constatarea acordului simulatoriu - aspect inexact, deoarece existenţa unui atare acord putea fi invocat, aşa cum s-a întâmplat, chiar şi numai pe cale de apărare, cu consecinţa respingerii acţiunii în cazul dovedirii sale - Înalta Curte observă, totuşi, că instanţa de apel nu a văzut ea însăşi ca pe un argument hotărâtor acest aspect procedural întrucât, deşi l-a reţinut ca atare, a cercetat pe fond apărarea pârâtului, pe care însă a considerat-o nefondată deoarece a concluzionat că nu a fost dovedită . Aşadar, inexistenţa între părţi a înţelegerii de finanaţare a activităţii S.C. D. cu suma de 220.000 RON a fost dedusă de instanţă, nu din faptul neformulării de către pârât a unei cereri reconvenţionale pentru constatarea acordului simulatoriu, cum fără temei critică acesta pe calea recursului, ci în urma examinării pe fond şi prin corelare cu probatoriile administrate, a unei atare teze care, s-a stabilit în mod argumentat, că nu a fost dovedită.
Or, a propune ca în recurs, instanţa să stabilească un alt titlu al primirii sumei de 220.000 RON de la reclamantă şi inexistenţa unei obligaţii a pârâtului de restituire a acesteia, nu implică o cercetare şi dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor şi o restabilire a raporturilor juridice în care s-au aflat acestea, activitate ce este incompatibilă scopului şi structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control în legalitate asupra deciziilor instanţelor de apel. Însă, faţă de argumentele instanţei de apel aduse în justificarea soluţiei şi de evaluarea completă a situaţiei de fapt a cauzei, o rejudecare a acesteia nu se impune pentru niciunul din motivele susţinute prin criticile recurentului.
- Critica de greşită utilizare ca probă, ce a servit în dezlegarea litigiului, a declaraţiei de avere a soţiei pârâtului, care îndeplineşte funcţia de judecător, va fi examinată tot pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Deşi s-a stabilit, cu putere de lucru judecat în urma soluţionării cauzei în apel, că soţia pârâtului, iniţial chemată în judecată alături de acesta, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dată fiind natura personală, proprie iar nu comună a datoriei generată de primirea sumei de 220.000 RON, cu titlu de împrumut de la reclamantă, este nefondată critica prin care se tinde la înlăturarea din ansamblul probator al cauzei a respectivei declaraţii de avere. Chiar dacă acest înscris este expresia unei obligaţii profesionale de care este ţinută soţia şi chiar dacă redactarea sa aparţine acesteia, fără implicarea pârâtului, administrarea ca probă în cauză a respectivului înscris nu devine inadmisibilă în considerarea acestor aspecte, cât timp prin conţinutul şi sfera informaţiilor solicitate prin lege a fi date publicităţii pe calea sa, declaraţia conţine date care privesc nu doar persoana, bunurile şi datoriile proprii ale declarantului, ci si pe cele proprii ale soţului/soţiei ori pe cele comune ale acestora şi, unde e cazul, pe cele ale copiilor. Aşadar, ca înscris apt să furnizeze informaţii în legătură cu posibile obligaţii comune ale pârâtului şi soţiei sale ori, după caz, în legătură cu obligaţiile proprii soţului declarantului (însuşi pârâtul chemat în judecată), declaraţia de avere în cauză nu constituia o probă nici inadmisibilă şi nici nepetinentă cauzei. Singura împrejurare că aceasta aparţine unei persoane despre care s-a stabilit că nu justifică în cauză calitate procesuală pasivă, pentru motivele arătate, nu poate conduce în sine la înlăturarea înscrisului probator din ansamblul cauzei.
În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat şi nu va acorda intimatei cheltuielile de judecată cu procedura în recurs, solicitate prin întâmpinarea la acesta deoarece partea, deşi îndreptăţită la obţinerea lor în temeiul art. 453 C. proc. civ., nu a făcut dovada existenţei şi întinderii lor, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1625/A din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.