Şedinţa publică din data de 16 martie 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 08.04.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 71, 72, 74 lit. h), 252, 253 alin. (1) lit. c), 253 alin. (4), art. 1349, 1357, 1381, 1385-1386 C. civ., art. 30 şi 53 din Constituţia României, art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 1539/19.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 3.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Prin decizia nr. 271/A/19.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei; a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa apelată, stabilind cuantumul despăgubirilor la suma de 30.000 euro. Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat apelantul pârât să plătească apelantului reclamant suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia nr. 80/16.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul pârâtului împotriva deciziei nr. 271/A/19.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
3. Al doilea ciclu procesual
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 907/A/07.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei; a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 5000 euro; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelantul-pârât să plătească apelantului-reclamant 50 RON, cheltuieli judecată în apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6,8 C. proc. civ., reclamantul A., care a învederat următoarele:
- Instanţa de apel, în rejudecare, a analizat şi s-a pronunţat asupra unor chestiuni pe care Înalta Curte nu le-a dispus, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.). Instanţa de apel trebuia să se pronunţe doar pe capătul de cerere privind legătura de cauzalitate între fapta pârâtului B., fapta terţilor şi prejudiciul recurentului, iar nu asupra libertăţii de exprimare şi vinovăţiei pârâtului;
- Lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului C. încalcă normele de ordine publică şi dispoziţiile C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). În practicaua deciziei recurate este consemnat faptul că pârâtul este reprezentat de avocat C., fără împuternicire avocaţială la dosar, iar instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi nu a acordat termen pentru complinirea lipsei, cum era obligată potrivit art. 82 C. proc. civ.
- Hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Instanţa de apel rezumă hotărârea doar prin faptul că vizează persoane care nu au legătură cu prezenta cauză, că nu se poate identifica un raport de cauzalitate direct între aceste fapte comise de terţe persoane şi faptele pârâtului. Enumerarea generică a unor stări de fapt, fără referiri concrete la apărările formulate şi la probele administrate echivalează cu nemotivarea soluţiei şi încălcă dreptul la un proces echitabil;
- Instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1357 C. civ., normele de drept material privind dreptul la viaţă privată, dreptul la propria imagine, dreptul la onoare şi demnitate, dreptul la viaţa de familie, dreptul la viaţă, la libertatea de mişcare, principiile şi normele de drept material referitoare la stabilirea daunelor morale.
Referitor la dreptul la viaţă, recurentul arată că au fost depuse la dosar dovezi privind ameninţări ale terţilor prin mesaje private în perioada 2014-2016-2017-2020, de care instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont, inclusiv ameninţări proferate de către pârât, prin care acesta cerea opiniei publice ca recurentul să dispară de pe faţa pământului.
Dreptul la viaţă privată a fost afectat prin aceea că recurentul a fost nevoit să se despartă de logodnica sa mai bine de 6 luni, luând hotărârea să nu mai locuiască împreună, de teamă.
Dreptul la liberă circulaţie a fost încălcat prin aceea că, urmare a ameninţărilor primite, recurentului îi era teamă să iasă pe stradă pentru a nu fi bătut.
Dreptul la propria imagine, la onoare şi demnitate, la viaţa de familie şi la reputaţia profesională au fost grav afectate, cu consecinţe iremediabile, pe termen lung, pârâtul incitând opinia publică împotriva sa.
Instanţa de apel trebuia să se raporteze la gravitatea şi impactul mediatic al afirmaţiilor pârâtului, la încălcarea tuturor drepturilor enumerate, la perioada de timp în care aceste încălcări au persistat, în cauză situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită prin raportare la faptele săvârşite de pârât.
Prin diminuarea cuantumului daunelor morale rezultă că nu s-a luat în considerare atingerea adusă valorilor de definesc personalitatea umană, realizându-se o determinare în abstract a acestora, prin raportare la decizii pronunţate în materie de Înalta Curte şi de CEDO.
Determinarea cuantumului despăgubirilor trebuia realizată cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi trebuia să se raporteze la circumstanţele specifice acestui litigiu.
Deşi instanţa de apel reţine în mod legal fapta ilicită a pârâtului, nu face aprecieri privind legătura de cauzalitate dintre fapta personală a pârâtului şi terţi, în condiţiile în care este de notorietate faptul că acesta are suporteri şi acoliţi care fac orice pentru el.
Nu pot fi ignorate suferinţele psihice ale mamei şi logodnicei recurentului, jignirile aduse, faptul că acestea au văzut pe internet caricaturi ale înmormântării recurentului.
Profesia de colonel de justiţie a recurentului a fost grav afectată în ce priveşte credibilitatea, datorită campaniei denigratoare şi defăimătoare realizată de pârât, raportat şi la calitatea acestuia din urmă de om de afaceri, patron al clubului FCSB şi formator de opinie.
Apreciază că proba faptei ilicite este suficientă (incitare la ură şi ulterior dispariţia recurentului), urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele române deducând, în mod frecvent, producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind, practic, imposibilă.
Diminuarea sumei acordate cu titlu de despăgubire nu este justificată de suplimentarea probatoriului şi de o schimbare de optică în rejudecare.
La data de 15.01.2021 (data poştei), împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6,8 C. proc. civ., pârâtul B..
În cadrul recursului incident, recurentul-pârât a răspuns motivelor recursului principal, după cum urmează:
- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (4) C. proc. civ., a arătat că instanţa s-a pronunţat asupra aspectelor cu care a fost învestită şi chiar dacă s-ar fi pronunţat şi pe alte aspecte, depăşirea atribuţiilor judecătoreşti are o cu totul altă conotaţie şi interpretare decât cea dată de recurentul-reclamant;
- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., a arătat că în condiţiile existenţei contractului de asistenţă juridică, nu era necesară o nouă împuternicire în rejudecare, recurentul-pârât a fost reprezentat de avocat în primul ciclu procesual, excepţia invocată în prezent drept nulitate putea fi invocată în faţa instanţei, care, în cazul în care considera întemeiată excepţia, putea acorda un termen pentru a se face dovada reprezentării. Dacă s-ar fi considerat că recurentul-pârât nu a făcut dovada reprezentării, cererea de apel a acestuia ar fi fost anulată, ceea ce nu s-a întâmplat;
- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanţei de apel este motivată în fapt şi în drept şi cuprinde raţionamentul juridic pe baza căruia şi-a fundamentat soluţia;
- Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că injuriile şi ameninţările despre care face vorbire reclamantul nu au legătură cu afirmaţiile în privinţa cărora instanţa de judecată este chemată a se pronunţa în prezentul litigiu, ci cu un alt litigiu civil privind marca x şi că nu există raport de cauzalitate între fapta pârâtului şi prejudiciul invocat de reclamant, care nu a fost şi nu este jurnalist şi se află într-o gravă eroare cu privire la obiectul acestui litigiu.
Referitor la recursul incident propriu-zis, pârâtul a expus pe larg texte legale ce reglementează dreptul la liberă exprimare (art. 10 CEDO, art. 70 alin. (1) şi (2), art. 75 alin. (1) C. civ., art. 30 din Constituţia României), a evocat practica judiciară a Curţii Europene în materie şi a concluzionat generic că, aşa cum a reţinut Tribunalul Bucureşti, Curtea Europeană a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
A mai susţinut recurentul-pârât că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de către reclamant şi afirmaţiile pârâtului şi că reclamantul a făcut tot posibilul de a-l provoca pe pârât.
A solicitat respingerea recursului reclamantului, menţinerea deciziei instanţei de apel, iar în subsidiar admiterea recursului incident.
Recursul incident nu a fost încadrat în drept.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09.06.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 06.10.2022, când cauza a fost amânată la data de 23.02.2022.
Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.
6. Apărările formulate în cauză
La data de 23.02.2021 (data înregistrării), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident prin care a invocat excepţia de nulitate pentru nemotivare, arătând că, în realitate, prin memoriul intitulat recurs se formulează apărări specifice actului procedural al întâmpinării, iar nu motive de nelegalitate raportate la decizia instanţei de apel.
A mai arătat recurentul-reclamant că cererea de recurs incident nu este întemeiată în drept şi se impune a se preciza dacă aceasta reprezintă un recurs sau o întâmpinare la recursul principal, în condiţiile în care avocatul care a întocmit acest înscris precizează că "...voi încerca să răspund pe scurt motivelor de casare...".
Referitor la apărările vizând motivele recursului principal, solicită înlăturarea acestora, în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, faptele reprobabile nu se datorează comportamentului violent al suporterilor, ci al lui B., care a incitat la ură, răzbunare şi chiar la dispariţia recurentului-reclamant.
În acest context, au fost încălcate drepturile recurentului-reclamant în trei planuri, respectiv profesional, personal şi de imagine, în mod constant şi pe o perioadă mare de timp.
În cauză cuantumul daunelor morale a fost diminuat în mod nejustificat, iar recursul incident este nemotivat, netimbrat şi nefondat.
A solicitat admiterea recursului propriu, respingerea recursului incident potrivit celor arătate, acordarea cheltuielilor de judecată şi judecata în lipsă.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
La data de 05.10.2021, numita D. a formulat cerere de intervenţie accesorie, solicitând admiterea recursului reclamantului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii de partea reclamantă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru considerentele ce vor fi expuse.
- este nefondată critica prin care partea pretinde că instanţa de apel, în rejudecare, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin aceea că nu s-a limitat să examineze doar condiţia privind existenţa legăturii de cauzalitate între faptele ilicite imputate terţelor persoane şi cele imputate părţii pârâte şi prejudiciu, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare, ci a examinat şi alte aspecte ale cauzei, critică subsumată motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Statuând prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. că se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, legiuitorul a avut în vedere încălcarea de către instanţa de judecată a unui domeniu rezervat unei alte puteri în stat (legislativă, executivă).
Or, în speţă, în dezvoltarea criticii, partea reclamantă pretinde că instanţa de apel, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, a depăşit limitele stabilite prin decizia de casarea pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, obligatorie, în rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.
Acest fapt nu semnifică însă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în înţelesul normei de drept prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci o încălcare a normei de procedură necesar a fi respectată de instanţa de rejudecare, caz în care se critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi analizată.
Verificând lucrările dosarului, se constată că prin decizia de casare nr. 80/16.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de partea pârâtă şi a casat în integralitate decizia instanţei de apel, nr. 271/A/19.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Soluţia s-a impus argumentat de faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1357 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., atunci când a reţinut că partea pârâtă este răspunzătoare şi pentru prejudiciul cauzat de terţe persoane, fără însă a efectua o analiză proprie a raportului de cauzalitate între faptele imputate acestor persoane şi cele imputate părţii pârâte, respectiv, prejudiciul la a cărui reparaţie poate fi obligată partea pârâtă, în contextul în care prima instanţă înlăturase această pretenţie de despăgubire tocmai pentru lipsa legăturii de cauzalitate.
Instanţa de casare a mai reţinut că nu poate examina celelalte aspecte criticate de partea pârâtă, întrucât cele referitoare la existenţa unei provocări şi la criteriile de cuantificare a prejudiciului în raport cu practica instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupun aprecieri de fapt, incompatibile cu structura recursului, iar cele privind cuantificarea prejudiciului, pentru că analiza este subsecventă statuării asupra existenţei raportului de cauzalitate între faptele pârâtului (...) şi prejudiciul material şi moral rezultat din acţiunile unor terţi.
În considerarea argumentelor menţionate, instanţa de recurs a dispus ca aceste aspecte să fie analizate de instanţa de apel, ca apărări, în rejudecare.
De altminteri, decizia dată în rejudecare, recurată în prezenta cauză, evidenţiază că instanţa de apel a statuat explicit că va aplica consideraţiile teoretice expuse în preambulul considerentelor (relative la libertatea de exprimare şi a condiţiilor de exercitare ale acesteia) şi că va examina sentinţa apelată "numai în limitele prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ.., respectiv în limitele casării şi ţinând seama de motivele de apel invocate" acordând "prioritate apelului formulat de pârât dat fiind că prin acesta se tinde la reformarea integrală a sentinţei primei instanţe."
În atare condiţii, critica părţii reclamante potrivit căreia, în rejudecare, instanţa de apel avea a analiza exclusiv condiţia privind existenţa legăturii de cauzalitate între faptele imputate terţelor persoane, părţii pârâte şi prejudiciu, nu şi alte condiţii ale răspunderii civile delictuale, se dovedeşte a fi nefondată.
Critica nu poate fi primită justificat şi de faptul că prin recurs nu se indică care este interesul propriu al părţii în invocarea acestui motiv de nelegalitate şi în casarea deciziei recurate pentru o astfel de neregularitate procedurală, în contextul în care instanţa de apel a reţinut, urmare a examinării cauzei, că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a părţii pârâte, sens în care a respins apelul părţii pârâte.
Or, este de principiu că hotărârile judecătoreşti nu pot fi atacate cu recurs în interesul abstract al legii, ci doar în măsura în care partea justifică un interes propriu şi numai în măsura în care a suferit un prejudiciu prin aplicarea normei de drept prin hotărârea recurată, ceea ce, în cauză, partea reclamantă nu a pretins şi nici dovedit.
- nu este fondată nici critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept care reglementează reprezentarea părţii de avocat şi procedura în care se dezbate excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, prevăzute la art. 82 C. proc. civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ., se invocă în faţa instanţei de judecată în faţa căreia se identifică lipsa dovezii şi nu pentru prima oară în calea de atac.
Or, menţiunile din practicaua hotărârii recurate întocmită la 7.09.2020 consemnează prezenţa părţii reclamante şi a avocatei C. în reprezentarea părţii pârâte (lipsă), precum şi faptul că grefierul de şedinţă a referit lipsa delegaţiei de reprezentare a avocatei, nu însă şi invocarea de către partea reclamantă a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatei C. pentru partea pârâtă.
În atare condiţii, invocarea excepţiei menţionate pentru prima oară prin recurs încalcă norma de drept prevăzută la art. 82 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă, pentru identitate de raţiune, şi în situaţia în care se pretinde lipsa dovezii de reprezentare în faţa instanţei de apel.
Partea reclamantă nu arată nici în acest caz care este interesul personal în formularea acestei critici de nelegalitate în condiţiile în care instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, astfel cum s-a arătat, a respins apelul părţii pârâte, ca nefondat, iar aceasta, partea pârâtă, nu a înţeles să formuleze o astfel de critică pe cale recursului incident.
În fine, contrar afirmaţiilor părţii reclamante, lucrările dosarului evidenţiază depunerea la dosarul cauzei a delegaţiei avocaţiale seria x nr. x/8.03.2018, prin care partea pârâtă a împuternicit-o pe avocata C. să o reprezinte în faţa Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în faţa căreia s-a rejudecat apelul, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia de casare nr. 80/16.01.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate.
- este nefondată şi critica prin care partea pretinde că hotărârea recurată este nemotivată, în considerarea caracterului succint al considerentelor prin care instanţa de apel a statuat că nu se identifică un raport de cauzalitate între faptele săvârşite de terţe persoane, pe de o parte, şi faptele pentru care s-a angajat răspunderea părţii pârâte şi prejudiciul posibil a fi reparat în procesul pendinte, pe de altă parte, critică subsumată motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În susţinerea criticii, partea reclamantă susţine că instanţa de apel se rezumă să detalieze stări de fapt, fără referiri concrete la apărările formulate şi la probele administrate şi că lipsa unor considerente detaliate îi încalcă dreptul la un proces echitabil.
Or, statuând prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că partea interesată poate cere casarea unei hotărâri pentru nemotivare, legiuitorul a indicat şi cazurile în care devine incident acest motiv de recurs, anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Rezultă că nemotivarea presupune lipsa oricăror argumente care să sprijine soluţia şi, totodată, că nu se confundă cu motivarea succintă, prin care instanţa exprimă pe scurt argumentele pe care îşi fundamentează soluţia.
De altminteri, în jurisprudenţa instanţei supreme, s-a arătat în mod constant că dreptul părţii la o decizie motivată, subsumat conceptului dreptului la o instanţă, drept examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenţie, nu impune în sarcina judecătorului obligaţia de a da un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci pe aceea de a oferi părţilor, prin hotărârea motivată, dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei din perspectiva apărărilor formulate.
În speţă, considerentele hotărârii recurate criticate ca fiind succint exprimate, enunţă precis argumentele pentru care instanţa de apel a statuat asupra inexistenţei legăturii de cauzalitate între faptele imputate de partea reclamantă altor persoane (formularea de ameninţări şi caricaturizarea în mediul on-line, distrugerea unor bunuri ale concubinei D.) şi prejudiciul suferit prin acestea (un comportament rezervat şi prudent în privinţa apariţiilor publice, închiderea contului facebook, deplasarea cu un alt autoturism şi separarea în fapt de concubină pentru a evita eventuale admonestări stradale), pe de o parte, şi faptele imputate părţii pârâte (formularea în public de afirmaţii injurioase) şi prejudiciul moral la a cărei reparaţie se justifică obligarea acesteia în procesul pendinte, pe de altă parte.
Anume, instanţa de apel a reţinut că nu se identifică şi nu se poate reţine un raport de cauzalitate direct între faptele comise de terţe persoane şi faptele pârâtului, dat fiind că afirmaţiile jignitoare formulate de partea pârâtă nu conţin vreo instigare la săvârşirea de terţi a unor fapte de natura celor invocate de partea reclamantă, respectiv, pentru că prin dovezile administrate nu s-a probat că terţele persoane ar fi acţionat în mediul on-line în maniera reclamată ca urmare a afirmaţiilor făcute în spaţiul public de către partea pârâtă.
Instanţa de apel a argumentat şi că terţele persoane, potrivit legii, au a răspunde personal pentru faptele proprii, atât pentru modalitatea în care au înţeles/interpretat afirmaţiile părţii pârâte, cât şi pentru propriile acţiuni ilicite îndreptate împotriva părţii reclamante.
Aşa fiind, critica părţii bazată pe nemotivare se dovedeşte a fi nesusţinută de considerentele deciziei recurate, care sunt explicite şi suficiente pentru a oferi părţii reclamante argumentele pentru care nu a fost primită pretenţia de despăgubire de către partea pârâtă şi pentru faptele altor persoane.
- criticile formulate în privinţa daunelor morale acordate de instanţa de apel care vizează, în esenţă, cuantificarea acestora, au caracter nefondat atât din perspectiva susţinerii privind neobservarea de către instanţa de apel multitudinii de drepturi încălcate (la viaţă privată, la propria imagine, la onoare şi demnitate, la viaţa de familie, la viaţă, la libertatea de mişcare), cât şi din perspectiva susţinerii privind încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a redus cuantumul daunelor morale, cum eronat pretinde partea reclamantă ci, dimpotrivă, l-a majorat, în urma admiterii apelului pe care aceasta, partea reclamantă, l-a declarat şi a schimbării sentinţei primei instanţe, de la suma de 3000 euro, la suma de 5000 euro.
Considerentele hotărârii recurate evidenţiază că instanţa de apel a identificat scopul acestei instituţii, a daunelor morale, ca fiind acela de asigurare a unei satisfacţii morale, pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale, cu doza de aproximare, de apreciere a instanţei, în absenţa unui sistem legal care să repare pe deplin astfel de daune constând în lezarea demnităţii, onoarei, consecinţă a faptelor săvârşite de partea pârâtă.
De asemenea, instanţa a făcut referire la principiile degajate din jurisprudenţa instanţei europene în materia daunelor morale, referitoare la statuarea în echitate şi la păstrarea raportului rezonabil de proporţionalitate între despăgubiri şi paguba suferită, aşa încât, fără a fi o sursă de îmbogăţire pentru victimă, sumele acordate să acopere prejudiciul de imagine suferit.
În continuare, instanţa de apel a făcut aplicarea acestor principii la circumstanţele factuale ale speţei reţinând că majorarea despăgubirii se impune în considerare statutului părţii reclamante (militar de carieră care se bucură de recunoaştere publică a demnităţii) şi cel al părţii pârâte (persoană care activează în politică şi fotbal, cu statut financiar superior şi cu luări de poziţie mediatizate în diferite domenii, care se bucură de influenţă asupra unei anumite categorii de public) respectiv, în aprecierea modalităţii concrete în care faptele ilicite au fost săvârşite (în public, repetitiv, cu virulenţă şi un ton inadecvat) şi a potenţialului vătămător al acestora, cu luarea în considerare şi a reperelor relevate de practica judecătorească în materia daunelor morale.
Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că susţinerea părţii reclamante privind determinarea de către instanţa de apel în abstract a cuantumului daunelor morale, cu ignorarea circumstanţelor particulare ale cauzei şi a principiului proporţionalităţii, nu este susţinută de considerentele hotărârii recurate care, dimpotrivă, evidenţiază contrariul.
Nici susţinerea contradictorie formulată de partea reclamantă potrivit căreia, în astfel de litigii, proba faptei ilicite este suficientă, în timp ce prejudiciul şi raportul de cauzalitate se impun a fi prezumate din acest fapt, al săvârşirii unei fapte ilicite, nu poate fi primită în considerarea normei de drept prevăzute la art. 1357 C. civ. care impune dovada tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Considerentele hotărârii recurate evidenţiază, deopotrivă, şi faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere prejudiciul cauzat părţii reclamante prin faptele terţelor persoane (care au fundamentat în primul ciclu procesual majorarea daunelor morale la suma 30000 euro prin hotărârea casată de instanţa de recurs), dată fiind lipsa legăturii de cauzalitate între faptele respectivelor persoane şi faptele imputate părţii pârâte şi prejudiciul cauzat prin aceste fapte şi cu privire la care se impune a fi obligată a-l repara.
Pentru acelaşi argument, al lipsei raportului de cauzalitate, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi avut în vedere nici faptul formulării a două plângeri penale de terţe persoane, înregistrate în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016, apreciate de partea reclamantă a fi fapte de hărţuire generate de conduita părţii pârâte.
Aşa fiind, susţinerea părţii reclamante potrivit căreia instanţa de apel a ignorat la momentul cuantificării daunelor morale multitudinea de drepturi nepatrimoniale care i-au fost încălcate, cu referire însă la faptele terţelor persoane (pretins acoliţi ai părţii pârâte), se dovedeşte a fi nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel, în rejudecare, a statuat cu privire la lipsa raportului de cauzalitate dintre faptele terţilor şi prejudiciul posibil a fi reparat în procesul pendinte de partea pârâtă, în considerarea consecinţelor păgubitoare ale propriilor fapte ilicite.
În acest context al analizei se impune şi menţiunea că în rejudecare, contrar susţinerilor părţii reclamante, instanţa de apel avea a reevalua cuantumul daunelor morale în raport de situaţia de fapt reţinută în urma evaluării probatoriilor prin prisma noilor statuări asupra raportului de cauzalitate dintre faptele terţelor persoane şi prejudiciu, motiv pentru care susţinerea părţii reclamante potrivit căreia instanţei nu îi era permisă diminuarea sumei acordate iniţial prin hotărârea casată nu este fondată.
Cât priveşte suferinţele psihice ale mamei şi logodnicei părţii reclamante, este de observat că în lipsa unor pretenţii de despăgubire formulate de aceste persoane pentru prejudicii proprii, personale, solicitarea părţii reclamante de acordare în favoarea sa s despăgubirilor cuvenite acestora se dovedeşte lipsită de suport legal.
Ca atare, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea normelor de drept care reglementează răspunderea civilă delictuală şi evaluarea daunelor morale, Înalta Curte va reţine că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.
La data de 15.01.2021 (data poştei), împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., partea pârâtă.
Prin memoriul de recurs, partea a expus pe larg texte legale care reglementează dreptul la liberă exprimare (art. 10 CEDO, art. 70 alin. (1) şi (2), art. 75 alin. (1) C. civ., art. 30 din Constituţia României), a evocat practica judiciară a Curţii Europene în materie şi a concluzionat generic că, aşa cum a reţinut prima instanţă, Curtea Europeană face distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
A mai susţinut că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de către partea reclamantă, care a făcut tot posibilul să provoace, şi afirmaţiile pe care le-a făcut, apreciind că se impune respingerea recursului principal şi menţinerea deciziei instanţei de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului incident (fără încadrarea în drept a criticilor)
Prin încheierea de şedinţă din 9 iunie 2021, Înalta Curte a constatat neîncadrarea criticilor recursului incident declarat de partea pârâtă în motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., situaţie în care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se constata nulitatea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 907/A din 07 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Constată nul recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.