Principiul echipolenței. Declararea apelului înainte de comunicarea hotărârii. Termenul de motivare a căii de atac
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul
Index alfabetic: comunicarea hotărârii
- motive de apel
- tardivitate
- decădere
- dreptul la apărare
C.proc.civ., art. 426 – 427, art. 468, art. 470 alin. (5),
art. 472 alin. (2), art. 476 alin. (2)
Din interpretare literală şi gramaticală a prevederilor art. 468 C.proc.civ. reiese că termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă, considerată excepţională în condiţiile alin. (3) al aceluiași articol, hotărârea este considerată comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă partea face apel înainte de comunicarea hotărârii. Această asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea dispoziţiilor luate prin hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar; chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C.proc.civ., astfel cum este statuat în art. 427 C.proc.civ.
n situaţia reglementată prin art. 468 alin. (3) C.proc.civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanţe.
Astfel, chiar dacă partea a înţeles să declare apel înainte de comunicarea hotărârii, termenul pentru motivarea căii de atac nu începe să curgă de la momentul depunerii declaraţiei căii de atac, ci de la data comunicării hotărârii instanţei de apel. Aceasta pentru că motivarea apelului presupune o critică a judecăţii, a raţionamentului instanţei, ceea ce implică cunoaşterea considerentelor, rezultând cu evidenţă că termenul de motivare curge, întotdeaunea, doar de la comunicare. Prin urmare, este nelegală aplicarea sancţiunii respingerii apelului ca tardiv formulat, chiar dacă partea însăşi a generat curgerea termenului (de formulare a căii de atac) prin declararea anticipată a apelului.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1872 din 29 septembrie 2021
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, la data de 3.12.2018, reclamanții A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D. şi S.C. E. S.R.L., reprezentată legal prin C., să se dispună: constatarea simulaţiei contractului de împrumut pentru suma de 145.000 euro, autentificat sub nr. 1349 din 5.08.2014 la BNP F., actul fiind unul fictiv; constatarea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale SC E. SRL, autentificat sub nr. 1766 din 30.06.2014 la SPN G., actul fiind unul deghizat; constatarea încheierii actului secret de vânzare - cumpărare a imobilului- construcţie, respectiv pensiunea X., situată în comuna Muntenii de Jos, în schimbul preţului de 145.000 Euro (respectiv suma din contractul de împrumut din căpătul 1 de cerere); constatarea nulității contractelor indicate la capetele 2 şi 3, în principal, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, şi, în subsidiar, doar în ceea ce privește contractul de vânzare -cumpărare părți sociale pentru preț neserios; constatarea nulității contractelor de garanție, respectiv contractul de garanție imobiliară care face corp comun cu contractul de împrumut şi contractul de fidejusiune autentificat sub nr. 1350 din 5.08.2014 la BNP F.; repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului D. să restituie suma de 76.550 euro şi 500 lire, reprezentând totalul plăţilor făcute în temeiul contractului de împrumut fictiv.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1289, art. 1292, art. 1246-1247, art. 1250, art. 1179, art. 1235, art. 1237, art. 1238 şi art. 1660 C.civ.
- Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui
Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 17.12.2019, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a respins cererea formulată de reclamanții A., B. şi C., ca neîntemeiată.
- Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iași
Prin încheierea din 8.07.2020, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a amânat pronunţarea hotărârii, reţinând faptul că recurenţii sunt decăzuţi din dreptul de a depune motive suplimentare în susţinerea apelului şi că, în temeiul art. 476 alin. (2) C.proc.civ., urmează a aprecia asupra temeiniciei cererii de apel în raport de ceea ce s-a analizat la instanţa de fond.
Prin decizia civilă nr. 362 din 29.07.2020, Curtea de Apel Iași- Secția civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinţei civile nr. 1314/2019 pronunţată de
Tribunalul Vaslui- Secţia civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.
- Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 362/2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași- Secția civilă, au declarat recurs reclamanții A., B. și C.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenții au arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. privește solicitarea de casare a încheierii din 8.07.2020, prin care au fost respinse, ca tardive, motivele de apel formulate de reclamanți împotriva hotărârii pronunțate de instanţa de fond, apelul fiind declarat înainte de motivarea si comunicarea hotărârii, respectiv la data de 8.01.2020, și întemeiat pe dispozițiile art. 468-470 C.proc.civ.
Recurenții au mai arătat că sentința le-a fost comunicată la 11.02.2020, termen în raport de care, în mai puţin de 30 de zile, au formulat și au depus motivele de apel, învederând instanței de apel că partea are dreptul procesual de a declara apel anterior comunicării, însă, în atare situaţie, un nou termen pentru a depune motivele de apel va curge de la data comunicării, aceasta fiind singura interpretare care permite o critică efectivă a hotărârii apelate.
S-a mai susținut că nu poate fi avută în vedere argumentarea instanţei de apel că hotărârea se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel și că motivarea trebuie să aibă ca reper acest moment, întrucât, în acest caz, reclamanții ar fi trebuit să motiveze apelul până la data de 9.02.2020, anterior datei comunicării hotărârii, respectiv la 11.02.2020.
Astfel, în mod greșit, instanţa a admis excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel, lăsând astfel nesoluționat fondul cauzei, sens în care se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, având în vedere că fondul apelului, din perspectiva limitelor controlului judiciar- este determinat de criticile concrete aduse hotărârii atacate prin motivele de apel. Instanța de apel, în temeiul art. 476 alin. (2) C.proc.civ., a reanalizat cauza pe baza apărărilor de la fond, însă apelul are o natură juridică mixtă, de judecată de fond și de cale de atac, cu prevalența celei de-a doua naturi, care nu poate fi efectuată decât dacă fondul este reanalizat prin prisma motivelor de apel, iar nu în mod generic.
Conchizând acest motiv de recurs, recurenții au opinat că admiterea greşită a excepţiei tardivităţii unui act de procedură, în urma interpretării eronate a unor norme care reglementează termenele procedurale, atrage, în temeiul art. 174-175 C.proc.civ., sancţiunea nulităţii dispoziţiei prin care se constată tardivitatea, urmată de desfiinţarea actelor subsecvente, inclusiv a deciziei de fond.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții au învederat că instanţa de apel a interpretat și aplicat greşit dispozițiile art. 1289, art.1292, art. 1235 şi
art. 1237 C.civ. referitoare la simulație, la proba și cauza simulației.
În continuare, recurenții au prezentat situația de fapt a litigiului și au susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greşit art. 1292 C.civ., potrivit căruia simulaţia se poate dovedi prin orice mijloc de probă, dacă părţile pretind că actul are caracter ilicit, reținând că reclamanții nu au dovedit, prioritar, caracterul ilicit al actelor atacate, astfel că nu au dreptul să probeze simulaţia prin orice mijloc de probă în condiţiile art. 1292 C.civ.
Acest text de lege prevede că este suficient ca partea să pretindă caracterul ilicit al actului pentru a obţine dreptul să probeze cele susţinute prin orice mijloc de probă, urmând ca instanţa să aprecieze asupra caracterului ilicit, cât și asupra simulației în sine.
Recurenții au mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit art. 1289 C.civ., în corelaţie cu art.1235-1237 C.civ., atunci când a reținut că era imperios necesară existența unui contraînscris, ca act juridic aparent opus situaţiei juridice reale, pentru a exista simulaţie, denaturând flagrant instituţia simulației. Argumentul este greşit, întrucât trebuie să existe un act secret în sens de negotium iuris, și nu în sensul literal al suportului de hârtie, instrumentum probationis. Dacă există act juridic în sensul unei manifestări de voinţă secretă care întrunește conţinutul unui alt contract decât cel aparent, simulația este incidentă, acesta fiind sensul legii, iar judecătorul este chemat să cerceteze dacă a existat o asemenea manifestare de voinţă și care este sensul acesteia.
Odată constatată simulația se va proceda la compararea actului secret cu cel aparent și la analiza scopului urmărit de părți, în funcţie de care vor deveni incidente sau nu alte instituţii cum ar fi nulitatea, fiind eronat ca, de plano, să fie necesară existența unui act secret, fizic, între părți, în absența căruia nu ar exista simulaţie.
Recurenții au arătat că, în cauză, este incidentă instituţia simulaţiei, prin fictivitate şi deghizare, întrucât părţile au urmărit printr-un transfer de părți sociale ale unei firme cu un activ major, în schimbul unui preţ absolut neserios, vânzare dublată printr-un împrumut inexistent garantat cu bunul imobil, să realizeze o vânzare mascată, prin care imobilul să treacă de facto în proprietatea cumpărătorilor prin deţinerea integrală a părților sociale și în care preţul să fie reprezentat de restituirea în rate a așa-zisului împrumut (prin act juridic autentic care să asigure executorialitatea), ca și cum părțile ar fi fost în situaţia unei vânzări cu rest de preţ și ipotecă asupra acestuia.
De asemenea, au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1235-1237 C.civ., în sensul că instanţa a interpretat și aplicat greşit instituţia juridică a cauzei, prin raportare strictă la forma actelor adoptate de părți și la lipsa unei interdicţii exprese de vânzare a părților sociale la valoarea nominală, fără a sesiza că analiza cauzei, în accepţiunea textului legal, însemnă întotdeauna cercetarea, atât cât este posibil, de către judecător a resorturilor interne, a mobilurilor care au determinat partea să încheie un anume act.
În speţă, consecinţa constatării simulației, deşi aceasta nu duce de plano la desfiinţarea actelor constatate simulate, ci doar la inopozabilitate, este nulitatea absolută, deoarece vânzătorul a urmărit, prin ascunderea situaţiei reale, să îşi creeze o situaţie aparentă foarte favorabilă din punct de vedere fiscal, dar ilicită, întrucât în acest fel a eludat plata taxelor obligatorii pentru transferul proprietăţii la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate (impozit pe profit, dividende, eventual TVA etc).
Concluzionând, recurenții au susținut că, în cauză, a fost lezat un interes general legat de obligaţia tuturor rezidenţilor de a se conforma obligaţiilor fiscale, rezultând prejudicierea bugetului de stat și încălcarea securităţii circuitului civil, ceea ce atrage nulitatea absolută pentru cauză ilicită și preţ neserios, din perspectiva scopului urmărit, precum și nulitatea pentru fraudă la lege, din perspectiva modalităţii concrete de a uza de acte aparent valabile pentru a eluda legea.
- Apărările formulate în cauză.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, pentru neachitarea taxei judiciare de timbru, iar pe fond, respingerea recursului, ca neîntemeiat.
De asemenea, intimaţii-pârâţi au solicitat instanţei obligarea recurenţilor să indice temeiul legal al cererii de recurs, întrucât dispoziţiile art. 408 pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ. nu pot constitui temei al recursului.
- Soluția și considerentele Înaltei Curți
Analizând recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 362/2020 şi a încheierii din 8.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia pentru considerentele care succed:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 468 Cod procedură civilă: „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. (2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite. (3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel. (4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii. (5) Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.
Reiese, așadar, dintr-o interpretare literală şi gramaticală a prevederilor legale arătate, că termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă, considerată excepţională în condiţiile art. 468 alin. (3) C.proc.civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă partea face apel înainte de comunicarea hotărârii. Această asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea dispoziţiilor luate prin hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar; chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C.proc.civ., astfel cum este statuat în art. 427 C.proc.civ.
Doctrina în materie a apreciat că pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conţinut efectiv, atunci când motivarea apelului se face distinct de declaraţia de apel, aceasta se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum este reglementată de art. 427 C.proc.civ. Prin urmare, în situaţia de echipolenţă reglementată prin art. 468 alin. (3) C.proc.civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanţe.
În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, în Decizia nr. 512 din 4.07.2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 468 alin. (3) C.proc.civ., instanța de control constituțional a reţinut următoarele: "(…) comunicarea reprezintă garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de conţinutul hotărârii şi să-şi poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz.”
Prin urmare, Curtea Constituțională a reţinut că motivarea cererii de apel poate fi făcută după comunicarea hotărârii, întrucât numai după acest moment partea interesată are cunoştinţă nu numai de soluţie, dar şi, în mod efectiv, de considerentele cuprinse în hotărâre. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care partea interesată să fie pusă să motiveze cererea de apel fără să cunoască conţinutul hotărârii apelate, ceea ce ar face din calea de atac un instrument juridic cu o eficienţă redusă, prin prisma interesului legitim al apelantului. Aceasta deoarece apelantul, în virtutea unui beneficiu acordat de legiuitor, şi-a manifestat intenţia de a se prevala de dreptul de a exercita o cale de atac cu caracter devolutiv care îi permite să se folosească în faţa instanţei de apel şi de alte motive şi mijloace de apărare invocate la prima instanţă, dar care trebuie indicate în cererea de apel.
Având în vedere că o dispoziţie legală nu poate fi analizată în mod singular, separat de ansamblul reglementării din care face parte, Curtea a mai reţinut că, în situaţia în care partea interesată a formulat apel înainte de comunicarea hotărârii judecătoreşti, dispoziţiile art. 468 alin. (3) se coroborează cu cele ale art. 470 alin. (5) C.proc.civ. potrivit căruia "În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii", deoarece, chiar dacă partea îşi manifestă nemulţumirea faţă de hotărârea primei instanţe, declarând apel înainte de comunicarea acesteia, aceasta nu poate cunoaşte temeiurile de fapt şi de drept pe care aceasta se sprijină.
Aşadar, în principiu, în ceea ce priveşte calea de atac a apelului, termenul de declarare şi de motivare curge de la comunicarea hotărârii. Totuşi, legiuitorul a acordat beneficiul depunerii cererii de apel şi anterior comunicării hotărârii, fără ca acest fapt să atragă modificări sub aspectul motivării căii de atac. În consecinţă, indiferent de momentul exercitării apelului, anterior sau ulterior comunicării, motivarea acestuia este posibilă în termenul de exercitare a apelului, socotit de la data comunicării hotărârii.
Prin urmare, Înalta Curte reține că în situaţia în care partea a înţeles să declare apel înainte de comunicarea hotărârii, termenul pentru motivarea căii de atac nu începe să curgă de la momentul depunerii declaraţiei căii de atac, ci de la data comunicării hotărârii instanţei de apel.
Aceasta pentru că, aşa cum s-a arătat anterior, motivarea apelului presupune o critică a judecăţii, a raţionamentului instanţei, care presupune evident cunoaşterea considerentelor, rezultând cu evidenţă că termenul de motivare poate curge doar de la comunicare, întotdeauna. fiind nelegală aplicarea sancţiunii respingerii apelului ca tardiv formulat, chiar dacă partea însăşi a generat curgerea termenului (de formulare a căii de atac) prin declararea anticipată a apelului,”.
Un prim motiv al recursului deduce instanţei de recurs critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., sens în care recurenții-reclamanți arată că instanţa de apel a încălcat regulile procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, admiţând excepţia tardivităţii motivării cererii de apel, cu consecinţa decăderii acestora din dreptul de motivare şi de propunere a probelor în faza procesuală a apelului.
Verificând actele efectuate în faţa instanţei de apel, Înalta Curte constată că prin încheierea de dezbateri din data de 8.07.2020 care a precedat pronunţarea deciziei recurate, nr. 362/2020, Curtea de apel a admis excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel, a constatat că apelanții- reclamanți sunt decăzuţi din dreptul de a depune motive suplimentare în susținerea apelului, reţinând incidenţa prevederilor art. 476 alin.2 C.proc.civ. care îi permit instanţei analiza pricinii pe baza celor invocate în primă instanţă .
La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, prin formularea declaraţiei de apel la 8.01.2020, hotărârea primei instanţe este considerată comunicată, prin echipolenţă, părţii care a declarat apel, potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (3) C.proc.civ.. Prin urmare, a constatat că termenul pentru motivarea apelului s-a împlinit la 8.02.020, iar nu la expirarea unui termen de 30 de zile de la data comunicării efective a sentinţei tribunalului, 11.02.2020.
Înalta Curte constată că dezlegările instanţei de apel date excepţiei procesuale referitoare la tardivitatea motivării apelului prin încheierea din data de 8.07.2020, sunt eronate şi fondate pe o greşită aplicare a normelor de procedură incidente în aceasta materie.
Instanţa de apel a ignorat o distincţie necesară între declararea apelului şi motivarea acestuia, care a permis transgresarea regimului excepţional al echipolenţei care este incident doar în condiţiile art. 486 C.proc.civ., la termenul de motivare a căii de atac.
În aplicarea prevederilor art. 468 C.proc.civ., Înalta Curte reține că în situaţia de echipolenţă reglementată prin alin. (3) a aceluiași art. pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, pentru motivarea apelului de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanţe.
De aceea, raţionamentul instanţei de apel care a asimilat comunicarea hotărârii prin echipolenţă cu comunicarea pentru motivarea căii de atac a fost realizat cu încălcarea normelor de procedură care, în mod imperativ, reglementează regimul termenului de motivare.
Constatând că sentinţa primei instanţe a fost comunicată reclamanţilor la data de 11.02.2020, iar motivele de apel au fost înaintate la 18.02.2020, conform ştampilei aplicate de instanţă cu ocazia înregistrării acestora, Înalta Curte reţine că apelul a fost motivat în termenul legal imperativ prescris pentru efectuarea actului de procedură, astfel încât decăderea apelanților-reclamanți din dreptul de a le fi examinate criticile în apel este lipsită de suport legal.
Soluţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a depune motivele de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, a condus la încălcarea dreptului la apărare din perspectiva reţinerii de către curtea de apel, în sarcina acestora a unei lipse de diligenţă în demonstrarea caracterului simulat al operaţiunilor juridice, în contextul în care această chestiune a fost invocată prin chiar cererea de apel, respinsă ca tardiv formulată.
Faptul că legiuitorul a prevăzut în conținutul art. 472 alin. 2 C.proc.civ. că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, nu poate reprezenta temei pentru a justifica decăderea părţilor din dreptul de a depune motivele de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, având în vedere că dispoziţiile art. 472 alin. 2 C.proc.civ. vizează situaţia absenţei totale a motivelor de apel, situaţie premisă care în cauza de faţă nu se regăseşte.
Procedând astfel, instanţa a pus reclamanţii în imposibilitatea de a-şi expune apărările şi dovezile noi pe care le considerau necesare în susţinerea căii de atac a apelului, imputarea unei astfel de deficienţe procedurale neavând temei legal.
Cum acestea nu au fost evaluate de către instanţa de apel şi cum instanţa nu s-a pronunţat cu privire la criticile reclamanţilor referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a evaluat materialul probator propus de reclamanţi pentru demonstrarea caracterului simulat al operaţiunilor juridice, fără o dezbatere contradictorie asupra acestei chestiuni, acestea nu ar putea fi analizate pentru prima dată în recurs, recurenţii fiind îndreptăţiţi să fie analizate de către instanţa care judecă în calea devolutivă de atac; în plus, instanţa de recurs realizează exclusiv o cenzură de legalitate a deciziei atacate, iar într-o atare situaţie este lipsită de posbilitatea efectuării controlului judiciar.
În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va supune dezbaterii părţilor, în condiţiile legii, criticile invocate prin motivele de apel, acordând acestora posibilitatea de a formula apărări cu privire la aspectele invocate.
În ceea ce priveşte argumentele subsumate motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se constată că acestea vizează aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 1292 C.civ. potrivit căruia, contrar reţinerilor curţii de apel, simulaţia se poate dovedi prin orice mijloc de probă, dacă părţile pretind că actul are caracter ilicit.
În susţinerea acestei critici, reclamanţii au învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, în speță, simulaţia nu poate fi probată cu orice mijloc de probă având în vedere scopul ilicit vizat de părţi, vânzătorul urmărind să îşi creeze o situaţie aparentă favorabilă din punct de vedere fiscal, eludând astfel prevederile legale care îl obligau la plata taxelor pentru transferul proprietăţii la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate (impozit pe profit, dividende, eventual TVA etc).
Înalta Curte reţine că potrivit normelor legale care reglementează proba simulaţiei, respectiv art. 1292 C.civ., părţile simulaţiei, care au încheiat actul juridic secret, vor putea face dovada acestuia numai potrivit dreptului comun, adică doar cu înscrisuri, atunci când valoarea actului este de peste 250 de lei.
Cu toate acestea însă, părţile vor putea dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă în ipoteza în care se pretinde că simulaţia are caracter ilicit.
Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 1292 C.civ., având în vedere că în cauză, reclamanţii susţin caracterul ilicit al simulaţiei, din perspectiva eludării prevederilor legale care obligau la plata taxelor pentru transferul proprietăţii la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate, dovada simulaţiei se poate efectua cu orice mijloc de probă, contrar reţinerilor curţii de apel care a statuat că „părţile sunt ţinute de regulile generale de probaţiune cu privire la existenţa actului secret, prin înscris ad probationem, cu excepţia situaţiei în care se pretinde că actul secret ar avea caracter ilicit sau dacă probează incidenţei vreuneia dintre situaţiile prevăzute de art. 309 alin. 4 C.proc.civ., împrejurare pe care reclamanţii nu probat-o, transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile din patrimoniul unei societăţi neavând caracter ilicit, iar părţile nu au exhibat actul secret ca înscris întocmit ad probationem”.
Ca atare, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurenţilor reclamanţi privitoare la aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1292 C.civ.
În contextul creat, instanţa de apel va fi ţinută să aprecieze asupra posibilităţilor reclamanţilor de a proba simulaţia prin orice mijloc de probă, având în vedere că se pretinde că aceasta are un caracter ilicit.
În aceste circumstanţe determinate de casarea deciziei, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea criticilor de nelegalitate ale deciziei din apel, care s-au constituit în motive de apel rămase neexaminate ca efect al greşitei decăderi din dreptul de motivare a apelului, referitoare la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1289 şi a art. 1235-1237 C.civ., dar şi a criticilor referitoare la dezlegările instanţei de apel care a realizat examinarea cauzei în limitele celor invocate la prima instanţă.
În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 362/2020 şi a încheierii din 8.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, a casat încheierea şi decizia recurate şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.