Şedinţa publică din data de 07 octombrie 2021
asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă la 04 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate simulaţia contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013 la Biroul Notarului Public C., cu privire la imobilul situat în Craiova, str. x A, judeţul Dolj, identificat cu nr. cadastral x, înscris în C.F. nr. x Craiova, şi aleea de acces în suprafaţă de 143,50 m.p., situată în Craiova, str. x B, judeţul Dolj, identificată cu nr. cadastral x, înscrisă în C.F. nr. x Craiova. În subsidiar, a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului menţionat, pentru cauză ilicită. Totodată, a solicitat rectificarea cărţilor funciare indicate, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.
Prin încheierea din 02 octombrie 2018, cauza a fost scoasă de pe rol şi trimisă Tribunalului Gorj, secţia I civilă, urmare a admiterii cererii de strămutare în favoarea respectivei instanţe.
La termenul de judecată din 06 martie 2019 au fost introduse în proces, în temeiul dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ., D. şi E., în calitate de moştenitoare ale lui F., parte în contractul de vânzare-cumpărare obiect al prezentului litigiu.
2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Gorj
Prin sentinţa civilă nr. 79 din 20 martie 2019, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantei; a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013 şi a dispus rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Craiova, în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate, prin consemnarea reclamantei A. şi a intervenientelor D. şi E. ca proprietari ai imobilului; a obligat-o pe pârâta B. la plata sumei de 4.143,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A..
Prin încheierea din 29 mai 2019, s-a admis cererea formulată de petenta A. şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei şi dispozitivului sentinţei civile nr. 79/20 martie 2019, în sensul menţionării cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite ca fiind de 5.143,7 RON, în loc de 4.143,7 RON.
Prin încheierea din 12 iunie 2019, s-a admis cererea formulată de petenta A. şi s-a îndreptat eroarea materială din considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul consemnării sintagmei "dispune rectificarea menţiunilor din cartea funciară nr. x a localităţii Craiova şi număr cadastral x şi din cartea funciară nr. x a localităţii Craiova şi număr cadastral x în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate’’, în loc de sintagma "dispune rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Craiova în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate’’.
3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Alba Iulia
Sentinţa civilă nr. 79 din 20 martie 2019 a Tribunalului Gorj, secţia I civilă şi cele două încheieri au fost atacate cu apel de către pârâta B..
Intimatele A., D. şi E. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor declarate de pârâtă şi menţinerea, ca legale şi temeinice, a sentinţei şi încheierilor atacate.
Prin încheierea nr. 22/05 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea, spre soluţionare, Curţii de Apel Alba Iulia, urmare a soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a cererii de strămutare formulate de apelantă, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.
Prin decizia civilă nr. 487 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtă împotriva sentinţei şi încheierilor sus-menţionate şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimatei A. suma de 6.000 RON cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a statuat următoarele:
Cu titlu preliminar, a reţinut că, prin notele scrise depuse în dosarul acestei instanţe la 05 februarie 2020 - fila x şi următoarele, apelanta B. a invocat faptul că sentinţa atacată este rezultatul unei imixtiuni a judecătorului, care a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate al pârâtei, argumentând, prin depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, existenţa unui tratament preferenţial al unor părţi; a contestat conduita judecătorului de fond, cu referire şi la efectele simulaţiei şi ale actului secret.
Raportat la aceste argumente, partea adversă a invocat decăderea apelantei din dreptul de a invoca motive noi de apel, altele faţă de cele invocate prin cererea de apel, în raport de art. 470 alin. (1) lit. c) şi 470 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea a constatat că, într-adevăr, aceste motive nu au fost invocate pe calea apelului declarat în termenul legal, ci printr-un înscris depus la dosar după 9 luni de la data declarării apelului în cauză.
Potrivit art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. În speţă, fiind vorba despre motive noi, neinvocate pe calea apelului, care nu au caracter de ordine publică, instanţa a procedat la aplicarea art. 470 alin. (2) coroborat cu art. 499 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că nu pot fi avute în vedere la deliberare.
Nu prezintă relevanţă, în acest sens, că avocatul apelantei a fost angajat abia în faza procesuală a apelului, dispoziţiile legale fiind clare şi fără echivoc, în limitele efectului devolutiv urmând a fi analizate numai acele motive de apel şi argumente invocate în termen, prin apelul declarat.
a. Cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 79/2019 a Tribunalului Gorj, a expus următoarele considerente:
Prima critică adusă sentinţei a vizat, în esenţă, analiza greşită a procedeului simulaţiei de către prima instanţă, invocându-se că acţiunea în simulaţie nu poate sta împreună cu acţiunea în constatarea nulităţii absolute decât în cazul în care simulaţia este una cu caracter ilicit, ceea ce nu este cazul de faţă.
Instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că Tribunalul Gorj nu s-a pronunţat asupra cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat, în principal, constatarea caracterului simulat al acestuia, şi, numai în subsidiar, constatarea nulităţii absolute.
Admiţând cererea formulată în principal, deci, constatând îndeplinite condiţiile constatării simulaţiei, a făcut aplicarea sancţiunii specifice acesteia - constatarea inopozabilităţii actului, fără a mai fi necesar a analiza cererea subsidiară, faţă de admiterea principalului.
Simulaţia, reglementată de art. 1289-1294 C. civ., este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de actul secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.
Aşadar, simulaţia presupune întrunirea cumulativă a trei condiţii: să existe actul public; să existe actul secret; să existe acordul simulatoriu.
Pe planul dreptului civil, efectele simulaţiei, în raporturile dintre părţile contractante, sunt guvernate de principiul priorităţii voinţei reale a părţilor, aşa cum rezultă din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 1289 C. civ.. Prin urmare, sancţiunea care intervine nu este nulitatea absolută, ci doar inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei create prin contractul ce conţine elementul secret.
Procedeul la care au recurs părţile este nelegal din perspectiva modului de utilizare a creditului bancar. Construcţia juridică realizată prin încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare, şi unul simulat, în care voinţa reală a părţilor era ca suma împrumutată de la bancă să fie utilizată în vederea realizării uni noi construcţii, conţine toate elementele unei simulaţii.
Acţiunea în simulaţie nu se confundă cu acţiunea în nulitatea actului secret, simulaţia, prin ea însăşi, fiind, în principiu, valabilă, sancţiunea acesteia nefiind nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret faţă de terţi.
Întreaga construcţie juridică creată de părţi prin încheierea celor două contracte interdependente are la bază fraudarea legislaţiei bancare, dar acest scop ilicit nu se răsfrânge asupra scopului urmărit de părţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta, deoarece doar modalitatea de folosire a preţului are caracter ilicit, iar nu întreaga operaţiune de vânzare-cumpărare, care are la bază principiul libertăţii contractuale şi care nu contravine prevederilor legale.
Pe tărâmul dreptului civil, simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea. Sancţiunea juridică a nulităţii, în această situaţie, nu ar restabili legalitatea afectată prin utilizarea sumei generate de operaţiunea transferului dreptului de proprietate.
Cu privire la existenţa actului secret, prin primul şi ultimul motiv de apel, pârâta a invocat inexistenţa acestuia, arătând că nu s-a făcut dovada existenţei şi conţinutului actului secret.
Potrivit art. 1292 C. civ., care reglementează proba simulaţiei, "dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit".
Dovada simulaţiei poate fi făcută, în condiţiile de admisibilitate a dovezii testimoniale, chiar în situaţia în care actul aparent este unul autentic, nefiind necesar ca şi actul secret să fie încheiat în aceeaşi formă, dacă legea nu prevede o asemenea condiţie pentru validitatea lui. Aşa fiind, actul secret şi acordul simulator pot fi încheiate sub semnătură privată sau chiar verbal, astfel încât instanţa de fond a considerat, în speţă, admisibilă proba testimonială.
Considerentul pentru care instanţa de fond a considerat admisibilă dovedirea prin martori, coroborat cu înscrisuri şi prezumţii, a voinţei reale a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare vizează imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, determinat de prietenia strânsă dintre părţile contractante.
Contrar celor invocate prin apel, prima instanţă a analizat, pe larg, probele care fac dovada acestei relaţii strânse dintre părţi anterior şi ulterior momentului încheierii contractului a cărui simulare se solicită a se constata, această prietenie sau relaţie extrem de apropiată rezultând din declaraţiile martorilor G. (vecin al H.), I. (arhitectul proiectului), J. şi K. (vecin cu pârâta B.), chiar martorii propuşi de pârâtă evocând caracterul strâns şi de durată al relaţiilor dintre cele două familii.
Faptul invocat prin apel, că reclamanta A. a arătat, prin acţiunea introductivă de instanţă, că, la momentul contractului, nu avea încredere în pârâta B. nu este de natură a forma o altă concluzie, câtă vreme această neîncredere a rămas interiorizată şi nu a afectat relaţiile foarte bune existente între părţi la momentul respectiv sau ulterior, până la decesul lui F..
Ceea ce prezintă relevanţă este că înţelegerea secretă a părţilor, în sens de negotium, a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul reţinut de instanţa de fond.
Existenţa acestei înţelegeri a părţilor este distinctă de necesitatea existenţei unui înscris care să o materializeze, în sens de instrumentum, conform celor arătate anterior, putând fi probată, în condiţiile legii, prin administrarea probei testimoniale.
Invocarea clauzei din contractul de vânzare cumpărare care interzice înstrăinarea bunului timp de 5 ani de la momentul încheierii contractului nu antamează asupra dovedirii actului în modalitatea arătată anterior, astfel cum pretinde apelanta, cu atât mai mult înţelegerea secretă a părţilor nu se putea materializa printr-un înscris, în condiţiile în care acesta ar fi contravenit unor prevederi exprese şi imperative din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.
Al doilea motiv de apel, care a vizat pretinsa interpretare greşită a deciziei penale nr. 560/A/2018 a Curţii de Apel Piteşti, este neîntemeiat.
Din decizia penală respectivă reiese că s-au respins apelurile şi s-au menţinut soluţiile de achitare a inculpatelor, întrucât, la data întocmirii actelor notariale simulate, părţile nu au acţionat cu intenţia de a obţine un folos material injust sau de a se induce în eroare reciproc, iar, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauza penală, rezultă că nu a existat intenţia însuşirii imobilului care a format obiectul actelor materiale.
S-a mai reţinut, totodată, prin decizia penală, că actele notariale au fost întocmite de comun acord în vederea accesării unui credit de la L., urmând ca suma astfel obţinută să fie utilizată pentru edificarea unor imobile. Modalitatea de obţinere a creditului a fost stabilită prin înţelegerea dintre defunctul F. şi inculpata B..
Interpretarea pe care o face apelanta celor menţionate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu este una justă, intenţia de a vinde s-a concretizat doar prin actul notarial de vânzare-cumpărare, intenţia reală a părţilor derivând din înţelegerea secretă, actul fictiv, aceasta fiind, în mod, clar de a nu fi înstrăinat imobilul.
Analiza făcută de prima instanţă conţinutului deciziei penale este una corectă din punct de vedere al dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., aceasta reţinând fictivitatea operaţiunii realizate de părţi şi lipsa intenţiei de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului.
Această stare de fapt reţinută de decizia penală se coroborează şi cu probatoriul administrat de Tribunalul Gorj în acţiunea în constatarea simulaţiei, nefiind vorba despre o greşită analiză a probaţiunii, invocată de apelantă prin calea de atac.
Apelanta a pretins că nu s-au avut în vedere înscrisurile care arată că, în speţă, contractul încheiat este unul ce respectă întocmai procedura pentru "prima casă", un contract garantat de Statul român, şi cele care arată, fără putere de tăgadă, că preţul a intrat în contul vânzătorilor H..
Or, instanţa de fond nu a contrazis aceste afirmaţii ale pârâtei. Nu s-a constatat contrariul, respectiv neregularităţi procedurale la încheierea contractului, ci, dimpotrivă, că acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale (aspect reţinut în mod definitiv şi de instanţa penală), însă nu reprezintă voinţa reală a părţilor.
Faptul că, în prezent, pârâta B. achită ratele pentru plata creditului prin care s-a acoperit preţul plătit către vânzătorii H. nu este, de-asemenea, contestat, câtă vreme, la acest moment, creditul figurează pe numele pârâtei, de-altfel şi imobilul, sentinţa tribunalului neavând caracter definitiv.
Situaţia financiară a ambelor familii la momentul încheierii contactului de vânzare-cumpărare a fost, pe larg, analizată, iar prima instanţă chiar a reţinut că preţul încasat a fost folosit de H. pentru finalizarea investiţiei la noul imobil, în consecinţă, s-a apreciat că nu este fondată critica.
Critica vizând faptul că nu s-au avut în vedere înscrisurile şi declaraţiile de martori, care arată că nu există vreo activitate de conivenţă a părţilor şi nici încălcarea vreunei legi la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare, a fost înlăturată, fiind contrată situaţiei de fapt reieşite din probatoriul administrat, astfel cum s-a arătat anterior.
Analiza probelor nu a fost una selectivă, cum a pretins apelanta, ci exhaustivă. Astfel, verificând conţinutul sentinţei atacate, Curtea a constatat că aceasta îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., fiind indicate motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora instanţa şi-a format convingerea, dezlegarea dată problemelor de drept şi de fapt deduse judecăţii fiind, pe deplin şi coerent, susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.
Textul art. 425 C. proc. civ. nu impune o formulă sacramentală pe care trebuie să o adopte judecătorul atunci când motivează o hotărâre, ci exprimarea trebuie să fie clară, precisă, argumentată în fapt şi în drept, lucruri pe care instanţa le-a făcut, putând să grupeze argumentele invocate de parte pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.
În fine, Curtea a reţinut că rectificarea de carte funciară este consecinţa caracterului constatării simulaţiei şi inopozabilităţii actului simulat, fiind susţinută de prevederile art. 907 C. civ.. Chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare care a stat la baza înscrierii în cartea funciară este unul garantat de stat şi este înscrisă o sarcină, rectificarea dispusă de prima instanţă nu a vizat şi sarcina notată în C.F., care îşi produce efectele legale, nefiind afectată de rectificarea primei părţi a cărţii funciare, cu privire la proprietar.
Faptul că s-a dispus rectificarea cărţii funciare doar cu privire la aleea de acces a fost îndreptat prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2019, care a fost atacată de pârâtă print-un apel separat, instanţa urmând să răspundă acestor critici odată cu analiza acestui apel.
b. Curtea de Apel a apreciat că este nefondat apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 29 mai 2019, pentru argumentele ce succed:
Potrivit art. 442 C. proc. civ., care reglementează procedura de îndreptare a hotărârii, "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".
Prin instituţia îndreptării unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanţei atunci când îndreptarea vizează erori materiale şi nu are incidenţă asupra fondului dreptului substanţial dedus judecăţii.
Totodată, temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauza în care s-a pronunţat hotărârea ce se solicită a fi îndreptată.
Noţiunea de greşeală materială are înţelesul de eroare materială vizibilă, avându-se în vedere doar greşelile asupra numelui, calităţilor şi susţinerilor părţilor, cele de socoteli sau orice alte greşeli materiale.
Prin urmare, greşelile materiale vizate de C. proc. civ. sunt de ordin formal, strict procedural, astfel că ele nu pot fi folosite pentru modificarea soluţiei pronunţate de instanţă.
Contrar celor invocate prin apelul declarat împotriva încheierii, prima instanţă a îndreptat o simplă eroare de calcul al cheltuielilor de judecată solicitate de parte. Se reţine că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost admisă în totalitate, iar nu în parte, astfel că se impunea acordarea, în integralitate, a cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câştigat procesul şi care au fost dovedite prin înscrisurile aflate la dosar.
Faţă de această admitere, în tot, a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, prima instanţă fiind sesizată cu eroarea constând în omiterea unor sume solicitate, în mod corect şi legal a dispus îndreptarea hotărârii, în sensul includerii sumelor omise. Nu este vorba, în speţă, despre o completare a hotărârii sau a motivării acesteia, întrucât soluţia de admitere, în tot, a obligării la plata cheltuielilor de judecată a fost păstrată, cuantumul acestora fiind modificat.
Admisibilitatea unei asemenea cereri nu este condiţionată, astfel cum a pretins apelanta, de existenţa, în hotărâre, a calculului matematic în urma căruia s-au acordat cheltuielile, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nepresupunând calcule de adunare a sumelor solicitate, ci este suficient să se menţioneze suma finală, care, în cazul concret, a fost îndreptată datorită unei evidente erori materiale.
În aceste condiţii, s-a apreciat că instanţa nu a depăşit limitele legale ale atribuţiilor sale şi nici nu priveşte o corectare a soluţiei pe fond, aspectul asupra căruia a purtat încheierea fiind strict acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de parte.
Aspectul de nelegalitate invocat - necitarea părţilor la soluţionarea cererii - nu este întemeiat, faţă de prevederile art. 442 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri. Norma juridică instituie o facultate, iar nu o obligaţie pentru instanţă. Or, în cazul de faţă, întrucât actele invocate se aflau la dosarul cauzei la data pronunţării, s-a apreciat că nu se impune citarea părţilor la soluţionarea cererii de îndreptare a erorii materiale, fiind vorba despre un simplu calcul matematic.
Cu privire la acordarea sumei de 750 RON reprezentând cheltuieli de transport, s-a reţinut, în primul rând, că această critică trebuia a fi formulată prin apelul împotriva sentinţei, iar, în subsidiar, că, deşi cabinetul de avocat nu are în obiectul de activitate transportul, astfel cum pretinde apelanta, dacă se impune deplasarea avocatului în altă localitate în vederea susţinerii unei cauze, cheltuielile privind transportul fac parte din categoria acelora care sunt necesare şi utile şi care pot fi solicitate în temeiul art. 453 C. proc. civ.
c. Curtea a constatat că şi apelul împotriva încheierii din 12 iunie 2019 este neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Pornind de la obiectul acţiunii şi soluţia pronunţată de prima instanţă, instanţa de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare al cărui caracter a fost constatat a fi simulat vizează două imobile, înscrise în cărţi funciare diferite: imobilul înscris în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x, şi cel având categoria de folosinţă alee de acces, înscris în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x.
Prin sentinţa atacată s-a constatat simulat în tot, iar nu în parte, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013, dispunându-se însă rectificarea înscrierilor doar pentru terenul înscris în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x, fără a se menţiona nimic cu privire la celălalt imobil.
În speţă, având în vedere soluţia de constatare ca simulat, în tot, a contractului de vânzare-cumpărare, omisiunea de a dispune rectificarea în ambele cărţi funciare la care se referă contractul se încadrează, în mod evident, în prevederile art. 442 C. proc. civ.
Prin admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale nu se modifică şi nici nu se completează soluţia pronunţată, întrucât constatarea caracterului simulat a contractului are drept consecinţă rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise toate imobilele la care se referă contractul încheiat simulat, rectificarea fiind o consecinţă a admiterii caracterului simulat al actului.
Prima instanţă a analizat contractul de vânzare-cumpărare ca pe un tot unitar, astfel cum a fost încheiat de părţi, iar dispunerea rectificării numai pentru accesoriul cale de acces, iar nu şi pentru imobilul principal, este o eroare materială, corect îndreptată prin încheierea din 12 iunie 2019.
Îndreptarea acestei erori se încadrează, astfel cum s-a arătat anterior, în dispoziţiile art. 442 C. proc. civ., nu reprezintă o modificare a sentinţei sau completare a acesteia, iar, faţă de actele dosarului, Tribunalul Gorj a apreciat că nu se impune citarea părţilor la soluţionarea cererii de îndreptare a erorii materiale, fiind vorba despre înscrisuri aflate la dosar.
Faţă de considerentele expuse, apreciind legală şi temeinică sentinţa primei instanţe, Curtea, în temeiul art. 480 C. proc. civ., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta B..
Conform art. 453 din acelaşi cod, a obligat-o pe apelanta B., ca parte căzută în pretenţii, să plătească intimatei A. suma de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs pârâta B., criticând-o pentru următoarele motive:
4.1. Instanţa de apel a reluat, similar, motivarea Tribunalului, fără a lua în discuţie niciuna dintre chestiunile de drept invocate de către apelantă în notele scrise, esenţiale pentru garantarea dreptului la un proces corect şi echitabil, pronunţând, în final, o decizie nelegală.
4.2. Pentru părţile participante la simulaţie şi avânzii-cauză, este obligatoriu contractul secret. De principiu, aceştia nu au acţiunea în simulaţie, având la dispoziţie toate acţiunile şi excepţiile care izvorăsc din contractul secret.
Părţile unui act juridic şi avânzii-cauză nu pot invoca inopozabilitatea actului pe care l-au încheiat, deoarece s-ar periclita grav ordinea şi securitatea raporturilor juridice de drept civil.
Art. 1289 C. civ. stabileşte că, între părţi, este obligatoriu actul secret, cu condiţia să fie valabil încheiat. Intimata reclamantă A. este parte (vânzătoare) în contractul încheiat în formă autentică, iar celelalte două interveniente au calitatea de avânzi-cauză, succesori universali/cu titlu universal (fiice) ale defunctului F..
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 iulie 2013 de B.N.P. C. a fost constatat de instanţă ca fiind simulat, fără să se constate vreo nulitate a acestuia.
Prin urmare, respectivul contract nu poate fi opus vânzătoarei şi avânzilor- cauză, dar este opozabil terţilor, inclusiv Statului Român şi L., care au asigurat finanţarea achiziţiei imobilului prin program guvernamental, ultimii având calitatea de creditori ipotecari.
Practic, conform soluţiei instanţei, vânzătoarei şi avânzilor-cauză nu le este opozabil contractul de vânzare-cumpărare, însă cumpărătoarea are toate obligaţiile care derivă din calitatea de proprietar (impozite, utilităţi etc), inclusiv obligaţia de a achita ratele creditului ipotecar.
Reclamantele au solicitat şi au obţinut rectificarea cărţii funciare, deşi B. va rămâne proprietar înscris în cartea funciară, deoarece titlul său nu a fost constatat nul, ci doar inopozabil reclamantelor, urmând să fie opozabil tuturor terţilor.
4.3. Prin excepţie, părţile participante la simulaţie şi avânzii-cauză au acţiunea în simulaţie, atunci când aceasta are caracter ilicit. În această ipoteză, soluţia legală este anularea înscrisului public şi a celui secret, ca având cauză ilicită, urmând ca părţile să fie repuse, echitabil, în situaţia anterioară operaţiunii simulate.
În opinia recurentei, instanţa era obligată să determine exact norma de drept încălcată şi să aprecieze dacă norma are caracter imperativ şi este de ordine publică, întrucât nu orice încălcare sau eludare a unei dispoziţii legale produce fraudarea legii.
Soluţia de a declara inopozabil doar unul dintre actele pretinsei simulaţii este şi inechitabilă, recurenta pârâtă pierzând de facto dreptul la "un bun", protejat de art. 1 al Primului Protocol C.E.D.O., şi fiind obligată să plătească suma de 100.576,76 euro până în anul 2043, la care se adaugă, ca pierdere, şi preţul bunului cumpărat, de 72.000 euro.
În caz de fraudă la lege, soluţia corectă este constatarea nulităţii absolute, atât a actului public, cât şi a actului secret, deoarece ambele acte juridice au o cauză ilicită, fiind aplicabil art. 1238 alin. (2) C. civ.
4.4. Instanţa învestită cu acţiunea în simulaţie nu este competentă material să constate existenţa actului secret şi nu a fost învestită să stabilească existenţa/inexistenţa acestuia.
Reclamantele aveau obligaţia procesuală să prezinte înscrisul public şi pretinsul înscris secret, făcând dovada ambelor acte prin care s-a efectuat operaţiunea pretins simulată, în condiţiile dreptului comun.
Proba cu martori le este recunoscută de lege părţilor simulaţiei exclusiv pentru a proba caracterul ilicit al simulaţiei, nu şi pentru a acoperi lipsurile condiţiilor de fond cerute de lege pentru încheierea unui act juridic.
Apelul nu a fost o cale de atac efectivă, deoarece constatarea existenţei actului secret, pe baza probei cu martori, nu a făcut obiectul unei cereri a reclamantelor, conform regulilor de procedură civilă şi nu s-a reflectat în dispozitivul hotărârii atacate, cu toate că această constatare a instanţei produce efectele unei veritabile acţiuni în constatarea existenţei actului secret.
Această constatare judecătorească trebuia, cu necesitate, să fie obiectul unei acţiuni în constatare, fiind încă un exemplu de încălcare a dreptului la un proces corect şi echitabil, întrucât aplicarea unui regim nelegal şi neproporţional nu i-a permis pârâtei să invoce niciuna dintre apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în cadrul unei acţiuni în constatare.
Constatarea existenţei pretinsului înscris secret s-a făcut, astfel, în afara garanţiilor care asigură dreptul la un proces corect, nefiind reflectată în dispozitivul hotărârii, ci doar în considerente, pârâta fiind lipsită de dreptul de a utiliza o cale de atac efectivă împotriva soluţiei instanţei cu privire la existenţa unui act secret.
Instanţa a deturnat, de asemenea, scopul probei cu martori, care este recunoscut de lege părţilor participante la o acţiune simulată exclusiv pentru a proba caracterul ilicit al simulaţiei, nu pentru a dovedi existenţa pretinsului înscris secret.
Aceste concluzii se desprind din interpretarea gramaticală, restrictivă, a art. 1292 raportat la art. 1289 C. civ.
De asemenea, s-au utilizat nelegal, prin interpretare cu rea-credinţă, considerentele unei hotărâri penale de achitare a cărei singură autoritate de lucru judecat este aceea că probează nevinovăţia pârâtei şi inexistenţa pretinsului act secret.
Hotărârea penală de achitare nu conţine elemente de autoritate de lucru judecat penal cu privire la faptă şi la vinovăţia persoanei achitate, instanţa civilă având obligaţia de a asigura dreptul la un proces corect, prin analiza directă a probelor, nu mediat, prin însuşirea unor elemente disparate din procesul penal.
4.5. Recursul este întemeiat şi cu privire la cele două încheieri de îndreptare a erorii materiale. Reluarea în discuţie a fondului nu era posibilă, dar nici necesară; considerentele încheierilor întăresc ideea unei conduite incompatibile a instanţei, fiind greu de determinat dacă a repetat considerentele sau dacă le-a modificat în favoarea reclamantelor, pentru a le consolida situaţia. În orice caz, soluţia care se impunea era anularea celor două încheieri, deoarece obiectul procedurii de îndreptare a erorii nu presupune o reapreciere a fondului cauzei de către instanţă.
4.6. Fiind vorba despre un drept real de proprietate imobiliară, instanţa avea obligaţia să cerceteze, din oficiu, situaţia juridică a imobilului, aşa cum aceasta este înscrisă în cartea funciară. În opinia recurentei, era absolut necesar, în considerarea dreptului la un proces corect şi echitabil, ca Statul şi L., în calitate de titulari ai unor drepturi înscrise în cartea funciară, să fie introduşi forţat în cauză.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Alba Iulia, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) şi pct. 8 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatele A., D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au susţinut:
- excepţia nulităţii recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
- inadmisibilitatea criticilor vizând imposibilitatea părţilor şi a avânzilor-cauză de a invoca inopozabilitatea actului public, cu excepţia cazului în care are caracter ilicit, cu consecinţa, în această ipoteză, a anulării actelor public şi secret, raportat la art. 1238 alin. (2) C. civ., determinat de invocarea omisso medio (art. 488 alin. (2) C. proc. civ.) şi de caracterul contradictoriu faţă de susţinerile din întâmpinarea la cererea de chemare în judecată şi din apelul propriu-zis;
- inadmisibilitatea criticii referitoare la obligaţia instanţei de apel de a stabili norma de drept încălcată şi caracterul imperativ, invocată omisso medio;
- lipsa de interes cu privire la nepronunţarea asupra acţiunii în nulitatea actului public, în condiţiile în care instanţa de apel a respins, în mod implicit, acest capăt de cerere subsidiar;
- inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la necompetenţa materială a instanţei în a constata existenţa actului secret, invocat omisso medio;
- inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la neînvestirea instanţei cu un capăt de cerere în constatarea existenţei actului secret, invocat omisso medio;
- inadmisibilitatea motivului de recurs privind pretinsa lipsă a autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 560/29 mai 2018 a Curţii de Apel Piteşti, invocat omisso medio;
- inadmisibilitatea motivului de recurs privind obligaţia instanţei de a introduce în cauză Statul român şi L., fiind invocat omisso medio şi lipsit de interes în condiţiile în care nu s-a solicitat şi nu s-a dispus asupra ipotecii ce grevează imobilul în litigiu, acest aspect nefăcând obiectul cauzei.
Pe fond, au solicitat respingerea căii de atac.
În cadrul răspunsului la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepţiei de nulitate a recursului, cu argumentul că cererea este motivată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar, în ce priveşte apărările pe fondul cauzei (inclusiv din punct de vedere al excepţiilor invocate), a solicitat înlăturarea acestora.
6. Procedura de filtru
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.
Recurenta pârâtă a depus punct de vedere la raport, ataşând dovada plăţii taxei judiciare de timbru aferente cererii de recurs.
Prin încheierea din 10 iunie 2021, pentru considerentele arătate în cadrul acesteia, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 487 din 10 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 7 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. A constatat că parte dintre susţineri pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, se impune a se preciza că, deşi recurenta a invocat motivarea contradictorie a deciziei, ca ipoteză a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu dezvoltă critici de nelegalitate pe acest aspect, textul de lege fiind invocat pur formal. Ca atare, prezenta instanţă nu îl va avea în vedere în pronunţarea soluţiei.
4.1. Susţinerile subsumate acestui punct din cererea de recurs, prin care se contestă legalitatea deciziei sub aspectul neluării în considerare a chestiunilor invocate prin notele scrise depuse la 05 februarie 2020 în dosarul de apel, reprezintă o simplă afirmaţie a părţii, în contextul în care aceasta nu a arătat în ce constă raţionamentul greşit al instanţei, care a considerat că apelanta este decăzută din dreptul de a formula noi motive ale căii de atac în raport de dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) cu referire la art. 479 C. proc. civ.. Pentru aceste considerente, Curtea nu a procedat la verificarea susţinerilor apelantei, cuprinse în respectivele note, iar, în absenţa combaterii efective a judecăţii instanţei de prim control judiciar, Înalta Curte nu este în măsură a aprecia asupra pretinsei încălcări a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 C.E.D.O. şi art. 6 C. proc. civ.
4.2. În legătură cu criticile circumscrise acestui motiv de recurs, intimatele au invocat formularea omisso medio a celor vizând imposibilitatea părţilor şi avânzilor-cauză de a susţine inopozabilitatea actului public, precum şi caracterul contradictoriu în raport de cele menţionate în întâmpinarea depusă de recurentă în dosarul de primă instanţă şi în cererea de apel.
Apărarea intimatelor este fondată, recurenta neformulând, în apel, o astfel de susţinere, în sensul că părţile şi avânzii-cauză din actul public nu ar avea deschisă calea acţiunii în simulaţie decât atunci când aceasta ar avea caracter ilicit. Astfel, în cadrul pct. 1.1. din cererea de apel, reclamanta a arătat că "(...) acţiunea în simulaţie nu poate sta laolaltă cu acţiunea în constatarea nulităţii absolute decât în cazul în care simulaţia este una cu caracter ilicit, ceea ce nu este cazul de faţă". Prin această afirmaţie, apelanta a supus dezbaterii problema coexistenţei celor două tipuri de acţiune, în simulaţie şi în nulitate, ambele formulate prin cererea de chemare în judecată, considerând că cele două demersuri judiciare pot fi promovate în paralel doar în cazul unei simulaţii cu caracter ilicit. Ceea ce se evocă în recurs reprezintă o susţinere diferită de aspectul coexistenţei celor două acţiuni, şi anume că, de plano, acţiunea în simulaţie nu este deschisă părţilor şi avânzilor-cauză din actul public (care au la dispoziţie toate acţiunile şi excepţiile derivând din actul secret) decât în ipoteza în care simulaţia are caracter ilicit.
Reprezentând o critică nouă, formulată direct în recurs, Înalta Curte nu o va avea în vedere în verificarea deciziei atacate faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care interzic primirea în recurs a acelor critici care nu au fost invocate în apel. De altfel, această susţinere a fost formulată şi prin notele scrise (pct. 1.2.), necenzurate de instanţa de apel determinat de împrejurarea că reprezintă motive noi ale căii de atac, care nu au fost invocate în condiţiile legii. Or, în ipoteza în care, pentru cele deja arătate, recurenta nu a combătut raţionamentul instanţei de apel sub acest aspect, cenzurarea criticii respective de către Înalta Curte ar presupune tocmai înlăturarea considerentelor deciziei anterioare, în absenţa cadrului legal.
O altă chestiune adusă în dezbatere vizează soluţia dispusă de instanţa de apel, care a confirmat sentinţa primei instanţe, de declarare a inopozabilităţii actului public, fără să constate şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, precum şi efectele negative ale hotărârilor judecătoreşti asupra patrimoniului pârâtei, care, în acest caz, va fi obligată să achite ratele creditului ipotecar şi, în calitate de proprietar aparent al imobilului, toate obligaţiile fiscale şi de altă natură, aferente bunului.
În mod corect, instanţa de apel, pornind de la principiul voinţei reale a părţilor din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 1289 alin. (1) C. civ., a constatat că sancţiunea care intervine, în caz de simulaţie, nu este reprezentată de nulitatea absolută a actului public, ci de inopozabilitatea acestuia în raporturile dintre părţile actului juridic menţionat şi avânzii lor cauză. Conform textului de lege, "contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal".
Textul de lege consacră principiul neutralităţii simulaţiei, care presupune că simulaţia nu trebuie sancţionată la nivelul validităţii, prin intermediul nulităţilor, dar nici nu trebuie stimulată în sensul producerii de efecte faţă de terţi, aşadar este inopozabilă terţilor. În alţi termeni, simulaţia este neutră, întrucât nu atrage nulitatea, dar şi pentru că nu este opozabilă terţilor. Această operaţiune este tolerată de legiuitor, care a înţeles să confere voinţei reale a actului secret forţă obligatorie, potrivit art. 1270 C. civ., recunoscând părţilor dreptul de a simula, motiv pentru care sancţiunea care intervine nu este nulitatea.
În ce priveşte menţinerea obligaţiilor recurentei faţă de creditori, care derivă din calitatea de proprietar a acesteia, conform actului public, opozabil creditorilor, precum şi a celor aferente imobilului, chestiunea excede litigiului de faţă, în contextul în care, pentru a se obţine nulitatea simulaţiei, cu consecinţa intervenirii aceleiaşi sancţiuni asupra actului public şi a celui secret şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, era necesară sesizarea instanţei de judecată cu astfel de cereri. Or, pentru cele deja redate în precedent, recurenta nu a formulat asemenea cereri, evocând abia prin notele scrise depuse în apel problema caracterului ilicit al simulaţiei, cu consecinţele pe care le-ar determina asupra actului public şi a celui secret. În orice caz, dacă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie invocată din oficiu de către instanţă potrivit art. 1247 alin. (3) C. civ., aspect, de asemenea, neinvocat de către recurentă în legătură cu judecata instanţelor anterioare, repunerea acesteia în situaţia anterioară, în sensul restituirii preţului plătit vânzătorilor, cu repercusiuni directe în ce priveşte plata ratelor de credit şi eliminării efectelor negative patrimoniale ale declarării simulaţiei, reprezenta o cerere la îndemâna exclusivă a acestei părţi. Or, o asemenea cerere nu a fost formulată de către parte în prezentul litigiu.
În plus, pârâta nu a contestat nici argumentul instanţei de apel, prin care, procedând la distincţia dintre acţiunea în nulitate şi cea în simulaţie şi, respectiv, efectele care intervin în cazul celor două tipuri specifice de acţiuni, a reţinut că scopul ilicit al construcţiei juridice realizate de părţi, în sensul fraudării legislaţiei bancare, nu se răsfrânge asupra scopului urmărit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Susţinerea referitoare la obţinerea rectificării cărţii funciare de către reclamantă şi interveniente, în condiţiile în care recurenta rămâne înscrisă în registrul respectiv, nefiind constatat nul, ci doar declarat inopozabil părţilor adverse şi, deci, opozabil terţilor, nu poate fi primită. Aceasta, întrucât, ca şi în cazul primului motiv de recurs, reprezintă o simplă alegaţie, care nu se constituie într-o critică propriu-zisă a soluţiei date acţiunii în rectificare. Astfel, recurenta nu menţionează, în mod concret, argumentele pentru care, în cazul declarării simulaţiei, nu ar putea opera rectificarea cărţii funciare în favoarea celui care a câştigat procesul şi nici nu precizează motivele pentru care rectificarea ar fi condiţionată de obţinerea unei soluţii de admitere a acţiunii în nulitate.
Pe de altă parte, indiferent de aspectele enunţate mai sus, rectificarea cărţii funciare în sensul arătat de prima instanţă şi confirmat în apel implică tocmai indicarea reclamantelor, în calitate de proprietare ale imobilului, în registrul public, accesibil tuturor persoanelor, inclusiv terţilor, ceea ce, de plano, presupune că cei interesaţi au posibilitatea de a cunoaşte schimbarea titularului dreptului în discuţie.
4.3. Susţinerile referitoare la calea acţiunii în simulaţie deschisă părţilor şi avânzilor-cauză doar în ipoteza caracterului ilicit al operaţiunii, precum şi consecinţele admiterii unei asemenea acţiuni asupra actelor juridice care o compun sunt invocate omisso medio, cum s-a arătat în analiza expusă în cadrul motivului de recurs precedent.
Asemănător, critica vizând obligaţia instanţei de a identifica norma de drept încălcată şi de a aprecia asupra caracterului de ordine publică al acesteia, în contextul a ceea ce presupune frauda la lege şi incidenţa art. 1238 alin. (2) C. civ., este invocată omisso medio, dar şi lipsită de interes, de vreme ce instanţa de apel a reţinut, cum deja s-a arătat, că scopul fraudării legislaţiei bancare nu se răsfrânge şi asupra scopului actului public, de transfer al proprietăţii imobilului, prin acordul de voinţă liber al părţilor contractante. Deci, nu a reţinut caracterul ilicit al simulaţiei, iar recurenta nu a combătut considerentele Curţii sub acest aspect.
Referitor la caracterul inechitabil al soluţiei, prin prisma pierderii dreptului la "un bun", cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., şi această susţinere este invocată omisso medio, direct în recurs. În plus, argumentul face parte din notele scrise depuse la termenul de judecată din 05 februarie 2020 (pct. II), înlăturate de la analiză de către instanţa de apel pentru motive necontestate în prezenta cale de atac.
În concluzie, Înalta Curte nu va proceda la analiza acestor critici, formulate cu excluderea căii de atac a apelului şi, în parte, lipsite de interes.
4.4. În ce priveşte necompetenţa materială a instanţei de a constata existenţa actului secret şi depăşirea limitelor de învestire în raport de neformularea unei acţiuni în constatarea existenţei acestui act, precum şi nereflectarea constatării existenţei actului respectiv în dispozitivul hotărârii atacate reprezintă critici invocate, de asemenea, omisso medio, direct în recurs, astfel încât nu vor fi cenzurate de Înalta Curte, faţă de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la deturnarea scopului probei cu martori, care, în opinia recurentei, este admisibilă numai pentru dovedirea caracterului ilicit al simulaţiei, iar nu şi a actului secret, conform interpretării gramaticale şi restrictive a dispoziţiilor art. 1292 coroborat cu art. 1289 C. civ., susţinerile sunt neîntemeiate.
Este real că legea prevede, în mod expres, în conţinutul art. 1292 teza a II-a C. civ., posibilitatea, pentru părţi, de a proba simulaţia cu orice mijloc de probă în cazul în care aceasta are caracter ilicit.
Pe de altă parte, aşa cum, de altfel, a recunoscut şi recurenta în expunerea criticii, în cazul simulaţiei care nu prezintă caracter ilicit, proba operaţiunilor care o compun se face potrivit dreptului comun vizând dovada actelor juridice. Or, printre altele, proba testimonială este permisă, conform art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., şi în cazul în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic. Relaţiile de prietenie între părţi constituie un caz de imposibilitate morală de întocmire a înscrisului, astfel încât este incidentă teza circumscrisă textului de lege evocat. În ce priveşte probarea existenţei unor asemenea relaţii de prietenie prin dovezile administrate în prezentul litigiu, în mod evident, acest aspect nu ar putea forma obiect al aprecierii instanţei de recurs, întrucât reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, fiind, deci, exclus de la verificare în raport de structura actuală a căii extraordinare de atac, care permite numai critici de nelegalitate (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).
În concluzie, nu se pune problema încălcării regulilor în materie de admisibilitate a probelor, nefiind incidente cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 1292 teza a II-a C. civ. nu reprezintă singurul caz în care părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă, fiind aplicabile dispoziţiile din dreptul comun în materie probatorie, astfel cum au fost analizate mai sus.
În legătură cu autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 560/29 mai 2018 a Curţii de Apel Piteşti, contestată de recurentă, intimatele au invocat formularea criticii omisso medio, întrucât, în apel, partea adversă nu ar fi formulat o astfel de susţinere, ci doar a arătat că instanţa penală nu a reţinut fictivitatea actului autentic, în contextul în care a păstrat soluţia de achitare dispusă de prima instanţă. Apărarea nu va fi primită, întrucât, chiar dacă în termeni imprecişi şi fără indicarea expresă a instituţiei autorităţii lucrului judecat (sub aspect pozitiv), prin raţionamentul expus, apelanta pârâtă a evocat tocmai absenţa efectului pozitiv al lucrului judecat raportat la decizia penală menţionată, în ce priveşte actele care compun simulaţia. Mai mult, instanţa de apel civilă a reţinut, în legătură cu hotărârea penală, incidenţa art. 28 C. proc. pen., astfel încât, prin prisma asigurării drepturilor şi garanţiilor unui proces echitabil, recurentei trebuie să i se recunoască posibilitatea de a contesta judecata Curţii de Apel. Ca atare, Înalta Curte va analiza această critică.
Susţinerile recurentei sunt însă neîntemeiate.
Conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".
După cum se poate observa, spre deosebire de teza a II-a a textului de lege enunţat mai sus, teza I, care consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile, în legătură cu existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu face distincţie în funcţie de natura hotărârii penale, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că, atunci când se reţine o anume faptă în sarcina uneia sau unora dintre părţile procesului penal, hotărârea penală conţine elemente de autoritate de lucru judecat în procesul civil, indiferent că este o hotărâre de achitare, cum este cazul în dosarul de faţă.
Într-adevăr, în dosarul penal, recurenta a fost achitată pentru o serie de infracţiuni în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), iar pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, reţinându-se că actele de vânzare ale imobilului nu au fost întocmite cu intenţia de a induce în eroare persoanele vătămate.
Vinovăţia nici nu interesează în cauza de faţă, întrucât, în afara împrejurării că hotărârea definitivă penală de achitare nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la acest element (art. 28 alin. (1) teza a II-a), judecarea acţiunii în simulaţie nici nu presupune verificarea vinovăţiei în complexul operaţiunilor care compun simulaţia, ca regulă, simulaţia fiind permisă de lege.
Ceea ce este relevant, sub aspectul autorităţii de lucru judecat a deciziei penale, din perspectiva existenţei faptei, reprezintă tocmai mecanismul surprins de Curtea de Apel Piteşti şi reţinut, corect, de instanţa civilă de apel, conform căruia, prin acordul dintre recurentă şi F. în vederea accesării unui credit de la L. şi folosirii sumelor de bani astfel obţinute pentru edificarea unor imobile, s-a înstrăinat, în mod fictiv, imobilul din prezentul litigiu, fără să existe intenţia de transfer al dreptului de proprietate, fiind, deci, în prezenţa unui contract simulat.
Or, acest raţionament al instanţei penale, în pronunţarea hotărârii definitive, nu poate fi ignorat de instanţa civilă, care a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.
Recurenta a reproşat Curţii de Apel şi încălcarea principiului nemijlocirii administrării probelor, reglementat de art. 16 C. proc. civ., susţinând că a preluat aspecte disparate din hotărârea penală, fără să analizeze, în mod direct, probele administrate în litigiul de faţă.
Nici această critică nu poate fi primită.
În primul rând, conform art. 27 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., "probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile" în cazul persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au adresat instanţei civile, determinat de împrejurarea că, în procesul penal în care s-au constituit parte civilă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Aceasta este şi situaţia din speţă, reclamanta A. constituindu-se parte civilă în dosarul penal, iar instanţa penală lăsând nesoluţionată acţiunea civilă formulată de aceasta, după cum rezultă din decizia penală nr. 560/A/29 mai 2018 a Curţii de Apel Piteşti. Ca atare, în mod corect, instanţele civile anterioare au avut în vedere situaţia de fapt reţinută în dosarul penal, prin prisma probelor administrate în respectivul dosar, nefiind în prezenţa încălcării dispoziţiilor care guvernează principiul nemijlocirii administrării probelor.
Pe de altă parte, în prezentul proces, s-a administrat un probatoriu complex (înscrisuri, interogatorii, martori), care a fost avut în vedere la soluţiile pronunţate, astfel încât, nici din această perspectivă, nu se poate considera că nu s-ar fi respectat principiul sus-enunţat şi că pârâta nu ar fi beneficiat de garanţiile unui proces echitabil.
În concluzie, sub ambele aspecte criticate în cadrul acestui motiv de recurs (inexistenţa efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii penale şi încălcarea regulilor în materie de probe), Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
4.5. Susţinerile referitoare la nulitatea încheierilor prin care s-au admis cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul hotărârii primei instanţe sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Incompatibilitatea instanţei care a soluţionat cererile de îndreptare a erorilor materiale din perspectiva unui pretins comportament favorizant reclamantei şi intervenientelor în raport de modul de redactare a considerentelor celor două încheieri prin care s-au admis cererile respective supune dezbaterii aspectul imparţialităţii judecătorului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O. şi art. 6 C. civ.
Imparţialitatea judecătorului, atât în ceea ce priveşte dimensiunea sa subiectivă, cât şi cea obiectivă, reprezintă o prezumţie ataşată înseşi activităţii pe care o desfăşoară acesta, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrară, efectuată chiar de partea care invocă suspiciuni în legătură cu atitudinea magistratului. În speţă însă, recurenta nu a dezvoltat elemente concrete care să contureze un eventual interes al judecătorului în cazul particular al părţilor adverse şi care să fi determinat pronunţarea soluţiei favorabile acestora şi nici aspecte care să nege atitudinea echidistantă a magistratului în asigurarea garanţiilor procesuale pentru toate părţile litigante. Aceasta şi în contextul în care, contrar opiniei recurentei, prin încheierile de îndreptare a erorilor materiale, prima instanţă nu a modificat considerentele instanţei expuse în sentinţă şi nici nu a reapreciat asupra fondului litigiului, ci a soluţionat cererile în limitele dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ.
Astfel, prin încheierea din 29 mai 2019, Tribunalul Gorj, după ce a redat conţinutul hotărârii a cărei îndreptare a fost solicitată, precum şi al cererii formulate de reclamantă, s-a preocupat, strict, de calculul cheltuielilor de judecată, în legătură cu care s-a promovat cererea, stabilind că a fost omisă suma de 1.000 de RON, în contextul în care, prin sentinţă, reclamantei, parte care a câştigat procesul, i s-au încuviinţat cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare. Or, soluţia de admitere a cererii de îndreptare este şi corectă, greşelile de calcul circumscriindu-se erorilor materiale din perspectiva textului legal sus-evocat. După cum rezultă din încheiere, soluţia dată fondului litigiului a rămas intactă.
Asemănător judecăţii primei cereri de îndreptare, nici prin cea de-a doua încheiere de admitere, din 12 iunie 2019, nu s-au adus modificări celor dispuse prin sentinţă în legătură cu aspecte de fond, ci, în limitele cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat declararea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare în întregul său şi rectificarea cărţilor funciare atât în legătură cu imobilul propriu-zis, cât şi cu aleea de acces, determinat şi de soluţia de admitere a acţiunii, prima instanţă a îndreptat eroarea materială din cuprinsul sentinţei, în care se trecuse doar numărul de carte funciară aferent aleii de acces. Prin urmare, si această omisiune se încadrează în noţiunea de "eroare materială", în sensul art. 442 C. proc. civ., soluţia de admitere a cererii de îndreptare fiind corectă, neputându-se reţine că, prin aceasta, prima instanţă ar fi intervenit în soluţia dată prin sentinţă.
De asemenea, dispoziţiile legale enunţate permit judecarea cererilor de îndreptare a erorilor materiale fără citarea părţilor, care se impune doar în cazul necesităţii unor lămuriri suplimentare, în speţă, ipoteza nefiind incidentă faţă de înscrisurile de la dosar.
Asupra tuturor acestor aspecte, Curtea de Apel s-a pronunţat în mod corect, în final, neputându-se reţine vreun element care să creeze suspiciuni în legătură cu imparţialitatea judecătorului primei instanţe, ca garanţie a dreptului părţii la un proces echitabil, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
4.6. Susţinerile aferente acestui punct din cererea de recurs nu pot fi analizate de Înalta Curte, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte obligaţia instanţei de a cerceta, din oficiu, situaţia juridică a imobilului, astfel cum este înscrisă în cartea funciară, în raport de dreptul de proprietate supus dezbaterii, critica nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate şi nici nu este completă, recurenta nearătând ce aspecte nu au fost verificate în legătură cu imobilul în litigiu şi cum ar fi fost acestea în măsură să influenţeze soluţia instanţelor asupra acţiunii în declararea simulaţiei şi acţiunii în rectificare.
Referitor la necesitatea introducerii forţate în cauză a Statului român şi L., în calitate de titulari ai unor drepturi înscrise în cartea funciară, această susţinere este formulată omisso medio, direct în recurs, partea având, de altfel, şi posibilitatea de a formula în primă instanţă, o asemenea cerere, cale de care însă nu a uzat.
Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.
La pronunţarea soluţiei, prezenta instanţă nu a avut în vedere şi apărarea intimatelor în legătură cu lipsa de interes a recurentei în ce priveşte nepronunţarea asupra acţiunii în nulitate a actului public, întrucât o asemenea critică nu a fost formulată prin cererea de recurs.
Soluţia de respingere a recursului implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurentă, care nu le poate pretinde în condiţiile în care a pierdut procesul, nefiind incidente dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Conform textului enunţat mai sus, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 5.000 de RON cheltuieli de judecată către intimate, reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 487 din 10 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele D., A. şi M..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 octombrie 2021.