Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021
Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 28 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună următoarele: constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 2013 şi a actelor subsecvente, încheiate în baza contractului de împrumut, respectiv a contractelor de cesiune de creanţă din 3 mai 2017 şi din 30 iunie 2017.
La 4 februarie 2019, reclamanţii au depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E.: constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 2013 la F., a convenţiei autentificate la acelaşi birou notarial la 26 octombrie 2015 între aceleaşi părţi, iar în subsidiar, constatarea simulaţiei în ceea ce priveşte contractul de împrumut autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 2013 la F. precum şi a convenţiei autentificate la acelaşi birou notarial la 26 octombrie 2015, între aceleaşi părţi; constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente încheiate în baza contractului de împrumut şi a convenţiei sus-menţionate, respectiv a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 3 mai 2017 şi a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 30 iunie 2017, ambele la F., precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Sentinţa Tribunalului Argeş, secţia civilă
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 28 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost admisă cererea reclamanţilor, aşa cum a fost modificată, s-a constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x/26.11.2013 de F. şi a contractelor de cesiune de creanţă autentificate sub nr. x/03.05.2017 şi y/30.06.2017 de acelaşi birou notarial şi au fost obligaţi pârâţii să plătească, în solidar, reclamanţilor suma de 14.438,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă
Prin încheierea de şedinţă din data de 3.06.2020 a fost respinsă ca proba testimonială ca inadmisibilă prin raportare la art. 309 alin. (5) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 3685 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 216 din 28 mai 2019 şi a încheierii de şedinţă din 1 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2018.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a încheierii de şedinţă din 3 iunie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă, pârâţii C. şi E. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii C. şi E. au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2158 C. civ., coroborat cu art. 1174 alin. (4) din acelaşi act normativ, susţinând că prevederile art. 309 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, astfel încât, în mod nelegal, a fost respinsă proba cu martori, fiind încălcate regulile de procedură privitoare la admisibilitatea acestei probe. Învederează că, în ceea ce priveşte contractul de împrumut de consumaţie, acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ., pentru validitatea căruia este necesară remiterea bunului, concluzie care se desprinde din modul de formulare al art. 2158 alin. (1) C. civ. şi arată că, în lipsa predării bunului împrumutat, contractul de împrumut nu va fi considerat născut, astfel încât un înscris constatator al convenţiei, chiar şi în formă autentică, are valoarea juridică a unui antecontract de împrumut (sau a unei promisiuni de împrumut) dacă nu este însoţit de predarea materială a bunului împrumutat.
Invocă dispoziţiile art. 1499 C. civ. şi arată că predarea, remiterea bunului, respectiv a banilor în cazul de faţă, este o condiţie de sine stătătoare, un act material, care poate fi dovedit cu martori şi nu intră în sfera de reglementare a prevederilor art. 309 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât instanţa de apel, în mod nelegal, a respins administrarea probei cu martori prin încheierea din 3 iunie 2020.
Arată că instanţa de apel se contrazice reţinând iniţial că înscrisul autentic face deplina dovadă până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale notarului public, pentru ca mai apoi să susţină că, prin interogatoriile administrate şi înscrisurile depuse de părţi, s-a făcut dovada contrară a celor menţionate în înscrisul autentic. Recurenţii consideră că aceste probe nu reprezintă dovada falsului actului notarial, iar dacă instanţa a admis că se pot administra probe în vederea dovedirii celor declarate de părţi în faţa notarului, cu privire la înmânarea banilor, atunci ar fi trebuit să admită şi proba cu martori, respingerea acestei probe venind în contradicţie cu admiterea celorlalte probe.
Recurenţii arată că, faţă de conţinutul contractului de împrumut încheiat între părţi, din care rezultă voinţa lor şi dovada că banii au fost înmânaţi, instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 100 din Legea nr. 36/1995 şi art. 228 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.
Invocă dispoziţiile art. 1179 alin. (1) C. civ., art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, coroborate cu art. 91 din acest ultim act normativ şi arată că reclamanţii au exprimat un consimţământ valabil la încheierea contractului de împrumut, aceştia cunoscând conţinutul clauzelor contractuale. În acest sens, învederează că declaraţia reclamantului A. din cuprinsul contractului, în sensul că a primit suma de 75.000 de euro, îşi produce pe deplin efectele juridice, conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, declaraţia constituind chitanţă liberatorie pentru predarea banilor de către creditor, acţiunea reprezentând o retractare a recunoaşterii, act unilateral şi irevocabil.
Arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., privind rolul activ al instanţei, fiind obligată să administreze şi proba cu martori pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt.
Recurenţii susţin că este atributul instanţei de judecată calificarea corectă a acţiunii, cu atât mai mult cu cât, din analiza cererii introductive formulate de reclamanţi, rezultă că temeiul juridic al cererii este, în principal, simulaţia actului de împrumut, dublat de o acţiune în nulitate. Or, prin considerentele hotărârii recurate, Curtea de Apel nu oferă o dezlegare a situaţiei de fapt şi de drept, respectiv dacă instanţa a analizat cauza din perspectiva unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut sau a unei acţiuni în simulaţie, dublată de o acţiune în nulitate. Dacă instanţa ar fi analizat cauza în mod exclusiv ca şi acţiune în constatarea nulităţii absolute, considerentele trebuiau limitate numai la analiza din perspectiva nulităţii absolute a contractului de împrumut în raport de unicul motiv invocat de reclamanţii G. respectiv că suma împrumutată nu a fost predată efectiv. Reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui act secret de garantare a unui împrumut către societatea comercială.
Sub un ultim aspect, consideră că instanţa de apel a apreciat eronat asupra unui scop ilicit şi a existenţei fraudei la lege, confundând scopul actului juridic cu scopul realizării împrumutului, astfel cum rezultă din valoarea probatorie acordată interogratoriului administrat pârâtei D..
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimaţii A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
6. Procedura de filtru
La 8 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înregistrat dosarul ca recurs şi a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.
Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 8 iulie 2021, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 16 decembrie 2021 pentru soluţionarea acestuia.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.
În esenţă, obiectul acţiunii, astfel cum a fost modificată şi completată, îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a unui contract de împrumut pentru lipsa obiectului, respectiv neremiterea sumei convenite a fi împrumutată, respectiv nulitatea actelor subsecvente: convenţia de prorogare a termenului de restituire şi actele de cesiune a creanţei şi, în subsidiar, constatarea simulaţiei convenţiei principale şi, ca urmare, nulitatea aceloraşi acte subsecvente.
Teza învederată de reclamanţi este aceea că societatea H. S.R.L., al cărei asociat unic şi administrator era reclamantul B. şi în care a fost cooptată pârâta D., soţia pârâtului C., cu un aport la capitalul social al societăţii de 30% din valoarea acestuia, nu avea posibilitatea financiară de a investi în construirea unei unităţi de producţie pentru prelucrarea şi conservarea cărnii, motiv pentru care reclamantul a acceptat propunerea pârâtului C. de a se asocia, în sensul realizării investiţiei de către acesta. La acel moment pârâtul ar fi evaluat viitoarea participare a reclamantului B. la investiţia care urma să se realizeze la suma de 75000 de euro. Pentru garantarea recuperării părţii de investiţie i-ar fi solicitat reclamantului B. încheierea contractului de împrumut, iar celuilalt reclamant să garanteze restituirea presupusului împrumut prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului proprietatea acestuia. Termenul scadent pentru restituirea împrumutului a fost 01.05.2015, prelungit ulterior până la data de 01.05.2016.
Instanţa de fond a admis acţiunea în constatarea nulităţii contractului de împrumut, reţinând că suma de bani ce a constituit obiect al convenţiei nu a fost înmânată efectiv, soluţia fiind menţinută în apel.
Instanţa de fond a reţinut că în cuprinsul contractului nu s-a stipulat că suma de bani care face obiectul contractului de împrumut ar fi fost remisă în faţa notarului public care a autentificat contractul, astfel că menţiunile înscrise într-un act autentic, pe baza declaraţiilor părţilor, care nu au fost constatate personal de către agentul instrumentator, cu propriile simţuri, fac dovada până la proba contrară. Prin urmare, reclamanţii aveau sarcina de a face dovada contrară faptului că ar fi primit suma de 75000 de euro, cu titlu de împrumut.
Interpretând gramatical clauzele contractului şi reţinând că "în privinţa creditorilor este folosit un verb "dăm, la timpul prezent, iar în privinţa debitorului verbul "am primit, este la timpul trecut", instanţa de fond a considerat că nu poate stabili care ar fi fost momentul predării pretinsei sume împrumutate, respectiv anterior autentificării actului sau chiar în ziua autentificării, menţiunile din contract fiind contradictorii iar contractul de împrumut, lipsit de concreteţe. Coroborând înscrisurile şi răspunsul la interogatoriu al părţilor, instanţa a apreciat că suma de bani menţionată în contractul de împrumut nu a existat de fapt, astfel cum au pretins şi reclamanţii, motiv pentru care actul nu îndeplineşte condiţia de validitate referitoare la obiect. În contextul în care pârâţii creditori au pretins reclamanţilor să semneze un contract de împrumut ştiind că nu le-au predat acestora nicio sumă de bani, convenţia nu a fost considerată ca având o cauză licită sau morală, instanţa de fond apreciind că scopul urmărit de către creditori a fost acela de a-şi recupera o investiţie prin fraudarea legii.
Instanţa de apel a validat acest raţionament, înlăturând criticile pârâţilor conform cărora tribunalul, deşi a soluţionat o acţiune în nulitate, ar fi analizat în realitate acţiunea în simulaţie. A considerat că analiza de către instanţa de fond a relaţiilor dintre părţi se circumscrie tot elementelor/considerentelor unei acţiuni în nulitate întrucât s-a analizat ce anume s-a urmărit de către părţi, însă nu prin prisma unei acţiuni în simulaţie, ci doar a intenţiei acestora, fără a se verifica dacă a existat sau nu un act secret, dacă s-a dorit sau nu simularea naturii actului.
Neîntemeiat a fost considerat şi motivul de apel referitor la încheierea din data de 01.04.2019, în care s-au încuviinţat probele, întrucât din conţinutul acesteia rezultă că nu a fost solicitată efectiv proba testimonială, ci a fost lăsată instanţa să aprecieze necesitatea audierii martorului ("Apărătorul pârăţilor solicită, numai dacă instanţa apreciază necesar audierea ca martor a numitului I. care a dat banii pârâtului pentru a-i da mai departe reclamantului."). Analizând afirmaţia apărătorului pârâţilor, respectiv cum că banii ar fi fost daţi numitului I., pentru ca acesta să îi dea reclamantului, instanţa de apel a apreciat că există o contradicţie cu răspunsul la interogatoriu emis de C., considerând că ar fi fost inutilă audierea unui martor a cărui sinceritate deja este sub semnul întrebării (ar declara altceva decât cele susţinute chiar de partea ce-l propune).
Prin prima critică formulată în cauză şi care poate fi încadrată în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că au fost interpretate eronat textele de lege care guvernează regimul probator al unui contract de împrumut şi astfel, greşit li s-a respins ca inadmisibilă, prin încheierea din data de 3 iunie 2020, dovada cu martori a faptului material al remiterii sumei de bani. Pe de altă parte au mai susţinut că, faţă de conţinutul contractului de împrumut încheiat între părţi, din care rezultă voinţa lor şi dovada că banii au fost înmânaţi, instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 100 din Legea nr. 36/1995 şi art. 228 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.
În analiza acestor critici este prioritar a se verifica circumstanţele în care devine incidentă teza probatorie susţinută de recurenţi. Art. 100 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţilor notariale prevede că:,,(1) Înscrisul autentic notarial face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. (2) Reprezintă constatări personale ale notarului cele făcute prin propriile simţuri: a) faptul prezentării părţilor şi a tuturor persoanelor participante la procedura de autentificare, precum şi identificarea acestora; b) locul şi data încheierii actului; c) exteriorizarea consimţământului. (3) Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane."
Din acest punct de vedere, contrar criticilor recurenţilor, se constată că instanţele de fond au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 36/1995, statuând că, în condiţiile în care actul autentic nu face menţiunea expresă că tradiţiunea sumei de bani a avut loc în prezenţa personală a notarului public prin predarea sumei în numerar la momentul autentificării, declaraţia părţilor inserată în cuprinsul actului privind remiterea banilor este pasibilă de dovada contrară. Din această persectivă nu prezintă relevanţă, cum susţin recurenţii, existenţa unui consimţământ valabil cu valoarea unei chitanţe liberatorii în privinţa remiterii banilor, obiectul contractului fiind o condiţie distinctă de valabilitate a convenţiei.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 309 C. proc. civ. în ceea ce priveşte administrarea dovezii contrare, astfel încât critica recurenţilor sub acest aspect este fondată.
În speţa dedusă prezentei judecăţi, acţiunea introductivă de instanţă viza nulitatea unui contract de împrumut pentru lipsa obiectului său, reclamanţii negând primirea efectivă a sumei împrumutate, acţiune ce a fost completată cu o cerere subsidiară în constatarea simulaţiei acestui contract. Iniţial, reclamanţii au solicitat proba testimonială pentru a dovedi neremiterea sumei de bani şi instanţa a admis-o, astfel că pârâţii au solicitat şi ei proba testimonială, au indicat teza probatorie susţinând că lasă la aprecierea instanţei administrarea acesteia.
În baza înscrisurilor şi a interogatoriilor administrate părţilor, întrucât reclamanţii au renunţat la administrarea probei testimoniale, instanţa de fond a statuat că suma de bani nu a fost remisă în faţa notarului şi că, neputându-se stabili momentul predării, suma de bani nu ar fi existat. Pentru a ajunge la această soluţie, probele administrate efectiv au fost completate cu prezumţii simple ce au plecat de la afirmaţiile calificate de instanţă ca fiind confuze şi contradictorii ale părţilor la interogatoriu, afirmaţii ce nu au dobândit valoarea probatorie a unei mărturisiri, ci au constituit probe indirecte pe baza cărora prima instanţă a prezumat caracterul fictiv al contractului.
Instanţa de apel a respins proba testimonială solicitată de apelanţii pârâţi ca inadmisibilă şi a validat soluţia şi raţionamentul judiciar al instanţei de fond, pe baza probelor administrate la instanţa de fond, solicitând, suplimentar, relaţii de la notarul în faţa căruia s-a încheiat actul.
În plus, a apreciat că în primă instanţă s-a analizat şi ce anume s-a urmărit de către părţi la încheierea contractului, însă nu prin prisma unei acţiuni în simulaţie, ci doar a intenţiei acestora, proba testimonială propusă de pârâţi la fond fiind considerată inutilă sub aspectul tezei ce se dorea a fi probată.
Înalta Curte constată că, prin încheierea atacată, instanţa de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea apelanţilor pârâţi de administrare a unei probe testimoniale, susţinând că, prin raportare la art. 309 alin. (5) C. proc. civ., părţile nu au precizat dacă sunt în prezenţa unei situaţii de excepţie dintre cele la care se referă art. 309 alin. (4) C. proc. civ. şi care ar fi aceea.
Cu toate acestea, deşi a constatat inadmisibilă proba testimonială în apel, instanţa devolutivă de control judiciar a verificat, pe fond, modalitatea în care s-a pus problema administrării aceleiaşi probe în primă instanţă şi a validat raţionamentul tribunalului reţinând inutilitatea audierii martorului a cărui sinceritate deja este sub semnul întrebării.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, dispoziţiile art. 309 C. proc. civ. se opun administrării probei testimoniale în dovedirea unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris sau despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, cu excepţia unor cazuri strict reglementate în alin. (4) al aceluiaşi articol (imposibilitate materială sau morală de a se întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; existenţa unui început de dovadă scrisă; pierderea înscrisului doveditor din caz fortuit sau de forţă majoră; existenţa unei convenţii a părţilor de a folosi această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; dacă actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; pentru lămurirea clauzelor).
Verificând desfăşurarea litigiului, astfel cum a fost redată anterior, din punctul de vedere al garanţiilor procesuale reglementate pentru a asigura părţilor un proces echitabil, Înalta Curte constată că pârâţilor li s-a încălcat dreptul la apărare prin greşita aplicare a art. 309 C. proc. civ. în cauză. În acest sens, printr-o cercetare judecătorească incompletă şi contradictorie sub aspectul regimului probator pârâţii au fost privaţi de posibilitatea de a-şi demonstra perspectiva susţinută cu privire la situaţia de fapt, soluţia fiind construită pe un raţionament juridic ce nu lămureşte în mod complet situaţia dedusă judecăţii şi nu răspunde tuturor aspectelor invocate în cauză.
Astfel, instanţa de fond a considerat că reclamanţii trebuie şi pot să facă dovada contrară faptului că au primit banii, întrucât suma de bani nu a fost remisă în faţa notarului. A constatat că această dovadă a rezultat din proba cu interogatoriul părţilor, înscrisuri şi prezumţii, apreciind că: întrucât pârâta a declarat că nu cunoaşte scopul încheierii contractului, "este evident că raporturile juridice dintre părţi nu au fost expresia voinţei acestora de a oferi, respectiv de a primi un împrumut" sau "apar a fi probate susţinerile privind circumstanţele încheierii contractului şi lipsa predării efective a sumelor..." că "menţiunile sunt contradictorii iar contractul, lipsit de concreteţe, ceea ce îndreptăţeşte instanţa să aprecieze că suma de bani nu a existat de fapt".
Instanţa de apel, într-o manieră contradictorie, a respins proba testimonială în apel ca inadmisibilă, dar a procedat la o evaluare pe fond a utilităţii probei testimoniale solicitate în primă instanţă.
În plus, a apreciat că o probă testimonială ar fi admisibilă dacă partea care o solicită ar fi invocat o situaţie de excepţie dintre cele reglementate de art. 309 alin. (4) C. proc. civ. însă a reţinut că apelanţii nu s-au prevalat de niciuna dintre tezele prevăzute de acest text de lege, ignorând faptul că reclamanţii, şi nu pârâţii, sunt cei care au contestat valabilitatea actului juridic, că instanţa de fond reţinuse deja lipsa unei cauze licite şi morale şi frauda la lege prin scopul urmărit de pârâţi de a-şi recupera investiţia, iar demersul procesual al pârâţilor era justificat de apărarea pe care o susţineau în sensul că suma de bani a fost remisă şi pentru a combate prezumţiile judiciare care au stat la baza pronunţării soluţiei în primă instanţă.
Pe de altă parte instanţa de apel a ignorat şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., prezumţiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori şi, ca atare, validând raţionamentul primei instanţe întemeiat pe aceste prezumţii în dovedirea unei situaţii de fapt, greşit a respins ca inadmisibilă contraproba testimonială solicitată în combaterea celor reţinute ca situaţie de fapt.
Raportat la aceste aspecte soluţionate contradictoriu şi cu încălcarea dreptului părţii la apărare şi la garantarea unui proces echitabil, Înalta Curte reţine nelegalitatea încheierii din 3 iunie 2021 din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi, admitând recursul, va casa încheierea şi decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele reţinute în continuare.
Este întemeiată şi critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a oferit o dezlegare completă în drept prin prisma faptului că aceasta a considerat că scopul mediat (motivul determinant al încheierii unui act juridic lipsit de obiect) stabilit de instanţa de fond, acela de recuperare a unei investiţii în firma reclamantului făcute de pârât, face parte exclusiv din analiza cauzei ilicite de natură a atrage nulitatea actului juridic şi nu are legătură cu verificarea simulaţiei. Recurenţii susţin că, dacă Curtea ar fi analizat cauza în mod exclusiv ca acţiune în constatarea nulităţii absolute, considerentele trebuiau limitate la verificarea contractului de împrumut în raport de unicul motiv invocat, acela că suma împrumutată nu a fost predată efectiv, însă odată ce a fost analizat şi scopul încheierii contractului, trebuie verificată dovada existenţei unui act secret de împrumut către societatea comercială.
Prin urmare, cu ocazia rejudecării, ţinând cont de aceste critici, instanţa de apel va proceda de o manieră neechivocă la identificarea scopului mediat al convenţiei pârţilor, respectiv motivul determinant al încheierii unui contract aparent fără niciun efect, confirmând sau infirmând raţionamentul primei instanţe care, concomitent cu lipsa de obiect, a constatat cauza ilicită, imorală şi frauda la lege prin aceea că scopul urmărit de pârâţi era acela de recuperare a unei investiţii. Dacă se va dovedi faptul că nu a fost remisă nicio sumă de bani, contractul este într-adevăr lipsit de obiect. În cazul în care suma de bani a fost plătită pentru un alt scop, acela al derulării unor raporturi comerciale între părţi, vor fi analizate cauzele imediate şi mediate tocmai pentru a putea opera distincţia între un contract real nul şi un contract simulat sub forma deghizării, urmând se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea simulaţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii E. şi C. împotriva încheierii din 3 iunie 2020 şi deciziei nr. 3685 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.