Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021
Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 12 iunie 2017, sub nr. x/2017 (judecata cauzei fiind declinată ulterior în favoarea Tribunalului Bucureşti prin sentinţa nr. 12439 din 20 noiembrie 2017 a primei instanţe învestite), reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul de imagine produs prin afirmaţii calomnioase, defăimătoare privind reputaţia şi probitatea profesională; publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâtei, într-un ziar cu tiraj naţional şi pe site-ul de socializare "C.", cu cheltuieli de judecată.
2. Judecata la Tribunalul Bucureşti şi hotărârea acestei instanţe
La termenul din 17 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă i-a pus în vedere reclamantului să indice faptele ilicite la care se raportează, respectiv să indice fiecare declaraţie în parte, când şi unde a fost făcută, sub sancţiunea suspendării judecăţii.
La 19 martie 2018, reclamantul a depus precizări, prin care a arătat că, prin postarea de pe C. din 20 februarie 2016, pârâta a cerut demiterea reclamantului, solicitând semnarea unei petiţii în acest sens.
Ulterior, a urmat o postare cu o serie de relatări şi ameninţări lipsite de susţineri probatorii şi care i-au adus mai multe prejudicii, inducând opiniei publice ideea că ar fi o persoană coruptă, un infractor, deşi nu a suferit nicio condamnare penală. Reclamantul a susţinut că pârâta a continuat ameninţările şi calomniile.
Prin încheierea din 21 martie 2018, tribunalul, reţinând că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa prin încheierea din 17 ianuarie 2018, întrucât, prin precizările depuse, nu a indicat expres faptele ilicite la care se raportează, fiecare declaraţie în parte, când şi unde a fost făcută, reluând aspecte din cererea de chemare în judecată şi prezentând susţineri generale, a suspendat judecata cauzei.
3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti asupra recursului declarat împotriva încheierii din 21 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă
Prin decizia nr. 597 din 19 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtă. A admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 21 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, restituind acestei instanţe dosarul, pentru continuarea judecăţii.
4. Hotărârea Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1624 din 4 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, obligându-l pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
5. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1584A din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1624 din 5 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta B., ca nefondat.
6. Recursul şi înregistrarea cererii de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Împotriva deciziei nr. 1584 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..
Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 8 aprilie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.
În cuprinsul memoriului de recurs se arată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 72, 73 şi 74 alin. (1) lit. c) şi art. 75 C. civ., încălcare ce derivă din depăşirea limitelor criticii acceptabile, pe care instanţa de judecată o poate valida în analiza aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Susţine recurentul că, în mod eronat, s-a reţinut că afirmaţiile jignitoare prezentate în campania de denigrare reprezintă opinii personale ale intimatei cu privire la acesta şi pot fi caracterizate, inerent, de o doză de subiectivism.
În realitate, afirmaţiile prezentate în spaţiul public de pârâtă, precum: "dacă nu o să vă ridice mascaţii, vă promit că o să vă fac viaţa un iad şi dvs şi soţiei şi copilului", "o să vă hărţuiesc până la epuizare şi o să vă găsesc indiferent unde v-aţi ascunde", "criminal în serie", "aţi dovedit că sunteţi un criminal sadic care ucide din plăcere", reprezintă o încălcare directă a dispoziţiilor de drept material, reglementate de art. 72, 73, 74 alin. (1) lit. c) C. civ. şi a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi considerate drept "judecăţi de valoare" şi/sau "afirmaţii ce au o bază factuală rezonabilă".
Apreciază că libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică nu poate fi exercitat abuziv, nu este şi nu trebuie să fie absolut, astfel încât se impune ca instanţa de recurs să analizeze aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 72, 73 şi 74 alin. (1) lit. c) C. civ..] în raport de traiectoria juridică instituită prin Convenţia şi Protocoalele adiţionale, prin raportare la limitările expres impuse prin paragraful art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, se critică argumentul juridic, reţinut în cuprinsul motivării, potrivit căruia: "unele funcţii publice îşi asumă în mod inerent limite mai mici ale libertăţii de exprimare, impunându-se ca funcţionarii publici să fie deschişi la critică, chiar şi atunci când aceasta are exclusiv scopul de a provoca", deoarece, chiar dacă recurentul era o persoană publică, deţinând calitatea de director al ASPA (şi, în ceea ce îl priveşte, conform practicii CEDO, este acceptată o doză rezonabilă de exagerare), prin afirmaţiile incriminate se aduce atingere vieţii sale private, în ceea ce priveşte calitatea acestuia de soţ, tată, etc.
Consideră că ameninţarea intimatei "vă promit că o să vă fac viaţa un iad şi dvs şi soţiei şi copilului" nu poate reprezenta în niciun caz un aspect privitor la viaţa profesională a recurentului şi nu poate fi validat argument conform căruia această afirmaţie are o bază factuală rezonabilă, iar expresiile jignitoare, denigrante şi ameninţătoare tind la denigrarea personală a recurentului şi nu doar la activitatea profesională desfăşurată a acestuia la nivelul instituţiei ASPA, întrucât "a fi criminal" nu se poate afirma doar despre activitatea profesională a unui om, ci despre calitatea sa de a ucide (fie doar şi un animal sau un om).
În plus, în mod eronat s-a reţinut şi concluzionat faptul că afirmaţiile prezentate, precum "criminal în serie" şi "criminal sadic care ucide din plăcere" se bazează pe anumite "fapte concrete (cadavre ale câinilor eutanasiaţi, găsite de intimata, admiterea implicită şi chiar explicită a activităţii de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al ASPA al apelantului)", deoarece, aşa cum s-a demonstrat în prezenta cauză, nu a existat niciunde o concluzie în raport de activitatea profesională a recurentului, în sensul faptului că acesta ar fi dispus "uciderea" vreunui animal.
Apreciază că se impune constatarea aplicării greşite a normelor de drept material şi solicită să fie asigurată protecţia dreptului la imagine, onoare şi reputaţie, consacrate de dispoziţiile art. 72-74 şi art. 253 C. civ., precum şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României, dispoziţii ce întrunesc cerinţa previzibilităţii, accesibilităţii şi proporţionalităţii.
Consideră că afirmaţiile sunt denigrante şi jignitoare, situaţie în care exerciţiul libertăţii de exprimare este disproporţionat în raport de scopul legitim urmărit şi implică încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Convenţie şi că au fost depăşite limitele criticii acceptabile, afirmaţiile intimatei neputând fi privite ca "judecăţi de valoare", care s-ar putea înscrie în "marja de exagerare şi provocare" admisibilă, cu limitări clare, doar în situaţia discursului jurnalistic, câtă vreme intimata nu a avut niciodată calitatea de jurnalist, iar afirmaţiile ei din spaţiul public nu pot fi încadrate în sfera dispoziţiilor art. 75 C. civ.
Referitor la cheltuielile de judecată (critică încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurentul a susţinut că hotărârea este nemotivată; prin întâmpinare, intimata a recunoscut şi indicat că aceste cheltuieli au fost cerute pentru fond şi apel încă de la fond, astfel că instanţa de fond a acordat cheltuieli pentru o etapă procesuală ce nu fusese parcursă; instanţa de apel a înlăturat această critică, prin raportare la documentele fiscale depuse, fără a analiza situaţia menţionată, recunoscută de intimată.
7. Apărările formulate în cauză:
La 14 mai 2021, în termenul legal, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîncadrarea motivelor în art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.
8. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1584 din 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.
Recurentul susţine că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 72, 73 şi 74 alin. (1) lit. c) şi art. 75 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât apreciază că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Textele pretins a fi încălcate prevăd următoarele: art. 72 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, art. 73 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile, art. 74 alin. (1) lit. d) - sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal.
Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Analizând dispoziţiile invocate referitoare la libertatea de exprimare invocate în cadrul memoriului de recurs, se constată că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere".
Jurisprudenţa CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.
În acest context trebuie verificat dacă în speţă a existat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10 şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în acest scop în jurisprudenţa sa criterii cum ar fi: contribuţia la o dezbatere de interes general; rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul postării; modul în care sunt diseminate informaţiile şi maniera în care persoana în cauză este prezentată; comportamentul anterior al persoanei în cauză; incidenţa unei fapte sau a unei judecăţi de valoare, existenţa unei baze factuale de natură a crea aparenţa de adevăr a informaţiilor diseminate.
Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmaţiile pârâtei (cum ar fi "dacă nu o să vă ridice mascaţii, vă promit că o să vă fac viaţa un iad şi dvs şi soţiei şi copilului", "o să vă hărţuiesc până la epuizare şi o să vă găsesc indiferent unde v-aţi ascunde", "criminal în serie", "aţi dovedit că sunteţi un criminal sadic care ucide din plăcere") se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.
Cadrul procesual la care s-a raportat instanţa anterioară, ca de altfel şi cea de fond, a fost stabilit prin decizia civilă nr. 597R/19.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii din 21.03.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Astfel, fapta ilicită pretinsă a fost analizată în raport de postarea de pe pagina de C. a pârâtei, la sfârşitul căreia apare o fotografie a reclamantului. De asemenea, instanţele anterioare au constatat că reclamantul a învestit instanţele de judecată în speţa de faţă cu o acţiune fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, pretinzând, exclusiv, un prejudiciu de imagine, prin petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul precizând în mod expres că suma de 300.000 RON este solicitată cu titlu de daune morale reprezentând "prejudiciu de imagine" şi argumentând că i s-ar fi încălcat dreptul la viaţă privată şi de familie, cu componentele sale - dreptul la onoare, reputaţie şi demnitate.
Instanţele anterioare au reţinut că unele aspecte din mesajul postat pe pagina de C. a pârâtei, prin care i se adresează reclamantului, pot fi analizate ca o ingerinţă în dreptul său la demnitate şi la propria imagine (respectiv la reputaţie, fiind vorba despre aspecte legate de viaţa profesională a reclamantului), dar în ceea ce priveşte "ameninţările" la adresa reclamantului şi a familiei sale ("altfel erai mort demult", "vă promit că o să vă fac viaţa un iad dvs. şi soţiei şi copilului", "o să vă hăituiesc până la epuizare şi o să vă găsesc indiferent în ce văgăună v-aţi ascunde"), s-a reţinut că acestea ar putea intra sub o altfel de sferă, respectiv a ilicitului penal şi nu constituie o ingerinţă în dreptul la demnitate şi la propria imagine (sau la onoare, cinste, demnitate, prestigiu şi reputaţie).
Neexistând o legătură de cauzalitate între aceste afirmaţii şi prejudiciul de imagine pretins de reclamant, instanţa de fond a subliniat că acestea nu sunt de natură să creeze un prejudiciu adus imaginii reclamantului şi că aceste afirmaţii, acceptând că ar fi ilicite, nu intră sub protecţia art. 72 şi 73 C. civ., ci justifică, eventual, formularea unei plângeri penale pentru infracţiunea de "ameninţare" sau ar putea, în funcţie de circumstanţele concrete, să determine acordarea unor daune morale pentru eventuala stare de temere care a fost resimţită şi pentru consecinţele acesteia, însă reclamantul nu a invocat, nici măcar implicit, un asemenea prejudiciu.
Ca atare, lipsind una din condiţiile prevăzute pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei, conform art. 1357 şi următoarele din C. civ., pentru aceste afirmaţii calificate ca ameninţări la adresa reclamantului, nu s-a mai procedat la analiza textelor enunţate anterior, referitoare la ocrotirea drepturilor la viaţă privată şi demnitate.
Această concluzie a fost îmbrăţişată şi de Curtea de apel care a constatat, de asemenea, că reclamantul a învestit instanţele de judecată cu o acţiune fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, pretinzând, exclusiv, un prejudiciu de imagine, argumentând că i s-ar fi încălcat dreptul la viaţă privată şi de familie, cu componentele sale dreptul la onoare, reputaţie şi demnitate.
S-a reţinut că afirmaţiile pârâtei, redate anterior, în măsura în care năşteau o ameninţare credibilă în psihicul apelantului, puteau justifica un alt eventual prejudiciu moral, generat de o posibilă faptă din sfera celor penale şi că art. 72 şi 73 C. civ. (cauza juridică a acţiunii introductive) nu acoperă şi eventuale prejudicii morale generate de presupuse fapte penale, cum este şi cazul infracţiunii de "ameninţare", iar reclamantul nu a invocat, nici măcar tangenţial, un prejudiciu moral pentru eventuala stare de temere care ar fi fost resimţită şi pentru presupusele consecinţe ale acesteia, ca urmare a ameninţărilor intimatei - pârâte la adresa sa şi a familiei sale.
Neinvocând un astfel de prejudiciu moral, nefăcând referire la nicio astfel de stare de temere şi neformulând vreo plângere penală la adresa intimatei - pârâte, curtea a opinat că, cel mai probabil, aceste afirmaţii nu au generat o stare autentică de temere în psihicul apelantului şi că, în aplicarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., ce guvernează întregul proces civil, instanţele de judecată se pronunţă în limitele învestirii, astfel că, în mod corect, prima instanţă s-a raportat la afirmaţiile intimatei - pârâte care pot justifica un presupus prejudiciu de imagine, astfel cum a înţeles apelantul să solicite prin cererea introductivă.
Aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul necriticând în recurs neanalizarea de către instanţele anterioare, din perspectiva art. 72-75 C. civ., a afirmaţiilor calificate ca posibile ameninţări, astfel încât vor fi respinse criticile recurentului din perspectiva încălcării unor texte de drept material care nu au făcut obiectul analizei instanţelor de fond, nefiind incidente în cauză.
Referitor la celelalte afirmaţii ale pârâtei, menţionate în memoriul de recurs, respectiv "criminal în serie" şi "aţi dovedit că sunteţi un criminal sadic care ucide din plăcere", Înalta Curte, reţine că acestea au fost analizate în detaliu de instanţa de apel, care a suplinit considerentele primei instanţe.
Astfel, în privinţa acestora, Curtea de apel a reţinut că au fost făcute la adresa unui funcţionar public ce exercita, la acel moment, o funcţie publică oficială (director al Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor - APSA) cu referire la un subiect de interes public şi deosebit de sensibil pentru activiştii civici în domeniu - respectiv eutanasierea câinilor fără stăpân, afirmaţiile analizate fiind judecăţi de valoare ale pârâtei, respectiv afirmaţii ce reprezintă opinii personale ale acesteia, caracterizate, inerent, de o doză de subiectivism, dar care se bazează pe anumite fapte concrete (cadavre ale câinilor eutanasiaţi, găsite de intimată, admiterea implicită şi chiar explicită a activităţii de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al APSA al apelantului), având, aşadar, o bază factuală rezonabilă.
Faptul că afirmaţiile în discuţie pot fi caracterizate, inerent, de o doză de subiectivism, a fost justificat, în mod corect, în opinia instanţei de recurs, de către Curtea de Apel Bucureşti prin raportare la jurisprudenţa CEDO referitoare la dreptul ocrotit de art. 10 din Convenţie, respectiv cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi sub rezerva paragrafului 2 acoperă nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.
Sub acest aspect, situaţia factuală deja stabilită de instanţele anterioare a reţinut că problema câinilor fără stăpân a dezvoltat ample discuţii în România (şi în special în Bucureşti), existând măsuri concrete ale autorităţilor, în urma unor cazuri mediatizate de atacuri ale câinilor asupra oamenilor (inclusiv copii), precum şi foarte mulţi activişti în acest domeniu, militând pentru drepturile animalelor (pârâta fiind unul dintre aceştia), iar postarea pârâtei de pe pagina personală de C. contribuie la o dezbatere de interes general, fiind prezentate exclusiv aspecte care ţin de activitatea profesională a reclamantului, în calitatea sa de director al APSA la acel moment.
În acest context, faptul că un anumit segment al populaţiei este îngrijorat de problema eutanasierii câinilor fără stăpân, denotă interesul public al informaţiilor expuse de pârâtă şi justifică chiar un caracter ofensator sau şocant al acestora, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului în sensul evaluării greşite a dozei de subiectivism acceptată de către instanţele anterioare prin raportare la afirmaţiile pârâtei.
Pe de altă parte, această doză de exagerare este permisă şi prin raportare la calitatea reclamantului, deoarece aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa CEDO, (cauza Axel Springer c. Germaniei), este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Art. 10 alin. (2) din Convenţie conferă o libertate largă de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de un o persoană publică, vizată în această calitate, decât faţă de un simplu particular deoarece spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni şi, în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (cauza Petrina c. României).
În cauză, aşa cum au constatat instanţele anterioare, reclamantul este o persoană publică, fiind la momentul săvârşirii pretinsei fapte ilicite director general în cadrul Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor, iar activitatea sa profesională anterioară şi probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, ceea ce impune o mai mare toleranţă cu privire la criticile primite în raport de calitatea sa oficială, standardul de protecţie aferent art. 8 fiind astfel mai scăzut.
Vor fi înlăturate criticile recurentului în sensul că afirmaţiile intimatei nu au vizat strict activitatea profesională a reclamantului, deoarece prin declaraţiile incriminate se aduce atingere vieţii sale private, în ceea ce priveşte calitatea acestuia de soţ, tată, etc., iar expresiile jignitoare, denigrante şi ameninţătoare tind la denigrarea personală a recurentului, întrucât sintagma "a fi criminal" nu se poate afirma prin raportare la activitatea profesională a unui om, ci la calitatea sa de a ucide.
Pe de o parte, aşa cum s-a arătat anterior, ameninţările privind recurentul şi familia acestuia nu fac obiectul analizei referitoare la încălcarea dreptului său la imagine, neavând o legătură de cauzalitate cu aceasta.
Pe de altă parte, expresiile referitoare la verbul a ucide, analizate de instanţă la solicitarea reclamantului din perspectiva încălcării dreptului la propria imagine, nu se referă la activitatea personală, extraprofesională, a reclamantului, câtă vreme faptele imputate vizează anumite fapte concrete - cadavre ale câinilor eutanasiaţi, admiterea activităţii de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al APSA al recurentului, având, aşadar, legătură directă cu activitatea profesională a acestuia.
De asemenea, vor fi respinse şi susţinerile recurentului potrivit cărora, afirmaţiile analizate nu pot fi considerate drept "judecăţi de valoare" şi/sau "afirmaţii ce au o bază factuală rezonabilă".
Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că jurisprudenţa în materie a statuat că trebuie să se facă distincţie între libertatea de informare şi libertatea de opinie, precum şi între judecăţile de valoare şi afirmaţiile factuale, toate acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenţiei.
Or, tocmai făcând această distincţie dintre categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, CEDO a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).
Este adevărat că, deşi proba verităţii nu este cerută în cazul judecăţilor de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăţi de valoare, întrucât jurisprudenţa Curţii permite sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăţi de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană (cauza Lingens c Austriei).
Or, în speţa de faţă, aşa cum în mod corect a arătat şi instanţa de apel, afirmaţiile imputate reclamantului sunt referitoare sau decurg din pretinsa moarte a unor câini comunitari, deci se referă exclusiv la activitatea desfăşurată de reclamant în calitate de director al ASPA şi au avut o bază factuală, reprezentată de adresa nr. x/03.02.2016 a Curţii de Conturi, comunicată intimatei - pârâte .
Astfel, situaţia de fapt stabilită şi care nu mai poate fi contestată în prezenta cale extraordinară de atac, atestă că la momentul efectuării afirmaţiilor imputate pârâtei, aceasta se afla în posesia adresei nr. x/03.02.2016 a Curţii de Conturi (care a fost postată, de asemenea, pe contul de C. al pârâtei), prin care i s-a comunicat că aspectele sesizate în legătură cu activitatea Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor au fost verificate cu ocazia misiunii de audit financiar efectuate în perioada 02.11-15.12.2015 la această instituţie publică şi că în urma verificării au fost constatate, printre alte abateri de la principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii cheltuirii banilor publici, nereguli în legătură cu contractarea şi decontarea serviciilor de capturare şi transport al câinilor comunitari, confirmându-se aspectele sesizate chiar de către pârâtă.
Astfel, în mod corect a constatat instanţa anterioară că acuzaţiile aduse de pârâtă reclamantului, respectiv directorului instituţiei, au avut o bază factuală suficientă, Curtea de Conturi constatând că au existat nereguli în legătură cu cheltuirea banilor publici.
Este adevărat că ulterior, Tribunalul Bucureşti a admis, prin sentinţa civilă nr. 7038/07.12.2016, pronunţată în dosar nr. x/2016, acţiunea formulată de ASPA şi a anulat măsurile dispuse la pct. I.4, II. 5 şi III.6 din decizia nr. 29/14.01.2016 emisă de Curtea de Conturi Bucureşti, însă aceasta nu este de natură să conducă la o altă soluţie, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, câtă vreme, la data emiterii afirmaţiilor de către pârâtă, moment la care se analizează existenţa unei baze factuale, nici dosarul nr. x/2016 (la care a făcut referire prima instanţă), nici dosarul nr. x/2019 (invocat de apelant în cererea de apel) nu erau demarate, raportul Curţii de Conturi şi adresa invocată de intimată prezentând, aşadar, o realitate faptică şi juridică.
Trebuie precizat că baza factuală luată în considerare de instanţa de apel se referă la situaţia avută în vedere de pârâtă la data publicării postării ce face obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi trebuie adaptată persoanei în cauză, cunoştinţelor acesteia, prin raportare la calificarea şi calitatea acesteia şi datelor de care dispunea, care, în opinia proprie, erau în măsură a crea aparenţa de adevăr a informaţiilor diseminate.
Solicitarea recurentului de a fi cenzurate concluziile instanţei de apel în sensul că afirmaţiile prezentate precum: "criminal în serie" şi "criminal sadic care ucide din plăcere" se bazează pe anumite "fapte concrete (cadavre ale câinilor eutanasiaţi, găsite de intimată, admiterea implicită şi chiar explicită a activităţii de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al ASPA al apelantului)", ţin de modalitatea în care instanţele de fond au apreciat asupra situaţiei factuale deduse judecăţii, care nu pot face obiectul cenzurii în calea de atac a recursului prin raportare la cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ce stipulează în concret cazurile de nelegalitate în care se poate dispune casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului.
Urmează a fi respinsă şi solicitarea recurentului de a se constata că libertatea de exprimare este disproporţionată în raport de scopul legitim urmărit şi implică încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Convenţie, deoarece intimata nu a avut niciodată calitatea de jurnalist, astfel încât afirmaţiile ei din spaţiul public nu pot fi încadrate în sfera dispoziţiilor art. 75 C. civ.
Înalta Curte constată că în practica judiciară s-a statuat că reţeaua de socializare C. este spaţiu public, aceasta fiind o reţea de socializare (informaţională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii pot adera prin înscriere şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi, destinată accesului public/oricărui utilizator, în faţa unui anumit număr de persoane, iar urmare a accesării paginii de socializare de către anumiţi utilizatori (asociaţi publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg, neutilizator al reţelei de socializare în cauză, prin diseminarea acestuia .
Ca atare, publicarea unor informaţii de interes public prin intermediul acestei reţele de socializare, chiar de către o persoană care nu este jurnalist, se bucură de apărarea conferită de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare".
Art. 10 din CEDO nu face nicio deosebire în funcţie de natura scopului urmărit sau rolul persoanelor fizice ori juridice în exercitarea acestei libertăţi (a se vedea, mutatis mutandis, D. împotriva Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994, seria x nr. x-A, pag. 16-17, pct. 35).
Acesta se aplică nu doar conţinutului informaţiilor, ci şi mijloacelor de diseminare, deoarece orice restrângere aplicată mijloacelor este în mod necesar o ingerinţă în dreptul de a primi şi a comunica informaţii (a se vedea, mutatis mutandis, Autronic AG împotriva Elveţiei, hotărârea din 22 mai 1990, seria x nr. x, pag. 23, pct. 47).
Ca atare, raportat la considerentele expuse în precedent, nu se poate aprecia că dreptul reclamantului la imagine, pretins încălcat prin cererea de chemare în judecată a fost încălcat, nereieşind din actele şi lucrările dosarului că libertatea de exprimare a fost exercitată abuziv, astfel încât nu se poate constata o încălcare a normelor de drept material (art. 72, 73 şi 74 alin. (1) lit. c) şi art. 253 C. civ., art. 8, 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), precum şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
Referitor la critica încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul a susţinut că hotărârea este nemotivată în privinţa acordării de către instanţa de fond a cheltuielilor de judecată. Susţine că, prin întâmpinare, intimata a recunoscut că aceste cheltuieli au fost cerute pentru fond şi apel încă de la fond, astfel că tribunalul a acordat cheltuieli pentru o etapă procesuală ce nu fusese parcursă, dar instanţa de apel a înlăturat această critică, prin raportare la documentele fiscale depuse, fără a analiza situaţia menţionată, recunoscută de intimată.
Sub acest aspect se constată că instanţa de fond a constatat că onorariul de avocat este în cuantum de 16.344,17 RON, stabilit conform facturii fiscale nr. x/06.10.2017 şi achitat conform dovezilor depuse la dosar şi a dispus reducerea acestuia la 8.000 RON, făcând trimitere la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.
Apelul reclamantului a vizat faptul că suma cheltuielilor de judecată acordate prin sentinţa civilă este excesivă şi disproporţionată faţă de obiectul pricinii.
Curtea de apel a arătat, în ceea ce priveşte acest motiv de apel, că în cererea de apel s-au formulat consideraţii numai cu privire la aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dar la formularea concluziilor în dezbateri apelantul - reclamant, prin reprezentatul convenţional, a afirmat şi faptul că au fost acordate la fond cheltuieli care vizează şi calea de atac care nu fusese încă epuizată.
Observând înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe de către partea pârâtă în susţinerea pretenţiei vizând cheltuielile de judecată, curtea a constatat că nu rezultă nici din factura fiscală depusă, nici din chitanţa şi extrasele de cont, faptul că suma pretinsă la fond ar fi reprezentat onorariu avocaţial şi pentru faza procesuală a apelului. O afirmaţie contrară acestei situaţii de fapt reţinută de instanţa de apel nu poate face obiectul cenzurii instanţei de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.
Curtea a considerat că prima instanţă a aplicat în mod legal şi temeinic dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., o diminuare a cheltuielilor solicitate la fond sub valoarea de 8000 RON stabilită de tribunal nefiind justificată, în raport de obiectul şi valoarea litigiului, numărul termenelor acordate la fond, probatoriul administrat şi munca efectiv prestată de avocat (reprezentarea şi asistenţa juridică, redactarea de acte procedurale, prezenţa la termenele de judecată, calitatea reprezentării şi a argumentelor invocate).
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a motivat soluţia sa de respingere a apelului reclamantului, a analizat în concret cererea de apel dedusă judecăţii, a indicat considerentele în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată sub aspectul acordării de către tribunal a cheltuielilor de judecată şi raportându-se la complexitatea cauzei şi munca prestată de avocat în faţa primei instanţe şi nu la suma iniţială solicitată cu titlu de onorariu de apărător.
Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.
Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, înlăturând susţinerile apelantului reclamant, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului sub acest aspect.
Faţă de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 1584 A din 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul, ca parte căzută în pretenţii, la plata către intimată a sumei de 2931,33 RON, cheltuieli de judecată avansate în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1584 A din 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 2931,33 RON, cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.