Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022
Examinând recursul, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă la 23.03.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate diminuarea participării pârâtului C. în cadrul societăţii pârâte de la 310 acţiuni la 160 acţiuni, conform participaţiei sale reale în cadrul S.C. D. S.A., de 16% la momentul divizării, să constate dobândirea de către reclamant a unei participaţii de 150 acţiuni în cadrul societăţii pârâte, conform participaţiei reale de 15% din cadrul S.C. D. S.A., să dispună înregistrarea în registrul comerţului a acestor modificări şi să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1152F/24.08.2017, Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a admis acţiunea, a constatat diminuarea participaţiei pârâtului C. în cadrul S.C. B. S.A. de la 310 la 160 acţiuni şi dobândirea de către reclamant a unei participaţii în cadrul S.C. B. S.A. de 150 acţiuni şi a dispus înregistrarea în registrul comerţului a modificărilor menţionate anterior în acţionariatul S.C. B. S.A. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 481A/09.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs C., soluţionat prin decizia nr. 497/03.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care a fost admis recursul, casată decizia civilă atacată şi cauza trimisă, spre o nouă judecată, curţii de apel.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1265A/09.10.2020, prin care a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea.
Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.
În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul a susţinut că dispoziţiile art. 977 şi art. 1175 din C. civ. de la 1864 şi cele corespondente din noul C. civ. au fost aplicate greşit, deoarece în analiza efectelor celor trei acte juridice pe care le-a încheiat cu intimatul-pârât C., respectiv contractul de cesiune acţiuni din 10.01.2007, contractul de tranzacţie din 24.05.2011 şi convenţia de rezoluţiune din 21.12.2012 nu s-au avut în vedere dispoziţiile legale privind simulaţia şi interpretarea contractelor în funcţie de voinţa reală a părţilor.
Recurentul a susţinut că intenţia părţilor a fost de a transmite doar dreptul de administrare, nu dreptul de proprietate asupra acţiunilor, aspect ce rezultă şi din poziţia procesuală adoptată de către intimatul-pârât, astfel că instanţa devolutivă nu poate să dea o altă interpretare a actelor juridice încheiate, decât cea pe care părţile semnatare le-au dat-o.
Astfel, a arătat că, prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, intimatul-pârât a recunoscut faptul că el doar i-a administrat acţiunile, iar în cadrul apelului acesta a precizat că prin contractul de cesiune acţiuni din 10.01.2007 "s-a urmărit un scop legitim de către ambele părţi, acela de a vinde împreună acţiunile, care totalizau în urma cesiunii un procent de 31% (15% A. + 16% C.)".
Potrivit recurentului, dacă intimatul-pârât ar fi devenit proprietarul acţiunilor, nu s-ar mai fi referit la "vânzarea împreună", căci el ar fi fost singurul proprietar.
Totodată, în opinia recurentului dispoziţiile C. civ. de la 1864 sunt aplicabile şi convenţiei de rezoluţiune din 21.12.2012, raporturile juridice fiind născute în baza C. civ. anterior. Or, chiar dacă s-ar aplica dispoziţiile noului C. civ., respectiv art. 1.289-1.292 şi art. 1.266 C. civ., interpretarea acestuia nu se poate realiza fără raportarea şi la efectele primelor două acte juridice încheiate, atât timp cât prin cel din urmă se face referire la rezoluţiunea celorlalte.
A mai susţinut că intimatul-pârât a recunoscut expres faptul că a avut doar dreptul de administrare asupra acţiunilor respective, împrejurare care se încadrează în "comportamentul ulterior încheierii contractului" prevăzut de art. 1.266 C. civ. Chiar dacă s-ar ignora precizările pârâtului, scopul actelor juridice încheiate între părţi rezultă din clarificările stipulate în contractul de tranzacţie din 24.05.2011.
În continuare, a mai arătat că la art. 1 din contractul de tranzacţie se menţionează că "în toate situaţiile dl. C. nu va semna niciun act de înstrăinare a pachetului de 15% acţiuni aparţinând d-lui. A. decât cu acordul în scris expres şi prealabil al acestuia", iar la art. 3 se face referire de efectele actului juridic faţă de terţi.
Aşadar, recurentul a precizat că la data de 24.05.2011 intimatul-pârât a recunoscut în mod expres că nu este proprietarul pachetului de 15% din acţiuni, pachet ce aparţinea recurentului care avea libertatea de a-şi da sau nu acordul pentru a putea fi înstrăinate.
În cauză, a susţinut recurentul, în interpretarea efectelor juridice ale actului juridic intitulat contract de tranzacţie din 24.05.2011, instanţa de apel a făcut referire doar la premisele indicate, fără a mai analiza şi clauzele contractului.
Potrivit recurentului, contractul de tranzacţie din 24.05.2011 consemnează simulaţia dintre părţi, respectiv identifică, în scris, scopul real urmărit de părţi la semnarea actului juridic intitulat contract de cesiune acţiuni din 10.01.2007 şi produce efecte încă de la data de 10.01.2007.
A mai susţinut că, dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei de apel, în sensul că actul juridic intitulat contract de tranzacţie din 24.05.2011 produce efecte juridice doar de la data încheierii lui, rezultă că din 24.05.2011, în relaţia cu intimatul-pârât, era proprietarul pachetului de acţiuni de 15%, aspect stipulat clar la art. 1.
Intimatul C. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.
În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 24.11.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.
Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reclamantul A. critică decizia instanţei de apel în principal din perspectiva aplicării greşite a legii, a normelor de drept referitoare la interpretarea contractelor concordant intenţiei reale a acestora, susţinând că au fost ignorate dispoziţiile art. 977 şi art. 1175 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1266 C. civ., prin raportare la data încheierii actelor juridice examinate.
Astfel, recurentul a susţinut că în analiza efectelor celor trei acte juridice succesiv încheiate între A. şi C. nu au fost avute în vedere dispoziţiile legale privind simulaţia şi nici cele privind interpretarea contractelor prin raportare la voinţa reală a părţilor.
Cu referire la interpretarea celor trei contracte, instanţa de apel a reţinut că prin actul de cesiune de acţiuni încheiat la 10.01.2007, A., în calitate de cedent, a transmis pârâtului C. un număr de 45 de acţiuni la purtător deţinute în S.C. D. S.A - reprezentând 15% din pachetul de acţiuni emise -, în scopul efectuării, de către cesionar a unei transmisiuni a întregului pachet de acţiuni, incluzându-le şi pe cele preexistente în patrimoniul cesionarului, către un terţ. S-a reţinut că preţul cesiunii a fost achitat prin cedarea cotei de dividende aferente pachetului deţinut anterior cesiunii de către C., plus o cotă care urma să fie determinată prin raportare la preţul vânzării ulterioare a pachetului majorat, care urma să fie încheiată în termen de un an de la predarea acţiunilor. Raportându-se la elementele lui caracteristice, instanţa a de apel a statuat că prin contractul de cesiune încheiat s-a realizat un transfer de proprietate al acţiunilor, iar nu transferul unui drept de administrate asupra acestora. În ceea ce priveşte contractul de tranzacţie, încheiat de aceleaşi părţi la 24.05.2011, s-a subliniat că prin acest act părţile au intenţionat o recalificare a naturii primului contract, reiterând scopul comun, acela de vânzare a unui pachet majorat al acţiunilor S.C. D. S.A. către un terţ cu care se iniţiase o procedură de negociere. Cu referire la acest contract, instanţa de apel a statuat că el nu poate modifica înţelegerea iniţială, ci doar crea o ordine juridică nouă, dar şi că, indiferent de termenii contractului, proprietatea acţiunilor, ca efect al cesiunii, fusese deja transferată în patrimoniul lui C., fiind evocate dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 31/1990. În fine, prin raportare la convenţia de rezoluţiune, încheiată de părţi la 21.12.2012, curtea de apel a subliniat că nu poate valida interpretarea că a operat o repunere a părţilor în situaţia anterioară, în sensul recunoaşterii efectului retroactiv al transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor. S-a dat efect dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, în care s-a stabilit că acest ultim acord reprezintă un contract nou prin care dlui. A. i se retransmit cele 45 de acţiuni ale S.C. D. S.A. şi ca acest lucru nu semnifică o repunere în situaţia anterioară cu efect retroactiv.
Fiind prezentate succint chestiunile statuate prin decizia recurată şi raportându-se la criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază, într-un prim considerent, că deşi s-a imputat instanţei de prim control judiciar neaplicarea regulilor de drept incidente în materia simulaţiei, acest motiv nu poate fi examinat în recurs, în acord cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece incidenţa simulaţiei, ca instituţie juridică, a fost pentru prima data invocată în recurs. Instanţa supremă mai subliniază şi că, potrivit dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., la care art. 494 C. proc. civ. face trimitere, recurentul nu poate invoca pentru prima dată în recurs chestiuni care tind la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, părţile putând doar să expliciteze cererile care au fost cuprinse în acţiunea iniţială, fie şi implicit.
Instanţa de apel nici nu avea obligaţia ca în verificările realizate să se refere la simulaţie, deoarece, tributar principiului disponibilităţii procesului civil, judecătorul este ţinut să se pronunţe în cauză numai pe temeiurile invocate de părţi prin actele de procedură efectuate în disciplina impusă de lege, numai asupra ceea ce s-a cerut, fără a se depăşi limitele investirii, deci pe baza temeiurilor invocate de părţi, calificate juridic.
Or, din suma actelor de procedură efectuate, rezultă în mod neîndoielnic că, nicicând în cursul procesului în faţa instanţelor devolutive, reclamantul nu s-a referit, fie şi implicit, la instituţia simulaţiei şi nu a oferit, ca temei al pretenţiei sale, o construcţie juridică bazată pe existenţa unui act aparent, în contrapondere cu un acord simulatoriu care a precedat sau care a însoţit, concomitent, un act public. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigios reclamantul a solicitat instanţelor să constate că, în realitate, obiectul convenţiei de cesiune l-a reprezentat un drept de administrare asupra acţiunilor proprii, iar nu un drept de proprietate asupra acestora, iar instanţele au examinat cauza pe aceste temeiuri.
Aşadar, dincolo de impedimentul impus de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte arată că însăşi construcţia juridică realizată de recurent prin memoriul de recurs exclude, în mod propriu, încălcarea legii în apel, determinată de neaplicarea dispoziţiilor art. 1175 C. civ. de la 1864; suma criticilor dezvoltate este deplin convergentă interpretării greşite a convenţiei în apel, ca efect al ignorării voinţei reale a părţilor, care se referă la modul în care această instanţă a statuat asupra efectelor convenţiilor succesiv prezentate.
Prin urmare, înlăturând criticile de nelegalitate sesizate prin memoriul de recurs, referitoare la neaplicarea, în apel, a dispoziţiilor legale care reglementează instituţia simulaţiei, instanţa de recurs va examina modalitatea de aplicare a dispoziţiilor referitoare la interpretarea convenţiei după criteriul voinţei reale a părţilor.
Aceste dispoziţii îşi regăsesc sediul în art. 977 C. civ. de la 1846 în ceea ce priveşte convenţiile încheiate pe durata activităţii acestuia şi în art. 1266 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, pentru convenţiile încheiate după 01.10.2011, pentru a da efect regulii tempus regit actum.
Procedând astfel, instanţa de apel a statuat că prin contractul de cesiune încheiat la 10.01.2007, în condiţiile în care s-a prevăzut un preţ al cesiunii coroborat cu suma clauzelor convenţionale, rezultă că părţile au intenţionat transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor ce au făcut obiectul convenţiei, iar nu doar cesiunea dreptului de administrare a acestora. Cu privire la contractul de tranzacţie, încheiat la 24.04.2011, instanţa de apel a stabilit că natura actului juridic se stabileşte în funcţie de conţinutul de substanţă al acestuia şi că, indiferent de termenii folosiţi, el produce efecte doar pentru viitor, fără a schimba conţinutul şi efectele convenţiei din 10.01.2007.
Contra celor reţinute, recurentul a afirmat că intenţia părţilor este clarificată prin întâmpinarea formulată de pârât în faţa primei instanţe, act prin care acesta a recunoscut expres că a deţinut numai un drept de administrare asupra acţiunilor care au făcut obiectul cesiunii, de vreme ce a subliniat că a contribuit cu dividendele acţiunilor astfel administrate la majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.
Examinând chestiunile sesizate, Înalta Curte subliniază încă de la început că nu intră în domeniul verificărilor de legalitate modalitatea în care instanţa devolutivă a apreciat probele în cauză, fie şi dacă acestea constau într-o mărturisire realizată procesual; asupra interpretării probelor legiuitorul oferă instanţelor de fond o libertate de apreciere care excedează sfera controlului de legalitate impus prin art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Trecând peste aceste observaţii, urmează să fie reamintite dispoziţiile art. 977 C. civ. de la 1864, care arată că "Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor"; stabilirea voinţei concordante se realizează judiciar prin folosirea unor criterii stabilite în mod constant jurisprudenţial, apte să o clarifice: scopul contractului, discuţiile care l-au precedat, practicile curente şi, nu în ultimul rând, conduita părţilor ulterioară încheierii convenţiei.
Folosind aceste criterii, instanţa de apel a stabilit nişte repere concrete, legate de împrejurarea că părţile au stabilit preţul cesiunii după nişte elemente fără echivoc, că scopul cesiunii a fost crearea unui pachet majorat de acţiuni în proprietatea lui C. în scopul vânzării lui, dar şi că aceste aspecte sunt confirmate prin contractul ulterior de tranzacţie şi că aplicarea art. 99 din Legea nr. 31/1990 impune concluzia că prin contractul de cesiune s-a intenţionat şi realizat transferul proprietăţii acţiunilor cesionate, toate aceste date fiind deduse din piesele dosarului.
Mai departe, însă, de verificarea operării în concret cu aceste criterii, modalitatea în care instanţa a evaluat starea de fapt pe baza probelor cauzei intră în marja de apreciere a instanţei de fond, cu privire la care este exclus controlul de legalitate.
Pe lângă împrejurarea că instanţa de apel a oferit în motivare suficiente elemente pentru clarificarea voinţei părţilor, a căror apreciere a impus o concluzie unitară şi coerentă, Înalta Curte subliniază că prin motivul de recurs, în combaterea chestiunilor de drept dezlegate, recurentul opune, în realitate, o probă, care tinde la schimbarea statuărilor în fapt, fără a dezvolta un argument specific de natură să caracterizeze aplicare greşită a legii.
Or, astfel cum s-a subliniat, recursul nu are un caracter devolutiv şi nu poate conduce instanţa la reexaminarea situaţiei de fapt; la acest considerent se cuvine adăugat şi că, după cum s-a stabilit deja, un criteriu relevant a fost examinarea conduitei părţilor, ulterioară încheierii convenţiei interpretate. Executarea obligaţiilor convenţiei, în sensul degajat prin interpretatea conţinutului ei, semnifică o confirmare a adevăratei voinţe a părţilor; or, nu poate fi ignorată, în acest context, statuarea opusă de instanţa de fond referitoare la tradiţiunea acţiunilor de la cedent la cesionar, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013 şi evocarea, în acest context, a dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 31/1990, chestiune rămasă necontestată.
Prin urmare, instanţa de apel a folosit reperele necesare pentru determinarea adevăratei voinţe contractuale. În acest context a statuat şi că înţelegerea ulterioară - contractul de tranzacţie din 24.05.2011 - nu putea decât să creeze o nouă ordine juridică, prin raportare la datele convenţiei iniţiale. Tranzacţia, fără a putea conduce la reinterpretarea convenţiei primordiale, reconfirmă scopul prefigurat în cesiune, de vânzare a pachetului de 93 de acţiuni, reprezentând o fracţie de 31% din totalul acţiunilor S.C. D. S.A., iar dacă această vânzare nu va fi fost finalizată, părţile se obligau să revină la situaţia preexistentă, iar acţiunile cesionate să fie retransmise deţinătorului lor iniţial.
Nu este real că instanţa de apel a apreciat selectiv clauzele convenţiei de tranzacţie, făcând referire doar la premisele acesteia. Soluţia instanţei de apel s-a raportat la examinarea termenilor lipsiţi de echivoc ai acestei înţelegeri pentru concluzia formulată, prin care părţile au stabilit că dacă scopul final al tranzacţiei nu va fi atins, acestea vor depune eforturi pentru negocierea vânzării depline şi exclusive a pachetului de 31% de acţiuni către una dintre părţile semnatare şi că, dacă aceste negocieri eşuează, dl. C. se obligă să transmită în patrimoniul reclamantului, potrivit prevederilor legale, cele 45 de acţiuni; existând acest scop comun, i se recunoştea dlui. A. exercitarea atribuţiilor de consultant. Or, pe aceste date este evident că noul contract a creat între părţi o situaţie juridică nouă prin care, fără a se opune efectelor contractului de cesiune, prefigurau în termeni precişi conduita lor viitoare.
Nici ultima convenţie încheiată de părţi, intitulată convenţie de rezoluţiune, nu putea determina, prin succesiunea ei, reconfigurarea interpretării acordului de cesiune. Deşi recurentul a susţinut că, în privinţa ei, instanţa de apel a realizat o interpretare care ignoră realitatea juridică preexistentă, aceasta nu a fost evaluată desprinsă din contextul iniţial. S-a opus instanţei de apel că a realizat o interpretare a acordului de rezoluţiune exclusiv pe baza unor date extracauzale şi a ignorat scopul acestei convenţii, acela de a devolua caracterul simulat al înţelegerilor anterioare şi revenirea la situaţia reală iniţială.
Cu acest prilej, Înalta Curte subliniază că scopul, efectele şi limitele convenţiei de rezoluţiune au fost chestiuni litigioase dezlegate definitiv prin decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, opusă în proces prin valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Prin această decizie s-a statuat, iar această decizie se opune în condiţiile art. 430 - 431 alin. (2) C. proc. civ., asupra chiar chestiunilor litigioase repuse în dezbatere în litigiul pendinte: că acordul de rezoluţiune este un contract nou care nu are forţa de a repune părţile în situaţia anterioară solicitată, că efectele sale se produc pentru viitor, iar nu şi pentru trecut şi că efectul prefigurat de aceasta este acela că, începând cu data semnării ei, pârâtului îi revine obligaţia de a transfera reclamantului acţiunile cumpărate, în sensul modificării efectelor statuate prin convenţia anterioară.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel nu putea statua diferit asupra chestiunilor de drept dezlegate, deoarece aceasta ar fi condus la încălcarea ordinii de drept şi o anulare a principiului securităţii juridice. Astfel, în decizia din apel instanţa nu a exercitat, din acest punct de vedere, o operaţiune proprie de interpretare a convenţiei, ci, aşa cum a subliniat în propriile considerente, a valorificat efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, obligaţie pe care legea i-o trasează imperativ, iar în această măsură, examinarea încălcării regulilor legale de interpretare a contractului nu poate fi opusă cu temei în recurs.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înlătură în totalitate criticile aduse de recurent deciziei atacate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, soluţie care înglobează şi cererea accesorie a recurentului, vizând obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1265A/09.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.