Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., în principal, să se califice actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din data de 27 iunie 2012 ca fiind în realitate donaţie deghizată şi, în consecinţă, să se constate nulitatea actului de partaj, în baza art. 1033 C. civ., iar, în subsidiar, să se constate nulitatea actului de partaj pentru cauză ilicită şi imorală, în baza art. 1238 alin. (2) C. civ.
Prin cererea completatoare depusă la dosar în data de 22 iunie 2016, reclamantul a solicitat, cu privire la capătul de cerere având ca obiect simulaţia, în principal, să se constate că fiecare dintre bunurile din actul de partaj este bunul său propriu, iar, în subsidiar, să se constate contribuţia sa majoritară, tinzând spre exclusivă, la dobândirea bunurilor ce fac obiectul partajului, iar, ca urmare a oricăruia dintre aceste petite, să se constate simulaţia sub forma donaţiei deghizate şi revocarea acesteia prin formularea prezentei cereri, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect nulitatea actului de partaj, a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a întregului ansamblu simulatoriu, în temeiul art. 1033 alin. (1) C. civ., iar, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a întregului ansamblu simulatoriu pentru fraudă la lege, în temeiul art. 1236 alin. (2) raportat la art. 359 C. civ.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 191/1.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, respingând, totodată, şi cererea pârâtei de aplicare a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1816A/22.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate apelurile formulate de ambele părţi împotriva sentinţei menţionate.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la petitele dezvoltate prin cererea introductivă, astfel cum a fost modificată, iar în absenţa pronunţării cu privire la petitele indicate, decizia recurată cuprinde o motivare lacunară şi necorespunzătoare (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Prin motivele de apel, s-a arătat faptul că prima instanţă de fond, pentru a determina dacă există o simulaţie sub forma donaţiei deghizate, ar fi trebuit să răspundă punctual petitelor cu care a fost învestită: (a) analiza calităţii bunurilor (comune sau proprii) incluse în masa partajabilă, ceea ce ar fi presupus analiza (b) modului în care au fost dobândite (contribuţia părţilor), stabilind astfel (c) dacă actul de partaj este o donaţie deghizată.
Ulterior, ar fi trebuit să cerceteze dovezile ce atestă că simulaţia, sub forma donaţiei deghizate, a avut două obiective principale: (a) eludarea dispoziţiilor privind revocabilitatea donaţiilor între soţi şi (b) reducerea masei succesorale a fiului din prima căsătorie a recurentului. De asemenea, pentru a.analiza frauda la lege, instanţa ar fi trebuit să analizeze (a) cauza ilicită şi imorală, prin prisma scopurilor sus-menţionate şi dacă (b) prin modul în care au fost partajate bunurile au fost respectate regulile imperative impuse de regimul lichidării comunităţii de bunuri în timpul căsătoriei, în acest scop fiind ţinută de analiza contribuţiei fiecăruia dintre soţi.
Prin decizia recurată a fost expusă o analiză teoretică a instituţiei simulaţiei, instanţa soluţionând cauza prin respingerea apelului doar din perspectiva absenţei actului secret şi a inexistenţei acordului simulatoriu.
Cu alte cuvinte, au fost ignorate cu desăvârşire capetele de cerere a căror soluţionare ar fi probat: în principal, faptul că toate imobilele menţionate prin actul de partaj sunt bunuri proprii ale recurentului, ca efect al subrogaţiei reale (sumele de bani cu titlu de dividende obţinute din firme înfiinţate de recurent anterior căsătoriei cu intimata au fost utilizate pentru achiziţiile imobiliare); în subsidiar şi ca soluţie de minimis, faptul că recurentul justifică o contribuţie covârşitor majoritară la achiziţiile imobiliare (prin venituri personale deosebit de ridicate în contrast cu absenţa veniturilor intimatei); în concluzie, faţă de cele de mai sus, faptul că aşa-zisa "contribuţie egală" menţionată prin actul de partaj nu are corespondent în realitate, aspect care, coroborat cu celelalte probe (corespondenţa dintre părţi, recunoaşterile implicite ale intimatei, procedurile penale concomitente cu încheierea actului de partaj) demonstrează univoc simulaţia.
Prin absenţa analizei asupra calităţii bunurilor de bun propriu sau comun şi asupra contribuţiei soţilor, instanţa a lipsit de eficienţă instituţia simulaţiei sub forma donaţiei deghizate.
Mai mult decât atât, întrucât nu a fost analizat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea naturii de bunuri proprii, nu a fost valorificat nici argumentul potrivit căruia includerea unui bun propriu în actul de partaj atrage nulitatea acestuia indiferent dacă sunt întrunite sau lipsesc condiţiile simulaţiei.
În faţa instanţei de apel, s-a precizat faptul că motivul decisiv al încheierii actului de partaj este reprezentat de procedura de indisponibilizare a bunurilor sale şi dorinţa foştilor soţi de a salvgarda bunurile cele mai valoroase, sens în care la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă etapele imediat prealabile încheierii actului de partaj.
Recurentul a arătat că, reţinând prin decizia recurată că această chestiune ar reprezenta un motiv nou în apel, inadmisibil din perspectiva art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a ignorat efectele Deciziei nr. 9/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar decizia pronunţată este lovită de nulitate, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., recurentul fiind lipsit de o judecată efectivă a cererilor cu care a învestit instanţa, consecinţa fiind prejudicierea drepturilor şi intereselor sale legitime prin respingerea pretenţiilor.
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1033 alin. (1) C. civ., prin verificarea existenţei unui act secret şi a unui acord simulatoriu, precum şi a dispoziţiilor art. 357 şi art. 359 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Este lipsită de logică juridică verificarea naturii de bunuri proprii sau a contribuţiei majoritare ulterior dovedirii actului secret şi a acordului simulatoriu. Dacă aceste două premise ar fi fost dovedite, era inutilă analiza subsecventă, actul de partaj fiind anulat de plano ca urmare a exhibării unui act secret care atestă acordul simulatoriu.
Însă, tocmai pentru că părţile erau soţi la respectivul moment, iar în contextul imposibilităţii morale de preconstituire a actului secret înţelegerea dintre ei nu putea să fie consacrată prin contraînscrisuri, acordul verbal a fost suficient pentru încheierea simulaţiei. Actul secret înţeles ca negotium şi acordul simulatoriu rezultă din corespondenţa purtată între părţi, ignorată de instanţa de apel.
Făcând trimitere la nedovedirea "mecanismului simulaţiei" şi refuzând analiza oricăror altor probe sau argumente juridice în lipsa probării acestuia (exempli gratia, subevaluarea imobilului situat în strada x nr. 77), instanţa de apel a redus aplicarea instituţiei juridice la proba actului secret, consacrând acordul simulatoriu la data încheierii actului simulat.
Sunt ignorate, astfel, oricare şi toate ipotezele în care părţile simulaţiei dovedesc intenţia lor din acte şi fapte juridice anterioare ori posterioare actului simulat. Or, chiar corespondenţa şt recunoaşterile ulterioare prezumă existenţa acordului simulatoriu la data actului de partaj, în lipsa acestuia neavând niciun sens precizările intimatei, dovedite prin corespondenţa părţilor, depusă la dosar.
Recurentul a reproşat instanţei de apel ignorarea şi a faptului că, fiind în prezenţa unui act simulat, efectele specifice partajului voluntar nu s-au manifestat, atât timp cât recurentul a continuat să locuiască în imobilul situat în strada x, nr. 77, Bucureşti (devenit, teoretic, proprietatea intimatei) şi după încheierea actului de partaj; a continuat să se îngrijească de toate imobilele, achitând exclusiv şi integral cheltuielile aferente utilităţilor, serviciilor, impozitelor şi taxelor, reparaţiilor locative, etc.; a continuat să folosească, asemeni unui veritabil proprietar, toate imobilele.
De asemenea, instanţa de apel a ignorat în integralitate şi argumentele privind nulitatea actului de partaj pentru cauză ilicită şi imorală, întemeiate pe dispoziţiile art. 1.236 coroborate cu art. 1.238 C. civ.
Recurentul a mai susţinut că prin decizia recurată au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 357 şi 359 C. civ., precum şi argumentarea referitoare la eroarea instanţei de fond în privinţa art. 359 C. civ., în condiţiile în care prin sentinţă s-a apreciat greşit că părţile se află în prezenţa comunităţii convenţionale.
III. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă C. a combătut cele susţinute prin cererea de recurs, solicitând respingerea căii de atac promovate de către partea adversă ca fiind nelegală.
IV. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1816A din 22 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
V. Judecata recursului în şedinţă publică
La data de 18 ianuarie 2022, recurentul-reclamant a formulat o cerere prin care a arătat că înţelege să critice decizia de apel şi sub aspectul neinvocării din oficiu a motivului de nulitate absolută constând în încălcarea dreptului de preemţiune a Statului Român cu privire la unul dintre imobilele ce compun masa partajabilă a actului de partaj voluntar.
La termenul de judecată din data de 22 februarie 2022, Înalta Curte a respins, ca tardivă, cererea astfel formulată, întrucât nu este vorba despre un motiv de recurs de ordine publică, ce ar putea fi invocat oricând şi care ar putea fi invocat chiar din oficiu de către instanţă, ci despre un motiv nou de recurs formulat peste termenul prevăzut de lege.
VI. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Recurentul - reclamant a reproşat instanţei de apel ignorarea cererii depuse în cursul judecăţii la data de 22.06.2016, context în care a susţinut în mod explicit: 1) încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut; 2) nemotivarea hotărârii, în absenţa unei analize a petitelor dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; 3) încălcarea prevederilor art. 1033 alin. (1) C. civ. 4) ignorarea argumentelor reclamantului referitoare la incidenţa art. 1236 şi art. 1238 C. civ. 5) interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 357 şi art. 359 C. civ.
1) Cât priveşte critica referitoare la nerespectarea principiului disponibilităţii prin decizia recurată, se reţine că este formulată omisso medio, pentru prima dată în faza procesuală a recursului, neregăsindu-se ca atare în cererea de apel, acesta fiind şi motivul pentru care instanţa de apel nu a analizat o asemenea critică de nelegalitate a sentinţei tribunalului.
Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, prima instanţă a reţinut că este învestită cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a actului de partaj încheiat de părţile din prezenta cauză, întrucât ar fi o donaţie deghizată în cadrul unei simulaţii, pentru a se eluda revocabilitatea donaţiilor dintre soţi (adăugând în cererea completatoare că simulaţia ar decurge şi din regimul juridic de bun propriu al fiecărui bun din actul de partaj, respectiv din cota de contribuţie majoritară a reclamantului), iar, în subsidiar, nulitatea absolută pentru cauza ilicită şi imorală a acestui act de partaj, învederându-se că ar fi fost încheiat cu scopul exheredării fiului din prima căsătorie a reclamantului (adăugând prin cererea completatoare frauda la lege, în condiţiile art. 1236 alin. (2) raportat la art. 359 din C. civ.).
Totodată, s-a constatat că reclamantul şi-a modificat succesiv poziţia cu privire la situaţia de fapt şi mecanismele juridice invocate, sub multiple aspecte, tribunalul reţinând, printre altele, că în cererea iniţială simulaţia este argumentată prin raportare la eludarea revocabilităţii donaţiilor între soţi, pe când în cererea completatoare simulaţia se raportează şi la caracterul pretins de bun propriu al fiecărui bun indicat în actul de partaj a cărui nulitate s-a solicitat în cauză.
Prin motivele de apel formulate de reclamant, astfel cum au fost redate în decizia recurată (la pct. 3.1), s-a susţinut că pretinsele contradicţii învederate de prima instanţă sunt, în realitate, "motive principale şi subsidiare ce atestă temeinicia cererii introductive", "motivele, modalitatea şi scopul semnării actului de partaj", totodată, că prima instanţă " a considerat în mod eronat că ar exista contradicţie între raportarea simulaţiei la eludarea revocabilităţii donaţiilor între soţi şi raportarea simulaţiei la caracterul de bun propriu al bunurilor din actul de partaj", întrucât "structura juridică a simulaţiei realizate prin donaţie trebuie analizată prin stabilirea calităţii de bun propriu al bunurilor supuse donaţiei".
Aşadar, în motivarea căii ordinare de atac, s-a făcut referire la susţinerile din completarea cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului de bun propriu al reclamantului pentru fiecare dintre bunurile imobile ce fac obiectul actului de partaj voluntar sau, în subsidiar, constatarea contribuţiei majoritare tinzând spre exclusivă a reclamantului la dobândirea bunurilor imobile ce fac obiectul actului de partaj, echivalentă cu o cotă de contribuţie majoritară la dobândirea respectivelor imobile.
Cu toate acestea, după cum s-a arătat anterior, referirea la aceste susţineri s-a făcut cu scopul de a se sublinia că ele relevă temeiul de fapt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, astfel încât simulaţia în privinţa naturii actului de partaj - care ar reprezenta o donaţie între soţi deghizată - ar trebui analizată prin raportare la calitatea de bun propriu a bunurilor supuse donaţiei sau, în subsidiar, la contribuţia majoritară a reclamantului la dobândirea acestora în timpul căsătoriei.
De altfel, prin decizia recurată, motivele de apel au fost analizate întocmai cum au fost formulate şi redate anterior, în cuprinsul deciziei (la pct. 6.6 - 6.8) arătându-se, cu referire la susţinerile în discuţie ale reclamantului, inclusiv din cererea completatoare, că relevă împrejurări ce se constituie în scopuri ale simulaţiei, fără ca motivele de recurs să conţină vreo critică a considerentelor deciziei din perspectiva unei înţelegeri eronate a conţinutului motivelor de apel, recurentul fiind nemulţumit doar de nepronunţarea instanţei de apel, în evocarea fondului cauzei, asupra tuturor petitelor cererii de chemare în judecată.
În acest context, Înalta Curte constată că niciuna dintre susţinerile reclamantului din motivarea cererii de apel, redate în cele ce preced şi, de altfel, nicio altă susţinere din acelaşi act procedural, nu conţine o critică a hotărârii primei instanţe, în sensul că raportarea la calitatea de bun propriu a bunurilor supuse donaţiei sau, în subsidiar, la contribuţia majoritară a reclamantului la dobândirea acestora în timpul căsătoriei, ar fi reprezentat chiar obiectul cererii de chemare în judecată, pretenţia dedusă judecăţii, distinctă de solicitarea vizând simulaţia.
Prin urmare, reclamantul a invocat abia prin motivele de recurs încălcarea principiului disponibilităţii, din perspectiva art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi în raport de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pretinzând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut.
Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate din alin. (1) al art. 488 "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
Întrucât critica de nelegalitate în discuţie nu a fost invocată pe calea apelului, în termenul de apel prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă şi o va înlătura ca atare.
2) Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nemotivarea deciziei, în absenţa pronunţării asupra tuturor pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea introductivă, astfel cum a fost modificată.
3) Cât priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1033 alin. (1) C. civ., se constată următoarele:
Prin decizia recurată, s-a reţinut ca obiect al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, constatarea nulităţii absolute a întregului ansamblu simulatoriu, în principal, în temeiul art. 1033 alin. (1) C. civ., iar, în subsidiar, pentru fraudă la lege, în temeiul art. 1236 alin. (2) raportat la art. 359 C. civ. (pct. 6.9 din decizie).
Instanţa de apel a analizat pretenţiile reclamantului din perspectiva temeiului juridic indicat de către acesta, pornind de la premisa că, prin excepţie de la regula neutralităţii simulaţiei - consacrată prin art. 1289 alin. (1) C. civ. şi care presupune că simulaţia nu se sancţionează, în principiu, cu nulitatea, dar nici nu trebuie încurajată, în sensul producerii de efecte faţă de terţi, atrăgând, de regulă, inopozabilitatea actului secret faţă de terţi -, ea este lovită de nulitate dacă nu sunt respectate condiţiile esenţiale de validitate în ceea ce priveşte actul secret, printre acestea regăsindu-se obiectul şi cauza, adesea ataşate fraudei la lege, inclusiv atunci când se tinde la fraudarea unor prevederi imperative legale, precum în cazul descris de art. 1033 din C. civ.. În aceste cazuri, nulitatea absolută va lovi întreaga operaţiune a simulaţiei, adică atât actul public, cât şi actul secret (pct. 6.9 din decizie).
În situaţia reglementată prin art. 1033 alin. (1) C. civ., sancţiunea nulităţii este prevăzută în mod expres:
"Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi".
Însă, pentru a se putea analiza dacă sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1033 din C. civ., trebuie mai întâi să se constate că a existat o simulaţie, respectiv că părţile au încheiat un act secret, în sensul de negotium, că acesta este o donaţie şi că donaţia a fost încheiată cu scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi (pct. 6.10 din decizia de apel).
În acest context, instanţa de apel a constatat că pretenţiile cu acest obiect ale reclamantului sunt nefondate, întrucât din probele administrate nu a rezultat existenţa unei simulaţii, nefiind dovedite nici existenţa actului secret, nici acordul simulatoriu.
Prin motivele de recurs vizând aplicarea prevederilor art. 1033 alin. (1) C. civ., reclamantul nu a infirmat necesitatea probării acordului real de voinţă a părţilor în cadrul operaţiunii juridice a simulaţiei, dar a susţinut, pe de o parte, că ar fi trebuit verificată, prioritar, natura de bunuri proprii ale reclamantului în privinţa bunurilor partajate voluntar sau, în subsidiar, a contribuţiei sale majoritare - în ordinea de analiză indicată, de altfel, prin cererea modificatoare dedusă judecăţii -, iar, pe de altă parte, că, dată fiind calitatea părţilor la momentul încheierii actului de partaj, acordul verbal a fost suficient pentru încheierea simulaţiei.
Susţinerile cu acest obiect nu sunt fondate.
După cum s-a arătat anterior, reclamantul a confirmat în apel că susţinerile sale referitoare la calitatea de bun propriu a bunurilor supuse donaţiei sau, în subsidiar, la contribuţia sa majoritară la dobândirea acestor bunuri în timpul căsătoriei relevă, alături de alte aspecte, temeiul de fapt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, iar instanţa de apel, prin raportare la aceste susţineri, a reţinut că aceste aspecte se constituie în motive ale pretinsei operaţiuni a simulaţiei în privinţa naturii actului de partaj voluntar.
Pornindu-se de la această premisă, ce nu poate fi reevaluată în prezenta cale de atac - respinsă fiind, prin considerente anterior expuse, critica de nelegalitate vizând obiectul cererii de chemare în judecată -, urmează a se constata că aspectul în discuţie reprezintă o chestiune subsecventă dovedirii operaţiunii simulaţiei.
De esenţa simulaţiei este încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public, prin care se creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi unul secret, ce relevă voinţa reală a părţilor, iar proba specifică în cadrul acţiunii în simulaţie se circumscrie dovedirii încheierii unui act secret, simultan cu încheierea actului public, potrivit regulilor generale în materia probaţiunii actelor juridice, aplicabile în raporturile dintre părţile contractante.
Or, cât timp nu este dovedită însăşi operaţiunea simulaţiei, respectiv încheierea actului secret şi acordul simulatoriu, este inutilă probarea unora dintre temeiurile de fapt, scopurile simulaţiei, pretenţiile reclamantului fiind, în mod evident, nefondate, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată (la pct. 6.19).
Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care s-ar considera că eventuala calitate de bun propriu al unuia dintre soţi sau, după caz, eventuala contribuţie majoritară a acestuia la dobândirea bunurilor comune, reprezintă indicii ale acordului simulatoriu, în sensul că ar putea prezuma existenţa simulaţiei, tot nu s-ar putea extrage pe baza acestora o concluzie fără echivoc în acest sens.
Prezumţiile reprezintă, fără îndoială, un mijloc de probă permis de lege, în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 327 - 329 C. proc. civ., dar, chiar atunci când acestea sunt îndeplinite, un singur mijloc de probă administrat nu are aptitudinea de a dovedi susţinerile din cursul procesului, deoarece stabilirea existenţei sau a inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate se poate face doar prin aprecierea coroborată a probelor, potrivit dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.
De altfel, nici recurentul nu a susţinut că aspectul în discuţie ar fi singurul de natură a demonstra existenţa unei simulaţii, dimpotrivă, a precizat, în motivarea căii de atac de faţă, că acesta ar avea un asemenea efect prin coroborare cu alte probe, respectiv corespondenţa dintre părţi, recunoaşterile implicite ale intimatei - pârâte, procedurile penale concomitente cu încheierea actului de partaj (la pct. 11 (ii) în numerotarea din memoriul de recurs).
Or, examinând ipoteza invocată de către reclamant, aceea a imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris pentru probarea actului secret - ca excepţie de la regula probării printr-un înscris a oricărui act juridic, aplicabilă între părţile contractante -, instanţa de apel a constatat că niciunul dintre mijloacele de probă administrate, respectiv înscrisuri şi interogatoriul pârâtei, nu face dovada acordului simulatoriu şi a actului secret, cu atât mai mult cu cât reclamantul a renunţat, în faţa primei instanţe, la solicitarea iniţială de administrare a probei testimoniale.
Drept urmare, aspectul invocat prin motivele de recurs, chiar dacă ar fi fost probat, nu ar fi putut fi valorificat, reprezentând un mijloc de probă insuficient în sine pentru constatarea existenţei operaţiunii juridice a simulaţiei, neputând fi coroborat cu alte mijloace de probă administrate.
Din cele expuse anterior, reiese şi faptul că instanţa de apel nu a ajuns la concluzia nedovedirii actului secret şi a acordului simulatoriu din motivul absenţei unui înscris, astfel cum pretinde recurentul, fiind analizată chiar situaţia invocată de către reclamant, ca excepţie de la regula întocmirii unui înscris, ca cerinţă de formă ad probationem pentru actul juridic al cărui obiect depăşeşte 250 RON.
În acest cadru, se constată că susţinerile recurentului referitoare la mijloacele de probă relevante pentru dovedirea acordului simulatoriu tind, în realitate, la reaprecierea în recurs a situaţiei de fapt stabilite, pe baza probelor administrate, de către instanţa de apel.
Or, această finalitate urmărită de către recurent nu poate fi primită, întrucât atribuţiile instanţei de recurs sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei, în raport de motivele de casare enumerate limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind prerogativa acestei instanţe de control judiciar evaluarea temeiniciei deciziei de apel, respectiv reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.
În consecinţă, toate susţinerile recurentului formulate în legătură cu modul de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1033 alin. (1) C. civ., sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
4) În ceea ce priveşte neanalizarea argumentelor reclamantului referitoare la incidenţa art. 1236 şi art. 1238 C. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a considerat învestită, în subsidiar, cu solicitarea de constatarea nulităţii absolute a întregului ansamblu simulatoriu pentru fraudă la lege, în temeiul art. 1236 alin. (2) raportat la art. 359 C. civ.
Prin motivele de recurs, nu s-a formulat nicio critică în privinţa obiectului cererii formulate în subsidiar, astfel cum a fost redat în considerentele deciziei recurate, astfel încât, în absenţa unei învestiri a instanţei de recurs pe acest aspect, nu există nicio raţiune pentru infirmarea concluziei instanţei de apel, conform căreia nedovedirea actului secret şi a acordului simulatoriu lipseşte de orice fundament pretenţiile referitoare la nulitatea ansamblului simulatoriu, formulate fie ca motiv principal, fie în subsidiar, neputând fi primite susţinerile recurentului pe acest aspect.
5) Cât priveşte susţinerile referitoare la dispoziţiile art. 357 şi art. 359 C. civ., Înalta Curte constată că recurentul se raportează în mod eronat la considerentele deciziei recurate, pentru a reproşa o greşită interpretare a acestor prevederi legale de către instanţa de apel.
Contrar celor pretinse prin motivele de recurs, prin decizia recurată nu s-a reţinut că părţile se află în prezenţa comunităţii convenţionale. Dimpotrivă, instanţa de apel a constatat în mod explicit că este aplicabil regimul comunităţii legale de bunuri, deoarece căsătoria părţilor s-a încheiat în anul 1998, sub imperiul Codului familiei de la 1954, în acest sens fiind dispoziţiile tranzitorii ale legii de punere în aplicare a C. civ.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că, după cum s-a arătat la pct. 4) din analiza motivelor de recurs, potrivit considerentelor necontestate ale deciziei de apel, prin actul de învestire a instanţei de judecată, reclamantul s-a raportat la dispoziţiile art. 357 şi art. 359 C. civ., prin coroborare cu art. 1236 alin. (2) C. civ., pentru a solicita, în subsidiar, constatarea nulităţii absolute a întregului ansamblu simulatoriu, şi nu a actului public, reprezentat de actul de partaj voluntar.
Prin urmare, întocmai ca în cazul cererii formulate în principal, nedovedirea actului secret şi a acordului simulatoriu este suficientă pentru respingerea pretenţiilor referitoare la nulitatea ansamblului simulatoriu, neavând incidenţă în cauză dispoziţiile art. 359 C. civ., ce prevede sancţiunea nulităţii în privinţa oricărei convenţii contrare normelor codului din secţiunea referitoare la regimul comunităţii legale.
În consecinţă, nu are temei nici critica recurentului pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1816A din 22 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.