Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2015, la data de 20.04.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 260.610 RON, împrumutată şi la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 22.06.2013 pârâta B. a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat în contradictoriu cu A., C. şi D. a se constata caracterul simulat al împrumutului acordat de către reclamantă, în sensul că între părţi a fost încheiat în realitate un contract de societate civilă şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pe calea întâmpinării, pârâta-reclamantă a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 197/15.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, s-a admis excepţia prescripţiei introducerii cererii principale, s-a respins ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei B.; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat. S-a disjuns cererea reconvenţională formulată de reclamanta B. împotriva pârâţilor A., E. şi F. şi s-a format un dosar separat ce a avut ca obiect constatare simulaţie.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă
Prin decizia civilă nr. 618 A din 22.09.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul-pârât C. împotriva sentinţei civile nr. 197/15.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi E.. A admis apelul declarat de apelanta A., împotriva aceleaşi sentinţe şi a anulat în parte sentinţa apelată. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei introducerii cererii principale, a înlăturat obligaţia reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată şi a menţinut soluţia privind disjungerea cererii reconvenţionale.
Prin decizia civilă nr. 2058 A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 260.610 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 9322 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în primă instanţă şi în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 2058 A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B..
În motivarea recursului se susţine, în esenţă, că:
Instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 983 raportat la art. 982 din vechiul C. civ., ale art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (1) şi art. 61 din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare în anul 2011, raportate la prevederile art. 978-980 din vechiul C. civ.
Astfel, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 978 şi art. 1173 vechiul C. civ., interpretarea clauzelor contractului nefiind posibilă în cazul actelor autentice, voinţa reală a părţilor fiind verificată în acest caz de notarul instrumentator.
Or, câtă vreme declaraţia autentificată prevede expres că se prelungeşte termenul actului de împrumut, adică a scadenţei este de la sine înţeles că reclamanta a avut în vedere prelungirea scadenţei din 2008 până în 2009, neexistând în acest sens vreo neclaritate sau dubiu, cum de altfel, din 2011 şi până în 2015 reclamanta nu s-a înscris în fals şi nici nu a apreciat că ar exista vreo eroare în corpul declaraţiei anterior menţionate.
Pe mai departe, recurenta susţine că instanţa nu putea face aplicarea dispoziţiilor art. 978 C. civ., care este incident doar dacă această clauză nu produce niciun efect şi ca atare trebuie să i se dea unul, iar interpretarea dată de reclamantă şi însuşită de instanţă, în sensul că termenul de scadenţă ar fi prelungit cu un an începând cu anul 2011, este ilogică, deoarece ar însemna că a intervenit încetarea contractului de împrumut.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 983 C. civ., deoarece dacă clauza din declaraţia autentică ar fi fost îndoielnică, aceasta trebuia interpretată în favoarea celui ce se obligă, anume în favoarea recurentei, care are calitatea de debitor.
Totodată susţine că dovada contractului de împrumut care are o valoare mai mare de 250 RON nu se putea face decât prin act autentic sau înscris sub semnătură privată, în conformitate cu prevederile art. 1176 şi art. 1197 C. civ.. Or, înscrisul prezentat de reclamantă, denumit "Declaraţie" reprezintă doar un început de dovadă scrisă, care, pentru a avea forţă probantă, trebuia să fie completat cu dovada testimonială.
Mai arată recurenta-pârâtă că aserţiunea Curţii legată de faptul că împrumutul ar fi fost dovedit în faza soluţionării apelului, înainte de evocarea fondului, este nelegală, atâta vreme cât instanţa era învestită în mod exclusiv cu cercetarea legalităţii admiterii excepţiei prescripţiei extinctive şi, ca atare, conform principiului devolutiv al apelului, nu se putea pronunţa asupra altor aspecte.
Mai mult, declaraţia autentificată nu face dovada împrumutului, neputând suplini lipsurile declaraţiei olografe din 25 iulie 2008,deoarece nu cuprinde obiectul şi cauza actului juridic civil, adică al contractului de împrumut, ci priveşte strict termenul.
Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi, pe fond, respingerea acţiunii.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 9 noiembrie 2021.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Examinând primul motiv de recurs subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta- pârâtă pretinde o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 978 C. civ., aplicare care încalcă, în opinia acesteia, dispoziţiile art. 1173 C. civ. precum şi art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (4) şi art. 61 din Legea nr. 36/1995, susţinând că interpretarea clauzelor contractelor autentice nu este posibilă.
Pornind de la motivele de fapt susţinute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au stabilit că părţile din prezenta cauză au încheiat, la data de 25 iulie 2008, un contract de împrumut cu termen scadent la data de 1 decembrie 2008. Ulterior, la data de 22 aprilie 2011, s-a încheiat un înscris denumit de către părţi "Declaraţie", autentificat sub nr. x/22.04.2011 de către BNP G. şi C. prin care s-a hotărât prelungirea termenului actului de împrumut sub semnătură privată încheiat la data de 25 iulie 2008 pentru o perioadă de un an calendaristic.
Prin prima critică adusă deciziei atacate, recurenta - pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile 1173 C. civ. precum şi art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (4) şi art. 61 din Legea nr. 36/1995 procedând la interpretarea clauzelor înscrisului "Declaraţie" autentificat sub nr. x/22.04.2011 şi aplicând greşit art. 978 C. civ., întrucât interpretarea clauzelor contractelor autentice nu este posibilă.
Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, având în vedere următoarele:
Potrivit art. 978 C. civ. din 1864:
"Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul."
Conform dispoziţiilor art. 1173 C. civ. din 1864 "Actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată."
Art. 44 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 prevede că " Înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinţei părţilor şi în condiţiile prevăzute de lege."
Conform dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 36/1995" Notarul public are obligaţia să desluşească raporturile reale dintre părţi cu privire la actul pe care vor să îl încheie, vă verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice."
Iar art. 61 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 prevede că "Pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor."
Principala problemă litigioasă asupra căreia a tranşat instanţa de apel a fost aceea care ţine de interpretarea conţinutului convenţiei încheiate de părţi la data de 22 aprilie 2011, convenţie constatată printr-un înscris intitulat "Declaraţie" ce a fost întocmit în formă autentică.
Împrejurarea că actul juridic menţionat a fost încheiat în forma solemnă a unui înscris autentic nu îi afectează natura juridică de convenţie, astfel că acesta era susceptibil de interpretare - prin prisma regulilor instituite de lege - în măsura în care părţile contractante aveau, fiecare, un alt punct de vedere în privinţa efectelor pe care le produce.
Competenţele pe care legea specială le conferă notarului instrumentator în legătură cu autentificarea unui act juridic, anume cele înscrise în art. 44 alin. (3), art. 46 alin. (1), art. 54 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 (norme invocate de recurentă) au ca scop asigurarea unei verificări şi consilieri ce se acordă părţilor cu prilejul perfectării unui asemenea act, însă nu pot constitui o limitare - astfel cum propune recurenta - în ce priveşte ulterioare verificări ale instanţei relativ la conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce au luat naştere prin încheierea actului, ori chiar a unor verificări privind valabilitatea lui, în măsura în care părţile sau terţii înţeleg să semnaleze aspecte litigioase determinate de executarea ori de existenţa actului autentificat.
Atâta vreme cât din prevederile legii speciale (Legea nr. 36/1995) nu se instituie o exclusivitate a drepturilor de a determina sensul actelor autentice, în favoarea notarului instrumentator, principiul general de drept - accesul liber la justiţie - consacrat prin art. 21 din Constituţie, se opune unei interpretări cum este cea propusă de recurentă, anume că "Declaraţia" în litigiu nu ar fi susceptibilă de interpretare jurisdicţională pentru că s-au făcut verificări specifice procedurii notariale de autentificare ori pentru că un act autentic are forţa probantă conferită prin art. 1173 alin. (1) C. civ. din 1864.
În concluzie, demersul de interpretare a actului juridic întreprins de instanţa de apel este expresia conformării faţă de menţionatul principiu de drept de rang constituţional, competenţele conferite notarului instrumentator prin legea specială fiind de natură a genera o prezumţie relativă de regularitate (a actului autentificat), ce este însă susceptibilă de a fi răsturnată în cadrul unei acţiuni în justiţie.
Problema litigioasă reprezentată de determinarea momentului de la care a început să curgă prelungirea, cu un an, a termenului de rambursare a împrumutului (acordat de intimata-reclamantă recurentei - pârâte) este una reală atâta vreme cât actul juridic ce conţine acordul de voinţe relativ la această prelungire nu conţine repere explicite relative la acest aspect.
De aceea, apare ca lipsită de fundament susţinerea recurentei în sensul că în menţionatul act au fost exprimate clar, "neîndoielnic" voinţele părţilor astfel încât nu ar exista "vreun dubiu cu privire la obligaţiile asumate".
Împrejurarea că reclamanta nu a invocat neîndeplinirea de către notarul instrumentator a obligaţiilor prevăzute de art. 44, art. 46, art. 54 alin. (1) şi art. 61 din Legea nr. 36/1995 ori că nu s-a înscris în fals împotriva constatărilor acestui notar nu este relevantă pentru că, în speţă, nu sunt puse în discuţie vicii ale procedurii de autentificare, ci problema disputată este reprezentată de modul lacunar al clauzei în care a fost redată voinţa părţilor de a prelungi termenul împrumutului, lipsind din această clauză reperul temporal care ar permite identificarea datei de la care curge noul termen.
Acesta este un context litigios care reclamă interpretarea actului juridic, pentru a stabili care îi sunt efectele, iar nu o verificare a unor eventuale vicii care să impună verificarea conformităţii cu prevederile art. 44, art. 46, art. 54 alin. (1) şi art. 61 din Legea nr. 36/1995 şi/sau art. 1173 C. civ.
Invocata posibilitate de a se solicita, în procedura îndreptării erorii materiale (reglementate de art. 54 din Legea nr. 36/1995), complinirea lacunelor
"Declaraţiei" autentificate la data de 22 aprilie 2011 nu putea constitui nici ea un obstacol în a se da actului cuvenita interpretare în procesul civil pendinte, atâta vreme cât legea nu impune nici exclusivitatea şi nici prioritatea parcurgerii unei asemenea proceduri administrative.
În plus, trebuie observat că şi o atare procedură administrativă are ca cerinţă existenţa acordului părţilor, acord care nu există între reclamantă şi pârâtă încă de la data iniţierii prezentului proces civil, fiecare dintre acestea susţinând un punct de vedere diferit în ce priveşte data de la care s-ar fi cuvenit să înceapă a curge termenul de un an.
Critica potrivit căreia instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit prevederile art. 978 C. civ. este nefondată, prin aceasta evocându-se practic corectitudinea interpretării date de prima instanţă "Declaraţiei" din 2011, respectiv că efectul produs de acest act ar fi fost de a întrerupe prescripţia ce curgea în raport de termenul de scadenţă stipulat în actul de împrumut.
Înalta Curte notează că instanţa de apel a argumentat de ce nu este corectă interpretarea primei instanţe, exercitându-şi astfel atribuţiile de instanţă de control judiciar.
În condiţiile în care recurenta nu relevă vreun viciu de nelegalitate a raţionamentului expus prin decizia de apel, iar respectivul raţionament este unul pertinent, corespunzător, corelat cu situaţia de fapt stabilită (situaţie ce nu poate fi reevaluată în recurs), nu există temei spre a se reţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a regulii de interpretare care se regăseşte în art. 978 C. civ.
Dimpotrivă, trebuie remarcat că interpretarea dată corespunde şi regulii înscrise în art. 979 C. civ., care prevede că: "Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului".
Argumentul potrivit căruia interpretarea dată de instanţa de apel ar conduce la concluzia că a intervenit încetarea contractului de împrumut este pur formal şi speculativ atâta vreme cât însuşi conceptul de prelungire a unui termen de rambursare a împrumutului este unul ce are ca premisă necesară o convenţie preexistentă de această natură juridică.
Ar fi lipsit de sens să se accepte că acordul de voinţe privind prelungirea termenului (constatat prin actul intitulat "Declaraţie") ar putea avea o existenţă de sine stătătoare, într-un context cum este cel propus de recurentă, anume că ar fi "intervenit încetarea contractului de împrumut".
Astfel, logica interpretării date de instanţa de apel este demonstrată de conexiunile relevate între succesiunea cronologică a celor două acte juridice, încheiate de părţi şi de trimiterea pe care aceleaşi părţi au făcut-o în "Declaraţie" la împrumutul anterior consimţit de acestea.
În mod judicios instanţa de apel a calificat apărările pârâtei recurente ca unele care tind a releva transformarea contractului de împrumut prin mecanismul juridic al novaţiei, calificare ce relevă exercitarea atribuţiilor conferite prin art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - în condiţiile în care partea a susţinut încetarea contractului de împrumut fără a concretiza vreun mecanism juridic apt a produce pretinsul efect extinctiv. De altfel, nici în recurs nu relevă recurenta încadrarea juridică pe care ar considera-o adecvată a defini efectul afirmat, anume "încetarea contractului de împrumut", ci se limitează a reitera că ar fi vorba de o încetare a contractului.
Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de apel convenţiei intitulată "Declaraţie" este conformă caracterului acestui act juridic, de act accesoriu (adiţional) faţă de convenţia de împrumut încheiată în anul 2008.
În ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel a făcut greşita aplicare a art. 978 C. civ. ignorând prevederile art. 983 C. civ., Înalta Curte constată că are un caracter nefondat în contextul în care partea nu relevă vreun temei de natură a justifica prevalenţa în aplicare a invocatului art. 983 C. civ. care prevede: "Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă ".
Atâta vreme cât legea nu impune o prioritate în aplicare a regulii de interpretare înscrise în art. 983 C. civ. nu există temei spre a se constata că aplicarea - în speţă - a principiului de drept potrivit căruia actul juridic se interpretează în sensul în care produce un efect, iar nu în acela în care nu produce efecte, ar constitui un viciu de nelegalitate a judecăţii realizate de instanţa de apel.
De vreme ce instanţa de prim control judiciar a apreciat că aplicarea menţionatei reguli de interpretare - care îşi regăseşte expresie normativă în prevederile art. 978 C. civ. conduce la clarificarea sensului acordului de voinţă, iar regula înscrisă în art. 983 C. civ. nu este legislativ consacrată ca una ce prevalează celei utilizate de instanţa de apel, nu există temei spre a se reţine că interpretarea dată ar fi afectată de un viciu de nelegalitate.
În plus, faţă de conţinutul înscrisului "Declaraţie", care constată convenţia părţilor de prelungire a termenului scadenţei împrumutului, nu se verifică teza propusă de recurentă, în sensul că ar ilustra un raport juridic în care doar această parte se obligă. Actul juridic menţionat relevă obligaţii ale ambelor părţi: de a accepta un nou termen de rambursare a sumei împrumutate.
Prin cel de al doilea motiv de recurs se afirmă că instanţa de apel a apreciat eronat că nu se aplică, în speţă, prevederile art. 1180 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. raportat la art. 1176 şi 1189 C. civ.
În acest context relevă recurenta că dovada contractului de împrumut nu se poate face decât în condiţiile art. 1171 sau art. 1176 vechiul C. civ., adică decât prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată ".
Este nefondată critica astfel susţinută, ca fiind formulată cu neobservarea faptului că instanţa de apel a reţinut că actul de împrumut a fost dovedit prin înscrisul olograf, sub semnătură privată, întocmit la data de 25 iulie 2008 coroborat cu înscrisul autentic intitulat "Declaraţie" din data de 22 aprilie 2011 şi cu recunoaşterea făcută de pârâta-recurentă prin întâmpinarea depusă în prezentul proces.
Constatările în sensul menţionat relevă o corectă aplicare a art. 1180 alin. (1) teza I din C. civ., fiind vorba de un contract de împrumut, consemnat într-un înscris sub semnătură privată, actul care a fost scris şi semnat în întregul lui de către pârâta recurentă.
Prin urmare, teza avansată de recurentă în sensul că ar fi vorba de un înscris în care numai semnătura este olografă şi că, din acest motiv, reprezintă numai un început de dovadă scrisă este străină de situaţia de fapt reţinută în speţă, astfel că nu este de natură a releva greşita aplicare a dispoziţiilor legale menţionate.
Este lipsită de temei critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut că împrumutul a fost dovedit în faza soluţionării apelului (înainte de evocarea fondului) în considerentele deciziei civile nr. 2058/A/2019, pronunţată în etapa evocării fondului, regăsindu-se în mod evident analiza probelor în raport de care s-a reţinut existenţa convenţiei de împrumut.
Aspectele expuse de recurentă în legătură cu lipsa aptitudinii "Declaraţiei" din 22 aprilie 2011 de a face dovada împrumutului sunt unele care tind a determina reevaluarea probelor, însă un atare demers analitic nu poate fi realizat în recurs în raport de limitele stabilite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte notează că aspectele evocate de recurentă cu ocazia concluziilor expuse la închiderea dezbaterilor în recurs şi care nu îşi regăsesc un corespondent în memoriul de recurs, nu pot face obiect de analiză pentru că nu sunt unele formulate cu respectarea exigenţelor impuse prin art. 488 raportat la art. 485 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.
Faţă de soluţia de respingere a recursului, se constată că recurenta-pârâtă se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului apare ca fiind întemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2058 A din 19 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe pârâta B. la plata sumei de 1.000 RON ‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.