Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021
Asupra recursului cu care a fost învestită, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 09.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor a pârâtei din 02.04.2019, cu privire la punctele 3, 4, 6, 7, 10 şi 11 din cuprinsul acesteia.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Prin hotărârea civilă nr. 2313/30.12.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes, invocate de pârâtă, s-a admis acţiunea şi s-a dispus anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor S.C. B. S.R.L. din 02.04.2019 în ceea ce priveşte punctele 3, 4, 6, 7, 10, 11 din cuprinsul acesteia. Totodată, s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată şi s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a acestora.
Împotriva acestei hotărâri civile, pârâta a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 399/14.09.2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul.
Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În motivare, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de prim control judiciar a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv principiul disponibilităţii, dreptul la apărare al părţii şi principiul legalităţii, aspect ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Sub acest aspect, a afirmat că prin ignorarea apărărilor sale formulate în apel, pentru motivul că instanţa de apel nu ar fi fost învestită cu o acţiune în simulaţie, instanţa de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
În opinia recurentei-pârâte, instanţele de fond au fost învestite să se pronunţe asupra simulaţiei existente între înţelegerea asociaţilor şi actul constitutiv al recurentei-pârâte încă din momentul dezbaterilor în faţa primei instanţe.
A arătat că aceasta a învederat instanţei că sub aspectul mecanismului simulatoriu intimata-reclamantă a acţionat ca un veritabil mandatar al dlui. C., atât în momentul încheierii actului constitutiv al societăţii recurente, cât şi în privinţa exercitării dreptului de vot în cadrul adunării generale a asociaţilor, fiind incidentă ipoteza conflictului de interese, dedusă judecăţii instanţelor în cauză.
În ceea ce priveşte principiul legalităţii, autoarea căii de atac a susţinut că acesta a fost încălcat de instanţa de prim control judiciar la soluţionarea excepţiilor invocate, prin aplicarea greşită a prevederilor art. 32, art. 33 şi art. 36 C. proc. civ. prin raportare la art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, decizia civilă atacată fiind nulă.
Totodată, a susţinut că instanţa de apel a făcut confuzie între condiţiile de exercitare ale acţiunii civile (şi ale apărării) şi valabilitatea unui act.
Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta nu a contestat faptul că intimata-reclamantă nu a avut calitatea de asociat, ci faptul că această calitate nu o mai avea, în cursul procesului, nefiind astfel îndeplinite condiţiile de exercitare ale acţiunii inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
În acest context, a afirmat că intimata-reclamantă pierdut calitatea de asociat ca urmare a rezoluţiunii contractului şi actului constitutiv al societăţii recurente, aşa încât, în opinia sa, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze dacă, ulterior intervenţiei rezoluţiunii, cererea introductivă a reclamantei precum şi condiţiile de susţinere ale acesteia se menţineau.
Or, aşa cum s-a arătat, de la momentul intervenţiei rezoluţiunii, două dintre condiţiile de exercitare şi susţinere ale cererii de anulare a hotărârii adunării generale a asociaţilor din 02.04.2019 nu mai erau îndeplinite, respectiv calitatea procesuală activă şi interesul.
Pentru aceste considerente, autoarea căii de atac a apreciat că soluţia dată în apel asupra excepţiei lipsei de interes a fost greşită.
Un alt motiv de recurs invocat, din prima căruia s-a susţinut nelegalitatea deciziei civile atacate, a fost art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În argumentarea incidenţei acestuia, recurenta-pârâtă a arătat că în apel au fost interpretate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile de drept material de la art. 20 C. civ., art. 202 şi art. 203 din legea nr. 31/1990 şi de la art. 5 din Legea nr. 26/1990.
Subsumat acestei critici, după evocarea textelor de lege indicate, a arătat că efectele transferului părţilor sociale, ca efect al rezoluţiunii, operează, independent de efectuarea formalităţilor în faţa registrului comerţului.
Astfel, a afirmat că rezoluţiunea unui act constitutiv al unei societăţi şi chiar şi rezoluţiunea unei "convenţii conexe" cu efecte juridice directe asupra înfiinţării, modificării şi funcţionării unei societăţi comerciale, precum şi al clauzei penale care presupune transferul părţilor sociale de la un asociat la altul, produc efecte directe între părţi, chiar în absenţa efectuării formalităţilor de înregistrare ale acestui transfer de părţi de interes de la un asociat la altul.
Contrar celor susţinute de instanţa de control judiciar, autoarea căii de atac a apreciat că "actul de transfer" al părţilor sociale a fost pe deplin dovedit, la dosarul cauzei fiind depus atât actul care cuprinde sancţiunea de transfer a părţilor sociale, înţelegerea asociaţilor, cât şi actul unilateral de exercitare a dreptului de rezoluţiune - notificarea de rezoluţiune şi declaraţia autentificată la Consulatul României din Chicago.
Cu privire la analiza existenţei conflictului de interese între intimata-reclamantă şi societatea recurentă, motivul principal pentru care i-a fost refuzat dreptul de vot cu prilejul adunării generale din 02.04.2019, a afirmat că soluţia instanţei de control judiciar a fost greşită, votul reclamantei fiind exercitat cu încălcarea dispoziţiilor art. 193 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 16 din actul constitutiv al societăţii recurente.
La 01.02.2021 intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la prevederile art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990.
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, neputând exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.
Potrivit art. 483 C. proc. civ., în forma aplicabilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit art. 24, coroborat cu art. 27 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Prin urmare, legiuitorul a determinat precis sfera hotărârilor susceptibile de recurs prin norme procesuale de ordine publică; a suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
Litigiul are ca obiect anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor S.C. B. S.R.L. din data de 02.04.2019 în ceea ce priveşte punctele 3, 4, 6, 7, 10, 11 din cuprinsul acesteia, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, raportat la care s-a stabilit şi competenţa materială şi funcţională a Tribunalului Specializat Cluj în soluţionarea în primă instanţă, astfel cum rezultă din încheierea din 21.06.2019 .
Or, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 a societăţilor recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia acţiunilor care au ca obiect controlul de legalitate al hotărârii adunării generale a asociaţilor societăţii comerciale.
Astfel, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, aplicabil în cauză potrivit normei de trimitere de la art. 196 din aceeaşi lege, "Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.", iar conform alin. (9) al aceluiaşi articol, hotărârea judecătorească pronunţată este supusă numai apelului.
Aşa fiind, hotărârile pronunţate în litigiile privind anularea/constatarea nulităţii unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.
Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanţă.
Acesta nu presupune însă accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.
Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990, reclamantul a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.
Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).
Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.
Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 399/14.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.