Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021
Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la 31 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., pentru Publicaţia C., S.C. D. S.R.L., pentru Publicaţia C. şi E., constatarea caracterului ilicit al mai multor fapte săvârşite de către pârâţi, încetarea încălcării drepturilor sale nepatrimoniale şi interzicerea încălcării pentru viitor a aceloraşi drepturi, conform art. 252 alin. (1) lit. b) şi c) C. civ. obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii pronunţate, potrivit art. 253 alin. (3) lit. c) C. civ. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în vederea acoperirii prejudiciului nepatrimonial, în cuantum de 500.000 RON, conform art. 253 alin. (4), raportat la art. 1349 şi următ. C. civ. obligarea pârâţilor la ştergerea postărilor defăimătoare, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72, 73, 74, 252, 253, 255, 1349, 1357, 1358, 1373 şi 1381-1383 C. civ., art. 30 şi 31 din Constituţia României, art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Legea nr. 8/1996.
2. Hotărârea Tribunalului Argeş
Prin sentinţa nr. 183 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a constatat că reclamantul A. a renunţat la judecata cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă F.; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii D. S.R.L., pentru publicaţia C. şi E., director al publicaţiei C..
3. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă
Prin încheierea din camera de consiliu din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civile a acestei instanţe.
4. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă
Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a acestei instanţe. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
5. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra regulatorului de competenţă
Prin decizia nr. 113 din 21 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Piteşti.
6. Decizia Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă asupra apelului
Prin decizia nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 183 din 25 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă.
7. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..
În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478, coroborate cu cele ale art. 479 C. proc. civ., din perspectiva faptului că, la termenul la care a soluţionat apelul, a respins proba cu înscrisuri, încălcând efectul devolutiv al acestei căi de atac. Arată că art. 476 din C. proc. civ. instituie principiul celor două grade de jurisdicţie, apelul generând o nouă judecată asupra fondului, care însă trebuie să se realizeze în condiţiile prevăzute de art. 478 din cod.
Recurentul a făcut referire la Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2), raportate la cele ale art. 254 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prin care s-a statuat că, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului sunt incluse atât probele propuse în faţa primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost solicitate în faţa primei instanţe sau au fost cerute tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.
Susţine că proba cu înscrisuri a fost respinsă în mod nelegal, actele fiind restituite apărătorului în şedinţa de judecată în condiţiile în care actele depuse nu făceau decât să dovedească temeinicia cererii de chemare în judecata fiind noi articole denigratoare care îi afectau demnitatea şi reputaţia în comunitate, în acest mod fiindu-i încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Recurentul învederează că, prin decizia recurată i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 73 C. civ., precum şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Arată că art. 30 alin. (6) din Constituţia România stabileşte că libertatea de exprimare nu poate prejudicia imaginea, demnitatea, onoarea, viaţa privată a unei persoane sau dreptul acesteia la imagine, menţionând că aceleaşi prevederi se regăsesc şi în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În acest sens se citează în cadrul motivelor de recurs cauza nr. 49017/99, Pederson si Baadsgard c/a Danemarcei prin care s-a statuat că ziariştilor le revine minima obligaţie de a verifica o declaraţie factuală, această obligaţie semnificând faptul că trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei având în vedere că afirmaţia trebuie corelată cu baza factuală.
Recurentul consideră că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul fiind de natură morală, suficient pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 1357 şi art. 1373 alin. (1) C. civ., neputându-se contesta rezultatul dăunător direct, de natură morală al faptei cu caracter ilicit, asupra recurentului, fiindu-i aduse în mod real vătămări asupra valorilor şi drepturilor nepatrimoniale, strâns legate de personalitatea umană.
8. Apărările formulate în cauză
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
9. Procedura de filtru
La 18 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înregistrat dosarul ca recurs şi a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.
Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 10 iunie 2021, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 16 decembrie 2021 pentru soluţionarea acestuia.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că a fost denigrat în repetate rânduri de pârâţi prin publicaţiile ziarului şi pe pagina de internet aducându-i-se prejudicii de onoare şi sociale care trebuie reparate. Au fost indicate în acest sens, spre exemplu, articolele din data de 16 august 2017 -"PIC si POC in acţiune; din data de 13 iunie 2017 - "Halal Primar, halal găzar! A. si G. s-au filmat singuri stropind cu apa"; din data de 27 septembrie 2016 -"Primarul A. înjurat ca la uşa cortului de locatarii unor străzi"; din data de 9 august 2016 - "Scandalos: A prostit un oras întreg! Primarul PSD din Curtea de Argeş a băgat ilegal oraşul in doliu"; din data de 8 august 2016 - "Primarul A. îsi bate joc de însemnele de stat! A pus autocolant pe drapelul României aşezat de-a-ndoaselea" şi din data de 13 decembrie 2017 - "Pentru servicii regale oferite cetăţenilor, Primarul A. da prime de sute de euro pe criterii ... de fusta".
Tribunalul a reţinut că, în fapt, reclamantul locuieşte in oraşul Curtea de Argeş de peste 30 de ani si a deţinut diferite funcţii atât profesionale cât si cea de consilier local, iar în prezent este primarul oraşului Curtea de Argeş fiind ales în aceasta funcţie în urma alegerilor locale din 2016. Ca urmare a analizei cauzei, instanţa de fond a apreciat că articolele apărute în presa, pretins denigratoare au caracter de pamflet sau de aducere la cunoştinţa publică a unor aspecte ale administraţiei publice locale şi niciunul dintre acestea nu depăşeşte limita justului echilibru dintre ocrotirea vieţii private garantată de art. 8 din CEDO şi dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10, din aceeaşi convenţie.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei soluţii a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, instanţă care, observând şi analizând faptele imputate, a constatat că nu se poate reţine un ilicit al acestora şi nici o prejudiciere a reclamantului, ci acestea sunt judecăţi de valoare ale jurnalistului ce a adus în atenţia publică unele situaţii ce au o bază factuală rezonabilă.
S-a mai arătat că jurnalistul a analizat/judecat în mod evident acţiunile reclamantului şi a apreciat în consecinţă, iar nu a prezentat situaţii de fapt necorespunzătoare adevărului; unele dintre afirmaţiile imputate reprezintă chiar judecăţi de valoare ale acestuia, respectiv analize ale sale în ceea ce priveşte modalitatea de acţiune a apelantului, iar celelalte nu pot leza imaginea acestuia din urmă, din modul de redactare al articolelor nerezultând o intenţie de vătămare a reclamantului, ci numai expunerea unor îngrijorări şi analize ale jurnalistului, iar folosirea de expresii care să atragă atenţia nu constituie decât o exprimare gazetărească, fără depăşirea dozei de exagerare permisă şi fără a i se încălca anumite drepturi personal nepatrimoniale reclamantului.
Recursul declarat împotriva acestei decizii, ce face obiectul analizei de faţă, a vizat, sub un prim aspect, încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ. coroborat cu art. 479 C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, având în vedere că la termenul la care apelul a fost soluţionat apelantul a solicitat proba cu înscrisuri, care au fost şi înfăţişate instanţei de judecată în exemplare suficiente pentru comunicare către intimate, dar instanţa de apel a respins această probă încălcând, în aprecierea recurentului, efectul devolutiv al apelului.
Deşi temeiul de drept invocat în susţinerea acestui motiv de recurs a fost art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate observa că, în realitate, recurentul invocă încălcarea normelor de procedură şi nu a celor de drept material, astfel încât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, incident în speţă este art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Proba cu înscrisuri a fost respinsă de către instanţa de apel în şedinţa publică din data de 4.11.2020, astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de şedinţă de la acea dată, apreciindu-se inutilitatea acesteia deoarece înscrisurile reprezentând screen-uri de pe articole publicate în perioada ulterioară pronunţării soluţiei primei instanţe tindeau a dovedi aspecte cu care instanţa de fond nu a fost învestită, ce nu au fost supuse controlului judiciar.
Înalta Curte reţine că aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei probei cu înscrisuri era apanajul instanţei de apel în aplicarea dispoziţiilor legale în materia probelor, iar orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuţiilor instanţei de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalităţii soluţiei în condiţiile expres şi limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.
De altfel, chiar recurentul susţine în cadrul motivelor de recurs că actele depuse nu făceau decât să dovedească temeinicia cererii de chemare în judecată, fiind noi articole denigratoare care îi afectau demnitatea şi reputaţia în comunitate, în acest mod fiindu-i încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Ca atare se remarcă faptul că apelantul a solicitat încuviinţarea unor înscrisuri ce tindeau la dovedirea unor noi fapte, pretins ilicite, ale pârâţilor, ulterioare articolelor menţionate în acţiune, încălcând dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi ale art. 478 alin. (4) C. proc. civ. ce permit explicitarea pretenţiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanţă şi nu invocarea unor fapte noi, ce excedează obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa de fond.
Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) si tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).
Ultimul dintre acestea a fost avut în vedere de către instanţa de apel care a respins proba solicitată de apelant, astfel încât nu se poate considera că, în speţă, au fost încălcate prevederile art. 478 şi art. 479 C. proc. civ.
Nici Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2), raportate la cele ale art. 254 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nu este incidentă, deoarece, în speţă, nu s-a pus problema respingerii probatoriilor solicitate din perspectiva neinvocării acestora în faţa instanţei de fond, ci a inutilităţii lor deoarece tindeau a dovedi aspecte cu care instanţa de fond nu fusese învestită, ce nu au fost supuse controlului judiciar, astfel încât nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Un alt motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţele anterioare a drepturilor prevăzute de art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 73 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia România precum şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Recurentul consideră că, în cauză, în mod eronat instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul suferit fiind evident, de natură morală, suficient pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 1357 şi art. 1373 alin. (1) C. civ.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Textele pretins a fi încălcate prevăd următoarele: art. 58 C. civ. (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege; art. 71 C. civ., (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. alin. 3 Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75; art. 72 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75; art. 73 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.
Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Analizând dispoziţiile referitoare la libertatea de exprimare invocate în cadrul memoriului de recurs, se constată că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere".
Jurisprudenţa CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, iar art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.
În acest context trebuie verificat dacă în speţă a existat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10 şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în acest scop în jurisprudenţa sa criterii cum ar fi: contribuţia la o dezbatere de interes general; rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul postării; modul în care sunt diseminate informaţiile şi maniera în care persoana în cauză este prezentată; comportamentul anterior al persoanei în cauză; incidenţa unei fapte sau a unei judecăţi de valoare, existenţa unei baze factuale de natură a crea aparenţa de adevăr a informaţiilor diseminate.
Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmaţiile pârâţilor se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.
Astfel, în cuprinsul deciziei ce face obiectul prezentului control judiciar s-a arătat că articolele în care sunt criticate acţiunile primarului - reclamant (tăierea unor arbori pentru amplasarea unui banner electoral, lucrări neconforme la o fântână arteziană, pagubele produse de inundaţie şi promisiunile nerespectate faţă de cei afectaţi, neprezentarea la o întâlnire cu oamenii de afaceri, efectuarea de cheltuieli nelegale pentru stema oraşului sau deplasări la Mamaia, comemorări eronate sau greşite a diferitelor personalităţi, strângerea de semnături pentru demitere; asocierea cu persoane ce au dosare penale, etc.) nu pot fi apreciate ca aducând un prejudiciu onoarei, demnităţii sau imaginii apelantului, ci sunt expuse judecăţi de valoare privind modalitatea în care jurnalistul apreciază cum ar fi trebuit să fie exercitată conducerea unui municipiu de către primarul acestuia, respectiv faptele pe care le-a perceput şi cum ar fi trebuit să se acţioneze de către reclamant.
Din situaţia de fapt reţinută de instanţa anterioară a rezultat că afirmaţiile jurnalistului au avut la bază numai acţiunile reclamantului, că se referă la situaţii de fapt percepute de acesta în calitatea sa de ziarist, iar nu la familia reclamantului sau viaţa privată a acestuia, iar toate articolele privesc numai activitatea de primar şi se referă exclusiv la lucrurile pe care jurnalistul le consideră eronate, greşite sau incorecte, stilul de redactare al articolelor fiind echilibrat, nu aplecat spre senzaţionalism ci mai mult spre pamflet, încercând să se atragă semnale de alarmă asupra unor elemente pe care emitentul le aprecia ca importante.
Ca atare, instanţa de apel, observând şi analizând faptele imputate a constatat că nu se poate reţine un ilicit al acestora şi nici o prejudiciere a reclamantului.
În exprimarea acestei opinii, Curtea de apel a observat că, jurnalistul s-a întemeiat în afirmaţiile sale pe constatările proprii şi a înscrisurilor pe care le-a putut procura (acte contabile, comunicate, etc.), iar corectitudinea acestora nu a fost contestată, ci numai interpretarea lor, iar analizele efectuate de pârâtul jurnalist nu constituie acuzaţii extrem de grave, ci sunt critici aduse activităţii unui om politic, primar al unei localităţi, astfel încât, constatând că a fost exercitat în mod normal dreptul statuat de Constituţie, acela la libera exprimare, a concluzionat că ziaristul nu poate fi acuzat că ar prejudicia pe cineva.
Recurentul nu combate în cadrul memoriului de recurs aceste dezlegări ale instanţei de apel ci, după înşiruirea textelor pretins a fi aplicate greşit se mulţumeşte să considere că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul fiind de natură morală, neputându-se contesta rezultatul dăunător direct, de natură morală al faptei cu caracter ilicit asupra recurentului, fiindu-i aduse în mod real vătămări asupra valorilor şi drepturilor nepatrimoniale, strâns legate de personalitatea umană.
Instanţa de recurs constată că, de altfel, aceste concluzii ale instanţei de apel sunt în deplină concordanţă cu jurisprudenţa CEDO referitoare la dreptul ocrotit de art. 10 din Convenţie, Curtea europeană arătând că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi sub rezerva paragrafului 2 acoperă nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei (cauza Handyside împotriva Regatului Unit).
Sub acest aspect, raportat la situaţia factuală deja stabilită de instanţele anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că articolele de presă contribuie la o dezbatere de interes general, fiind prezentate exclusiv aspecte care ţin de activitatea profesională a reclamantului, în calitatea sa de primar al localităţii, ceea ce denotă interesul public al informaţiilor expuse de pârâţi şi justifică chiar un caracter ofensator sau şocant al acestora, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului în sensul evaluării greşite a dozei de subiectivism acceptată de către instanţele anterioare prin raportare la afirmaţiile supuse analizei.
Pe de altă parte, această doză de exagerare este permisă şi prin raportare la calitatea reclamantului, deoarece aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa CEDO, (cauza Axel Springer c. Germaniei), este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Art. 10 alin. (2) din Convenţie conferă o libertate largă de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de o persoană publică, vizată în această calitate, decât faţă de un simplu particular deoarece spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni şi, în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (cauza Petrina c. României).
În cauză, aşa cum au constatat instanţele anterioare, reclamantul este o persoană publică, fiind la momentul săvârşirii pretinsei fapte ilicite primar al localităţii, iar activitatea sa profesională anterioară şi probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, ceea ce impune o mai mare toleranţă cu privire la criticile primite în raport de calitatea sa oficială, standardul de protecţie aferent art. 8 fiind astfel mai scăzut.
Deşi nu combate în mod punctual considerentele exprimate în cadrul deciziei contestate, recurentul citează în cadrul motivelor de recurs cauza nr. 49017/99, Pederson si Baadsgard c/a Danemarcei prin care s-a statuat că ziariştilor le revine minima obligaţie de a verifica o declaraţie factuală, această obligaţie semnificând faptul că trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei având în vedere că afirmaţia trebuie corelată cu baza factuală.
Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că jurisprudenţa în materie a statuat că trebuie să se facă distincţie între judecăţile de valoare şi afirmaţiile factuale, acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenţiei.
Or, tocmai făcând această distincţie dintre categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, CEDO a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).
Este adevărat că, deşi proba verităţii nu este cerută în cazul judecăţilor de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăţi de valoare, întrucât jurisprudenţa Curţii permite sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăţi de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană (cauza Lingens c Austriei).
Această decizie a fost avută în vedere de către instanţa de apel, care a constatat că afirmaţiile imputate reclamantului se referă exclusiv la activitatea desfăşurată de reclamant în calitate de primar şi au avut o bază factuală - în cuprinsul articolelor fiind citate comunicate sau înscrisuri contabile emise de instituţia în cadrul căreia funcţiona reclamantul.
Trebuie precizat că baza factuală luată în considerare de instanţa de apel se referă la situaţia avută în vedere de pârâţi la data publicării articolelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată şi trebuie adaptată persoanelor în cauză, cunoştinţelor acestora, prin raportare la calificarea şi calitatea lor şi a datelor de care dispuneau, care, în opinia proprie, erau în măsură a crea aparenţa de adevăr a informaţiilor diseminate.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în speţă, prin respectivele articole s-a urmărit o informare corectă şi cu privire la subiecte de interes general, modalitatea de exprimare a ziaristului nefiind una pur insultătoare, fiind justificată de dezbaterea unor subiecte de interes public şi s-a încadrat în limitele dozei de exagerare şi provocare permise de art. 10 din C.E.D.O. şi jurisprudenţa Curţii europene.
Deoarece faţă de modul cum a procedat jurnalistul nu se poate considera că a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul prejudicierii recurentului, iar prin articolele incriminate, nu sunt depăşite limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 din C. E.D.O. şi art. 30 din Constituţia României, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii - intimaţi, nu se poate aprecia că aceştia au săvârşit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestora.
Din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite; b) existenţa unui prejudiciu; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.
Ca atare, lipsind una din condiţiile prevăzute pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâţilor, respectiv existenţa faptei ilicite, cu referire la afirmaţiile aduse la adresa reclamantului, nu se poate constata nelegalitatea soluţiei atacate pronunţată de instanţa anterioară care a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ.
Câtă vreme analiza îndeplinirii condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât în mod cumulativ, subsecvent constatării existenţei unei fapte ilicite, în măsura în care nu s-a constatat în sarcina pârâţilor săvârşirea unei asemenea fapte, urmează a fi respinse criticile aduse deciziei instanţei de apel în ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prin prisma susţinerilor că în cauză ar exista un prejudiciu moral.
Faţă de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3451 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.