Acțiune în răspundere civilă delictuală. Protecția datelor cu caracter personal. Excepții. Prelucrare în scop jurnalistic
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă
Index alfabetic: jurnalist
- articol de presă
- subiect de interes public
- persoană publică
- date cu caracter personal
Legea nr. 190/2018, art. 7
Potrivit Regulamentului UE nr. 679/2016, nicio dată cu caracter personal (în care se includ numele şi imaginea persoanei, conform art. 4 pct. 1 şi 2) nu poate fi prelucrată, adică adusă la cunoştinţa publicului, fără acceptul titularului lor, dar cu toate acestea, legiuitorul european a stabilit prin Regulament faptul că statele membre pot adopta la nivel naţional legislaţii care să prevadă astfel de excepţii pentru domeniul jurnalistic.
La nivel naţional, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 190/2018, prin care a reglementat materia protecţiei datelor cu caracter personal, aplecându-se asupra problematicii prelucrării datelor cu caracter personal de către jurnalişti în art. 7, potrivit căruia în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.
Astfel, cum reclamantul are calitatea de persoană publică, ceea ce prezintă importanţă din perspectiva art. 7 din Legea nr. 190/2018 pentru a se analiza dacă este ilicită sau nu fapta de folosire a numelui şi imaginii acestuia fără acordul său, din perspectiva Regulamentului și cum faptele prezentate în cuprinsul articolului incriminat se circumscriu unui subiect public, de interes general, fiind strâns legate de calitatea de persoană publică a reclamantului, în mod corect s-a constat că nu sunt aplicabile sancţiunile Regulamentului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi ale legii de aplicare a acestuia.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 325 din 10 februarie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalui Bihor la 3.09.2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B. şi SC C. SA, în temeiul art. 1349, art. 1357 şi urm., art. 1373 şi urm., art. 1381 şi urm., art. 58, art. 71, art. 72, art. 73, art. 74, art. 77 şi art. 252 şi urm. C.civ., art. 82 din Regulamentul UE nr. 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul GDPR), angajarea răspunderii civile delictuale şi obligarea pârâtei de rând 1, în solidar cu pârâta de rând 2, la plata daunelor morale, în cuantum de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului nepatrimonial adus persoanei A. prin folosirea de către jurnalista B. a numelui şi a imaginii sale (fotografie) în cuprinsul unui articol ce aparţine publicaţiei C. SA, fără obţinerea consimţământului său în prealabil.
2. Sentinţa Tribunalului Bihor, Secţia I civilă
Prin sentința nr.161/C din 4.12.2020, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC C. SA și B.; a obligat pe reclamant să achite pârâților suma de 1190 lei, cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă
Prin decizia nr.698 din 26.05.2021, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de A., în contradictoriu cu intimaţii SC C. SA şi B. împotriva sentinţei civile nr.161/C/2020, pronunţată de Tribunalul Bihor şi a obligat pe apelantul A. la plata către intimata SC C. SA a sumei de 1785 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr.698/2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.483 şi următoarele C.proc.civ., recurentul a susţinut că instanța de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând neanalizarea uneia dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct.5 C.proc.civ., prin raportare la art.477 din acelaşi act normativ, prin încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel nepronunţându-se asupra tuturor criticilor cu care a fost învestită.
Învederează că acţiunea a vizat două fapte ilicite în legătură cu folosirea numelui şi imaginii reclamantului în articolul realizat/găzduit de cele două pârâte, respectiv defăimarea, prin referirile la persoana/asocierea persoanei reclamantului cu pretinse fapte ilicite şi folosirea numelui şi imaginii fără acordul reclamantului.
Arată că, în privinţa faptei ilicite de a folosi numele şi imaginea reclamantului în scopul defăimării acestuia, prin afectarea demnităţii persoanei, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, al vieţii de familie, prin folosirea unei imagini cu persoana sa de la un eveniment funerar, intim, de familie, prima instanţă nu s-a pronunţat deloc, lipsind orice analiză a încălcării obligaţiei pârâţilor de a respecta drepturile nepatrimoniale ale recurentului. Menţionează că informaţiile defăimătoare reclamate prin cererea introductivă de instanţă se refereau la asocierea recurentului cu fapte de pretinsă nerespectare a unor acte administrative în materie de construcţie ori de pretinse presiuni asupra unei autorităţi pentru a-şi modifica actele administrative emise.
Susţine că prima instanţă a analizat doar fapta utilizării numelui şi imaginii recurentului fără acceptul acestuia, iar critica formulată prin motivele de apel vizând acest aspect nu a fost analizată prin decizia recurată, considerentele hotărârii vizând exclusiv aplicarea Regulamentului UE nr.679/2016, fără o analiză a faptei de publicare a unor informaţii cu tentă defăimătoare cu privire la persoana recurentului.
Arată că lipsa oricărei dezlegări a instanţei de apel asupra acestor aspecte conduce la prejudicierea drepturilor recurentului, atât procesuale, cât şi de drept material, dat fiind că nu primesc nicio dezlegare.
Recurentul arată că lipseşte o motivare concretă asupra criticilor privind lipsa acceptului său la folosirea numelui şi imaginii.
Susţine că hotărârea este nemotivată sub aspectul nepronunţării asupra unor critici referitoare la greşita calificare ca fiind o persoană publică, raportat la incidenţa dispoziţiilor Regulamentului UE nr.679/2016. Învederează că prin apel a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a concluzionat faptul că persoana sa are caracteristicile unei persoane publice, cu consecinţa că protecţia oferită recurentului cu privire la viaţa privată şi, în mod special, a dreptului la imagine, este una restrânsă având în vedere că până la data publicării articolului, anul 2020, recurentul a fost o persoană care nu a mai avut nicio apariţie publică de peste 10 ani; nu se poate considera că este transmisă automat recurentului notorietatea de care beneficia tatăl acestuia, iar calitatea de antreprenor nu echivalează cu noţiunea de persoană publică. Afirmă că aceste argumente nu au fost avute în vedere de instanţa de apel, iar calificarea dată de instanţă calităţii de persoană publică, în raport de aceste criterii, ţine de esenţa stabilirii unei comunicări publice licite sau ilicite a intimatelor-pârâte, prin articolul vizat prin acţiune, întrucât inclusiv instanţa acceptă că o persoană privată este îndreptăţită a-i fi protejat dreptul la imagine, în sensul solicitat prin acţiunea introductivă, respectiv prin necesitatea de a-i fi solicitat consimţământul.
Precizează că, sub aspectul folosirii de către intimate a unei fotografii dintr-un moment intim al familiei, fără acceptul recurentului, instanţa se rezumă la a afirma că aceasta a mai fost folosită şi în alte articole, fără a menţiona în care a fost identificată, fără a face trimitere la piesele dosarului şi fără a oferi vreo argumentaţie care să susţină dezlegarea dată.
Se reţine în hotărârea recurată faptul că menţionarea numelui şi fotografiei recurentului într-un articol, referitor la activitatea unei societăţi în care deţine o participaţie la capitalul social, nu aduce atingere vieţii private a recurentului, însă nu se analizează deloc faptul că s-a criticat inclusiv modalitatea în care s-a făcut referire la persoana acestuia, de o manieră care să inducă ideea unei activităţi obscure a recurentului, personal, nu prin intermediul societăţilor unde au calitatea de asociat şi autorităţile locale.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., critică greşita încadrare în normele de drept a aspectelor de fapt cu care instanţa a fost învestită, susţinând îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Arată că interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art.71 C.civ., art.8 şi 10 din CEDO şi ale Regulamentului UE nr.679/2016 (GDPR) este una greşită, contrară spiritului şi scopului normei.
Învederează că sunt incidente şi dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ. dat fiind că interpretarea greşită a legii are la bază şi o lipsă a analizei condiţiilor normei pe care instanţa o aplică.
Arată că premisa de la care instanţa de apel a pornit în soluţionarea căii de atac, aceea că recurentul este o persoană publică, este contrară înţelesului şi interpretării prevederilor art.71 C.civ., precum şi ale art.8 şi 10 din CEDO. În acest sens menţionează că prin hotărârea recurată s-a reţinut, cu rol determinant, că această calitate a recurentului atrage lipsa răspunderii intimatelor pârâte. Constatarea instanţei de apel cu privire la calitatea recurentului de persoană publică nu are la bază o analiză concretă, trimiterea la înscrisurile depuse în faţa primei instanţe, fără o referire concretă la acestea, respectiv eventualele apariţii publice ale recurentului, caracterul lor de actualitate, ritmicitatea acestora, expunerea intenţionată a recurentului în mod public în alt fel, reprezentând o lipsă a analizei cu privire la calitatea de persoană publică.
Învederează că nu este o persoană publică, neavând apariţii publice în media şi în presă, în general, intimata C. SA cunoscând faptul că recurentul îşi doreşte a fi o persoană discretă, departe de lumina reflectoarelor, în legătură cu orice subiect al vieţii private sau profesionale. Afirmă că articolele depuse de intimate la dosar, în încercarea acreditării ideii că recurentul este o persoană publică, provin, în mare parte, tot de la intimata C. SA, iar din toate articolele de presă citate de intimate, cele mai multe fac referire la activitatea şi apariţiile publice ale defunctului său tată. Mai arată că nu există niciun element care să conducă la ideea că ar fi persoană publică, aspect ce rezultă din faptul că nu este niciun eveniment public pe care recurentul să îl frecventeze în mod intenţionat şi care să fi ajuns la cunoştinţa publică, nu deţine conturi pe paginile de socializare, nu este om politic, nu deţine nicio funcţie de execuţie în entităţile publice sau private, nu deţine calitatea de administrator/persoană împuternicită în societăţile în care deţine participaţii, astfel încât să îi fie arogată calitatea de persoană publică.
Susţine că hotărârea este viciată şi datorită greşitei interpretări şi aplicări a limitelor legale privind utilizarea numelui recurentului, din perspectiva art.71 C.civ., precum şi art.8 şi 10 din CEDO, dispoziţii potrivit cărora persoanele beneficiază de protecţie cu privire la viaţa personală şi atributele personale private, printre acestea regăsindu-se şi atributele de identificare a persoanei, precum numele şi imaginea, demnitatea/reputaţia şi intimitatea. Afirmă că, în speţă, utilizarea numelui şi imaginii recurentului, în sine ilicită, a fost făcută şi cu încălcarea prevederilor şi limitelor dreptului de exprimare al persoanelor care activează în domeniul presei/media, prin asocierea numelui şi imaginii recurentului cu pretinse fapte care excedează limitelor legale, în condiţiile în care pe parcursul procesului nici articolul în cauză, nici intimatele, nu au reuşit să identifice implicarea personală a recurentului în acestea. Arată că necesitatea identificării unei legături directe dintre fapta care face obiectul unui subiect de presă cu o anumită persoană reprezintă una dintre exigenţele impuse exercitării în mod corespunzător a dreptului la exprimare, prevăzut de art.10 din CEDO, însă instanţa de apel nu a identificat niciun astfel de element de legătură dintre viaţa personală a recurentului şi faptele redate în articolul jurnalistic de la care a pornit litigiul şi nici criteriul exercitării de către jurnalişti, cu bună credinţă, a dreptului conferit de art.10 din CEDO.
Recurentul arată că activitatea jurnalistică desfăşurată de către intimate nu s-a încadrat în limitele art.7 din Legea nr.190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului UE nr.679/2016 (care a fost adoptat în scopul reglementării principiului justului echilibru dintre dreptul la viaţă privată şi libertatea de exprimare, în mod deosebit în domeniul presei), instanţa de apel dând o interpretare greşită acestei dispoziţii legale.
Menţionează că prin decizia recurată s-a reţinut că inserarea numelui şi fotografiei recurentului în articolul reclamat este conformă cu exigenţele legale întrucât vizează activitatea comercială a unei societăţi pe care acesta o conduce. Susţine că, din actele dosarului, nu rezultă că recurentul conduce activitatea societăţii D. SA, nefiind administratorul acestei societăţi, context în care, prin raportare la dispoziţiile art.7 din Legea nr.190/2018, publicarea numelui şi imaginii recurentului de către intimate nu vizează informaţii pe care acesta să le fi făcut public în mod intenţionat, nu îl vizează în calitate de persoană publică, nefiind fapte personale ale recurentului, ci ale unei entităţi cu personalitate juridică. Arată că instanţa de apel a reţinut greşit inexistenţa unei fapte ilicite, aceasta existând sub aspectul Regulamentului UE nr.679/2016, prejudiciul rezultând din însăşi încălcarea normei de către intimate.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatele SC C. SA şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că motivarea instanţei de apel este una riguroasă şi se află în consonanţă cu jurisprudenţa Înaltei Curţi, cu referire la decizia nr.1954/2014, precum şi că nu poate fi vorba despre o faptă ilicită având în vedere că recurentului nu i-a fost încălcat, în concret, un drept subiectiv, iar celelate condiţii esenţiale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu au fost dezvoltate sau probate.
Mai arată că, dacă s-ar presupune că i-ar fi fost încălcat dreptul la viaţă privată, această vătămare trebuie pusă în balanţă cu dreptul la liberă exprimare a jurnalistului, garantat de art.10 din CEDO, care, exercitat cu bună credinţă, justifică întregul demers publicistic şi, în conformitate cu art.1353 C.civ., înlătură potenţialul caracter antijuridic al conduitei intimatelor.
II. Soluția şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând neanalizarea uneia dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată, recurentul apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct.5 C.proc.civ., prin raportare la art.477 din acelaşi act normativ, prin încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel nepronunţându-se asupra tuturor criticilor cu care a fost învestită. Se susţine că acţiunea a vizat două fapte ilicite în legătură cu folosirea numelui şi imaginii reclamantului în articolul realizat/găzduit de cele două pârâte, respectiv defăimarea, prin referirile la persoana/asocierea persoanei reclamantului cu pretinse fapte ilicite şi folosirea numelui şi imaginii fără acordul reclamantului.
Curtea de Apel a analizat cu prioritate criticile apelantului referitoare la nemotivarea hotărârii, constatând că sentinţa primei instanţe este suficient motivată, aceasta reţinând în considerente în mod corect situaţia de fapt, pe baza aprecierii probaţiunii administrate, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, cu aplicarea dispoziţiilor legale corespunzătoare, motivul de apel formulat cu privire la acest aspect fiind apreciat ca nefondat.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii cu care instanţa de fond a fost învestită, obiect care a rămas neschimbat pe întreg parcursul judecăţii în faţa primei instanţe, este reprezentat de solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale pentru folosirea de către jurnalista B. a numelui şi a imaginii sale (fotografie) în scop defăimător, în cuprinsul unui articol ce aparţine publicaţiei C. SA, fără obţinerea consimţământului său în prealabil.
Deşi în cererea de recurs se susţine că, în realitate, reclamantul a sesizat instanţa cu două fapte ilicite, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a indicat în mod expres ca faptă ilicită folosirea fără drept a numelui şi a imaginii sale. Faptul că a adăugat la un moment dat sintagma şi cu scop defăimător, articolul fiind în mod evident scris cu intenţia de a pune într-o lumină proastă societatea la care reclamantul deţine participaţii, reprezintă un alt element al faptei ilicite, din modul de formulare a acţiunii nerezultând că reclamantul a sesizat instanţa cu analiza unei fapte ilicite distincte, asupra căreia aceasta nu s-ar fi pronunţat.
Din această perspectivă, în mod corect a constatat Curtea de apel că prima instanţă a răspuns argumentelor principale formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, considerentele sentinţei explicând inteligibil hotărârea luată, neimpunându-se un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o prezentare a argumentelor fundamentale, a acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze hotărârea, fiind respectate exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. 3 din Constituţia României privind dreptul la un proces echitabil.
Recurentul mai arată că lipseşte orice dezlegare a instanţei de apel asupra pretinsei fapte ilicite de a folosi numele şi imaginea reclamantului în scopul defăimării acestuia, prin afectarea demnităţii persoanei, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, al vieţii de familie, prin folosirea unei imagini cu persoana sa de la un eveniment funerar, intim, de familie şi prin asocierea recurentului cu fapte de pretinsă nerespectare a unor acte administrative în materie de construcţie ori de pretinse presiuni asupra unei autorităţi pentru a-şi modifica actele administrative emise. Susţine că prima instanţă a analizat doar fapta utilizării numelui şi imaginii recurentului fără acceptul acestuia, iar critica formulată prin motivele de apel vizând acest aspect nu a fost analizată prin decizia recurată, considerentele hotărârii vizând exclusiv aplicarea Regulamentului UE nr.679/2016, fără o analiză a faptei de publicare a unor informaţii cu tentă defăimătoare cu privire la persoana recurentului.
Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamantul a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art.477 - 479 C.proc.civ., potrivit cărora instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, nefiind deci incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Cu titlu prealabil, situaţia de fapt reţinută de către instanţa anterioară, ce nu poate face obiectul controlului judiciar de legalitate în calea de atac a recursului, a fost enunţată în preambulul considerentelor atacate, fiind aceea că în ziarul Y din 29 iunie - 5 iulie a fost publicat articolul „Noul restaurant construit de firma D. în zona zero a X, pe malul (...), nu respectă proiectul care a câştigat concursul primăriei! D. face legea!", iar în data de 30.06.2020, același articol a apărut și pe site-ul publicației sub titlul „D. face legea! Noul restaurant din centru, construit pe malul (...), nu respectă proiectul pe care Primăria l-a promis (...)". În cuprinsul articolului apar fotografia reclamantului, a arhitectului, a primarului și a viceprimarului.
Deşi reclamantul susţine că a fost analizată cererea sa doar prin prisma faptei de folosire de către pârâte a numelui și fotografiei sale, fără consimțământul său prealabil şi că în hotărârea recurată nu se analizează deloc folosirea numelui şi imaginii reclamantului în scopul defăimării şi afectării demnităţii acestuia prin modalitatea în care s-a făcut referire la persoana lui, de o manieră care să inducă ideea unei activităţi obscure, personale, se observă că, în concret, la paginile 13, 14, 15 ale deciziei recurate au fost analizate elementele faptei imputate pârâţilor în cererea de chemare în judecată, prin raportare atât la prevederile Regulamentului, în special ale art. 85 privind prelucrarea şi libertatea de exprimare şi de informare, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului, cât şi prin prisma temeiurilor de drept ale răspunderii civile delictuale, precum și ale art. 8 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Analizând circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de apel a apreciat că nu au fost încălcate drepturile la viaţă privată, la demnitate, la reputație sau onoare ori la propria imagine ale apelantului (pagina 14 paragraful 4). De asemenea, după analiza teoretică a temeiurilor de drept cu care a fost sesizată şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, instanţa a arătat că în speţă, subiectul articolului analizat este, fără îndoială, unul de interes public, vizând modalitatea controversată în care firma deţinută de apelantul-reclamant, D., a construit un amplu restaurant, pe un teren din centrul municipiului X, în urma unui parteneriat încheiat cu autoritatea publică locală, fiind menţionat numele reclamantului şi fiind publicată o fotografie a acestuia. Articolul incriminat nu a relatat niciun detaliu privind viaţa personală a apelantului-reclamant, ci exclusiv calitatea acestuia de patron al companiei D. S.A, aspect, de altfel, necontestat, astfel încât în mod corect s-a constatat că în speţă sunt incidente situaţiile de excepţie în sensul art. 10 din Convenţie şi art. 30 din Constituţia României, ce ocrotesc libertatea de exprimare în cazurile în care ziaristul acţionează cu bună-credinţă în scopul informării corecte şi judicioase, cu privire la subiecte de interes general.
Ca atare, nu se confirmă solicitarea recurentului de aplicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în sensul că instanţa de apel nu ar fi examinat motivele de apel din perspectiva elementelor care caracterizează fapta reclamată, de defăimare şi lezare a demnităţii sale, ci, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta a analizat, în esenţă, aspectele cu care a fost învestită, dar a apreciat că exprimarea jurnalistului a vizat un subiect de interes general şi reţinând buna-credinţă a acestuia, în condiţiile în care nu a fost făcută în cauză dovada contrară, a apreciat că exercitarea dreptului la liberă exprimare de către jurnalist în limitele permise de lege nu poate constitui un delict civil, iar obligarea sa la plata de despăgubiri, în circumstanţele concrete ale cauzei, ar reprezenta o ingerinţă nejustificată în exercitarea dreptului la liberă exprimare, disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi care nu poate fi considerată “necesară într-o societate democratică”.
Recurentul mai susţine că lipseşte o motivare concretă asupra criticilor privind lipsa acceptului recurentului la folosirea numelui şi imaginii sale.
Curtea a reţinut la pagina 15 paragrafele 6-7, că în ceea ce priveşte fotografia publicată, aceasta este una neutră, care nu conţine elemente de natură să aducă vreo atingere vieţii private, de mici dimensiuni, care a fost folosită anterior şi în alte articole ale aceleiaşi publicaţii, precum şi în presa internaţională, iar menţionarea numelui apelantului-reclamant şi inserarea unei fotografii a acestuia, deja publice, în cuprinsul unui articol de presă vizând societatea comercială pe care o conduce, cu referire la aspecte de interes public legate de proiecte ale municipalităţii, nu pot fi considerate ca aducând atingere dreptului său la viaţă privată, demnitate sau la propria imagine, încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare, în sensul art. 10 par.1 din Convenţie.
Ca atare, nu se confirmă susţinerile potrivit cărora nu există o motivare în ceea ce priveşte aceste aspecte şi că instanţa de apel nu a examinat şi nu a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor de fapt şi de drept în speţa dedusă judecăţii, decizia recurată prezentând, în esenţă, motivele avute în vedere la pronunţarea soluţiei adoptate.
Întrucât dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății este pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. nici în privinţa acestor motive de recurs.
Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată sub aspectul nepronunţării asupra unor critici referitoare la greşita calificare a reclamantului ca fiind o persoană publică, raportat la incidenţa dispoziţiilor Regulamentului UE nr.679/2016, cum ar fi faptul că până la data publicării articolului, anul 2020, recurentul a fost o persoană care nu a mai avut nicio apariţie publică de peste 10 ani şi că nu se poate considera că este transmisă automat recurentului notorietatea de care beneficia tatăl acestuia, iar calitatea de antreprenor nu echivalează cu noţiunea de persoană publică. Se arată că, sub aspectul folosirii de către intimate a unei fotografii dintr-un moment intim al familiei, fără acceptul recurentului, instanţa se rezumă la a afirma că aceasta a mai fost folosită şi în alte articole, fără a menţiona unde a fost identificată, fără a face trimitere la piesele dosarului şi fără a oferi vreo argumentaţie care să susţină dezlegarea dată.
Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a arătat la pagina 15, paragrafele 4-5 că s-a dovedit în cauză, cu înscrisurile depuse la dosarul de primă instanţă, calitatea apelantului-reclamant de persoană publică, acesta fiind un important om de afaceri, care deţine şi administrează, printre altele, cel mai mare şi mai vechi mall din X., firma pe care o patronează fiind implicată în diverse proiecte publice, astfel încât limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecţie mai redusă a acestuia. Notorietatea apelantului-reclamant a fost confirmată şi de multiplele sale apariţii în mass-media naţională şi internaţională, fapt dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de primă instanţă.
Se observă că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că reclamantul poate fi încadrat în categoria persoanelor publice, nu neapărat din perspectiva apariţiilor sale publice, a notorietăţii defunctului său tată sau strict a calităţii de antreprenor, ci a activităţii sale profesionale, care a însemnat inclusiv implicarea în diverse proiecte publice.
Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.
Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susținerile apelantului reclamant, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Pe de altă parte, recurentul încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul critică greşita încadrare în normele de drept a aspectelor de fapt cu care instanţa a fost învestită, susţinând îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Arată că interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art.71 C.civ., art.8 şi 10 din CEDO şi ale Regulamentului UE nr.679/2016 (GDPR) este una greşită şi are la bază şi o lipsă a analizei condiţiilor normei pe care instanţa o aplică.
Curtea de apel, interpretând prevederile Regulamentului, în special pe cele ale art. 85 privind prelucrarea şi libertatea de exprimare şi de informare, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului, a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în speţă, se pune în discuţie conflictul dintre dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, drept consacrat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi libertatea de exprimare a jurnalistului garantată de art. 10 din Convenţie, dar analizând circumstanţele concrete ale cauzei, a apreciat că nu au fost încălcate drepturile la viaţă privată, la demnitate, la reputație sau onoare ori la propria imagine ale reclamantului, întrucât articolele supuse analizei urmăresc unul dintre scopurile legitime arătate de textul Convenţiei, iar subiectul lor este unul de interes public.
Criticile recurentului în sensul că s-a făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 7 din Legea nr. 190/2018 şi că acţiunea reclamantelor de a publica, respectiv de a asocia numele şi imaginea lui cu împrejurări ce nu au legătură directă cu persoana sa, reprezintă o încălcare a prevederilor Regulamentului UE nr. 679/2016, în mod deosebit a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din acesta, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte reţine că, este adevărat că potrivit Regulamentului UE nr. 679/2016, nicio dată cu caracter personal (în care se includ numele şi imaginea persoanei, conform art. 4 pct. 1 şi 2) nu poate fi prelucrată, adică adusă la cunoştinţa publicului, fără acceptul titularului lor, dar cu toate acestea, legiuitorul european a stabilit prin Regulament faptul că statele membre pot adopta la nivel naţional legislaţii care să prevadă astfel de excepţii pentru domeniul jurnalistic.
Acest lucru s-a şi întâmplat la nivel naţional, legiuitorul român adoptând Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) prin care a reglementat materia protecţiei datelor cu caracter personal, aplecându-se asupra problematicii prelucrării datelor cu caracter personal de către jurnalişti în art. 7 din actul normativ menţionat anterior.
Potrivit art.7 din Legea nr. 190/2018, în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.
În concordanţă cu situaţia de fapt reţinută de instanţa anterioară în sensul că aceasta a stabilit calitatea apelantului-reclamant de persoană publică, acesta fiind un important om de afaceri, care deţine şi administrează, printre altele, cel mai mare şi mai vechi mall din X, firma pe care o patronează fiind implicată în diverse proiecte publice şi că articolul în discuţie vizează modalitatea controversată în care firma deţinută de apelantul-reclamant, D., a construit un amplu restaurant, pe un teren din centrul municipiului X, în urma unui parteneriat încheiat cu autoritatea publică locală, Înalta Curte reţine că pârâtele s-au aflat în situaţia derogatorie prevăzută de dispoziţiile citate mai sus, care au fost interpretate astfel în mod corect de către instanţele anterioare, întrucât faptele prezentate aveau un caracter public, de interes general, fiind strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate.
Instanţa de apel a concluzionat în mod distinct că subiectul articolului este unul de interes public, dar şi că reclamantul are calitatea de persoană publică, ceea ce are importanţă din perspectiva art. 7 din Legea nr. 190/2018 pentru a se analiza dacă este ilicită sau nu fapta de folosire a numelui şi imaginii reclamantului fără acordul său, din perspectiva Regulamentului GDPR dar şi pentru analiza păstrării sau nu a justului echilibru între dreptul la viaţa privată consacrat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi libertatea de exprimare a jurnalistului garantată de art. 10 din Convenţie.
Recurentul, deşi citează dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 190/2018, omite să observe că derogarea de la regulile de protecţie a datelor cu caracter personal este prevăzută nu numai în situaţia în care acestea au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată ci şi când faptele descrise au caracter public şi sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate, aspecte deja reţinute de către instanţa de apel ca urmare a interpretării probatoriului administrat în cauză.
Ca atare, în mod corect au constatat instanţele anterioare că nu sunt aplicabile sancţiunile Regulamentului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter
personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi ale legii de aplicare a acestuia.
Consideră recurentul că este greşită motivarea instanţei de apel în sensul că inserarea numelui şi fotografiei lui în articol este conformă cu exigenţele legale întrucât vizează activitatea comercială a unei societăţi pe care "o conduce", deoarece în realitate, din actele dosarului nu rezultă în niciun fel faptul că reclamantul "conduce", în genere, activitatea societăţii D. S.A., nici că, în raport de afacerea analizată de intimate în articolul cu pricina, ar fi fost implicat în mod direct, nefiind administrator al acestei societăţi, iar premisa de la care instanţa de apel a pornit în soluţionarea căii de atac, aceea că recurentul este o persoană publică (fără o analiză concretă, a înscrisurilor depuse în faţa primei instanţe, a eventualelor apariţii publice ale recurentului, caracterul lor de actualitate, ritmicitatea acestora, expunerea intenţionată a recurentului în mod public în alt fel), este contrară înţelesului şi interpretării prevederilor art.71 Cod civil, precum şi ale art.8 şi 10 din CEDO.
Or, cu aceste susţineri se tinde în realitate la reţinerea unei alte situaţii de fapt (aceea că deţinerea de participaţii nu echivalează cu activitatea de conducere a unei societăţi) decât cea deja stabilită, în sensul implicării reclamantului în activitatea de conducere a societăţii în discuţie şi asupra căreia nu se mai poate interveni cu ocazia controlului judiciar. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C.proc.civ.
O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.
Un alt motiv de recurs a vizat greşita interpretare şi aplicare a art.71 C.civ., precum şi art.8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând dispoziţiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit art. 10 alin. 1 teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere”.
Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută, ci exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări.
În acest sens, art.30 alin.(6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar art.57 din Constituţie, statuează că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Jurisprudenţa CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.
Totodată, trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, art. 70 C.civ. prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75, iar dreptul la viaţă privată este reglementat de art. 71 C.civ., potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat de ce consideră că afirmaţiile pârâtelor nu se încadrează în sfera ilicitului şi nu depăşesc limitele criticii acceptabile.
Astfel, Curtea de Apel a apreciat că obligarea pârâtelor la plata de daune morale pentru publicarea articolelor în discuţie reprezintă o ingerinţă în dreptul acestora la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, în acest sens pronunţându-se CEDO în cauza Cumpănă şi Mazăre c. României, cauza Cârstea şi Grecu c. României, cauza Morar c. României, cauza Barb c. României, iar o asemenea limitare adusă dreptului la liberă exprimare este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cumulativ trei condiţii, şi anume: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de alineatul 2 din art. 10 din Convenţie şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.
În speţă, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa anterioară a apreciat că informarea publicului cu privire la proiectul imobiliar al societăţii în cadrul căreia este implicat reclamantul reprezintă un subiect de interes general pentru comunitatea din X, iar cu privire la acest aspect CEDO s-a exprimat încă din anul 1992, argumentând în cauza Thorgeirson c. Islandei că „art. 10 apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu zise, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia”.
Chiar dacă reclamantul nu ar fi fost o persoană publică, trebuie observat că, prin articolele publicate, pârâta nu a furnizat aspecte ale vieţii private ale reclamantului, ci a supus dezbaterii modul în care cetăţenii şi bugetul public sunt afectaţi de acest proiect imobiliar, iar faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut în mod corect că aspectele aduse la cunoştinţa opiniei publice de către pârâtă sunt de interes general şi se circumscriu rolului pe care îl are presa într-o societate democratică.
Detaliind motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul susţine că, în speţă, utilizarea numelui şi imaginii acestuia a fost făcută şi cu încălcarea prevederilor şi limitelor dreptului de exprimare al persoanelor care activează în domeniul presei/media, prin asocierea numelui şi imaginii recurentului cu pretinse fapte care excedează limitelor legale, în condiţiile în care pe parcursul procesului nici articolul în cauză, nici intimatele, nu au reuşit să identifice implicarea personală a recurentului în acestea şi nici legătura dintre viaţa personală a recurentului şi faptele redate în articolul jurnalistic de la care a pornit litigiul.
Ca atare, se constată că se invocă faptul că împrejurările relatate au fost lipsite de bază factuală suficientă, din perspectiva implicării reclamantului ca persoană fizică, ceea ce, de principiu, ar conduce la o încălcarea a dispoziţiilor art.10 §2 CEDO.
Sub acest aspect, este important de menţionat că, CEDO a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curții, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
Or, tocmai făcând această distincţie dintre categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, Curtea Europeană a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).
În ceea ce priveşte situaţia factuală reţinută de instanţa anterioară cu referire la persoana reclamantului s-a arătat de către instanţa de apel că în articol se menționează: ”Două luni mai târziu, Primăria a atribuit contractul firmei D., patronate de AA. jr. (foto), la preţul de 230 lei/mp/an, adică 59.800 lei anual. La licitaţie au mai fost două oferte, dar numai sub aspect formal, căci proveneau de la firme controlate tot de A..: F. şi G. Arhitectul susţine că D. a cerut de la bun început ca restaurantul să fie pe două niveluri, lucru care se putea face doar renunţând la promenada de la suprafaţă. "Am tras cât am putut ca să se păstreze conceptul iniţial. Dar dacă spuneam în continuare că nu fac compromisuri, investiţia nu se mai făcea deloc. Eu singur nu puteam să determin un investitor", zice el, confirmând că Primăria nu s-a opus dorinţei lui A.”
Analizând textul supus cenzurii, Curtea de apel a apreciat că articolul incriminat nu a relatat niciun detaliu privind viaţa personală a apelantului-reclamant, ci exclusiv calitatea acestuia de patron al companiei D. S.A, aspect, de altfel, necontestat.
Recurentul încearcă în calea de atac a recursului să aducă argumente suplimentare care nu au fost formulate anterior, pentru a extinde cadrul procesual cu care a învestit instanţele de fond, ceea ce nu este admisibil din perspectiva caracterului de cale extraordinară de atac, numai pentru motive de nelegalitate, a recursului.
De altfel, o reinterpretare a probelor administrate, pentru a se trage concluzia existenţei unor afirmaţii în cadrul articolelor reclamate referitoare la implicarea personală a recurentului în faptele redate în articolul jurnalistic, nu este posibilă în prezenta cale de atac, astfel încât vor fi înlăturate criticile recurentului sub acest aspect.
În plus, cu privire la afirmaţiile ce vizau activitatea profesională a acestuia, cu implicare în activitatea SC D. S.A, se poate observa că pârâtele au acţionat cu bună-credinţă în demersul jurnalistic şi că faptele relatate de acestea nu au fost lipsite de bază factuală suficientă, făcându-se trimitere la date privind desfăşurarea licitaţiei în discuţie, dar şi la declaraţiile arhitectului şef al Primăriei, astfel că atitudinea acestora, analizată global, demonstrează că au acţionat cu bună-credinţă şi că afirmaţiile lor au avut o bază factuală suficientă şi se înscriu în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă, aşa cum a fost definită de CEDO în cauza Barb împotriva României.
Susţinerile enumerate în articolele în discuţie reprezintă aspecte de informare publică în privinţa cărora trebuia să fie deţinută şi prezentată publicului sursa reală a informaţiei, aşa numita probă a verităţii, care nu înseamnă în mod automat dovedirea faptelor imputate stricto sensu, (care aparţine organelor abilitate - instanţe de judecată, organe de cercetare penală, etc. şi nu presei) ci, existenţa aparenţei unei baze factuale care a creat în mod justificat presei nevoia de a aduce în atenţia opiniei publice aspectele de interes general în discuţie.
Or, a fost identificată chiar în cadrul articolelor în discuţie sursa reală a informaţiilor, respectiv documente privind datele referitoare la licitaţie şi declaraţiile arhitectului şef al Primăriei X.
Instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - hotărârea pronunţată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care „presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente”.
Faţă de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că în speţă demersul pârâtelor în mod corect a fost considerat legitim de către instanţele anterioare şi se bucură de protecţia art. 10 din Convenţie, fiind respectat echilibrul între dreptul reclamantului la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţie, şi dreptul pârâtelor la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţie, astfel încât vor fi respinse criticile recurentului încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Pentru toate aceste motive instanţa de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurent nu este fondat, în baza dispoziţiilor art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 698/2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă.