Şedinţa publică din data de 24 iunie 2021
deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 04 martie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamanta Resursetechnology S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei, ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, să constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, care ar fi, în realitate, un contract de împrumut, şi să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 65.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală pentru perioada cuprinsă între 20 decembrie 2018 şi plata efectivă, iar, în subsidiar, să dispună rezoluţiunea aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare, ca urmare a nepredării bunului mobil obiect al actului juridic şi obligarea pârâtului să îi restituie suma de 65.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală pentru perioada sus-menţionată, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 285.000 RON, constând în diferenţa de preţ neachitată în baza contractului nr. x/2017, cu daune moratorii constând în dobânda legală, începând cu 29 noiembrie 2017 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată.
La 19 februarie 2020, B. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat să se constate existenţa contractului de mandat fără reprezentare dat de intervenient pârâtului A. pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 2014, cu vânzătorul C., ce are ca obiect dobândirea utilajului maşină de confecţionat şerveţele, pentru preţul de 58.000 de euro; să se constate că intervenientul este proprietarul utilajului maşină de confecţionat şerveţele, care formează obiectul contractului nr. x/2017, încheiat între reclamantă şi pârât, să se constate existenţa contractului de mandat fără reprezentare dat de intervenient pârâtului pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, având ca obiect vânzarea utilajului menţionat pentru preţul de 350.000 de RON, să se dispună obligarea reclamantei la plata, în favoarea intervenientului, a sumei de 295.000 RON cu titlu de diferenţă de preţ neachitată în baza contractului nr. x/2017, cu daune moratorii constând în dobânda legală de la 29 noiembrie 2017 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată. Cererea de intervenţie principală a fost admisă în principiu prin încheierea din 26 mai 2020.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Mureş:
Prin sentinţa civilă nr. 307 din 09.06.2020, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie principală, precum şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Târgu-Mureş:
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile din dosar.
Prin decizia nr. 545/A din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelurile declarate în cauză.
În ceea ce priveşte apelul exercitat de intervenient, Curtea a reţinut următoarele:
Criticile acestuia au vizat împrejurarea că, în raport de dispoziţiile art. 2040 alin. (2) C. civ., în mod eronat a reţinut prima instanţă imposibilitatea ca el să îşi valorifice dreptul de creanţă ce decurge din exercitarea contractului de mandat fără reprezentare, încheiat cu pârâtul.
Faţă de aceste susţineri, în primul rând trebuie avut în vedere că instanţa de fond a constatat că petitele care au, ca obiect, acţiuni în constatare sunt inadmisibile, în condiţiile în care intervenientul avea la îndemână acţiunea în realizare, respectiv în obligarea mandatarului să predea bunul dobândit de acesta pe seama intervenientului ori să predea preţul încasat de pârât în temeiul contractului de mandat fără reprezentare ori să se subroge în locul acestuia pentru a executa direct dreptul de creanţă izvorât din contractul încheiat de mandatar cu terţul, sub acest aspect instanţa de fond făcând, în mod corect, aplicarea prevederilor art. 35 C. proc. civ.
Pe de altă parte, s-a reţinut, în speţă, că mandatul fără reprezentare nu a fost dovedit; sub acest aspect, trebuie avut în vedere că susţinerea reclamantei, în sensul că s-a achitat, cu titlu de preţ, suma de 65.000 RON, nu poate fi circumscrisă mărturisirii judiciare, din moment ce a fost făcută în contextul în care s-a menţionat existenţa, între părţi, a unei convenţii de împrumut.
În condiţiile în care se invocă faptul că, între pârât şi intervenient, s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare, trebuie precizat că, în cazul mandatului fără reprezentare, mandatarul, deşi lucrează în interesul mandantului, totuşi încheie actul în numele său personal. În raport de prevederile art. 2040 din C. civ., conform cărora terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul, iar, în cazul în care mandantul se substituie mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că mandantul poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului doar prin substituirea mandatarului şi, astfel, nu poate pretinde mai multe drepturi decât acesta.
Ca atare, în mod justificat s-a apreciat că, şi în situaţia în care s-ar considera mandatul fără reprezentare dovedit, faţă de soluţia dată cererii reconvenţionale, care a fost respinsă pe motiv că s-a considerat contractul executat atât în privinţa predării bunului, cât şi în privinţa încasării preţului, se impune respingerea şi a cererii de intervenţie principală.
În consecinţă, Curtea a reţinut că sentinţa instanţei de fond este legală şi în privinţa modului de soluţionare a cererii de intervenţie principală, apelul declarat de intervenient fiind nefondat.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs intervenientul B., criticând-o pentru următoarele motive:
a.1. Instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 349 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială." - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Argumentele instanţei de apel susţin considerentele primei instanţe, potrivit cărora întreaga expunere a intimatei reclamante nu echivalează cu o mărturisire judiciară, potrivit dispoziţiilor art. 349 C. proc. civ., componentele probaţiunii neputând face dovada acestei împrejurări.
În cele ce urmează se vor arăta, punctual, mijloacele de probă administrate faţă de care se poate deduce împrejurarea contrară menţiunii din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, respectiv că preţul nu s-a achitat în integralitate, fiind în prezenţa unei mărturisiri judiciare.
La pct. 1.1 din cererea de chemare în judecată, reclamanta arată că:
"între subscrisa şi pârâtul A. s-a încheiat exclusiv formal contractul nr. x/2017 de vânzare-cumpărare a unei maşini de confecţionat şerveţele de masă 30x30 (...), în baza căruia, la data de 16 ianuarie 2018 am plătit în contul bancar al pârâtului suma de 65.000 RON, conform documentelor bancare anexate".
La pct. 1.4 din acelaşi act procedural, se menţionează că:
"Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 ne-a fost comunicat ulterior prin email, acesta fiind documentul justificativ al transferului bancar în sumă de 65.000 RON efectuat de subscrisa la data de 16 ianuarie 2018.".
La pct. 3.11 din aceeaşi cerere introductivă, se arată că:
"Ad absurdum adoptând argumentaţia invocată de pârât prin notificarea nr. x/21.01.2019 potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 ar fi perfect valabil, bunul a fost predat potrivit dispoziţiilor art. 8 din convenţia amintită, se impune a menţine valabilă şi ipoteza secundă conţinută în acelaşi articol 8, conform căruia vânzătorul (pârâtul) declară că a încasat integral preţul, circumstanţe în care plata sumei de 65.000 RON apare ca fiind o plată nedatorată.".
Prin această afirmaţie, intimata arată că este absurdă ipoteza în care s-ar reţine ca fiind valabil contractul (împrejurare reţinută de prima instanţă), iar, în această ipoteză, solicită restituirea sumei de 65.000 RON cu titlu de plată nedatorată. Nici în această ipoteză, intimata nu arată faptul că ar fi achitat restul de preţ printr-o altă modalitate.
La pct. 3.12 din aceeaşi cerere, se arată că:
"Conchizând, în oricare dintre cele trei ipoteze juridice: (…) (2) contractul de vânzare-cumpărare este real, bunul nu s-a predat, iar din preţ s-a achitat numai suma de 65.000 RON (...).".
La pct. 2.17 din întâmpinarea la cererea reconvenţională, intimata reclamantă arată că:
"În concluzie, raportat la cele anterior menţionate şi susţinute de probaţiunea ataşată cererii de chemare în judecată şi întâmpinării, rezultă că operaţiunea de vânzare-cumpărare pretinsă de către pârâtul reclamant este nereală, între părţi nu s-a încheiat o atare tranzacţie ci, în mod real, un act de împrumut, situaţie de fapt care impune de plano respingerea cererii reconvenţionale.".
Prin aceasta, se dovedeşte faptul că singura apărare a intimatei reclamante în combaterea cererii reconvenţionale este pretinsa fictivitate a contractului de vânzare cumpărare nr. x/2017, nefiind relevată nicio susţinere privind achitarea integrală a preţului de către cumpărătoarea intimată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar de intimata reclamantă, la pct. 1.1.6, s-a arătat că "situaţia este următoarea: (i) A. a primit suma de 65.000 RON în realitate cu titlu de împrumut iar, simulat cu titlu de avans din preţul unui echipament".
La pct. 1.2 din acelaşi act procedural, s-a arătat că "între intervenient şi A. s-a încheiat un act pe baza căruia să existe posibilitatea să transfere suma de 65.000 RON în contul acestuia cu titlu de împrumut".
La pct. 2.4 din concluziile scrise, intimata a afirmat că, "din probele administrate a rezultat că a transferat în contul bancar al lui A. suma de 65.000 RON, cu titlu de preţ, aferent contractului, act care este nereal".
La termenul de judecată din apel din 07 octombrie 2020, reprezentantul convenţional al intimatei reclamante, în concluziile faţă de cererea în probaţiune privind interogatoriul, formulată de recurent (având ca teză probatorie tocmai plata parţială a preţului prevăzut în contract), a arătat că această probă este superfluă şi că, pentru suma de 65.000, RON există înscrisuri suficiente la dosarul cauzei.
Din cele învederate, se observă că singura apărare pe care intimata reclamantă o face cu privire la cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie principală este aceea că utilajul nu a fost predat şi nicidecum apărarea reţinută din oficiu de către instanţa de apel, respectiv plata integrală a preţului.
În al doilea rând, din afirmaţiile intimatei reclamante se constată faptul că aceasta a efectuat o singură plată în temeiul contractului nr. x/2017, în cuantum de 65.000 RON, prin transfer bancar, conform înscrisurilor de la dosar.
În concluzie, prezintă interes elementul de fapt recunoscut de către intimată, şi anume plata a 65.000 RON, neavând nicio relevanţă titlul cu care s-a făcut respectiva plată (cu titlu de preţ sau cu titlu de împrumut). Cu alte cuvinte, intimata reclamantă a afirmat, pe tot parcursul procesului, faptul că a achitat 65.000 de RON, iar recurentul şi intimatul pârât au susţinut această afirmaţie, respectiv că au primit suma menţionată. Aşadar, mărturisirea judiciară urmează să opereze, strict, în privinţa plăţii şi a cuantumului acesteia, urmând ca instanţa să stabilească, din actele dosarului, titlul cu care s-a făcut această plată.
a.2. Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 22 alin. (2), art. 35, art. 250 şi art. 273 C. proc. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, în mod nejustificat, a respins cererile în probaţiune formulate de către recurent, pentru a suplini considerentele primei instanţe cu privire la pretinsa nedovedire a contrariului cuprinsului art. 8 din contractul de vânzare încheiat între părţi.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel, pe de o parte, a considerat că probaţiunea din cererea recurentului (şi a intimatului pârât) nu a făcut dovada contrară afirmaţiilor cuprinse în art. 8 din contract, privind plata preţului în integralitate, şi, pe de altă parte, a arătat că cererile recurentului formulate prin cererea de apel (interogatoriu, obligarea intimatei reclamante la depunerea înscrisurilor ce atestă plata preţului) sunt irelevante în raport de actele dosarului şi a aspectelor invocate prin memoriile de apel depuse la dosar, fără a-şi motiva în vreun fel această dispoziţie.
Necesitatea motivării soluţiei de respingere a probelor solicitate apare ca fiind evidentă, cu atât mai mult cu cât preşedintele completului a precizat, în timpul şedinţei de judecată, faptul că va arăta motivat în încheierea de şedinţă care sunt motivele pentru care a dispus respingerea probelor (împrejurare neconsemnată în încheiere).
Aşadar, este evidentă lezarea drepturilor recurentului, privind procesul echitabil, instanţa de apel respingând toate cererile în probaţiune, iar, ulterior, respingând criticile acestuia, ca nefiind dovedite.
Atitudinea completului de apel a fost una de soluţionare cu mare celeritate a cauzei, fără a se apleca asupra fondului drepturilor litigioase din prezenta cauză, împrejurare dedusă şi din superficialitatea motivării, ce nu reprezintă altceva decât o succintă confirmare a hotărârii primei instanţe, fără a se arăta vreun raţionament propriu sau vreo argumentare elocventă a tehnicii logico-juridice prin care s-a adoptat soluţia recurată.
În concluzie, se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, în vederea administrării probatoriului solicitat de către recurent, şi anume:
- interogatoriul intimatei reclamante;
- obligarea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., să depună, la dosarul cauzei, înscrisurile ce atestă plata preţului.
Referitor la solicitarea de a se obliga intimata reclamantă la depunerea înscrisurilor justificative privind plata preţului, acest mijloc probator devine util în situaţia în care apărarea pe care o va adopta intimata, în interogatoriu, va fi aceea de a nega plata parţială a preţului respectiv, de a susţine faptul că a fost efectuată în integralitate.
Pertinenţa şi concludenţa acestei solicitări în probaţiune decurge din împrejurarea că intimata este persoană juridică, având obligaţia de a întocmi înscrisuri contabile pentru fiecare operaţiune economică, sens în care recurentul a solicitat obligarea acesteia la depunerea registrului de casă, dispoziţiei de plată (din ziua în care intimata a efectuat plata preţului) şi dovezii înregistrării plăţii în contabilitate.
În privinţa aplicării dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că petitele ce vizează solicitarea de constatare a contractului de mandat fără reprezentare au fost respinse ca fiind inadmisibile, prin raportare la textul normativ sus indicat, în condiţiile în care cererea formulată de recurent este o acţiune în realizare, constatarea contractului de mandat fără reprezentare fiind un petit prealabil cererii de realizare a drepturilor urmărite şi nicidecum o cerere principală, de sine stătătoare.
b. În mod eronat, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe faţă de cererea recurentului de a-şi valorifica dreptul de creanţă ce decurge din exercitarea contractului de mandat fără reprezentare încheiat cu intimatul pârât şi, implicit, de constatare a acestuia, câtă vreme dispoziţiile art. 2040 alin. (2) C. civ. prevăd, în mod expres şi fără echivoc, că:
"Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar.".
Aşadar, referitor la efectele mandatului fără reprezentare încheiat între intervenient şi intimatul A., acest act juridic este o varietate a contractului de mandat, care se distinge prin aceea că mandatarul primeşte împuternicirea de a contracta în numele său propriu, dar în interesul mandantului, care nu doreşte ca terţii să cunoască participarea sa la încheierea actului juridic respectiv.
În cazul executării mandatului fără reprezentare are loc o interpunere de persoane, neinterzisă de lege, câtă vreme, prin încheierea ei, nu se urmăreşte eludarea legii, încălcarea regulilor imperative sau prohibitive (frauda la lege).
În virtutea contractului de mandat fără reprezentare se nasc raporturi juridice între mandant şi mandatar, cărora le sunt aplicabile principiile şi regulile de la mandatul cu reprezentare, respectiv, raporturi juridice între mandatar şi terţi.
Dispoziţiile cuprinse în art. 2040 alin. (2) C. civ. permit mandantului să exercite drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, respectiv dreptul de a solicita, printr-o acţiune în justiţie, obligarea intimatei reclamante să-şi îndeplinească obligaţiile născute din executarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu mandatarul recurentului, având ca obiect utilajul maşină de confecţionat şerveţele.
În concluzie, soluţia instanţei de apel, de a menţine soluţia primei instanţe, în sensul de a nu permite recurentului realizarea dreptului de creanţă născut din exercitarea contractului de mandat fără reprezentare, încheiat cu intimatul pârât, este nelegală, prin raportare la dispoziţiile art. 2040 alin. (2) C. civ.
Recurentul intervenient a solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel; în subsidiar, casarea deciziei, cu reţinere, şi, pe fond, admiterea cererii de intervenţie principală, astfel cum a fost formulată.
5. Apărările formulate în cauză:
Reclamanta Resursetechnology S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.
Printre altele, susţine că apelul declarat de intervenient a fost respins, întrucât nu a făcut dovada mandatului fără reprezentare încheiat în formă verbală cu A., şi nu determinat de nedovedirea pretenţiilor exhibate judiciar, aşa încât criticile de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - relative la neaplicarea dispoziţiilor art. 349 din C. proc. civ. şi la respingerea probelor solicitate, sunt inadmisibile, pentru că ambele vizează fondul pretenţiilor din cererea de intervenţie principală.
Dispoziţiile art. 349 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că "mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte care nu au legătură între ele".
Din economia textului citat, rezultă că instituţia procesual civilă ar fi fost incidentă în situaţia în care intimata reclamantă ar fi recunoscut, expres, că suma de 65.000 RON a fost plătită cu titlu de preţ al vânzării. Or, aceasta a recunoscut că a fost plătită cu titlu de împrumut.
Nu există nicio vătămare adusă drepturilor procesuale ale intervenientului, cât timp cererea de intervenţie a fost respinsă pentru că nu a făcut dovada pretinsului mandat fără reprezentare.
În plus, probaţiunea solicitată şi respinsă de instanţa de apel nu era aptă să conducă la dovada mandatului fără reprezentare, ci viza fondul pretenţiilor recurentului, aşa încât pretinsa critică de nelegalitate este extrinsecă naturii juridice a demersului recurentului, perspectivă din care se impune respingerea criticii, ca fiind inadmisibilă.
În ceea ce priveşte critica secundă, care vizează greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2040 alin. (2) din C. civ., şi aceasta este inadmisibilă, de vreme ce cererea de intervenţie a recurentului a fost respinsă, pentru că nu a făcut dovada existenţei mandatului.
Pe fondul acestei critici, intimata invocă inopozabilitatea mandatului fără reprezentare, inexistenţa acestui act juridic şi neîndeplinirea condiţiei de formă impuse de dispoziţiile art. 2013 alin. (2) din C. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării propriu-zise a căii de atac, se impune a se arăta că susţinerile ce vizează nemotivarea deciziei în ansamblul său vor fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu a celui de la pct. 5 din acelaşi text de lege, încadrarea dată de parte fiind, sub acest aspect, eronată.
a.1. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 349 C. proc. civ., intimata reclamantă a susţinut, prin întâmpinare, că această critică este inadmisibilă, determinat de împrejurarea că vizează fondul pretenţiilor din cererea de intervenţie, în timp ce această cerere a fost respinsă cu argumentul nedovedirii contractului de mandat fără reprezentare invocat de recurent.
Apărarea nu poate fi primită, întrucât, pe lângă considerentul sus-menţionat, instanţa de apel a avut în vedere, la soluţionarea căii de atac exercitate de intervenient, şi un argument suplimentar, şi anume că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind probat contractul de mandat fără reprezentare, cererea de intervenţie nu poate fi admisă, în contextul în care cererea reconvenţională a fost respinsă, iar intervenientul nu poate pretinde mai multe drepturi decât mandatarul pârât, în substituirea căruia a formulat pretenţiile expuse în cererea de intervenţie. Or, teza probatorie precizată de apelantul intervenient, în cererea de apel, în solicitarea de încuviinţare a interogatoriului reclamantei, a vizat tocmai dovedirea unei plăţi parţiale a bunului achiziţionat de către aceasta din urmă, având, deci, legătură cu considerentul final al Curţii, prin care s-a constatat, în condiţiile respingerii cererii reconvenţionale, că obligaţia de plată a preţului aferentă actului juridic încheiat între reclamantă şi pârât a fost integral executată. Prin urmare, critica este admisibilă şi va fi analizată ca atare.
Alegaţiile recurentului, sub acest aspect, sunt însă neîntemeiate.
În primul rând, trebuie menţionat că Înalta Curte nu poate aprecia asupra elementelor probatorii evocate de recurent, care ar fundamenta o situaţie de fapt contrară celor stipulate în art. 8 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017, în sensul plăţii integrale a preţului la data semnării actului juridic, deoarece aceasta ar presupune reevaluarea unor aspecte de fapt, chestiune incompatibilă cu structura recursului, ce, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite doar critici de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei atacate.
Pe de altă parte, în aprecierea valorii probatorii a susţinerilor reclamantei în legătură cu plata sumei de 65.000 de RON, în mod corect, instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 349 C. proc. civ., în ansamblul lor.
Astfel, este real că, potrivit alin. (1) din textul de lege evocat, mărturisirea judiciară face dovada deplină împotriva celui care a făcut-o, personal sau prin mandatar cu procură specială.
Totodată, însă, alin. (2) din acelaşi articol prevede că mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.
De asemenea, art. 348 C. proc. civ. menţionează că mărturisirea reprezintă recunoaşterea de către una dintre părţi a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau, după caz, apărarea.
În concluzie, pentru a face dovada deplină împotriva părţii care a procedat la o mărturisire judiciară, recunoaşterea acestei părţi trebuie să vizeze chiar faptul pretind de adversar, neputând fi divizată decât în cazul unor fapte distincte.
Pornind de la aceste cerinţe, Curtea de Apel a avut în vedere că recunoaşterea plăţii sumei de 65.000 de RON de către reclamantă a fost făcută în cadrul acţiunii în simulaţie, natura plăţii fiind aceea de împrumut, nu de preţ, şi nici nu vizează întreaga situaţie juridică dintre părţi. Ca atare, a considerat că recunoaşterea reclamantei nu echivalează cu o mărturisire judiciară în sensul art. 349 C. proc. civ.
Premisele reţinute de instanţa de apel în calificarea recunoaşterii reclamantei sunt cele prevăzute în dispoziţiile legale sus-enunţate, neputându-se considera, astfel cum încearcă să susţină recurentul, că s-ar fi procedat la o eventuală schimbare a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată. Într-adevăr, potrivit celor menţionate în cuprinsul acţiunii introductive, reclamanta a arătat că suma de 65.000 de RON a fost acordată cu titlu de împrumut, iar nu cu titlu de preţ, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 fiind simulat, în timp ce pretenţiile pârâtului şi intervenientului au vizat validitatea acestui act juridic, în baza căruia au solicitat obligarea părţii adverse la plata diferenţei de preţ.
De asemenea, recunoaşterea reclamantei se referă la o suma de 65.000 de RON, inferioară pretenţiilor băneşti solicitate de adversari (285.000 de RON pârâtul, 295.000 de RON intervenientul).
Prin urmare, pornind de la dispoziţiile art. 349 C. proc. civ., în mod corect, instanţa de apel a analizat dacă recunoaşterea se referă la acelaşi fapt disputat între părţi, privit în integralitatea sa, conform susţinerilor şi apărărilor formulate de acestea, neputându-se reţine ignorarea sau încălcarea celor afirmate şi nici a criteriilor legale din perspectiva cărora a procedat la asemenea verificări.
Nu în ultimul rând, contrar celor arătate de recurent, este relevantă natura plăţii, tocmai determinat de cerinţa impusă de art. 348 C. proc. civ., care priveşte acelaşi fapt din care decurg pretenţiile celor implicaţi în proces.
Referitor la concluzia Curţii sub aspectul valorii probatorii a recunoaşterii reclamantei, acest aspect excede însă cenzurii instanţei de recurs, întrucât supune dezbaterii o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate.
În consecinţă, nu sunt întrunite condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
a.2. Şi în legătură cu criticile subsumate acestui motiv de recurs, intimata reclamantă a susţinut că nu există nicio vătămare a drepturilor procesuale ale recurentului, de vreme ce cererea de intervenţie a fost respinsă determinat de nedovedirea mandatului fără reprezentare. În plus, susţinerile legate de probaţiunea solicitată şi respinsă de instanţa de apel sunt inadmisibile, întrucât probele solicitate nu erau în măsură să conducă la dovada mandatului.
Apărările sunt neîntemeiate. Criticile vizează mai multe aspecte, dintre care instanţa de recurs le va examina doar pe cele legate de nemotivarea cererii de probatoriu formulate de intervenient în apel, precum şi pe cele referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ.
Sub aspectul motivării hotărârii, ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, eventuala nerespectare a obligaţiei impuse instanţei de judecată, sub acest aspect, nu este condiţionată de vătămare, fiind o cerinţă extrinsecă actului procedural (art. 176 pct. 6 C. proc. civ.).
De asemenea, pentru cele deja arătate în examinarea motivului de recurs precedent, în condiţiile existenţei unui argument complementar celui referitor la nedovedirea contractului de mandat fără reprezentare, este admisibilă formularea criticilor care vizează fondul pretenţiilor solicitate de recurent prin cererea de intervenţie principală, aşa încât şi acestea vor fi examinate de Înalta Curte.
Revenind la susţinerile formulate de recurent, trebuie menţionat că instanţa de recurs nu le va avea în vedere, în soluţionarea cauzei, pe cele care se referă la pertinenţa şi utilitatea unor probe respinse de Curte, întrucât este atributul exclusiv al instanţei de prim control judiciar să aprecieze asupra acestor chestiuni, care ţin de evaluarea situaţiei de fapt şi, în final, de temeinicia deciziei atacate. Ca atare, nu se vor examina criticile legate de respingerea nejustificată a probelor solicitate de recurent în apel şi nici solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriului pe care partea îl consideră util (interogatoriul intimatei reclamante, obligarea acesteia din urmă, în temeiul art. 293 C. proc. civ., de a depune înscrisurile justificative privind plata preţului, prin prisma unei atitudini eventuale şi viitoare cu ocazia administrării interogatoriului şi a obligaţiei de întocmire a documentelor contabile).
Cât priveşte nemotivarea măsurii de respingere a probatoriului solicitat în apel de intervenient, critica nu poate fi primită, deoarece, din conţinutul încheierii de şedinţă din 07 octombrie 2020 rezultă că cererile de probatoriu ale părţilor, interogatoriu, martori şi înscrisuri, au fost respinse în raport cu actele dosarului şi aspectele invocate prin memoriile de apel, Curtea considerând că aceste probe sunt nerelevante. Totodată, a făcut referire şi la înscrisurile ataşate întâmpinării depuse de reclamantă în cauză, cu privire la care a menţionat că vor fi examinate cu ocazia soluţionării litigiului.
Astfel, chiar dacă într-o formă succintă, raţionamentul Curţii oferă argumentele faţă de care instanţa a înţeles să respingă cererile de probatorii ale părţilor, fără să fie necesară o analiză individuală a fiecărei probe solicitate, în raport de fiecare teză probatorie care susţine solicitarea respectivă, neputându-se, considera, deci, că s-a încălcat, sub acest aspect, dreptul recurentului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. civ. şi art. 6 din C.E.D.O.
Referitor la lezarea drepturilor recurentului, din aceeaşi perspectivă, în contextul în care instanţa de apel a respins cererea de probatoriu formulată de acesta şi, totodată, şi calea de atac exercitată, motivat de nedovedirea criticilor, această chestiune nu poate fi verificată de Înalta Curte, întrucât ţine tot de aprecierea asupra pertinenţei şi concludenţei unui mijloc de probă, care intră în atributul exclusiv al instanţei care a dispus asupra solicitării probatoriului.
Recurentul a invocat şi carenţe în motivarea deciziei atacate, critică ce se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi care, de asemenea, nu poate fi primită de Înalta Curte, în condiţiile în care susţinerea vizează o apreciere globală a recurentului faţă de modalitatea de redactare a deciziei, fără să arate, în mod concret, ce motiv de apel a fost omis de Curte în examinare.
În privinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în constatarea dreptului în raport cu cea în realizare, din perspectiva inexistenţei unei cereri de sine stătătoare privind constatarea contractului de mandat fără reprezentare, critica este neîntemeiată. Potrivit petitelor cererii de intervenţie, recurentul a formulat cereri distincte privind constatarea existenţei contractelor de mandat fără reprezentare, astfel încât, considerându-le ca atare, prima instanţă le-a respins ca inadmisibile, faţă de textul de lege evocat, soluţia fiind confirmată de Curtea de Apel. De altfel, dacă, potrivit opiniei recurentului, cererile respective nu ar avea caracter distinct şi de sine stătător, critica acestuia nu prezintă nici interes, existenţa contractelor de mandat fără reprezentare fiind oricum verificată, la soluţionarea cauzei, de către ambele instanţe.
În ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 7, art. 22 alin. (2), art. 250 şi art. 273 C. proc. civ., aceste texte de lege au fost invocate în mod formal, recurentul neaducând critici punctuale în legătură cu pretinsele încălcări săvârşite de instanţa de apel.
În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
b. Referitor la combaterea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 2040 alin. (2) C. civ., intimata reclamantă a susţinut inadmisibilitatea criticii formulate de recurent determinat de argumentul principal pentru care s-a respins apelul declarat de intervenient, şi anume nedovedirea contractului de mandat fără reprezentare. Asemenea celor deja expuse, apărarea nu poate fi primită în raport de argumentul suplimentar al instanţei de apel, care a vizat tocmai ipoteza în care s-ar considera probat actul juridic pretins încheiat de intervenient cu intimatul pârât.
Susţinerile nu sunt însă întemeiate. Contrar celor expuse de recurent, instanţa de apel nu a negat dreptul acestuia de a-l acţiona în judecată pe terţ, în temeiul art. 2040 alin. (2) C. civ., text de lege pe care l-a şi evocat în cuprinsul deciziei. Dar, raportat la acest text de lege, considerând, în mod corect, că intervenientul pretins mandant se substituie mandatarului în exercitarea dreptului de creanţă decurgând din executarea mandatului, instanţa de apel a respins calea de atac exercitată de intervenient faţă de soluţia dată cererii reconvenţionale formulate de pârât, pretinsul mandatar.
Raţionamentul Curţii este legal, întrucât mandantul, în calitate de substitut al mandatarului, nu poate avea mai multe drepturi decât are acesta din urmă, care derivă din executarea aceluiaşi contract de mandat şi în legătură cu acelaşi contract de vânzare-cumpărare încheiat între pârât şi reclamantă, faţă de care se susţine acordarea mandatului. Cum, pârâtul, la rândul său, a formulat pretenţii derivate din contractul de vânzare-cumpărare, în sensul restituirii diferenţei de preţ, aceleaşi cu cele formulate de intervenientul mandant (mai puţin în ce priveşte întinderea sumei de bani solicitate), iar cererea reconvenţională a fost respinsă, soluţie păstrată în apel, în mod corect Curtea a apreciat că se impune şi soluţia de respingere a cererii de intervenţie, menţinută în apel. În alţi termeni, în contextul celor două demersuri judiciare, ale pârâtului şi intervenientului, care derivă din aceleaşi acte juridice, soluţiile celor două cereri sunt interdependente, recurentul neputând primi câştig de cauză în absenţa unei soluţii favorabile date cererii formulate de pârât. În mod evident, se are în vedere, sub acest aspect, argumentul esenţial pentru care s-a respins cererea reconvenţională, şi anume că plata preţului a avut loc către vânzătorul pârât, pretins mandatar, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce face ca obligaţia cumpărătorului (reclamanta) să se considere executată, fără ca terţul mandant să mai poată solicita, în aceste condiţii, ceea ce mandatarul pârât, in substituirea căruia intervine mandantul, nu mai poate pretinde.
Nu în ultimul rând, raţionamentul instanţei de apel, sub aspectul menţinerii soluţiei date cererii reconvenţionale de prima instanţă şi interdependenţei acestei soluţii cu cea dată cererii de intervenţie, nu a fost combătut de primul interesat, respectiv pârâtul, care nu a exercitat recurs, şi nici de intervenient, care s-a limitat doar la evocarea nerespectării dispoziţiilor art. 2040 alin. (2) C. civ.
Prin urmare, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de intervenient, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. 6 şi 8 C. proc. civ.
Soluţia de respingere vizează şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului, recurentul fiind parte căzută în pretenţii şi, în aceste condiţii, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., neavând dreptul la recuperarea sumei de bani avansate cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul B. împotriva deciziei civile nr. 545/A din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2021.